Editorial: Măreţia celor mici întru Hristos

În prima lună a anului care a început l-am sărbătorit pe Sf. Ioan Botezătorul, cel despre care însuşi Mântuitorul mărturiseşte că „între cei născuţi din femeie nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Domnul face însă o remarcă care şochează: „totuşi cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el”.
Cum trebuie înţeles acest cuvânt şi ce înseamnă el?
Sf. Ioan Botezătorul aparţine Legii celei vechi şi încheie şirul profeţilor şi oamenilor drepţi ai Vechiului Testament. O dată cu venirea Domnului ia chip Împărăţia lui Dumnezeu, adică Biserica, întemeiată în chip nevăzut pe Cruce, în Vinerea Mare, iar în chip văzut la Rusalii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh.
Cântările liturgice de la Botezul Domnului glăsuiesc această uimire ce a cuprins cerul şi pământul: „Cum, Ioane, tins-ai dreapta ta pe Capul Creatorului de care se cutremură toate?” Ele pun în evidenţă marele privilegiu de care s-a bucurat Sf. Ioan care, deşi creatură fiind, se atinge de „creştetul Celui ce stăpâneşte toate”, adică de Dumnezeu.
Pentru cei din Legea Harului însă „Dumnezeu rânduise ceva mai bun”, spune Sf. Ap. Pavel (Evr. 11,39). Noi, cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu avem doar şansa de a ne atinge de Domnul, cum a făcut-o Sf. Ioan Botezătorul. Noi însuşi Trupul, însuşi Sângele Său îndrăznim să-l atingem cu buzele noastre, dar nu numai să-L atingem, ci să-L avem în noi, prin Taina Sfintei Euharistii, şi avându-L în noi El „intră în alcătuirea mădularelor noastre şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă” cum spunem în rugăciunea de după Împărtăşanie.
Vă daţi seama ce şansă, ce privilegiu a dat Dumnezeu fiilor oamenilor? Aceştia să-L aibă în ei şi să se hrănească cu Trupul şi Sângele Fiului Său, într-o unire tainică, ce priveşte sufletul şi trupul nostru deopotrivă. De aceea spune Mântuitorul că „cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare” decât Ioan Botezătorul, pentru că noi nu doar ne atingem de Mântuitorul, ci Îl luăm întreg în noi, în Sf. Împărtăşanie.
Acest dar al unirii cu Hristos este şi o responsabilitate. Iar această responsabilitate este foarte mare: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului (I Cor. 11,27). „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. (I Cor 11, 29).
Aşadar să luăm aminte la această măreţie la care am fost chemaţi, dar să luăm aminte şi la felul cum onorăm această chemare. Dacă neascultările Legii vechi erau grabnic pedepsite „cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului.” (Evrei 10,29).
Aşa că „Cine are urechi de auzit, să audă”!

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Invitaţie la cunoaşterea Triodului

Pentru foarte mulţi oameni ai societăţii contemporane, timpul este un duşman feroce. De ce? Pentru că este ireversibil. Copilăria odată trecută nu o mai poţi retrăi, adolescenţa şi tinereţea nu se vor mai întoarce niciodată în viaţa noastră, iar bătrâneţea care se iveşte la orizont ne atrage atenţia asupra finalităţii acestui timp fizic liniar. Cu alte cuvinte timpul meu se apropie de sfârşit. Şi atunci este firesc să-mi fie teamă de scurgerea galopantă a timpului.

Timpul liturgic – gust de veşnicie
Dar iată că Biserica vine în întâmpinarea noastră cu o alternativă reală a unui timp fără sfârşit: timpul liturgic. Acest timp liturgic, prin ciclicitatea lui, prin repetiţia rituală continuă, ne introduce într-o altă lume, la fel de reală cu cea pe care o trăim. Spre deosebire de timpul fizic, timpul liturgic ne oferă posibilitatea infinitului, nesfârşitului. De aceea omul religios trăieşte în paralel cu timpul fizic realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. Omul care se implică în trăirea unui timp liturgic al Bisericii, nu se mai teme de curgerea ireparabilă a timpului. Căci pentru el scurgerea timpului fizic îl apropie de adevărata viaţă.
Atât de frumos spunea Părintele Stăniloae că timpul este ''intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru''. De aceea vă fac şi eu invitaţia de a pătrunde împreună în tainele timpului liturgic al Bisericii, pentru a ne hotărî să trăim perioada Triodului care se apropie cu paşi repezi altfel decât am făcut-o până acum.

Pregătirea: cercetarea sufletului
Anul acesta perioada Triodului începe pe data de 17 februarie şi se va încheia pe data de 26 aprilie. În această perioadă a anului, Biserica ne cheamă la o cercetare amănunţită a sufletului nostru, având ca idee centrală pocăinţa. Însăşi aşezarea celor 10 duminici într-o ordine graduală ne arată calea unui urcuş duhovnicesc de la starea de acceptare a păcătoşeniei noastre, prin pocăinţă, la starea de curăţie trupească dar în special sufletească.

Primele patru duminici premergătoare Postului Mare ne pregătesc pentru acest urcuş spiritual. Prima Duminică, a Vameşului şi a fariseului, mă face să înţeleg că prima treaptă pe care trebuie să o urc este smerenia în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu pot să fiu smerit decât acceptând că Dumnezeu este „Stăpânul vieţii mele”, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, alergând spre sfânta biserică şi îngenunchind în faţa Sfântului Altar la fel ca şi vameşul.

A doua treaptă mi se descoperă în Duminica Fiului risipitor. Acum înţeleg marea iubire a lui Dumnezeu, Care cu braţele deschise mă primeşte atunci când mă întorc la El. Nu e de ajuns să-mi recunosc greşelile, ci trebuie să mă întorc cu faţa către Dumnezeu şi să-l rog să mă primească din nou. Întoarcerea mea trebuie însă să fie în acelaşi timp şi o întoarcere fizică în casa lui Dumnezeu, în Biserică, acolo unde Tatăl mă aşteaptă.

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi mă face să conştientizez marele dar pe care Dumnezeu mi-l oferă atunci când eu împlinesc faptele bune pe care El le cere de la mine, acela de a ajuta pe semenii mei. Iar darul este dobândirea bucuriei şederii lângă Hristos în ceruri. Dar îmi pune în faţă şi reversul, dacă nu săvârşesc faptele bune: pierderea comuniunii cu Hristos şi cu sfinţii săi.

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, ni se cere să iertăm pe cei care ne greşesc dacă şi noi vrem să fim iertaţi, ni se arată felul în care trebuie să postim şi datoria de a ne îndepărta de averile materiale.

Duminici spre Înviere
În Postul Mare ni se pun în faţă următoarele trepte pe care trebuie să le suim dacă vrem să dobândim o adevărată curăţire spirituală.

În prima duminică, Duminica Ortodoxiei, ni se atrage atenţia asupra faptului că nu putem dobândi mântuirea decât fiind păstrători şi împlinitori ai învăţăturii celei adevărate ale Bisericii. Nimeni nu poate fi mântuit ţinând doar o parte a învăţăturii Bisericii şi gândind că este de ajuns să împlinească doar ceea ce i se pare lui că este important.

Duminica a 2-a din Post (a Sf.Grigorie Palama) ne arată rolul rugăciunii în descoperirea prezenţei lui Dumnezeu, dar ne şi spune că multe din bolile trupului nostru se datorează păcatelor pe care le-am săvârşit noi sau părinţii noştri; este un îndemn spre spovedanie adevărată.

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) este o chemare a lui Hristos spre a-L urma întru totul. Este vocea lui Hristos care ne îndeamnă şi acum să nu ne ruşinăm în faţa societăţii de a-L mărturisi cu voce tare, dar şi cu fapte bune. Este îndemnul Său de a căuta mai mult spre suflet decât spre trup.

Duminica a 4-a din Post (a Sf.Ioan Scărarul) ne învaţă că lupta împotriva patimilor noastre nu o putem duce decât folosindu-ne de rugăciune, dar mai ales de post. Mântuitorul spune că „acest fel de demoni cu nimic nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Sf. Ioan Scărarul ne îndeamnă să urcăm treaptă cu treaptă pe scara virtuţilor, încercând să adăugăm la virtuţile pe care le avem altele noi.

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) este duminica iertării. Toţi dorim să fim iertaţi, dar ne e foarte greu să iertăm pe cei care ne greşesc. Numai iubind pe cei din jur putem să-i iertăm. Există astfel o strânsă corelaţie între iubire şi iertare. Exemplul iubirii supreme ni l-a dat Hristos pe cruce. Cu alte cuvinte, urmează o săptămână a iertării.

Ultima duminică a Triodului, Duminica a 6-a din Post (a Floriilor) ne atrage atenţie asupra atitudinii instabile a sufletului nostru în raportarea noastră la Dumnezeu. Cei care acum se bucură strigând „Osana! Osana!” peste doar câteva zile vor striga „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Este un îndemn la a ne cerceta sufletul în ceea ce priveşte fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu. Şi credeţi-mă că avem nevoie de o astfel de cercetare.

Pr. Iosif Ciolan

Ce este Triodul?

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat.

Enciclopedia OrthodoxWiki

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Sfinţii 40 de Mucenici

În data de 9 martie Biserica Ortodoxă prăznuieşte în fiecare an pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia. Anul acesta sărbătoarea cade într-o zi de duminică, Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, chiar înainte de începutul Postului Mare.


Soldaţi viteji
Sfinţi Mucenici sau Martiri sunt numiţi de către Biserica Ortodoxă acei sfinţi care într-un fel sau altul au fost ucişi pentru faptul că sunt creştini. Încă de la începutul creştinismului au existat martiri, au existat oameni credincioşi care nu s-au dezis de credinţa creştină chiar în faţa condamnării la moarte. Şi chiar dacă primele trei secole au fost de aprigă prigoană din partea conducătorilor politici din acea vreme, martiri au existat şi după declararea libertăţii creştinilor şi vor exista atâta vreme cât va exista creştinismul.
Sfinţii 40 de Mucenici au fost toţi ostaşi viteji în cetatea Sevastia, din Armenia. Conducătorul oastei din care făceau parte se numea Agricola şi acesta era păgân şi un om rău din fire, care nu îi suferea pe creştini. Conflictul dintre ostaşii creştini şi conducătorul lor Agricola a început atunci când acesta a aflat despre cei 40 că sunt creştini şi le-a cerut să aducă jertfă idolilor. Credinţa conducătorilor păgâni de atunci era că zeii sunt cei care le ajută în lupte şi de aceea, drept recunoştinţă, atunci când se întorceau victorioşi dintr-o luptă grea aduceau jertfe şi cinste statuilor din templele zeilor, închinându-se lor. Închinarea la idoli în acea vreme era socotită oarecum ca o datorie civică. Dar pentru creştini lucrurile stau altfel, căci statuile idolilor sunt reprezentări şi personificări ale demonilor, iar ceea ce aduceau păgânii ca jertfă idolilor era de fapt o jertfă adusă diavolilor şi nu adevăratului Dumnezeu. Atunci când dregătorul Agricola a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui ostaşii creştini, le-a zis: „Cum v-aţi arătat ascultători către mai marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului aducând jertfă zeilor”. Însă a primit următorul răspuns: „Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi, pentru împăratul pământesc, tot aşa voim şi vom lupta şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”. Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă.

Întemniţaţi şi ispitiţi
Din soldaţi au devenit încarceraţi. Au fost lăsaţi în temniţă o săptămână întreagă făcându-li-se promisiuni că dacă se vor lepăda de credinţa creştină şi vor jertfi idolilor vor avea parte de dregătorii şi averi, dar aceştia nu au vrut să primească nici una dintre făgăduinţe. Apoi dregătorul a început să îi ameninţe cu bătăi şi chinuri dar ei au fost de neclintit, încât dregătorul a dat poruncă să fie bătuţi cu pietre şi să fie întemniţaţi din nou până când se va gândi la o sentinţă definitivă.
Aşa cum atunci când erau în luptă se încurajau şi se îmbărbătau unul pe celălalt, tot aşa şi acum când erau în temniţă aceşti sfinţi ostaşi ai lui Hristos se îndemnau reciproc la răbdare în chinurile ce le stăteau înainte rugându-se unul pentru altul adevăratului Dumnezeu.
A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost din nou scoşi la judecată şi au fost condamnaţi la moarte prin îngheţ, dregătorii cunoscând faptul că frigul sporeşte durerea rănilor, urmând să fie aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere. La asfinţitul soarelui sfinţii au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în apele îngheţate. Era ger şi se chinuiau cumplit din pricina frigului, dar strigau către Dumnezeu să le dea putere şi răbdare până la sfârşit. Pe malul lacului se afla pregătită o baie cu apă caldă pentru cei care se vor răzgândi şi vor vrea să scape cu viaţă. Unul dintre ei, fiind biruit de durere şi de ger, a ieşit din lac ducându-se la acea baie dar pentru că l-a părăsit puterea dumnezeiască a căzut mort. Atunci unul dintre străjeri, văzând aceasta a strigat: „Şi eu sunt creştin!”, s-a dezbrăcat aruncându-se în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
Dimineaţă cei 40 au fost scoşi din lac şi, pentru că încă erau vii, li s-au sfărâmat fluierele picioarelor şi aşa şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu. Numai cel mai tânăr dintre ei, cu numele Meliton, încă nu murise şi pentru că păgânii au pus trupurile sfinţilor într-un car pentru a le duce afară din cetate, ca să fie arse, mama Sfântului Meliton, văzând că fiul ei rămâne jos, l-a luat în spate şi alerga după acel car pentru ca fiul ei să nu fie despărţit de ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. Pe cale Sfântul Meliton şi-a dat duhul în spatele mamei sale şi astfel s-a adăugat celorlalţi. Trupurile sfinţilor au fost arse şi aruncate în apă. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sfintele moaşte nu s-au risipit şi au fost adunate de creştini, iar astăzi ele sunt răspândite la diverse biserici.
Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici este ţinută cu mare cinste de către creştinii ortodocşi, în unele zone ale ţării gospodinele pregătind pentru această zi 40 de colăcei dulci în formă de 8 care se numesc „mucenici”. Aceşti colăcei ne aduc aminte de cununile mucenicilor cu care au fost încununaţi de Dumnezeu şi sunt dulci pentru a ne sugera dulceaţa vieţii veşnice.

„Iartă-mă, frate!“
În creştinism, martirii au fost întotdeauna un simbol al credinţei până la moarte, un model pentru creştinii de rând. Ei s-au jertfit pentru Dumnezeu, au avut puterea si voinţa de a nu se lepăda de El, de a-L iubi şi asculta indiferent la ce chinuri erau supuşi. Astăzi însă noi nici măcar nu avem voinţa de a face unele gesturi simple, cum ar fi să împlinim poruncile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În chip minunat, anul acesta sărbătoarea Sfinţilor 40 de mucenici coincide cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica Iertării. În seara aceasta începe Postul Mare şi în biserici se slujeşte Vecernia Iertării, care cuprinde rânduiala iertării de obşte, când fiecare credincios îşi cere iertare de la celălalt spunând: „Iartă-mă, frate!“ şi primind răspunsul: „Dumnezeu să te ierte!“
Uitându-ne la chipurile pline de lumină ale celor 40 de Mucenici şi la suferinţele lor, să facem şi noi acest pas al iertării făcute din inimă, al iertării adevărate care nu este urmată de acel „te iert dar nu te uit“, pentru ca să fim şi noi iertaţi la rândul nostru, după cum spunem în rugăciunea Tatăl nostru: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Catehism ortodox pe înţelesul tuturor

Începând cu acest număr al revistei, dăm curs dorinţei celor care ne-au cerut să aducem mai multă lumină în înţelegerea adevărurilor noastre de credinţă prin lansarea rubricii „Catehism ortodox”. Nu ne propunem să urmăm, însă, planul clasic al catehismului, (care poate fi răsfoit în formatul deja tipărit şi re-tipărit), ci vom urmări o abordare mai „liberă” a principalelor teme de credinţă.

Argument
Necesitatea unui catehism este justificată de necesitatea cunoaşterii şi înţelegerii propriei spiritualităţi. Dictonul „crede şi nu cerceta” care a făcut valuri în nenumărate rânduri şi este prilej de sminteală de multe ori (prin ironizarea credinţei) nu îşi are locul în spiritualitatea ortodoxă. Dumnezeu nu ne vrea o „biserică de mameluci” sau o mulţime care se conduce după „spiritul de turmă”, ci doreşte însuşirea şi trăirea liberă de către fiecare a adevărurilor de credinţă revelate fie pe cale naturală, fie pe cale supranaturală. Ca zidire a lui Dumnezeu (care este Fiinţă Personală), purtăm amprenta celor trei caracteristici care definesc persoana: sentimentul, raţiunea şi voinţa. Voi spune, deci, „simte, cercetează şi crezi” pentru că vei găsi suficiente motive pentru a-ţi trăi credinţa în deplină înţelegere şi conştienţă.

Religie şi religiozitate
În căutările sale, omul a găsit de cuviinţă să-şi definească relaţia cu Persoana Absolută - „Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute” - prin termenul de origine latină „religare” (a lega, a re-lega), care desemnează o legătură conştientă şi liberă a lui cu Dumnezeu. Ca „purtător de Dumnezeu” prin definiţie (= prin creaţie), omul este atras fiinţial de cele superioare, cereşti, proprii Creatorului său, iar activarea şi canalizarea puterilor sale spirituale în această relaţie se conturează ca un mod de a fi, ca religiozitate. Raportat la această stare, indiferenţa religioasă este, în realitate, inconştienţă religioasă. Mă voi referi, în acest sens, la o naraţiune citită cândva, intitulată „Cel mai mare nebun”. Pe scurt, este vorba despre un clovn, unul din bieţii „condamnaţi” la a-i face veseli pe cei din jurul lor cu preţul propriei umiliri şi adeseori al propriei prostii, care a primit din partea stăpânului său un băţ noduros, cioplit ca din topor, cu următoarea menţiune: „-Ţine acest băţ şi să nu-l laşi din mână decât atunci când vei întâlni un om mai nebun decât tine. Aceluia poţi să i-l dai”. Nebunul şi-a trăit restul vieţii cu băţul în mână, împlinind porunca stăpânului său. Când acesta a fost doborât la pat de o boală incurabilă, nebunul a venit la el şi l-a întrebat de sănătate. „-Fac rău de tot, în curând va trebui să plec de aici”, i-a zis stăpânul. Plângând, nebunul l-a întrebat: „-Dar când te vei întoarce, stăpâne. Poate peste o lună?” „-Nuuu...” suspină prinţul plin de durere. „-Poate peste un an?!” „-Vai! Nu!” „-Dar peste cât timp, stăpâne?” „-Niciodată” „-Niciodată?! Dar te-ai pregătit de drum pentru o lipsă atât de mare?” l-a întrebat nebunul. „-Pregătit? Nicidecum! Nici nu m-am gândit măcar.” „-Cum, stăpâne, ştii că vei pleca şi n-ai făcut nici o pregătire de plecare?... Nu te-ai spovedit la preot, nu te-ai împăcat cu cei cu care eşti certat, nu-ţi iei rămas bun de la ai tăi?!... ŢINE BĂŢUL! Eu n-am întâlnit până acum om mai nebun decât mine, dar tu mă depăşeşti total cu nebunia ta.” Chiar şi pentru un biet nebun religiozitatea era ceva firesc, natural. Oare au murit nebunii?

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Postul cel luminos

Peste puţin timp vom intra în Postul Mare, una din cele mai frumoase perioade ale anului. Postul Mare este între posturi precum Învierea între celelalte sărbători: unic şi strălucit. Nu numai că este un post încărcat de nevoinţe minunate şi în care trăirea duhovnicească atinge intensităţi deosebite, dar Postul Mare este mai ales un post deja pătruns de razele luminoase ale Paştilor. Soarele Învierii începe să răsară din chiar prima zi a Postului, şi lumina lui se va face mereu mai mare până va străluci desăvârşit, în chiar noaptea Învierii Domnului.
Fericiţi sunt cei care se nevoiesc cu dragoste şi cu credinţă în post, fără să se lenevească. Fericiţi, pentru că aleargă spre viaţă şi vor primi har şi lumină. Bine ar fi să putem lepăda cugetele noastre şi să dăruim Domnului trupurile şi sufletele noastre, mergând pe cale nemincinoasă...
O cântare din vremea Postului Mare ne desluşeşte sensul duhovnicesc al postului, îndemnându-ne „să postim post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea de acestea este postul cel adevărat şi bineprimit”.
În vremea postului Biserica lui Hristos se înveşmântează ca o mireasă: curăţită prin mărturisire în Taina Spovedaniei şi luminată prin Împărtăşanie, se împodobeşte cu har şi lumină, strălucind de frumuseţe. Astfel, chipul adevăraţilor postitori nu este unul trist sau deznădăjduit, ci unul plin de lumina credinţei, întru smerenie. Nimic nu poate sta în calea harului lui Dumnezeu, dacă inima se smereşte şi se deschide: „Roade vrednice de pocăinţă să nu ceri de la mine, că tăria mea a lipsit întru mine. Dăruieşte-mi inimă pururea zdrobită şi sărăcie duhovnicească, ca să-ţi aduc acestea ca o jertfă primită, Unule, Mântuitorule”, citim în Triod.
Pentru această smerenie sufletească, Dumnezeu umple inima omului cu darul Său: bucuria. Se realizează astfel o stare cu adevărat duhovnicească: smerenia şi bucuria, laolaltă. Când prima este sinceră, a doua e adevărată.
Învredniceşte-ne, Doamne, de lumina credinţei - întru smerenie - şi de podoaba harului Tău -întru bucurie - în postul ce vine şi în toată vremea vieţii noastre!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Principiile educării creştine a copiilor (1)

Psihologii avertizează că părinţii nu se implică suficient în educarea copiilor. Şcoala dă vina pe familie, iar părinţii pe profesori. Biserica atrage atenţia că părinţii sunt responsabili de mântuirea pruncilor. Între timp, sondaje de opinie şi statistici rezumă dramele ultimei generaţii: violenţă, alcool, droguri... Cum trebuie să ne educam copiii, care sunt recomandările? Iată mărturii şi experienţe consemnate, începând din acest număr, într-o pagină dedicată educaţiei creştine.


Începem din acest număr un serial nou: despre educaţia creştină a copiilor. Sfaturile pe care le publicăm sunt preluate (cu acordul autoarei) din cartea Raising Godly Tomatoes. Elisabeth Krueger este o mamă creştină din Statele Unite care îşi creşte şi şcolarizează acasă cei zece copii. Cartea recent publicată în limba engleză şi disponibilă de asemenea pe internet adună laolaltă experienţa de viaţă, încercările, problemele şi soluţiile acestei familii. Sunt sfaturi utile care pot fi transformate în reguli sau pot fi adaptate, în funcţie de nevoile familiilor dumneavoastră.


Tentaţia majorităţii părinţilor este de a căuta reţete simple de educare a copiilor. Eu cred că reuşita sau eşecul în creşterea copiilor depinde de răspunsul la următoarele întrebări: care îţi sunt priorităţile , ce cunoşti despre autoritatea părintească, cât de determinat eşti să îţi separi copiii de influenţele lumeşti şi, în fine, cât de dispus eşti să renunţi la teoriile pur ştiinţifice şi să aplici principiile creştine în schimb.

„Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea ta îl vei învăţa pe el” (Psalmi, 93:12)

Am citit de curând despre o femeie care – după ce ani la rând nu a rămas însărcinată – s-a hotărât să înfieze câţiva copii mici. Tânjise să fie mamă şi a pornit în lumea părinţilor cu vise despre ce îşi imagina că avea să o aştepte. Ani buni mai târziu, mărturisea unei persoane apropiate că nu i-a plăcut călătoria ei ca părinte. Ba chiar ajunsese să urască maternitatea şi s-a simţit cu adevărat uşurată abia când „povara” a luat sfârşit. Ce trist! M-am întrebat ce va fi fost în imaginaţia acestei biete femei când şi-a adus pentru prima oară copiii acasă. Cel mai probabil avea în minte aceleaşi imagini despre copii pe care le au fetiţele mici care se joacă cu păpuşile. Se gândea probabil la bebeluşul care adoarme în braţele mamei, la copilaşul vesel care se joacă în linişte, la elevul dornic mereu să înveţe şi niciodată refractar, la adolescentul care îşi împarte trăirile cu mama şi tata, şi apoi la tânărul matur, pregătit să îşi întemeieze o familie a lui.

“Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi să le ai în inima ta şi în sufletul tău; şi să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli” (Deutoronom, 6: 6-7)

Nu vreau să spun că imaginile de mai sus ar fi total nerealiste. Eu însămi am trăit toate aceste stări alături de copiii mei. Dar subliniez că este totuşi doar o parte a realităţii. Deci dacă vă imaginaţi că viaţa va fi aşa, în toate situaţiile şi-n fiecare zi, e momentul să meditaţi ceva mai mult la asta. Pentru că nu e aşa! E mai aproape de realitate să vă gândiţi că dacă depuneţi eforturi susţinute şi continue, punând educaţia copiilor voştri pe primul loc, în fiecare moment, în fiecare zi, atunci situaţiile din fantezia de mai sus vor deveni realitate şi se vor întâmpla tot mai des, pe măsură ce copiii vor creşte. Şi nu veţi gusta bucuria unei relaţii oneste şi intime cu un fiu evlavios şi bine-crescut, decât dacă sunteţi dispus să faceţi din educaţia lui prioritatea numărul unu a vieţii dumneavoastră. Educarea copiilor trebuie să fie privită ca un angajament cu normă întreagă, fără pauze şi fără vacanţe. Dacă asumaţi asta, veţi primi “recompensa” mai curând şi mai minunat decât aţi fi putut visa vreodată.

Primul „principiu” în educarea copiilor, este – aşadar – asumarea responsabilităţii şi stabilirea priorităţilor. Despre celelalte fundamente, numărul următor.

(a consemnat Oana Dobrin)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Rugăciunea în căminul creştin – o cale spre desăvârşirea copiilor noştri

Copilul vine pe lume şi se dezvoltă, de regulă, în familie, în acest cuib uman, precum păsărelele în cuibul pe care l-a făcut mama lor. Tot secretul este să existe în familie o atmosferă care să sădească în sufletul copilului o stare de siguranţă şi care să-l facă să se simtă iubit şi apreciat.

Modelul spiritual al părinţilor
Educaţia religioasă a copiilor se face prin exemplul personal al părinţilor şi al celor din jur, prin întreţinerea în casă a unei atmosfere de dragoste şi de rugăciune. Inima copilului trebuie sensibilizată. Fără multe explicaţii, el ajunge să-şi facă rugăciunea ca pe un lucru firesc şi, fără să aibă nevoie de argumente logice, începe să cunoască prezenţa lui Dumnezeu. În vieţile sfinţilor remarcăm adeseori cum destinul acestora a fost puternic înrâurit de câte un om care le-a oferit pildă de sfinţenie şi pe care l-au văzut pur şi simplu. Sfântul Nectarie îşi amintea mereu de dragostea bunicii sale şi de felul cum se ruga înaintea icoanelor. Dragostea, rugăciunea şi exemplul sunt mult mai convingătoare decât cuvintele – de fapt, tocmai aceste trei calităţi dau valoare cuvintelor atunci când e vorba să-i aducem pe copii la credinţa în Dumnezeu. Ceea ce facem ca părinţi este adeseori o lucrare ascunsă şi ne dă prilejul de a coordona viaţa copiilor noştri.

Rugăciunea de acasă a copiilor
E greu să-i determinăm pe copii să-şi facă rugăciunile zilnice de dimineaţă şi de seară în familie. Copii se deosebesc unii de alţii prin vârstă, caracter şi dispoziţie zilnică. Important e ca părinţii să dea exemplu în rostirea rugăciunii zilnice şi nu să o impună. Ea trebuie să se integreze firesc în programul zilnic, iar copii să o simtă în folosul lor. Ar trebui ca părinţii să se sfătuiască cu duhovnicul lor în legătură cu fiecare copil, şi de asemenea, să poată împărtăşi cu alţi părinţi experienţele lor. De cum încep să crească, copii preferă uneori să-şi facă rugăciunea singuri, în faţa icoanei din camera lor. O rugăciune scurtă şi sinceră, spusă la intervale regulate e mai benefică decât una lungă şi plictisitoare. Copilul îşi poate prelungi timpul rugăciunii în funcţie de dispoziţia lui sufletească. Odată ce s-a obişnuit să se roage singur şi a simţit nevoia de a cere binecuvântare de la Domnul, nu mai e nevoie să-i aducem aminte de rugăciune, ci el o va face ca pe un lucru firesc.

Alegerea momentului rugăciunii
Formarea şi iniţierea copiilor în rugăciune reprezintă una dintre cele mai importante sarcini ale părinţilor. Cei mici sunt foarte sensibili la atmosfera de pace, la frumuseţe şi la ritualuri. De fiecare dată când va fi cu putinţă, amândoi părinţii e bine să ia parte la rugăciune, fiindcă aceasta reuneşte comunitatea familială. Rugăciunea trebuie să fie precedată de un moment de calm şi de tăcere, iar familia să se adune într-un loc liniştit şi precis, la icoana din camera copiilor. Se pot trage perdelele, se poate aprinde o lumânare sau o candelă, se poate tămâia. Ţinuta copiilor este foarte importantă, de aceea trebuie să le explicăm acestora că, deseori, curăţenia trupească o oglindeşte pe cea sufletească. Pe măsură ce creşte, copilului îi va plăcea să participe activ la rugăciune prin: atitudinea sa, prin participarea la ritualul ce o precedă, prin cântări sau prin lecturi din Sfânta Scriptură. Rezultatul acestor acţiuni este stabilirea unei comuniuni trainice între copil şi părinte şi mai departe între aceştia şi Dumnezeu. Nimic nu poate înlocui atmosfera de rugăciune, concretizată în clipe unice, intense şi îndrăgite de reunire a familiei în jurul lui Hristos!

Prof. Laura Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ de la Bucium

Încheiem serialul pelerinajelor dedicate mănăstirilor din Ţara Făgăraşului cu Mănăstirea Bucium, ridicată cu trudă multă pe jertfa călugărilor care au fost martirizaţi aici prin foc pentru că nu au vrut să îşi părăsească credinţa ortodoxă.

Martiri trecuţi prin foc
La poalele Munţilor Făgăraş, în apropierea satului Bucium din judeţul Braşov, în inima ţării se înalţă şi desăvârşeşte prin dragostea şi eforturile credincioşilor un bastion al credinţei neamului ortodox român, o cetate pentru pacea tuturor.
Mănăstire a sfintelor ortodoxe şi româneşti tradiţii, lăcaşul de cult de la Bucium este osândit flăcărilor în 1761 când monahii, o parte ai locului, o parte căutând adăpost aici în faţa vitregiei vremurilor după distrugerea mănăstirilor lor de metanie, ard odată cu vechea biserică.
În 1928, Regina Maria purcede împlinirii unui îndrăzneţ şi amplu proiect, menit să edifice pe locul vechii Mănăstiri Bucium, biserica “Întregirea Neamului Ortodox Român”, însă timpurile interbelice îi răpesc sorţii de izbândă.

Încercări zadarnice
Pronia cerească se face auzită în 1953, când rugămintea credinciosului cunoscut oamenilor ca “Moş Ilie”, însoţit de tânăra familie Şandru, aduce binecuvântarea şi aprobarea de construcţie a bisericii de la Bucium, iscălită cu dragostea şi harul Înalt Prea Sfinţiei Sale, Mitropolitul Nicolae Bălan. De astă dată însă, opresiunea regimului se răsfrânge nefast, îngrădind drumul spre zidire. Trebuind cu orice preţ să aprindă candelă pe locul fostei mănăstiri, familia Ioan şi Elisabeta Şandru, ajutori de nădejde ai Moşului Ilie, reuşeşte în 1976, sub pretextul unei stupine, să improvizeze o cabană de lemn din care neîncetat răsuna Psaltirea.
Abilitata Securităţii se dovedeşte însă eficientă, iar după un an, alte flăcări aveau să înghită jertfa acestor creştini, iar crucile înălţate spre slava lui Dumnezeu aveau să fie dezrădăcinate; singură una, rămânând neobservată, este păstrată astăzi la loc de cinste, în Altarul de vară.

Strădanie împlinită
Angajaţi cu preţul vieţii în renaşterea mănăstirii, Elisabeta şi Ioan Şandru îşi văd strădania de jumătate de veac împlinindu-se în 1990, când I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, apreciază şi aprobă iniţiativa de zidire a Mănăstirii Bucium, iar apoi, la 6 august 1995, sfinţeşte biserica mănăstirii înălţată între timp, încredinţând stăreţia ieromonahului Sava Lazea.
Harul şi pacea duhovnicească a părintelui stareţ Sava, cu truda şi rugăciunea obştii, sub binecuvântarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, încununată de dragostea credincioşilor şi eforturile doamnei Şandru au făcut astăzi ca Mănăstirea Bucium să fie un nesecat izvor de pace, de tămăduire, de dragoste şi credinţă.

Truda vieţuitorilor continuă
În continuă dezvoltare, locul nu cruţă truda vieţuitorilor, aflându-se în pragul construirii unei case de pelerinaj mai mare, în paralel cu finisarea arhondaric mai mic, existent deja, menite să găzduiască căutători de pretutindeni.
Pictura în mozaic a faţadei bisericii, realizarea unui ansamblu de porţi sculptate la intrarea în curtea mănăstirii, uşi masive din stejar sculptat la intrarea în biserică, monumentul "Cruce a celor fără de cruce" în cimitirul mănăstirii, sunt doar parte din proiectele în curs de desfăşurare.
Nevoile permanente ale acestui edificiu al păcii trec parcă mai uşor, iar nădejdea izbândei rămâne vie în truda spre zidire, în glasul rugăciunii obştii, în postul şi liniştea acestui colţ de rai, iar "doamna de la mănăstire", Elisabeta Şandru, continuă, cu ajutorul credincioşilor, cărămidă după cărămidă, înălţarea şi îngrijirea întreg ansamblului mănăstiresc.
Şi neclintiţi în imn de slavă, părintele stareţ Sava, părintele Modest, întreaga obşte îşi înalţă ruga, făcând ca sfânta slujbă să răsune neîncetat, după rânduiala sfintei noastre biserici.

Daniel Moga

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Notă [edit 2010] Din ianuarie 2010 stareţul mănăstirii este Părintele Cleopa Negru.

Parastasul vestimentaţiei clasice

De unde vine noul gust în materie de haine? Cine sau ce dă tonul? Nici tinerii nu cred că ştiu să răspundă… Şi nici nu cred că-i interesează astfel de întrebări. Pur şi simplu se îmbracă aşa în virtutea unei inerţii comode, stabilite de un iluzoriu consens comun. Dacă nimeni nu zice nu înseamnă că toata lumea-i de acord. Şi dacă nu… n-are decât, pentru că «eu sunt liber să fac ce vreau!». Chiar e şi un principiu care spune că un lucru care e acceptat de toţi devine regulă de urmat.

Şi uite aşa ne trezim pe stradă cu tot felul de extravaganţe cromatice care ţipă la ochii noştri. Dacă mergi la o întâlnire importantă şi vrei să-ţi faci un plan de abordare mergând pe stradă, rişti o mare ispită pentru puterea de concentrare a atenţiei… şi asta din cauză că-ţi sare-n ochi vreun mister Proper pe care dacă încerci să-l eviţi rişti să ai o întâlnire vizuală cu miss Coccolino. Căci până la urmă logica publicitară a contrastului cromatic funcţionează foarte bine şi-n preferinţele vestimentare ale tinerilor. Pierrotul şi snobul apar surprinzător de fiecare dată pe scena tot mai largă (nu însă şi adâncă) a culturii teatrului de bulevard unde improvizaţiile ţin de minune. O nouă artă a persuasiunii hainei ţipător colorate şi cu un croi gotic al tăieturilor abrupte dar în zone cheie ale corpului. Şi dacă la toate acestea se adaugă o completare de farduri şi sulemeneli aprinse avem tot tacâmul. Sau aproape tot… Să nu uităm că la acest complex al tinereţii concură şi metalo-chimicele… căci nu-s toate bune dacă nu răspândim şi-un iz înţepat de-o chimie aparte şi de-un nume răsunător fabricat şi dacă nu completăm «stilul gotic» al hainelor cu dimensiunea apolinică a sfericităţii metalului…Toate în scopul unei sinestezii dionisiace. Cercei peste inele şi invers. Şi unde sunt plasaţi cerceii? Peste tot! Într-o logică aparte a îmbinării văzutului cu nevăzutul cerceii sunt în urechi, nas, buze, sprânceană, barbă, limbă, buric, sân. Şi toate sunt subsumate unicului mesaj ce ţinteşte acapararea atenţiei contemplatorului de altfel şi el sugestionabil. Aşadar, chiar dacă haina nu face pe om totuşi, alături de comportament ea îl exprimă tocmai în ceea ce are el mai intim şi mai valoros: pofta ochilor, trupul şi trufia vieţii. E-adevărat că Baudelaire şi-a vopsit părul verde sau că un filosof a ieşit ziua în amiaza mare într-o piaţă publică cu un felinar aprins în mână strigând : «Caut un om!», dar ei au făcut aceasta pentru scopul nobil al trezirii oamenilor din letargia manieristă şi snoabă în care se complăceau vinovat. Dar de aici şi până la a te înlănţui în cercei şi inele şi până la a da o groază de bani pe pantaloni tăiaţi sau pătaţi e un drum lung . Şi pentru ce ? Pentru că e trendy. Şi nu sunt cerceii şi inelele ca nişte zale de lanţ? Oare pretinsa libertate de exprimare vestimentară şi nu numai a tinerilor nu poartă gustul amar al robiei ? Fruntea, urechile, ochii, nasul, gura, pieptul, spatele, mâinile, picioarele nu sunt mirunse în cadrul Tainei Botezului cu Sfântul şi Marele Mir? Şi ce spune preotul atunci ? « Pecetea darului Duhului Sfânt»; adică se ridică şi se sfărâmă lanţurile robiei păcatului spre libertatea în Duhul lui Dumnezeu şi spre întărirea vieţii. Şi noi punem lanţurile înapoi sub pretextul libertăţii… Dar asta e altă discuţie…
Din păcate, printr-un acord tacit mulţi îşi dau consimţământul pentru aşa ceva, chiar dacă există şi o negare de complezenţă. E ca şi treaba cu televizorul: toţi critică programele deşuchiate, dar ele continuă să fie consumate într-o abordare cvasi-morală şi-ntr-un consens subliminal acceptat. Oare răspunderea este doar a tinerilor? Mediul în care trăiesc cu tot ce implică el, programele şi filmele pe care le urmăresc, oferta computerizată, anturajul, prietenii, influenţe de tot felul, nu-i deformează oare? Până la urmă omul e şi produsul mediului nu-i aşa?
Mi-aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu elevii unei clase la care predam religia pe vremea când eram în învăţământ. Le mai strecuram şi ceva elemente moralizatoare… De ce, le-am întrebat pe fete, unele dintre voi vă îmbrăcaţi atât de frugal? Nu credeţi că trebuie să vă prezentaţi altfel în faţa unui profesor care, de exemplu, a depăşit vârsta onorabilă de douăzeci de ani în cadrul învăţământului? „Da’ ce, domnu` profesor, au răspuns, dumneavoastră nu vedeţi cum s-a îmbrăcat azi profesoara de…?“ Şi până la urmă acesta este adevărul; dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?
Se face loc tot mai mult laxismului (de parcă n-ar avea destul) şi relativismul se simte în pielea omului post-modern ca la el acasă. Fiecare spune ce vrea şi ce poate şi are dreptate «în felul lui». O îngăduinţă generală ne face să ne scăldăm /scufundăm în apa tulbure a unui talk-show comod. Numitor comun în privinţa adevărului nici că exista. Să vă spun o glumă. Se zice că odată un tânăr a mers la o expoziţie de tablouri şi a rămas surprins în faţa unuia. O ramă destul de generoasă încadra un fond alb. Tânărul a poposit un pic asupra tabloului şi apoi a vizitat în continuare celelalte elemente ale colecţiei. Întâlnindu-l pe autor, l-a chemat la tabloul cu pricina şi l-a întrebat despre simbolica lui. «Vedeţi dumneavoastră, zise autorul, acest puncticel din mijlocul fondului alb? Acesta este punctul meu de vedere ». Cam la nivelul acesta de înţelegere se desfăşoară şi programul de comportament al tinerilor şi nu numai.
În felul acesta ne apropiem de tot felul de adevăruri care în lipsa reperului universal acceptat se dezechilibrează într-un mozaic fără finalitate. De fapt pe cine interesează finalitatea? Ea ţine de viitor şi pe noi ne interesează doar clipa. Adevărurile acestea sunt doar nişte fărâmituri de la masa ospăţului şi sunt ca cioburile unei oglinzi sparte de lupul robiei înveşmântat în blana moale şi relaxantă a libertăţii. Sau, mai bine zis, a libertăţilor.
Şi uite aşa ne aflăm cu toţii la celebrarea funestă a parastasului vestimentaţiei clasice. Fiecare, mai mult sau mai puţin, participă la acest ritual muşcând sau gustând doar dintr-o colivă comemorativă. Şi aceasta poate fi chiar indiferenţa… Dar dacă nu haina face pe om, înseamnă că omul croieşte haina. Aici este pământul unde rădăcinile ignoranţei şi indiferenţei să nu se împlânte niciodată.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Filosofia „conflictelor de familie“

Deseori certurile în familie provin din reproşurile soţiei, acceptate cu greutate de soţ, chiar dacă sunt juste (din orgoliu!). Trebuie descoperită cauza acestor reproşuri. De multe ori ele vin din dorinţa soţiei de a-şi vedea soţul mai bun decât este de fapt, din prea mare exigenţă faţă de el sau dintr-un fel de idealizare. În aceste cazuri soţia devine conştiinţa soţului, iar reproşurile ei trebuie acceptate. Bărbaţii, în special după căsătorie, înclină să se lase pe tânjală, să se complacă într-o existenţă empirică. Soţia caută să-şi smulgă soţul din această stare, aşteptând de la el ceva mai mult. În acest sens, apariţia unei disensiuni în familie, oricât ar părea de bizar, demonstrează că mariajul a devenit o realitate (nu doar un proiect) şi că în noua entitate umană alcătuită din două persoane, soţia joacă rolul conştiinţei. De aceea conflictele între doi oameni atât de apropiaţi pot fi folositoare. În focul disputei poate să ardă tot gunoiul amărăciunilor şi neînţelegerilor acumulate uneori de multă vreme. După explicaţiile şi mărturisirile de rigoare, poate veni o stare de deplină înţelegere şi linişte, totul a fost clarificat, orice apăsare şi orice umbră de neînţelegere s-au risipit. Atunci se eliberează şi se dezvoltă cele mai alese calităţi sufleteşti şi, prin deplină comunicare reciprocă, se realizează şi deplina unitate de suflet şi de gânduri.
În căsătorie, bucuria sărbătorească a primei zile de existenţă comună trebuie să continue toată viaţa, fiecare zi să fie o sărbătoare, în fiecare zi soţul şi soţia trebuie să-şi arate unul altuia o „faţă“ nouă, liberă de orice rutină şi stagnare. Există o singură cale pentru a realiza aceasta: aprofundarea vieţii duhovniceşti a fiecăruia, autoperfecţionarea. Iubirea este cel mai preţios bun într-o căsnicie şi pierderea ei un lucru îngrozitor, mai ales atunci când se ajunge la despărţire din cauza unor lucruri absolut derizorii. De aceea toate eforturile şi toate intenţiile trebuie concentrate pentru a o păstra şi atunci totul va veni de la sine.

Pr. Aleksandr Elceaninov, Credinţa vine din iubire

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine

Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea?
- Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie (slăvirea lui Dumnezeu). Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plezneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Pentru că, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.
Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate duhovniceşte cu doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui „Iarăşi plouă“, începe: „Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală“. Dacă după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: „Ei, nu a plouat atât de mult“, acela începe iarăşi: „Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul“. Şi nu se poate spune că nu e sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii.
Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu. În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face cât voi apuca“ spunea. Uneori o parte din snopii de grâu ce îi rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: „Slavă Ţie, Doamne!“ şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci etc. şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai „Cum îţi merge?“, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!“. Niciodată nu spunea: „Slavă Ţie, Doamne!“, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar pricopseală nu făcea.
De aceea spun că doxologia, slăvirea lui Dumnezeu în toate, este mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă de pildă banane, noi ne gândim la ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmagi, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai satisface. Nu înţelegem că fericirea o avem în veşnicie şi nu în deşertăciune.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Sfaturi pentru soţie şi pentru soţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

O poveste pentru tine: Un altfel de pisoi

Întinşi pe iarba verde şi moale, în grădina din spatele casei, Matei împreună cu Maria priveau încântaţi jocul năstruşnicilor pisoi. Păreau trei ghemotoace pufoase de blană care se rostogoleau zglobii unul pe lângă altul, încercând să prindă în lăbuţele lor mici un puf de păpădie care se încăpăţâna să plutească pe deasupra năsucurilor umede. Copii erau fermecaţi de jocul micuţilor. Stăteau nemişcaţi, abia răsuflând, de teamă să nu-i deranjeze din jocul lor. „Se înţeleg atât de bine!”- spuse Maria în şoaptă, privind cu coada ochiului către Matei. „Uită-te la cel mic. S-a suit peste ceilalţi doi. Uite cum se avântă în aer ca să prindă puful de păpădie! E fantastic!”- răspunse Matei cu voce înceată, abia stăpânindu-şi un hohot de râs.

Deodată cei trei pisoi îşi ciuliră urechiuşele. Se opriră din joc şi îşi îndreptară privirea înspre cărarea ce duce spre curtea casei lui Matei. Matei şi Maria priviră instantaneu spre acelaşi loc. Cu un mers agale, călcând uşor, parcă de teamă să nu facă zgomot, se apropia mămica celor trei pisoi. Matei observă că aducea cu ea câteva bucăţi de mâncare pe care cu siguranţă bunica le pusese în farfuria din curte. Cei trei pisoi o zbughiră în întâmpinarea ei. Pisica aşeză jos bucăţile de mâncare, iar ei se năpustiră, încercând fiecare să prindă bucata cea mai mare. Jocul lor de acum cîteva secunde se transformă într-o adevărată luptă. Maria şi Matei priveau acum uimiţi cum cei doi pisoiaşi mai mărişori îl respingeau pe cel mai mic, încercând să păstreze toată mâncarea doar pentru ei. Pisoiul cel mic îşi plecă capul şi se retrase privind timid la ospăţul fraţilor săi. Un val de milă îi cuprinse pe cei doi copii. Maria se îndreptă spre el. Îl ridică cu mânuţele ei mici şi-l strânse la piept. „Nu fi supărat, micuţule. O să avem noi grijă de tine” – îi spuse ea, mângâindu-l pe căpşorul lui mic. Se îndreptară deci spre casa bunicii, încercând să-l ajute pe micuţ.

Îi cerură bunicii o cană cu lapte şi un castron. Apoi, aşezându-se lângă micuţul pisoi îl vegheau de aproape cum se ospăta, abia respirând, din lăpticul cald. Deodată se opri din mîncat. Îşi ridică căpşorul din castron şi o zbughi spre grădină. În numai câteva clipe se întoarse înapoi cu ceilalţi pisoi după el, îndreptându-se toţi trei spre castronul cu lapte.
„Nu mai înţeleg nimic, – spuse Matei – şi revoltat încercă să-i îndepărteze pe ceilalţi doi pisoi de lîngă castronul cu lapte. Interveni însă bunica: „ Matei, - îi spuse ea – să şti că există fiinţe care nu se pot bucura de ceea ce au dacă nu împart bucuria lor cu ceilalţi. Acestor fiinţe, Dumnezeu le poartă de grijă şi întotdeauna le dă daruri şi mai mari decât cele la care au renunţat în favoarea celorlalţi. Iar cel mai mare dar este bucuria de a fi împreună cu ceilalţi.

Se spune că în timpul războiului, viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta fără nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei în care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce o pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, bucuros fiindcă prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie...

Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă.
Toată ziua a stat omul şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura rămasă. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?! Galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt.

- Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti bani ? Dacă banii au ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine ? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi!
S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia toţi banii, spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:
- Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinică, vei primi şi câte zece galbeni.

Doamne, ce bucuroasă a fost fetiţa! Nu ştia cum să-i mulţumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei şi i-a dat bănuţii, după care i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat sfatul. Aşa se face că, de atunci, în fiecare dimineţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie la fel de mult ca şi ea.>>
Matei şi Maria priveau cu entuziasm la castronul gol şi la jocul pisoilor. Cei trei se năpusteau din nou unul asupra altuia într-un joc frenetic. Uitaseră de incidentul de mai înainte. Şi aceasta pentru că unul dintre ei, cel mic, ştia să împartă.

Matei introdu-se aproape mecanic mânuţa în buzunarul hainei şi scoase de acolo o acadea. Preferata lui, pe care altădată nu ar fi împărţit-o cu nimeni. Nici chiar cu bunica. I-o oferi Mariei. Simţi cum sufletul i se umple de bucurie. Fetiţa îi spuse: „Îţi multumesc. O să o împărţim împreună mai tîrziu. Acum te invit la mine, căci mama a făcut gogoşile acelea gustoase care iţi plac ţie.” Bucuria iradia acum din ochii celor doi copii care o zbughiseră spre poartă, atraşi parcă de mirosul nevăzut al gogoşilor. Bunica auzi din ce în ce mai stins glasul lui Matei: „... dar o să-i aduc şi bunicii din gogoaşa mea...” şi poarta se trânti cu zgomot. Bunica zâmbi. Era fericită. Matei dăruia din nou. Şi în locul darului dobândea dragostea şi bucuria celorlalţi.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Căsuţa copiilor: Duminica Fiului Risipitor

Referinţa biblică: Luca 15, 11-32.

Dragi copii, dacă v-aţi uitat vreodată cu atenţie în calendarul Bisericii, poate aţi observat că fiecare duminică poartă o denumire după pericopa evanghelică care se citeşte la Sf. Liturghie în acea zi. Acest lucru a fost rânduit astfel pentru a ne ajuta să ne pregătim duhovniceşte în vederea marilor praznice ale anului.
Fiindcă în curând vom intra în Sfântul şi Marele Post al Paştilor, avem câteva duminici pregătitoare înaintea perioadei de post. Una dintre ele este cea a Fiului Risipitor, care în anul aceste cade în ziua de 24 februarie.
Cred că aţi auzit de această întâmplare care se găseşte în Evanghelia după Luca, capitolul 15, versetele 11- 32.
Trăia odată un om care avea doi fii. Cel mai tânăr i-a cerut tatălui să împartă averea pe care o avea, şi să-i dea partea care i se cuvine. Apoi, luând banii, a plecat într-o ţară foarte îndepărtată, cheltuind tot ce avea pe lucruri rele. A rămas sărac, iar în ţara aceea a venit o foamete mare, aşa că el nu mai avea ce să mănânce. Era foarte flămând şi poftea la roşcovele mâncate de porci, dar nu avea voie să ia din ele. Cu multă întristare s-a gândit la servitorii tatălui său, despre care îşi aducea aminte că mâncau mai bine ca el. Aşa că s-a hotărât să se întoarcă acasă, să-i ceară iertare tatălui şi să-l roage să-l primească pentru a-i fi slujitor .
Astfel a plecat înapoi spre ţara lui. Dar tatăl său, care îl iubea foarte mult, îl aştepta. Şi văzându-l de departe, a alergat spre el, l-a sărutat şi l-a iertat imediat pentru tot ce a făcut rău. Apoi i-a dat haine frumoase şi a făcut un ospăţ mare în cinstea lui.
Poate că şi voi, dragi copii, faceţi din când în când lucruri rele, supărând pe Dumnezeu şi pe părinţi. Dar dacă vă pare rău cu adevărat şi vă cereţi iertare, cu hotărârea de a nu mai greşi din nou, răul va fi uitat .

Întrebare:

Ai făcut de curând vreo faptă rea şi nu ţi-ai cerut iertare pentru ea? Du-te imediat la mama şi la tata, spunându-le cat de rău îţi pare, fiindcă ei te aşteaptă cu multă dragoste, ca să te ierte.

Irina Constantinescu, psiholog

Rugăciune când am greşit faţă de Dumnezeu sau faţă de oameni

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, iată vin acum înaintea Ta şi te rog să fii milostiv faţă de mine. Doamne, Tu m-ai văzut şi atunci când am greşit, dar eu am uitat cu totul de Tine. Iartă-mi, Doamne, greşeala pe care am săvârşit-o şi Te rog luminează-mi sufletul, ca să nu se întunece în întristare. Dă-mi putere să nu mai cad în greşeli şi fapte rele. Te rog să îi mângâi pe toţi cei care au avut de suferit în urma faptei mele, iar mie dă-mi putere să le cer iertare. Doamne, ajută-mi să ajung la spovedanie şi să-mi mărturisesc greşelile ca să mă învrednicesc de iertarea pe care Tu o dăruieşti prin preoţii Tăi. Amin.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Părinţi cu orice preţ…

În timp ce milioane de copii sunt avortaţi în fiecare an, milioane de dolari sunt cheltuiţi pentru dezvoltarea tehnicilor moderne de procreare asistată. Reprezintă ele un rău? Sunt de acceptat atunci când concepţia nu se poate realiza prin relaţii intime obişnuite, cum ar fi cazul sterilităţii?

La slujba Tainei Sf. Cununii, preotul se roagă ca Dumnezeu să dăruiască celor doi „bucuria naşterii de prunci” şi „rodul pântecelui, spre folos”. Această precizare „spre folos” este foarte importantă întrucât imposibilitatea unui cuplu de a zămisli pe cale obişnuită poate fi înţeleasă în două moduri: pe de-o parte un semn divin că „nu le este spre folos” să aibă copii, aceasta însemnând fie că vor apela la adopţii, fie că vor duce o viaţă fără copii. Iar pe de altă parte poate fi înţeleasă ca o boală pe care noile terapii medicale o pot vindeca.
Care sunt acestea şi în ce constau ele?

Inseminarea artificială
Constă în colectarea celulelor germinare masculine şi inocularea lor în uterul femeii. Dacă acestea aparţin soţului, din punct de vedere al moralei creştine n-ar fi nici o problemă. Lucrurile se complică dacă este vorba de un alt donator. Potrivit învăţăturii Bisericii nu este de acceptat o a treia parte în procesul procreării. Pentru a respecta sacralitatea vieţii, spune Pr. John Breck, este necesar ca transmiterea acesteia să se realizeze prin unirea a două persoane într-un singur „trup”, legate printr-o „căsătorie monogamă, heterosexuală şi binecuvântata” (adică angajamentul a două persoane, bărbat şi femeie, în cadrul binecuvântat al familiei, cu scopul procreării).

Fertilizarea in vitro
Această metodă facilitează zămislirea în cazul femeilor cu disfuncţii ale trompelor uterine, în cazul „infertilităţii inexplicabile” atât la femei cât şi la soţii lor.
Tehnica este următoarea: la începutul menstruaţiei, ovarele femeii sunt „hiperstimulate” prin injectarea unei substanţe (gonadotropină) care în loc de unu va produce mai multe ovule. Spermatozoizii, după colectare, sunt incubaţi şi trataţi pentru a le spori şansele de fertilizare, apoi sunt amestecaţi cu ovulele, într-un vas de sticlă şi păstraţi la temperatură de 37°C.. După un anumit timp o parte din ei sunt transferaţi în uter iar restul (numiţi extra-embrioni) sunt îngheţaţi.
De regulă sunt transferaţi trei embrioni, măcar unul din ei ar trebui să se implanteze. Este posibil ca toţi trei să se prindă şi astfel apare o sarcină multiplă. Pentru a oferi o şansă mai mare de supravieţuire se păstrează un singur embrion iar restul sunt ucişi prin „reducţie fetală” (injectarea unor soluţii ce provoacă moartea embrionilor nedoriţi). Măsura este imorală din punct de vedere creştin, deoarece viaţa umană începe din momentul concepţiei iar distrugerea acestor embrioni este omucidere.
În ceea ce priveşte embrionii îngheţaţi („extra-embrionii“), distrugerea ca şi folosirea lor în experimente ştiinţifice sau pentru scopuri pur comerciale este cu totul de neacceptat. Soluţia ar fi ca ei să fie donaţi unui cuplu nefertil. Astfel aceşti embrioni ar avea acelaşi statut moral ca şi un copil adoptat, cu avantajul că noii părinţi vor experimenta perioada sarcinii şi naşterea copilului.
Pentru evitarea extra-embrionilor s-a propus şi o altă metodă, cea a injectării unui singur spermatozoid într-un ovul, în felul acesta se evită surplusul de embrioni. Cea mai gravă problemă a acestei proceduri rămâne imposibilitatea de a determina dacă spermatozoidul selectat în vederea fertilizării conţine defecte cromozomiale ce produc boli genetice grave. Într-un act intim normal, sau chiar în cazul însămânţării artificiale doar cel mai bun, cel mai „potrivit” spermatozoid va fertiliza ovulul. Această selecţie nu este jocul întâmplării, ci este lucrarea lui Dumnezeu, ca un exemplu de conlucrare divino-umană.

Mamă de împrumut sau maternitatea surogat
Maternitatea surogat constă în faptul că o femeie găzduieşte în uterul ei embrionul conceput de un alt cuplu. În SUA, anual aproximativ 300.000 de femei îşi închiriază uterul, primind 10.000$.
În urmă cu un deceniu o femeie sud-africană era mamă surogat pentru propria sa fiică, care fusese născută fără uter. Ovulul fetei a fost fertilizat de soţul ei şi transferat apoi în uterul viitoarei bunici. Deşi fiica şi soţul acesteia au apărut ca părinţi pe certificatul de naştere al copilului, iar mama nu a făcut altceva decât să-şi pună la dispoziţie uterul, aceasta din urmă este în acelaşi timp bunica şi „mama” copilului.
În spatele aparentului act de caritate, se ascund adevărate „crize de identitate” din cauza lipsei descendenţei sau relaţiei clare cu unul sau altul din membrii familiei. Mai mult, psihologia modernă atrage atenţia că mama surogat poate influenţa pe durata celor nouă luni de sarcină sănătatea fizică, sufletească şi spirituală a copilului.

Înainte de a apela la aceste tehnici este deosebit de important ca cei în cauză să apeleze la duhovnicul lor şi împreună cu acesta să se adâncească în rugăciune, pentru a afla care este voia dumnezeiască în cazul lor, în actul tainic şi miraculos al procreării vieţii umane.
Medicina nu poate oferi o tratare a sterilităţii, ci doar o tehnicizare şi o depersonalizare a procreaţiei. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu şi nu un produs fabricat.

Pr. Alexandru Stanciu, cadru medical

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Bâjbâiala depărtării de Dumnezeu

„Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine, Doamne” Fericitul Augustin

Viaţa celor mai mulţi dintre noi este o continuă succesiune de perioade agitate şi perioade liniştite, cele dintâi fiind parcă tot mai lungi şi dese, iar cele din urmă mai scurte şi rare. De cele mai multe ori ajungem să tânjim, să ne fie dor de acele scurte perioade de linişte, de pace. Intrăm tot mai des în tot felul de situaţii stresante, haotice, din care nu mai vedem calea de ieşire.

Mi s-a întâmplat să aud la un post de radio citatul de mai sus (din opera fericitului Augustin) chiar când eram într-o perioadă din aceasta de nelinişte, de agitaţie. Mă tot întrebam atunci de ce ni se complică viaţa tot mai mult, de ce nu mai „merg” lucrurile de la sine, aşa cum se întâmpla odată.
Răspunsul a venit din mila lui Dumnezeu prin acest cuvânt al Fericitului Augustin: ”Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine Doamne”. Paradoxal! Mă tot frământam şi iată că, în neliniştea mea, Dumnezeu S-a milostivit de mine şi mi-a trimis încă o dată o mână de ajutor. E clar! Cauza neliniştii este lipsa odihnei în Dumnezeu, adică depărtarea de Dumnezeu, uitarea - chiar şi pentru scurt timp – de Dumnezeu.
Cum să fii liniştit atunci când nu mai pui totul înaintea lui Dumnezeu, atunci când nu Îl laşi pe El să „rezolve” ceea ce ai de rezolvat? Ni se întâmplă să ne tot agităm, să ne zbatem încercând să rezolvăm câte ceva. Nu este nimic rău în a munci pentru a obţine anumite lucruri, ba din contră, doar prin muncă primeşti ceea ce vrei, dar atâta timp cât suntem încredinţaţi că vom reuşi cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu.
Uităm să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu, uităm că oricum fără voia şi ajutorul Lui nu putem face nimic, totul este posibil doar prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Practic, uităm de Dumnezeu. Suntem atât de prinşi de dorinţele noastre, încât sărim peste ceea ce este mai important: nădejdea în sprijinul lui Dumnezeu. Şi-apoi începem să bâjbâim... umblăm pe întuneric. Ne lovim, ne împiedicăm, dăm cu capul de prag... şi ne tot rotim în întuneric până ne amintim iar de Dumnezeu, chiar şi printr-un citat din opera fericitului Augustin.
Poate vă gândiţi că şi atunci când ne tot agităm să obţinem ceva prin forţe proprii, nu neapărat uităm de Dumnezeu, ci doar Îl lăsăm puţin deoparte... Nu Îl mai amestecăm pe Dumnezeu şi în asta... În rest, suntem credincioşi practicanţi. Salutăm cu „Doamne ajută”, mergem la slujbe. Dar, vă întreb, oare sufletul nostru se odihneşte în Dumnezeu? Şi dacă ne odihnim în Dumnezeu, atunci cum să Îl mai lăsăm deoparte?
Iniţial gândeam că această agitaţie este indispensabilă, deoarece face parte din zilele pe care le trăim, face parte din „timpurile” noastre. Nu degeaba s-a încetăţenit expresia aceasta cum că am fi în „secolul vitezei”... Dar să ştiţi că nu este aşa. Un om echilibrat duhovniceşte, „odihnit în Dumnezeu”, nu are de ce să treacă prin aceste angoase. Dacă ne rugăm, muncim şi ne punem nădejdea în Dumnezeu, sigur vom avea reuşite mai uşor şi cu mai multă linişte. Este posibil ca şi pe cealaltă cale (pe care o călcăm mai des) să avem rezultate, însă cu un consum mult mai mare, astfel încât la sfârşit să nu mai simţim prea mult bucuria reuşitei noastre, iar pierderile să fie mai mari decât câştigul.
Toate ispitele, îndatoririle, responsabilităţile, greutăţile noastre trebuie întâmpinate cu calmul şi liniştea date de credinţa că prin ajutorul lui Dumnezeu se vor rezolva toate. Desigur că e greu să îţi menţii calmul atunci când ai probleme, dar dacă am fi cu rugăciune şi cu gândul la Dumnezeu am trece peste ele, fără să le mărim prea mult importanţa. Situaţii-problemă apar mereu în viaţa noastră. Uneori se ţin lanţ şi se transformă în acele perioade agitate de care vorbeam. Important este să le identificăm şi să le abordăm cu calm, cu linişte, acea linişte care vine de la Dumnezeu.
La fiecare început de an sperăm ca va fi un an mai bun în care ne vom apropia mai mult de Dumnezeu pe drumul mântuirii noastre. Să ne dea Dumnezeu un an cât mai liniştit, cât mai aproape de El!

Ramona Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Ce înseamnă numele meu?

Antonia – vine din limba greacă şi înseamnă „floare“. Acest nume aminteşte de frumuseţea şi gingăşia florilor, ca şi de sensibilitatea lor. Aşa cum florile necesită o îngrijire atentă, zilnică chiar, pentru a ne putea bucura de strălucirea lor, tot astfel sufletul nostru trebuie păstrat curat, în lumina binecuvântată a credinţei. Omul nu este numai trup, ci trup şi suflet, materie din lumea văzută şi suflare divină din lumea nevăzută. De aceea, precum pentru trup, aşa şi pentru suflet, să ne îngrijim zilnic, căci nesocotirea unei părţi se face în defavoarea celeilalte.
În onomastica românească acest nume are următoarele derivate: Antoniu, Antonie, Andone, Antoaneta, Antonela, Toni, Antonio, etc.
Pe 17 ianuarie sărbătorim pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, considerat părintele vieţii monahale, deoarece a avut numeroşi discipoli care l-au urmat în pustiul unde s-a retras de tânăr dorind o viaţă simplă, închinată lui Dumnezeu, în linişte şi rugăciune. O parte din învăţăturile sale se găsesc în Patericul egiptean. „Un frate a zis lui Avva Antonie: roagă-te pentru mine! Zis-a lui bătrânul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu.“

Simeon – vine din limba ebraică şi înseamnă „Domnul a auzit, Domnul a ascultat“, numele acesta amintindu-ne că Dumnezeu este mereu alături de noi, ascultându-ne rugăciunile, păzindu-ne şi întărindu-ne în fiecare clipă a vieţii noastre. Avva Isaia are un cuvânt în legătură cu aceasta: „Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă poruncile Domnului!“
Din limba greacă numele Simeon se traduce „semn ceresc, mărturie“ şi ne aminteşte de mărturia pe care creştinul trebuie să o dea tuturor despre Dumnezeu prin viaţa sa, aşa cum dreptul Simeon cel primitor de Dumnezeu a dat mărturie despre Fiul lui Dumnezeu, când a fost adus la templu la 40 de zile, zicând despre El că este „Lumină spre descoperirea neamurilor“. Pomenirea Sfântului şi dreptului Simeon se face la 3 februarie.
În 12 martie Biserica noastră mai pomeneşte un sfânt cu numele Simeon, Sfântul Simeon Noul Teolog, trăitor în veacul al XI–lea, care şi-a închinat viaţa slujirii şi contemplării lui Dumnezeu. În toată viaţa sa a dat mărturie despre Dumnezeu mai ales prin cuvântul scris şi propovăduit, caracterizat de o gândire profundă în acord cu experienţele sale mistice, fapt pentru care a fost supranumit Noul Teolog.
Numele Simeon înregistrează în onomastica românească următoarele derivate: Simion, Simon, Simona, Sima, Simina, Simi, Şimon, etc.

A consemnat Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Biserica „Sf. Nicolae“ din Berivoii Mari

La poalele Carpaţilor, pe malul drept al râului cu acelaşi nume, este aşezată parohia Berivoii Mari, la o distanţă de 12 km de Făgăraş. Este unul dintre cele mai vechi sate din vatra Oltului, alături de Voivodenii Mari, Şinca Veche şi alte comune de la poalele munţilor.

Biserică boierească şi biserică iobăgească
Parohia Berivoii Mari deţine două biserici, cunoscute sub denumirea de “biserica boierească” – o biserică mai mică, cu hramul Cuvioasa Parascheva, şi “biserica iobăgească” – o biserică mai mare, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae.
Biserica mică este primul locaş de cult a parohiei, ridicată din piatră. Se presupune că este ctitorită de către membrii familiei Brâncoveanu, care deţineau în zonă vaste proprietăţi.
Parohia a cunoscut o situaţia înfloritoare încă de la începuturile ei, fiind consemnată ca având la mijlocul secolului XVII chiar sediu protopopesc, iar locuitorii ei erau compuşi din iobagi şi foşti boieri.
După ce biserica mică a fost luată cu forţa de la credincioşii ortodocşi şi dată uniţilor, deşi aceştia erau doar 8 familii, pe când ortodocşi 55 de familii, în urma decretului împărătesei Maria Tereza credincioşii ortodocşi din Berivoii Mari rămân fără lăcaş de închinare. În 1733 toată parohia era greco-catolică, în frunte cu preoţii Radu şi David. Pe sfârşitul aceluiaşi an, o mare parte a poporului s-a dezis de greco-catolicism întorcându-se la ortodoxie.

Revoltă şi persecuţii
În anul 1761, preotul Ioan Răduleţ, amintit de marele istoric Nicolae Iorga, păstorea pe creştinii ortodocşi din Berivoiul Mare. În timpul acestui preot, pentru creştinii rămaşi fără biserică intervine un membru al familiei Brâncoveanu, care în 8 februarie 1766 cere voie episcopului de atunci, Dionisie Novacovici, să zidească o biserică pentru creştinii ortodocşi din Berivoii Mari. Episcopul Dionisie îi răspunde că “Berivoiul Mare şi cel Mic sunt lipite ca sate, fiind două biserici, una s-a dat uniţilor şi cealaltă neuniţilor, deci nu se poate cere alta”. Credincioşii ortodocşi din Berivoiul Mare trebuiau să meargă la biserica din Berivoiul Mic, căci a lor a fost dată uniţilor.
Oamenii însă nu se dau bătuţi şi peste 13 ani îi găsim încă în proces cu greco-catolicii pentru lăcaşul de cult răpit de stăpânire. După ce au trecut la revoltă de obşte, lucru ce a dus la persecuţii din partea stăpânirii austriece, cauzând plecarea multor familii peste munţi în Ţara Românească, unde plecaseră cu ani în urmă şi alţi localnici întemeind satul Berivoieşti, strădaniile ortodocşilor au învins până la urmă şi au reuşit să-şi construiască o biserică.

Actuala biserică
Biserica nouă construită de credincioşii ortodocşi din Berivoii Mari a fost zidită între anii 1779-1784, pe terenul unei grădini. Această biserică fiind probabil mai mică, în 1877 credincioşii satului, în frunte cu preotul Năftănăilă Răduleţ junior, îşi construiesc actuala biserică, de proporţii mai mari, în formă de navă cu absidă în trei laturi, cu ziduri groase.
Începând cu anul 1946, sub păstorirea preotului Grigore Chichernea, locaşul de cult ortodox a suferit unele reînnoiri. Astfel s-au ridicat zidurile, s-a înlocuit acoperişul, iar între anii 1950-1952 a fost pictată în frescă de către pictorul Ioan Căzilă din Sibiu.
În timpul preotului Constantin Prescure s-a împrejmuit biserica cu un gard cu grilaj din fier, proiectat şi executat de acesta, s-a introdus curentul electric, tot părintele lucrând şi frumoasele candelabre din biserică.

Pr. paroh Ioan-Liviu Fusărău

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008