Soldaţi viteji
Sfinţi Mucenici sau Martiri sunt numiţi de către Biserica Ortodoxă acei sfinţi care într-un fel sau altul au fost ucişi pentru faptul că sunt creştini. Încă de la începutul creştinismului au existat martiri, au existat oameni credincioşi care nu s-au dezis de credinţa creştină chiar în faţa condamnării la moarte. Şi chiar dacă primele trei secole au fost de aprigă prigoană din partea conducătorilor politici din acea vreme, martiri au existat şi după declararea libertăţii creştinilor şi vor exista atâta vreme cât va exista creştinismul.
Sfinţii 40 de Mucenici au fost toţi ostaşi viteji în cetatea Sevastia, din Armenia. Conducătorul oastei din care făceau parte se numea Agricola şi acesta era păgân şi un om rău din fire, care nu îi suferea pe creştini. Conflictul dintre ostaşii creştini şi conducătorul lor Agricola a început atunci când acesta a aflat despre cei 40 că sunt creştini şi le-a cerut să aducă jertfă idolilor. Credinţa conducătorilor păgâni de atunci era că zeii sunt cei care le ajută în lupte şi de aceea, drept recunoştinţă, atunci când se întorceau victorioşi dintr-o luptă grea aduceau jertfe şi cinste statuilor din templele zeilor, închinându-se lor. Închinarea la idoli în acea vreme era socotită oarecum ca o datorie civică. Dar pentru creştini lucrurile stau altfel, căci statuile idolilor sunt reprezentări şi personificări ale demonilor, iar ceea ce aduceau păgânii ca jertfă idolilor era de fapt o jertfă adusă diavolilor şi nu adevăratului Dumnezeu. Atunci când dregătorul Agricola a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui ostaşii creştini, le-a zis: „Cum v-aţi arătat ascultători către mai marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului aducând jertfă zeilor”. Însă a primit următorul răspuns: „Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi, pentru împăratul pământesc, tot aşa voim şi vom lupta şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”. Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă.
Întemniţaţi şi ispitiţi
Din soldaţi au devenit încarceraţi. Au fost lăsaţi în temniţă o săptămână întreagă făcându-li-se promisiuni că dacă se vor lepăda de credinţa creştină şi vor jertfi idolilor vor avea parte de dregătorii şi averi, dar aceştia nu au vrut să primească nici una dintre făgăduinţe. Apoi dregătorul a început să îi ameninţe cu bătăi şi chinuri dar ei au fost de neclintit, încât dregătorul a dat poruncă să fie bătuţi cu pietre şi să fie întemniţaţi din nou până când se va gândi la o sentinţă definitivă.
Aşa cum atunci când erau în luptă se încurajau şi se îmbărbătau unul pe celălalt, tot aşa şi acum când erau în temniţă aceşti sfinţi ostaşi ai lui Hristos se îndemnau reciproc la răbdare în chinurile ce le stăteau înainte rugându-se unul pentru altul adevăratului Dumnezeu.
A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost din nou scoşi la judecată şi au fost condamnaţi la moarte prin îngheţ, dregătorii cunoscând faptul că frigul sporeşte durerea rănilor, urmând să fie aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere. La asfinţitul soarelui sfinţii au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în apele îngheţate. Era ger şi se chinuiau cumplit din pricina frigului, dar strigau către Dumnezeu să le dea putere şi răbdare până la sfârşit. Pe malul lacului se afla pregătită o baie cu apă caldă pentru cei care se vor răzgândi şi vor vrea să scape cu viaţă. Unul dintre ei, fiind biruit de durere şi de ger, a ieşit din lac ducându-se la acea baie dar pentru că l-a părăsit puterea dumnezeiască a căzut mort. Atunci unul dintre străjeri, văzând aceasta a strigat: „Şi eu sunt creştin!”, s-a dezbrăcat aruncându-se în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
Dimineaţă cei 40 au fost scoşi din lac şi, pentru că încă erau vii, li s-au sfărâmat fluierele picioarelor şi aşa şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu. Numai cel mai tânăr dintre ei, cu numele Meliton, încă nu murise şi pentru că păgânii au pus trupurile sfinţilor într-un car pentru a le duce afară din cetate, ca să fie arse, mama Sfântului Meliton, văzând că fiul ei rămâne jos, l-a luat în spate şi alerga după acel car pentru ca fiul ei să nu fie despărţit de ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. Pe cale Sfântul Meliton şi-a dat duhul în spatele mamei sale şi astfel s-a adăugat celorlalţi. Trupurile sfinţilor au fost arse şi aruncate în apă. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sfintele moaşte nu s-au risipit şi au fost adunate de creştini, iar astăzi ele sunt răspândite la diverse biserici.
Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici este ţinută cu mare cinste de către creştinii ortodocşi, în unele zone ale ţării gospodinele pregătind pentru această zi 40 de colăcei dulci în formă de 8 care se numesc „mucenici”. Aceşti colăcei ne aduc aminte de cununile mucenicilor cu care au fost încununaţi de Dumnezeu şi sunt dulci pentru a ne sugera dulceaţa vieţii veşnice.
„Iartă-mă, frate!“
În creştinism, martirii au fost întotdeauna un simbol al credinţei până la moarte, un model pentru creştinii de rând. Ei s-au jertfit pentru Dumnezeu, au avut puterea si voinţa de a nu se lepăda de El, de a-L iubi şi asculta indiferent la ce chinuri erau supuşi. Astăzi însă noi nici măcar nu avem voinţa de a face unele gesturi simple, cum ar fi să împlinim poruncile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În chip minunat, anul acesta sărbătoarea Sfinţilor 40 de mucenici coincide cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica Iertării. În seara aceasta începe Postul Mare şi în biserici se slujeşte Vecernia Iertării, care cuprinde rânduiala iertării de obşte, când fiecare credincios îşi cere iertare de la celălalt spunând: „Iartă-mă, frate!“ şi primind răspunsul: „Dumnezeu să te ierte!“
Uitându-ne la chipurile pline de lumină ale celor 40 de Mucenici şi la suferinţele lor, să facem şi noi acest pas al iertării făcute din inimă, al iertării adevărate care nu este urmată de acel „te iert dar nu te uit“, pentru ca să fim şi noi iertaţi la rândul nostru, după cum spunem în rugăciunea Tatăl nostru: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Pr. Ovidiu Bostan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu