Biserica „Sf. Treime“ din Copăcel

De multe ori am privit pe fereastra autobuzului, cu admiraţie, biserica din Copăcel. Turnuri înalte, strălucind în lumina soarelui şi vizibile din satele vecine, imensitatea unei catedrale, albul imaculat al faţadei, totul te copleşeşte. Mi-am dorit mult să îi văd şi frumuseţea interioară, iar această ocazie s-a ivit la invitaţia părintelui Ioan Ciungara de a realiza eu reportajul despre biserica satului. Am văzut minunăţia interiorului, dar şi a unui om hotărât, luptător până la capăt, trup şi suflet pentru biserica pe care o păstoreşte şi pentru Ortodoxia neamului acesta românesc. Îi mulţumim părintelui pentru dragostea cu care ne-a primit şi pentru informaţiile pe care ni le-a pus la dispoziţie.



„Să păzească ei pereţii de peatră“
Copăcelul este atestat documentar în secolul al XV-lea, însă există argumente care susţin că are origine dacică. Din istora satului, perioada care a marcat viaţa bisericească a fost cea a ocupaţiei habsburgice. Pentru că românii, prin credinţa ortodoxă, ţineau legătura cu celelalte două ţări româneşti, stăpânitorii vremii au socotit că dacă îi vor convinge să treacă la uniatism vor rupe aceste legături şi vor fi mai uşor de stăpânit. Copăcenii, ca şi majoritatea făgărăşenilor, s-au opus trecerii la greco-catolicism, exprimându-şi disponibilitatea de a ceda biserica lor uniţilor, dacă împărăteasa cere acest lucru, însă fără credincioşi. Istoricul Silviu Dragomir ne redă răspunsul ortodocşilor: „La porunca guvernului crăiesc, cedăm preoţilor uniţi biserica, dar noi cu ei nu vom umbla la biserică, ci să păzească ei pereţii de peatră“. Statistica din 1761 consemnează la acea dată în Copăcel doi preoţi ortodocşi cu 120 de familii şi 2 preoţi greco-catolici cu 3 familii. Tot atunci în munţii Copăcelului existau două mănăstiri ortodoxe, distruse în 1967 de generalul Buccow.
Tactica împărătesei Maria Tereza, care a înfiinţat regimentele grănicereşti, oferind drepturi şi avantaje materiale celor care se înscriau, a schimbat însă situaţia. Rând pe rând, majoritatea ortodocşilor din Copăcel, ca şi din alte sate, au trecut la greco-catolici. În 1948 mai existau doar 18 familii ortodoxe aici, slujba fiind oficiată în şcoala veche de către un preot din Berivoi.

O catedrală
În localitate au existat de-a lungul vremurilor mai multe biserici. Dintre cele care mai sunt şi azi, mai veche este cea construită în 1726 de boierul Mihai Diacul, amintită în 1745 şi în conscripţia din 1760 ca aparţinând credincioşilor ortodocşi.
Pentru că lăcaşul de cult devenise neîncăpător pentru localnici, aceştia s-au hotărât în 1934 să zidească o nouă biserică, mult mai mare, fiind stimulaţi de mitropolitul unit al Blajului, Vasile Suciu, originar din Copăcel, care a dat parohiei în exploatare în acest scop una din pădurile învecinate, proprietatea mitropoliei.
Lucrările au început în 1936, sub păstorirea preotului David Suciu. Fie pentru că planul nu a fost respectat întocmai, fie pentru că a avut lacune, cupola imensă a lăcaşului de cult a deplasat zidurile construcţiei sub greutatea ei. Astfel, în 1942, biserica a fost dărâmată şi rezidită, de data aceasta fără cupolă, având dimensiunile unei catedrale. La ridicarea ei au contribuit credincioşii satului dar şi din sate învecinate sau chiar din America.
Lăcaşul a fost pictat între 1946-1948 de pictorul Ioan Căzilă.

Mari încercări…
După 1989 viaţa spirituală din Copăcel a trecut prin mari încercări. Câţiva urmaşi ai mitroplitului unit Vasile Suciu au declanşat lupta împotriva Ortodoxiei, cu scopul de a înfiinţa un vicariat greco-catolic în sat. După mai bine de 7 ani de procese şi peregrinări prin tribunalele din diverse oraşe ale ţării, partea greco-catolică a fost convinsă să îşi retragă dosarul de pe rol. Astfel 95% dintre credincioşi au rămas în Biserica Ortodoxă, iar 5% au înfiinţat o parohie greco-catolică.

Păstori vrednici
După 1948, când a avut loc reîntoarcerea greco-catolicilor în Biserica Ortodoxă, Copăcelul a avut parte de păstoriri îndelungate şi vrednici slujitori ai altarului. Între 1948-1972 paroh a fost Pr. Constantin Bantu, între 1972-1982 părintele Aurel Răduleţ, iar din 1983 cel care păstoreşte biserica este părintele Ioan Ciungara. Datorită acestuia lăcaşul de cult din Copăcel are un aspect impunător atât pe dinafară, strălucind de frumuseţe, cât şi pe dinăuntru, unde te impresionează strănile sculptate cu mare meşteşug în lemn masiv la Grumăzeşti, în judeţul Neamţ, dar şi fineţea cu care este realizat iconostasul, o adevărată broderie în lemn.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

10 lucruri de făcut cu copiii (3)

De când sunt mămică am citit diverse materiale, încercând să găsesc o metodă cât mai bună de educaţie pentru copiii mei. Printre lecturi a fost cea a unui articol foarte util: "10 lucruri de făcut cu copiii înaintea vârstei de 10 ani". Desigur, nu tot ce am citit acolo se potriveşte, dar am reţinut câteva idei, pe care aş dori să vi le împărtăşesc.

6.Arte & lucru manual

Copiii învaţă mult cu ajutorul simţurilor. Ei au nevoie de multe activităţi de lucru manual înainte de vârstă de 10 ani. Daţi-le timp să experimenteze diverse activităţi manuale şi îşi vor dezvolta creativitatea elementară şi îndemânarea.

În camera de zi, sau oriunde petreceţi mai mult timp cu copiii şi le citiţi, amenajaţi un raft unde să păstraţi creioane, culori, carioci, hârtie, foarfeci, lipici, materiale pentru cusut, împletit şi croşetat. Alături de acesta aranjaţi o măsuţă cu scaune unde copiii vor putea lucra în linişte la proiectele lor, în timp ce le citiţi. Rezultatele muncii lor pot fi dăruite celor apropiaţi, pot participa cu ele la concursuri, sau pur şi simplu pot fi expuse în casă.

Unul din lucrurile cele mai utile pe care le-am făcut pentru fetele mele a fost să le cumpăr un sac cu resturi de material de la o croitoreasă. Sacul era plin cu tot felul de bucăţi de stofă, mătase, satin. La vremea aceea fetele erau destul de mici şi aveau puţină îndemânare în ceea ce priveşte cusutul, dar primele încercări de a transforma peticele în rochiţe pentru păpuşi le-a stârnit dorinţa de a învăţa mai mult. M-au întrecut rapid, astfel că acum se ocupă cu crearea de rochii de epocă. Şi toate acestea de la un sac cu resturi de material! Maşina de cusut, raftul cu rechizite şi măsuţă au fost întotdeauna la îndemână copiilor noştri. Proiectele lor puteau fi lăsate la vedere până le terminau.

Nu permiteţi copiilor să facă desene sau activităţi de lucru manual la calculator! Mouse-ul nu dezvoltă îndemânarea manuală la fel cum o fac puţin lipici şi câteva bucăţele de hârtie.

Notă :

Ideea cu sacul de petice am experimentat-o în copilăria mea. Naşa era croitoreasă şi primeam mereu de la ea diverse bucăţi de material cu care făceam rochiţe la păpuşi. Apoi am primit o carte despre cum să croieşti şi să cosi diverse lucruşoare pentru păpuşi. Nu am ajuns la un foarte mare grad de îndemânare în domeniu, dar când nu aveam copii îmi mai făceam haine cu ajutorul revistei "Burda". Şi acum o mai cumpăr din când în când, în speranţa că la un moment dat voi găsi timpul necesar pentru a-mi mai lucra câte ceva.

7. Excursii & bibliotecă

Duceţi des copii în excursii. Faceţi-vă timp să mergeţi la concerte şi piese de teatru, să vizitaţi muzee şi expoziţii. Dăruiţi-le copiilor experienţe prin care să-şi clădească înţelegerea asupra lumii - experienţe care să îi marcheze şi de care să îşi amintească mai târziu.

Nu lăsaţi copiii să exploreze lumea din faţa televizorului. Copiii au nevoie de experienţe reale, pe care să le trăiască. Să vezi la televizor un avion luându-şi zborul nu e acelaşi lucru cu a vedea asta în realitate. Să asculţi un concert la radio sau televizor nu e acelaşi lucru cu a participă la el în realitate. Să vezi un experiment ştiinţific la tv nu e acelaşi lucru cu a-l realiza singur.

Dacă ar fi să o iau de la început cu educarea copiilor, le-aş cumpără un microscop şi instrumente de disecţie încă de la 6 sau 7 ani şi i-aş învăţa cum să le folosească. Le-aş cumpără un telescop bun, o trusă de chimie şi aş amenaja în casă un loc unde să le folosească. Pe scurt, aş cheltui mai degrabă banii pe instrumente de lucru decât pe cărţi care arată cum se face.

Încă din copilărie formaţi-le obiceiul de a vizita biblioteca publică săptămânal. Astfel copilul va deveni familiar cu modul de aranjare a cărţilor şi va învăţa să ceară bibliotecarului ajutor.

Notă :

Mama m-a dus la biblioteca publică şi m-a înscris încă dinainte de a fi la şcoală. Apoi, când am mai crescut, mergeam singură, sau cu prietenele, să împrumut cărţi. Până să mă mut în Bucureşti am fost mereu înscrisă la bibliotecă.

Mă bucur mult că în copilărie n-am avut programe la televizor, asta mi-a oferit foarte mult timp să citesc, să lucrez diverse obiecte folosindu-mi îndemânarea manuală, să explorez natură şi să fac ierbare, şi multe altele. Din acest motiv televizorul stă mereu închis la noi în casă, şi copiii mei îşi găsesc câte ceva de făcut vrând-nevrând. Mă străduiesc ca măcar o data pe săptămâna să realizăm împreună o activitate de lucru manual mai deosebită, iar în restul zilelor pictează, colorează, modelează din plastilină, decupează, etc.

Irina Constantinescu, psiholog

Apostolat in Tara Fagarasului nr. 18 - iulie 2008

Sfantul Gherman, apostol în Alaska

Sfântul Gherman (1757-1836) a propovăduit Ortodoxia în Alaska, împreună cu alţi nouă misionari ruşi. Este primul sfânt ortodox de pe continentul american şi sămânţa din care şi-au tras seva sfinţi şi părinţi îmbunătăţiţi din vremea noastră, precum sfântul Petru Aleutul, sfântul Ioan Maximovici sau cuviosul părinte Serafim Rose, despre care am vorbit în numărul trecut.

Vindecat de Maica Domnului

Sfântul Gherman s-a născut în apropiere de Moscova, în jurul anului 1757. Nu există date sigure despre locul în care s-a născut, despre numele pe care îl purta înainte de a se călugări sau despre familia din care făcea parte. Cert este faptul că la vârsta de 16 ani a intrat în mănăstirea Sfântului Serghie – Sf. Treime şi a vieţuit în unul dintre metocurile acestei mănăstiri, situat în apropierea golfului Finlandei. În vremea în care a stat aici, a cunoscut lucrarea vie şi tămăduitoare a Maicii Domnului, care l-a ajutat să se vindece de o rană ce îi apăruse sub bărbie. S-a rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în somn a fost atins de aceasta şi, când s-a trezit, rana i se vindecase.

Mănăstirea Valaam – mănăstirea mucenicilor

După ce a vieţuit aproape şase ani la acest metoc, a plecat la mănăstirea Valaam, aflată pe insula Valaam de pe lacul Ladoga. În această oază veche de monahism şi spiritualitate ortodoxă şi-a continuat viaţa de rugăciune şi asceză, obişnuind să plece într-un loc mai depărtat de mănăstire, ce până astăzi îi poartă numele – Ghermanova - să se roage şi să se bucure de frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu.

Mănăstirea Valaam are o istorie cutremurătoare. A fost înfiinţată în secolul X de către ieromonahii Serghie şi Gherman. Între secolele XII-XVI a fost ocupată şi distrusă de suedezi de 80 de ori. Şi tot de atâtea ori a fost reconstruită din temelie. Este numită şi «mănăstirea mucenicilor», deoarece vieţuitorii ei nu au scăpat de nici un atac venit din partea vremelnicelor regimuri politice.

Peninsula de gheaţă

În anul 1793, sinodul Bisericii Ruse a hotărât să trimită o misiune pentru a-i încreştina pe locuitorii peninsulei Alaska. Această insulă devenise teritoriu rusesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi locuitorii majoritari, aleuţi, erau păgâni. Insula a devenit renumită datorită comerţului cu piele de focă şi de vidră. Din această cauză, mulţi negustori ruşi s-au stabilit aici, au dezvoltat comerţul cu blănuri şi au oprimat populaţia băştinaşă. În acest context, insula avea nevoie să fie luminată de Cuvântul Adevărului Celui Viu. Misiunea a fost alcătuită din 10 misionari, printre care şi monahul Gherman, care au mers din sat în sat, au reuşit să trezească conştiinţele aleuţilor şi să-i boteze. Părintele Gherman nota într-o scrisoare: «Domnul să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât şi-au distrus şi şi-au ars idolii.».

Misionarii au fost prigoniţi şi chiar ucişi de şamanii aleuţilor, dar şi de negustorii ruşi, pe care îi mustrau adesea pentru că duceau o viaţă imorală şi se purtau brutal cu băştinaşii. În 1806 unii dintre călugării misionari muriseră, alţii se întorseseră în Rusia din cauza condiţiilor grele; doar Sfântul Gherman a reuşit să reziste cu credinţă în faţa încercărilor şi nu i-a părăsit pe aleuţi.

Insula Pinului

Sfântul s-a retras pe o insulă părăsită, insula Pinului, pe care a numit-o Noul Valaam. Insula este situată în apropierea oraşului Kodiak. De aici, sfântul i-a ajutat pe băştinaşi în diferite feluri: a fost şi duhovnic, dar şi infirmier. Astfel, legătura dintre el şi fii lui duhovniceşti s-a întărit şi a dat roade bogate. A trăit în singurătate şi asceză, rodind rugăciunea şi dragostea. Cineva l-a întrebat: „Părinte Gherman, cum trăieşti de unul singur în pădure? Nu te simţi niciodată însingurat?” “Nu, nu sunt singur”, a răspuns el, “Dumnezeu este aici şi pretutindeni. Îngerii Săi sunt aici. Este cu putinţă să fii singur, cu ei alături? Nu este mai bine să fii în tovărăşia lor decât în cea a oamenilor?”

Un călător care l-a văzut pe părintele Gherman în 1819 l-a descris ca având „o înălţime potrivită, o conformaţie delicată, cu ochi blânzi, albaştri, iar trupul îi era încins cu lanţ de cinci kilograme, cămaşa îi era o piele de căprioară, sandalele - o bucată de piele bătucită, deşi uneori umbla desculţ, iar peste toate acestea purta o dulamă peticită ». Astfel, sărăcăcios înveşmântat, umbla peste dealuri şi văi, prin zăpadă şi ploaie, în căldură şi în frig, oriunde îl chema datoria. Avea ca pat o bancă acoperită cu piele de focă, drept pernă două cărămizi, şi o scândură ca să-i fie pătură. Obiceiurile sale erau simple: mânca cu măsură, dormea puţin, se ruga mult şi muncea din greu. Era îngăduitor cu slăbiciunile altora şi nu îi îndemna să urmeze aceeaşi viaţă ascetică ca el. Era blând cu animalele din sălbăticie, păsările şi veveriţele îi erau tovarăşi, iar ursul sălbatic îi mânca din mână.

Sfântul Alaskăi

Pe măsură ce a crescut în vârstă şi în sfinţenie, sfântul s-a învrednicit de vederea îngerilor, dar şi a duhurilor rele, a primit stăpânire asupra stihiilor şi a căpătat darul proorociei. În noaptea în care a adormit întru Domnul, locuitorii insulei Afognak au văzut deasupra Noului Valaam un stâlp de lumină. La această vedere minunată, au căzut în genunchi şi au strigat: «Sfântul nostru a plecat de la noi». Sfântul Gherman nu a lăsat aleuţilor clădiri cu biserici, şcoli sau spitale, ci a zidit biserici vii şi credinţă în sufletele lor.

Primul sfânt al Americii a fost canonizat în 9 august 1970, iar moaştele sale se află în Catedrala Învierii din Kodiak, Alaska. Astăzi, mormântul său din insula Pinului, Noul Valaam, este vizitat de pelerini veniţi din întreaga lume, minunile pe care sfântul le-a revărsat asupra locuitorilor peninsulei Alaska, dar şi a ortodocşilor de pretutindeni, fiind nenumărate.

Eufemia Toma

«Eu, un biet păcătos, de 40 de ani caut să Îl iubesc pe Dumnezeu, şi nu pot spune că Îl iubesc precum ar trebui. Să Îl iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să te gândeşti la El pururea, să Îi slujeşti zi şi noapte, şi să faci voia Sa. Domnilor, Îl iubiţi pe Dumnezeu într-acest chip, vă rugaţi Lui adesea, faceţi întotdeauna voia Sa?»

Sfântul Gherman de Alaska

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Sfântul Proroc Ilie, râvnitorul de Dumnezeu

Luna iulie are o particularitate faţă de celelalte luni ale anului, şi anume este singura din calendarul ortodox care are doar o sărbătoare în afara Duminicilor: Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, cel mai râvnitor dintre prooroci, singurul prooroc al Vechiului Testament care se bucură de o prăznuire deosebită în popor, având cruce roşie în calendar.

Sfântul Prooroc Ilie a trăit cu peste 800 de ani înainte de Hristos, originar din ţara Galaadului, din preajma cetăţii Tesvi, de unde îi vine numele de Tesviteanul. Încă de la naştere a fost cunoscut ca fiind slujitor al lui Dumnezeu. La naşterea sa, tatăl lui a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe care vorbeau cu pruncul, îl acopereau cu foc şi îi dădeau foc să mănânce. Un preot din Ierusalim i-a tâlcuit această vedenie descoperindu-i despre prunc că va fi plin de râvnă pentru Dumnezeu, iar cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi lucrător.

Misiunea proorocului a fost îndreptată împotriva idolatriei, împotriva rătăcirii de la adevărata credinţă. În vremea sa, viaţa religioasă a poporului trecea printr-o adevărată criză, pentru că împăratul Ahab şi împărăteasa Izabela au interzis poporului să slujească adevăratului Dumnezeu la templul din Ierusalim, silindu-i pe toţi să se închine idolului Baal. Sfântul Ilie, având o râvnă deosebită pentru Dumnezeu, a considerat că această orbire şi întunecare sufletească în care se afla poporul şi conducătorii lui nu poate fi îndreptată decât prin aspra pedepsire a celor care se închinau la idol. Astfel, Sfântul merge şi îl mustră pe împărat pentru nebunia lui, iar apoi se roagă lui Dumnezeu să încuie cerurile şi să nu mai trimită ploaie, toată ţara fiind cuprinsă de o mare secetă timp de trei ani şi şase luni.

Este impresionant felul în care Dumnezeu ascultă de proorocul Ilie, cel ce era ascultător de Dumnezeu, şi, pentru a nu-l face prooroc mincinos, aşteaptă ca el singur să revină asupra cuvântului său şi să-i fie milă de poporul care suferea din cauza secetei. Pentru aceasta Dumnezeu face ca şi el să simtă povara secetei, iar dacă la început proorocul era protejat, având apă dintr-un pârâu şi pâine adusă de corbi, după o vreme începe şi el să ducă lipsă şi este trimis de Dumnezeu în Sarepta Sidonului, la o văduvă, pentru a vedea suferinţa oamenilor.

Râvnitorul de Dumnezeu, văzând că împăratul şi poporul nu se întorc la adevărata închinare, îi provoacă să demonstreze care este adevăratul Dumnezeu. Astfel se învoiesc să meargă pe muntele Carmel, ca închinătorii la idol să aducă jertfă lui Baal, iar Ilie să aducă jertfă lui Dumnezeu. Cel care va trimite foc din cer pese jertfă acela este adevăratul Dumnezeu. Dumnezeu ascultă rugăciunea lui Ilie şi trimite foc din cer care mistuie jertfa (deşi peste altar se turnase apă de trei ori), în timp ce preoţii lui Baal au rămas neputincioşi.

Sfântul Prooroc Ilie, alături de proorocul Moise, este unul dintre cei din Legea Veche care au postit timp de 40 de zile. Tot alături de Moise, Sfântul Ilie este prezent la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos pe Tabor. Acest mare prooroc a avut şi darul de a-L vedea pe Dumnezeu pe muntele Horeb.

Sfântul Ilie nu a avut parte de o moarte obişnuită. El a fost ridicat la cer într-un car de foc, iar Evanghelia ne spune că atunci când va veni sfârşitul lumii, Sfântul Ilie va fi din nou trimis pe pământ pentru a vesti oamenilor cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Din viaţa sfântului Ilie vedem cât de mare este puterea rugăciunii precum şi puterea de a lega şi de a dezlega dată de Dumnezeu oamenilor sfinţi. Dacă în zilele noastre vedem foamete şi secetă, acest fapt se întâmplă pentru că lumea se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Noi nu ne închinăm la zeităţi ca Baal, însă idolii zilelor noastre sunt banul şi averea, puterea, frumuseţea, plăcerile şi poftele cărora de multe ori le aducem slujire. Să luăm deci aminte la cuvântul Proorocului Ilie: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu urmaţi-I Lui!” (III Regi 18,21).

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

"O implicare a tinerilor în viata Bisericii le da constiinta unitatii si fratietatii"

Părintele Adrian Magda este vrednicul urmaş al părintelui Codrea la cârma Parohiei Victoria I. După 6 ani de pastoraţie în judeţul Alba, Dumnezeu l-a chemat la slujire în oraşul natal. Deşi se spune că „nimeni nu este profet în ţara lui”, părintele a reuşit să intre la sufletul enoriaşilor. Şi cum ar putea să nu fie aşa, din moment ce nu ai cum să nu-i observi dragostea pentru Dumnezeu, pentru slujire şi pentru oameni. Când îl cauţi e în misiune; începe ziua dimineaţa devreme şi o încheie noaptea târziu, alergând mereu să mai rezolve câte ceva sau pe cineva. Chiar şi materialele de ziar le predă întotdeauna în ultimul moment. Nu ai însă cum să te superi pe el, pentru că le face cu mult drag şi seriozitate, încât nu prea ai ce să corectezi în urma lui…

Părinte, sunteţi un preot tânăr într-un oraş tânăr. Cum vă simţiţi în această misiune la care v-a chemat Dumnezeu?

Mă simt îndatorat. Îndatorat faţă de iubirea lui Dumnezeu, Care m-a chemat la preoţie, faţă de ierarhul meu, IPS Laurenţiu, care a investit în mine încredere şi dragoste părintească, şi faţă de credincioşii pe care mi i-a dat Domnul spre păstorire. Mă bucur de dragostea credincioşilor care mă sprijină în lucrările de construcţie la biserica Sf. Ilie, dar şi în activitatea pastoral-liturgică.

De Victoria mă leagă multe, începând cu prima zi de viaţă, pentru că este locul unde m-am născut. Am crescut împreună cu oraşul acesta, iar în biserica din Victoria am învăţat cântarea bisericească, tipicul şi am rostit primele predici ca seminarist şi apoi ca student la Teologie. Dar nici mai târziu nu am pierdut legătura cu oraşul.

Vă referiţi la primii ani de preoţie...

Da, înainte de a fi în parohia Victoria I, am slujit 6 ani în parohia Limba din judeţul Alba, unde am trăit mari bucurii alături de credincioşii de acolo, legate de construirea casei parohiale şi de sfinţirea bisericii, eveniment la care au participat şi credincioşi din Oraşul Victoria cu preoţii lor. Păstrez şi acum legătura cu parohia de acolo şi chiar ne ajutăm unii pe alţii, cu rugăciunea şi nu numai.

În cei 6 ani de păstorire acolo am primit vizite ale mai multor credincioşi din Victoria, fie că erau în trecere, fie pentru că veniseră special pentru asta.

De curând aţi slujit pentru prima dată în biserica nouă care s-a ridicat în parohia dumneavoastră. Cred că a fost o mare bucurie atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru enoriaşii dumneavoastră.

Da, acesta este cuvântul - bucurie.

Când m-a instalat în parohie, IPS Laurenţiu mi-a încredinţat lucrările de construcţie a bisericii Sf. Ilie – începute de predecesorul meu, vrednicul părinte Codrea – lucru pentru împlinirea căruia mi-am mobilizat toate puterile. În prezent, după ce Înaltul ne-a dat binecuvântarea şi antimisul, slujbele se desfăşoară în biserica nouă.

Au fost şi momente dificile, dar bucuria acesta este asemănătoare cu bucuria femeii care, de dragul pruncului pe care l-a născut, uită durerile facerii.

Ştiu că sunteţi implicat în diverse activităţi cu tinerii. Cum aţi reuşit să îi faceţi să se implice şi în ce anume constau aceste activităţi?

În luna aprilie 2007, prin binecuvântarea ÎPS Laurenţiu, din dorinţa de a-i implica pe tineri în viaţa Bisericii, am înfiinţat Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi din Victoria. Gama de activităţi a tinerilor din Ligă este foarte variată, începând cu slujirea lui Dumnezeu şi terminând cu slujirea aproapelui. Ne rugăm împreună, avem activităţi în aer liber, organizăm spectacole, seri duhovniceşti, acţiuni de voluntariat prin distribuire de alimente celor aflaţi în lipsuri etc.

Cred că dragostea de Dumnezeu şi dorinţa de fi utili celorlalţi îi determină să se implice activ. Şi dorul de a fi în comuniune unii cu alţii, de a fi împreună.

Adolescenţii sunt bombardaţi astăzi cu tot felul de informaţii manipulatoare pe principalele canale media pe care le folosesc: televiziunea şi internetul. Cum mai pot ei sa discearnă binele de rău în acest haos informaţional?

Televiziunea şi internetul sunt mijloacele de comunicare cel mai mult întrebuinţate de tineri în ziua de azi. Continui să cred că educaţia sănătoasă de acasă şi legătura cu Biserica, cu duhovnicul, îi poate ţine pe tineri ancoraţi în Bine pentru a nu fi luaţi de val. O implicare a tinerilor în viaţa Bisericii le dă conştiinţa unităţii şi frăţietăţii.

Una din plăgile zilelor noastre este tendinţa de izolare. Ai tot ce-ţi trebuie pentru ca să-ţi trăieşti singur bucuriile sau nefericirile. Şi asta nu e bine. Stând în faţa televizorului sau a calculatorului eşti în permanenţă informat. Problema este că informaţia pe care o primim prin televizor sau internet nu e pură, nu este ceea ce ar trebui să afli, ci ceea ce vor alţii să afli. Din această cauză se produce haosul informaţional.

Tinerii trebuie mai întâi să cunoască ce este binele, ca să-l deosebească de rău, iar Biserica îi poate învăţa binele pentru că Îl are pe Hristos - Binele Însuşi. Dacă tinerii vor să se zidească sufleteşte, se pot zidi chiar şi folosind televizorul sau internetul, dar sub ascultarea de duhovnic.

Ce i-aţi spune unui tânăr care este în căutarea sensului vieţii?

L-aş sfătui să se descopere pe sine, să se cunoască. Să-şi ştie calităţile, atuurile, dar să-şi cunoască îndeosebi minusurile, imperfecţiunile, pentru a şti ce are el de făcut cu sine. Apoi să-şi descopere locul lui din planul creaţiei lui Dumnezeu. Să-L întrebe pe Dumnezeu: Doamne, TU ce vrei să faci cu mine?

În tumultul activităţilor pe care le aveţi la parohie vă rupeţi din puţinul timp şi scrieţi şi pentru publicaţia noastră. Ce mesaj aveţi pentru cititori?

Să nu-şi piardă timpul cu lucrurile inutile. Să-l roage pe Dumnezeu să le descopere ce au de făcut şi să-şi organizeze viaţa, pentru a nu pierde ceea ce nu pot crea - timpul.

Şi încă ceva: să facă misiune, dăruind câte un exemplar din revista “Apostolat în Ţara Făgăraşului” celor care nu au.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Clonarea umană: Quo vadis, Homini?

În 1996 echipa de cercetători de la Institutul Roslin din Edinburgh, Scoţia, condusă de Jan Wilmut, avea să facă public o ştire de senzaţie: clonarea primului mamifer, oaia Dolly. Acest fapt a adus pentru prima oară înaintea publicului larg problema clonării.

Ce este clonarea?
Clonarea (din grecescul Klon, care înseamnă ramură) este crearea unui organism identic prin reproducere asexuată (adică în afara legăturii conjugale dintre un bărbat şi o femeie).
Corpul uman are două tipuri de celule: somatice, care intră în alcătuirea diferitelor ţesuturi şi organe şi celulele germinale: ovulul şi spermatozoidul. Tehnica clonării constă în înlocuirea nucleului unui ovul cu nucleul unei celule somatice provenită de la individul ce urmează a fi clonat. După acest schimb, celula-ou nou formată este supusă unui stimul electric şi noua viaţă începe să crească odată ce începe diviziunea celulară.
Dacă se intenţionează clonarea reproductivă, următorul pas este implantarea embrionului în uterul unei femei, urmat de gestaţie şi naştere.
În momentul actual există două direcţii mari ale clonării umane: clonarea reproductivă şi clonarea terapeutică. Prima dintre ele este interzisă formal în toate ţările lumii, cel puţin în momentul actual. Cea de-a doua, datorită promisiunilor medicale înalte, este tolerată în multe ţări.

Procreare în afara sexualităţii
Una din problemele ridicate de reproducerea prin clonare este aceea că se întâmplă în afara sexualităţii cuplului, având consecinţe nebănuite.
Pr. Demetrios Demopulos (doctor în genetică) afirma: „ca şi creştin ortodox, vorbesc împotriva oricărei încercări de a clona o fiinţă umană, pentru că oamenii trebuie să fie creaţi printr-un act de dragoste între doi oameni, nu prin manipularea unor celule ca parte dintr-un act de auto-iubire egoistă. Acţiunile noastre trebuie să ne reunească în Hristos, nu să ne separe în noi şi diferite clasificări”.
Din punctul de vedere al învăţăturii ortodoxe, orice tehnologie reproductivă utilizată în afara contextului căsătoriei şi familiei poate fi privită ca o încercare de a recrea fiinţa umană după chipul omului şi după caracteristicile sale favorite, în locul chipului lui Dumnezeu. Posibilitatea producerii de copii prin clonare transformă practic o sfântă taină într-o sterilă realizare tehnologică.

Clonarea terapeutică – Promisiunea ştiinţei
Care este promisiunea medicinii? Clonarea în scopuri terapeutice ar putea trata diferite maladii şi mai ales pentru producerea celulelor stem embrionare. Acestea sunt celule provenite din primul stadiu al dezvoltării umane. Un embrion aflat între trei şi cinci zile conţine celule stem angajate în crearea de diferite ţesuturi şi organe pentru viitorul făt.
Anumite studii efectuate pe animale de laborator sugerează că inocularea celulelor stem în zonele atinse de anumite boli (diabet, Parkinson, Alzheimer, traumatisme medulare, boli cardiace, etc.) se pot diferenţia în aşa măsură încât să compenseze pierderea funcţională a organului respectiv. Spre exemplu, un pacient cu diabet insulinic, în urma unei injecţii cu astfel de celule specializate îşi poate redobândi funcţia pierdută a pancreasului de a secreta insulină.
Trebuie precizat însă de la început că aceste promisiuni nu sunt în momentul de faţă decât promisiuni. Deşi partizanii clonării terapeutice pot prezenta aceste lucruri ca fiind de domeniul viitorului apropiat, adevărul este că există numeroase indicii care pun sub semnul întrebării viabilitatea acestor soluţii.
Acest lucru este cu precădere important câtă vreme această direcţie de cercetare nu este singura cale către rezolvarea problemei. Celule stem, aşa cum vom vedea în numărul viitor, pot fi prelevate şi de la adulţi, fără să avem nevoie de embrioni pentru clonare. Se discută recent şi despre posibilitatea creării de celule stem, fără implicaţiile morale ale clonării şi recoltării lor din embrioni. Mai mult, cercetarea fundamentală farmaceutică are şi ea coridoarele ei de speranţă pentru aceste maladii.
Una dintre problemele cele mai serioase ale clonării de embrioni umani în scopuri terapeutice este că, odată cu recoltarea mult doritelor celule stem, embrionul format prin clonare este practic ucis.
Nu putem reduce existenţa unui embrion uman la „un grup de celule” atâta vreme cât, după învăţătura, atât a ştiinţei cât şi a Bisericii, embrionul uman este purtător de viaţă şi este om adevărat din momentul procreării. În ochii lui Dumnezeu, acesta este o persoană completă, purtătoare a chipului dumnezeiesc şi nu un boţ de carne anonim. Deci oricine interferă cu viaţa acestui om adevărat, chiar dacă în formă incipientă, comite păcatul uciderii.
(va urma)

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Despre consecvenţă în educarea copiilor

Continuăm serialul consacrat educării creştine a copiilor – sfaturi preluate şi adaptate (cu acordul autoarei) din cartea Raising Godly Tomatoes. Vă reamintim că autoarea, Elisabeth Krueger, este o mamă creştină din Statele Unite care îşi educa acasă cei zece copii. În acest al şaselea episod: ce este consecvenţa în educaţie, cât de important e să fie aplicată încă de la început şi să nu renunţăm la ea niciodată.

În educarea copiilor, trebuie obligatoriu să fiţi consecvenţi. Lipsa de consecvenţă este una dintre cele mai mari probleme pe care o au majoritatea părinţilor, indiferent de metoda de educaţie aleasă. Succesul pe care îl veţi obţine e direct legat de cât de consecvent sunteţi. Nu vă leneviţi. Nu renunţaţi. Nu căutaţi scuze. Ţineţi copiii lângă voi şi supravegheaţi-i, corectând toate neascultările şi atitudinile rele. Spuneţi clar ce doriţi, şi doriţi exact ceea ce spuneţi. Nu vă temeţi să stabiliţi standarde înalte şi să le menţineţi. Aşteptaţi,învăţaţi şi educaţi copilul să se poarte în modul în care doriţi, şi nu în modul în care alţii îşi lasă copiii să se poarte.

Ce e consecvenţa

Consecvenţă nu înseamnă "procedează la fel cu fiecare copil" sau "fă acelaşi lucru indiferent de circumstanţe". Copiii au personalităţi diferite, au reacţii diferite. Nu toate împrejurările sunt la fel. Vârsta copilului trebuie luată în seamă. Unii copii au o voinţă mai puternică şi sunt mai încăpăţânaţi ca alţii. Motivaţia unui copil va varia de la o perioadă la altă şi de la un incident la altul. În loc să încercaţi să vă descurcaţi cu fiecare copil în acelaşi mod, încercaţi să vizualizaţi rezultatul final pe care îl doriţi, şi faceţi orice trebuie făcut că să-l obţineţi cu fiecare copil în parte. Învăţaţi să priviţi în inima fiecărui copil şi să determinaţi ce corecţii sunt necesare în funcţie de asta.

Nu amânaţi

Ceea ce consecvenţa înseamnă cu adevărat este ca de fiecare dată când copilul vostru trebuie să fie corectat, să vă ridicaţi şi să faceţi acest lucru (şi staţi acolo, şi continuaţi să o faceţi, până înţelege mesajul). Îmi amintesc că odată vorbeam cu cineva la telefon, şi îi spuneam persoanei respective că îmi aud fiica cea mică sărind pe canapea dincolo, şi că ar trebui să o opresc, dar...". Asta m-a lovit. Da, asta e. Asta e exact ceea ce trebuie să fac. Trebuie să îmi întrerup conversaţia telefonică şi să mă duc să-mi corectez fetiţa. Şi trebuie să fac asta de câte ori nu se comportă cum trebuie. Aceasta este consecvenţa şi asta lipsea în educaţia pe care o dădeam copiilor mei.

Nu renunţaţi

Aşa că am decis să fac asta. Am stabilit-o ca fiind prioritatea mea numărul unu. Nu m-am mai dus nicăieri şi n-am mai făcut nimic, nici măcar să mai vorbesc la telefon fără să am copiii sub ochi tot timpul. Mă opream din ce aveam de făcut şi îi corectam de fiecare data, de câte ori era nevoie. DE FIECARE DATĂ. Întâi au fost o grămadă de corecţii şi am avut îndoielile mele referitor la eficacitatea metodei, dar la sfârşitul celei de-a treia zi lucrurile erau cu mult îmbunătăţite. La sfârşitul celei de-a treia luni aveam o familie nouă. După asta n-a mai fost nevoie de disciplinări majore deloc. A fost un miracol, şi mare parte din el o reprezintă consecvenţa.

Consecvenţa este imposibilă dacă sunteţi la distanţă de ceea ce face copilul şi nu sunteţi destul de aproape să-l corectaţi. Ţineţi-vă copilul aproape, includeţi-l, dacă e posibil, în tot ceea ce faceţi, astfel încât să-l aveţi sub ochi întreaga zi. La început asta vă va ajuta să vedeţi şi să corectaţi comportările greşite, dar mai târziu vă va ajuta să vă îndrumaţi copilul şi să vă bucuraţi de el. Eventual va deveni un mod de viaţă care vă va uni familia mai mult, şi o va apropia de Dumnezeu.

Mânia şi creşterea copiilor

Dacă vă educaţi copii începând devreme, în mod rezonabil şi constant, nu există nici un motiv să deveniţi frustraţi şi supăraţi pe ei. Atunci când copiii voştri fac imediat ceea ce le cereţi şi ştiţi cum să vă descurcaţi când nu fac asta, motivul pentru a deveni furios nu există. Atunci când copilul este scăpat de sub control şi când părintele nu ştie ce să facă, cei mai mulţi părinţi devin frustraţi, apoi furioşi. Şi de aici încep alte probleme.

Uneori apar aşteptările şi priorităţile greşite ale părinţilor. Unii părinţi ar dori că cei mici să „dispară” în timp ce ei îşi continuă viaţă ca şi cum copiii n-ar exista. Alţii se aşteaptă ca cei mici să se comporte fără nici o greşeală tot timpul, fără nici un efort din partea lor, a părinţilor. Aceste atitudini conduc la eşec, frustrare şi mânie.

Reconsideraţi-vă, aşadar, priorităţile. Recunoaşteţi că a fi părinte este o slujbă cu normă întreagă şi trebuie să fie prioritatea voastră numărul unu, dacă vreţi să aveţi rezultate decente. Renunţaţi la orice altceva dacă e nevoie şi fiţi părinte în cel mai bun mod posibil. Dacă aveţi voi înşivă o problemă de temperament, recunoaşteţi şi puneţi stăpânire pe ea, astfel încât mânia să iasă din peisaj.

"Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare. "

(Coloseni 3:12)

Câteva reguli pentru mame

• Fii rezonabilă în ceea ce pretinzi de la copii.
• Spune exact ce doreşti, şi doreşte exact ceea ce spui.
• Supraveghează copilul cu atenţie.
• Fii consecventă în corectarea oricărei neascultări.
• O consecinţă imediată, negativă, este cea mai bună.
• Pedepseşte în mod corect (proporţional cu fapta).
• Fii îngăduitoare şi treci cu vederea accidentele, şi la fel când vezi părere de rău adevărată.
• Fii întotdeauna iubitoare, în special atunci când copilul se poartă frumos.

A consemnat Oana Dobrin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Postul, jertfa noastră ca răspuns la dragostea Maicii Domnului

Postul Maicii Domnului mai este numit popular postul Sântei Mării. Este pus înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, fiind rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuţile alese ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi de postul cu care ea însăşi s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice. Sfinţii Părinţi ne învaţă că cine nu o cinsteşte pe Maica Domnului, nu-l cinsteşte nici pe Fiul ei, căci cum ar putea cineva să cinstească pe cineva dacă nu-i cinsteşte mama? Şi cum am putea-o cinsti mai frumos pe Maica Domnului decât prin această perioadă de post închinat ei, perioadă în care trebuie să înmulţim rugăciunile noastre către Mijlocitoarea noastră către Dumnezeu?
Ştim cu toţii că Maica Domnului este grabnic ajutătoare în necazuri şi Sfinţii Părinţi ne spun că ea se roagă mereu cu lacrimi Fiului ei pentru noi. Postul acesta este doar o mică jertfă a noastră în comparaţie cu viaţa pe care a avut-o Maica Domnului, modelul care trebuie să ne călăuzească în această perioadă. Este un post uşor datorită abundenţei de legume şi fructe de sezon, dar şi pentru că Maica Domnului ne iese în întâmpinare în dorinţa noastră de a o cinsti şi ne ajută să postim.
Postul Maicii Domnului începe la 1 august şi durează 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii (15 august). Se lasă sec în seara zilei de 31 iulie, iar când această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte; de asemenea, postul se prelungeşte chiar şi în ziua sărbătorii, dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, peşte şi vin. Monahii şi creştinii mai râvnitori ajunează lunea, miercurea şi vinerea, până spre seară, când consumă mâncare uscată; marţea şi joia mănâncă fără untdelemn, iar sâmbătă şi duminică se dezleagă la untdelemn şi vin. La 6 august, sărbătoarea Schimbării la faţă, în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Ce muzica trebuie sa asculte un tanar crestin?

Ce muzică trebuie să asculte un tânăr creştin? Eu eram pasionată de muzica rock înainte, să zicem, să încep să merg la biserică, dar şi acum mai ascult unele melodii care-mi plac. Dar un creştin adevărat trebuie să-I slujească lui Dumnezeu în toate aspectele vieţii sale, nu? De aceea vă întreb, credeţi că e dăunătoare într-un fel această muzică (ştiu că sunt exagerări de tot felul în muzica rock, dar nu la ele mă refer, niciodată nu le-am simpatizat)? Vă rog să-mi răspundeţi (pe înţeles) dacă este şi de ce este dăunător să ascultăm şi astfel de muzică şi ce muzică e potrivită pentru un tânăr care ar vrea să asculte de poruncile Bisericii.

Ana

Draga mea Ana,
Te îmbrăţişez şi-ţi mulţumesc pentru seriozitatea de care dai dovadă. Îţi mulţumesc pentru că, fiind tu responsabilă, întregul trup al Bisericii va beneficia de biruinţa ta. Tu, Ana, alegi acum să împlineşti poruncile Domnului pentru că simţi că asta îţi dă Viaţă şi Bucurie. Când Domnul ne dă porunci nu cere ceva de la noi, ci ne dă, prin ele, Puterea Lui fără de care nimic nu putem face spre bucurie şi viaţă. O, dacă oamenii ar pricepe asta! Şi dacă s-ar îndura să asculte după ce pricep! Poate te vei întreba, ca şi mine oarecând, de ce nu se îndură cineva să aleagă Viaţa în locul morţii pe care o mâncăm şi bem, o respirăm şi absorbim prin porii pielii şi prin auz şi miros încă din pântecele mamei? Din cauza vrăjmaşului nostru ucigaş de oameni care ne oferă surogate imediate şi imediat aducătoare de plăcere simţuală. Plăcerea ne robeşte otrăvii care ne ucide. Ca să ieşim din robia ei avem nevoie de Adevărul Care ne face liberi, de Domnul, Care ni Se oferă pe Sine ca să devenim ceea ce a gândit El să fim. Dar trecerea de la robie la libertate e grea, e însoţită de un "sevraj" dureros, e ca o moarte. E moarte. Dar e moartea care duce la Viaţă şi nu la putrezire!

Acum, să revenim la muzică. Ce este muzica, om drag? Este o hrană pentru suflet, pentru partea lui pătimitoare, simţitoare, afectivă. Sunetul muzicii, ca şi cel al cuvintelor, intră în noi, în celulele noastre şi se "scrie" acolo dând o informaţie şi o putere pe care o "mâncăm" şi o folosim apoi în viaţa noastră, în relaţiile noastre... şi, aşa cum pentru trup e foarte important ce mâncăm şi ce bem, la fel de important este şi cu ce sunete şi imagini ne hrănim sufletul. Aşa cum, atunci când devenim conştienţi şi responsabili, încercăm să postim şi să nu mâncăm înlocuitori alimentari care ne ucid trupul, tot aşa ar trebui să postim şi să avem grijă ce mâncăm şi în acest sens.

Muzica rock, dincolo de mesajele verbale violente sau hulitoare, are un ritm care e străin ritmului vieţii puse de Dumnezeu în noi. Viaţa creată de Dumnezeu este armonie şi pace şi bucurie. Dacă vei sta liniştită şi-ţi vei asculta respiraţia sau bătăile inimii, vei auzi ceva din muzica pe care o cântă trupul tău viu. Omul, făptură creatoare "după chipul lui Dumnezeu", are în el puterea şi ştiinţa să facă din melodiile vieţii şi lumii create de Dumnezeu ca o mare simfonie, noi şi noi cântări prin care dă slavă Creatorului pentru desfătarea pe care o trăieşte, când este în armonie cu El, sau dă glas durerii, tristeţii sau neliniştii atunci când se îndepărtează de Izvorul Armoniei. Când însă omul alege să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu pentru durerea pe care o simte ca urmare a îndepărtării de Izvorul Vieţii, această putere creatore se perverteşte şi generează ritmuri adecvate revoltei şi împotrivirii. Dorul de viaţă cade în dorinţă de moarte şi autodistrugere, ca o amară răzbunare pe Creatorul Care nu ne satisface poftele şi dorinţele aşa cum am voi noi, aşa cum ni le sugerează duhurile întunericului care se hrănesc cu aceste revolte ale noastre...

Mulţi tineri, aşa cm ai făcut şi tu, îndrăgesc această muzică răzvrătită şi distructivă pentru că au temeiuri în viaţa lor să se revolte împotriva vieţii la care sunt condamnaţi prin venirea pe lumea într-o lume pe care nu au ales-o şi care e deja bolnavă de ură şi revoltă. Copilul aşteaptă dragoste şi primeşte dezamăgiri. Aşa învaţă să se "apere", să se revolte, să-şi facă "dreptate", sfârşind în a imita răul care l-a mutilat, ducându-l mai departe ca pe un blestem. şi, pentru toate acestea el îl acuză pe Dumnezeu şi se răzbună pe El făcându-şi rău sieşi. Vedem aici inspiraţia demonică a acestei răzvrătiri. Numai diavolul, care ne urăşte, poate să ne sugereze să ne facem rău nouă înşine, pentru că numai el ştie cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de fericiţi am fi dacă am alerga la El ca să primi Viaţă şi Bucurie!

Poate ţi se pare greu să te orientezi în acest hăţiş. Şi este. De aceea Domnul ne-a lăsat porunci simple şi o Biserică Vie cu rânduială simplă, la îndemâna oricui şi oricând. Împlinind poruncile, hrănindu-te cu Domnul şi cu harul Lui, vei învăţa să umbli pe Cale fără poticniri grave. Vei simţi în trupul tău, devenit templu al Duhului Sfânt, care muzică este bună şi care nu pentru sufletul tău. Aşa cum simţi ce hrană este bună şi care nu pentru trupul tău! Până atunci încearcă să fii ascultătoare de Biserică şi de rânduiala ei vindecătoare şi sfinţitoare.

Aşa să te ajute Dumnezeu, copil drag!

M. Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Ne vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc

„Femeia care e bună, nimic nu-i mai bun!”

Am cununat odată pe cineva, şi când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: "iar femeia să asculte de bărbat", toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt, şi i-am spus: "Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculti!" Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început, când poţi să judeci - pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci - nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii.
Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, când a creat omul, şi pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seamă, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor.

Există un instinct în noi. Odată, mă găseam la Timişoara. Nu eram călugăr, nici la mânăstire nu eram, dar mă gândeam la asta. Un student la politehnică se îndrăgostise de o studentă foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. N-o cunoşteam, că nu putea să pătrundă oricine până la mine, dar el o iubea... Am cunoscut-o apoi. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii.

Cum vi se pare, preacuvioase, după experienţa aceasta foarte lungă atitudinea faţă de femeie, în general, sau în relaţia dintre bărbat şi femeie, a evoluat înspre pozitiv sau înspre negativ ?

În general, a evoluat spre înflorire, spre pozitiv. Dar, spre îndurerarea momentului istoric în care ne aflăm, există şi foarte multe cazuri când femeile abia îşi mai suferă bărbaţii: sunt beţivi, chiar necredincioşi. Au rămas în ateismul anilor trecuţi şi femeile se luptă din răsputeri să-i aducă şi pe ei la credinţă, dar e foarte greu. Cu unii se poate, dar alţii spun: "Iar te rogi, iar te închini? Ce, te-ai pocăit?" Sunt şi cazuri din acestea, dar sunt şi foarte multe familii în care există întelegere duhovnicească. Însă te fură şi treburile. De aceea noi, ca duhovnici şi preoţi, în general, îi sfătuim pe cei care nu au timp pentru rugăciunea de tipic, pentru că se scoală de noapte cu treburi, să aibă o stare de rugăciune acolo unde se găsesc. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăresti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gând: "Doamne miluieşte"? Să poţi să intri apoi în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu.

Nu există „jumătatea mea”

Credeti că fiecare om are o jumătate a lui ?

Asta este o expresie care mie nu mi-a plăcut. Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu eşti tot, ea e tot. Nu există grad de rudenie între soţ şi soţie, pentru că ei sunt una. Dumneavoastră ati văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, şi ea reprezintă fiinţa omenească, care are calitatea calităţilor în creaţia lui Dumnezeu: chip şi asemănare cu El. Şi de aceea l-a făcut pe om întâi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există "jumătatea mea". E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar.

„Să preţuiţi femeia”

Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să şi-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Şi apoi, voi trebuie mai întâi de toate să ştiti să preţuiti femeia foarte mult. Ea este o creaţie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă daţi seama ce putere are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă. Faptul că un bărbat ştie că acasă are parte de o iubire desăvârşită îl face să muncească, să câştige războaiele, să-şi rezolve problemele.
Să ştiti că femeia nu gândeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită şi e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lucruri, dar în iubire nu este nimic raţional.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Cuvioasa Teodora de la Sihla

Cuvioasa Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650 în satul Vânători de lângă Târgu Neamţ, în timpul domnitorului Vasile Lupu. A fost crescută de părinţi cu frică de Dumnezeu, trăind încă de mică în atmosfera duhovnicească a mănăstirilor din apropiere. Pe când era încă copilă, sora ei mai mică a murit, toată dragostea părinţilor concentrându-se apoi asupra ei. Astfel ei au înduplecat-o, la vremea potrivită, să se căsătorească cu un tânăr evlavios, din sudul Moldovei, deşi inima ei jinduia după călugărie. După cununie a plecat la casa soţului, însă căsnicia lor nu a fost binecuvântată cu copii. După mulţi ani, trecând la cele veşnice părinţii ei, Teodora s-a înţeles cu soţul ei să intre în mănăstire.
Tradiţia spune că sfânta, pe când avea în jur de 30 de ani, a intrat în mănăstirea Vărzăreşti, în Munţii Buzăului, iar fostul ei soţ a intrat după o vreme în mănăstirea Poiana Mărului, din aceeaşi zonă. Părintele Constantin Galeriu, care a cercetat viaţa şi nevoinţele sfintei ne spune despre ea că “se făcea tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine, de curăţie a vieţii, de slujire. Se îndulcea mult atât cu cele şapte laude, cu dumnezeiasca Liturghie, cât şi cu rugăciunea din chilie, cu citirea cărţilor sfinte şi cu împărtăşirea Sfintelor Taine, hrănindu-se cu pâinea cea vie a Trupului şi Sângelui Mântuitorului”.
După câţiva ani, liniştea mănăstiri a fost curmată de năvălirea turcilor. Vieţuitoarele ei au fost risipite, o parte dintre maici, împreună cu stareţa, retrăgându-se în munţi. După aproape zece ani de nevoinţe aspre în acest loc, Cuvioasa Teodora s-a îndreptat spre Munţii Neamţului, spre locurile minunate ale copilăriei. Dorind să petreacă şi aici aceeaşi viaţă de pustnicie, a cerut binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihăstria Secului ca să se aşeze în locurile sihăstreşti din apropiere. Acesta o îndrumă să petreacă timp de un an în pădurile Sihlei, pe atunci locuri retrase şi sălbatice, în care trăiau mulţi sihăstri. Cuvioasa Teodora a întâlnit acolo un bătrân, care i-a oferit chilia lui de sub stâncile uriaşe ale Sihlei, iar el şi-a căutat un adăpost şi mai tainic în altă parte. Sfânta a dus aici o viaţă pustnicească de rugăciune neîncetată. Hrana îi era oferită de pădure: bureţi, urzici, mure şi afine. Din când în când era vizitată de Cuviosul Pavel de la Sihăstria, care venea să îi cerceteze pe pustnici şi să îi împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Pentru că turcii au ajuns şi în aceste locuri, Sfânta şi-a părăsit chilia şi s-a retras într-o peşteră care astăzi îi poartă numele, unde a mai trăit încă 17 ani.
Apropiindu-i-se sfârşitul, s-a rugat Domnului să-i trimită preot, pentru spovedanie. După 40 de zile ea a fost găsită de doi călugări, care au urmărit păsărelele care luau de la trapeză bucăţele de pâine şi poame. Astfel Sfânta, după ce s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, Căruia i-a închinat întreaga viaţă, a trecut la cele veşnice rostind cuvintele: Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
Sfintele ei moaşte se află astăzi în mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev, unde au fost duse în anii 1828-1834, în timpul ocupaţiei ruseşti, şi se află într-o raclă cu inscripţia “Cuvioasa Teodora din Carpaţi”. Conştiinţa despre sfinţenia vieţii ei s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Astfel, în şedinţa sinodală din 1992, Cuvioasa Teodora de la Sihla a fost trecută cu numele în calendarul românesc, cu data prăznuirii la 7 august.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Cum şi de ce ne facem semnul Sfintei Cruci?

Creştinii s-au însemnat dintotdeauna cu semnul sfintei cruci. Cele mai vechi mărturii le avem din sec. II, de la Iustin Martirul şi Filosoful, care spune despre creştini că îşi făceau cruce când plecau şi se întorceau acasă, înainte şi după masă, precum şi înainte să moară. Acest act de cult a fost transmis din generaţie în generaţie până astăzi. Mai ştim noi însă de ce ne facem cruce şi cum se face semnul sfintei cruci?


Cum îl batjocorim pe Dumnezeu prin cruce…
Crucea îl însoţeşte pe creştin în viaţa de zi cu zi. Ne însemnăm cu semnul sfintei cruci în timp ce ne rugăm, mai ales atunci când sunt pomenite persoanele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi atunci când intrăm sau ieşim din casă, înainte de începerea lucrului şi după terminarea lui, înainte de masă şi după masă, când intrăm şi ieşim din biserică, când trecem pe lângă o biserică sau o troiţă, în timpul slujbelor de la biserică, când ne e frică sau în orice fel de împrejurare...

Aşa ne-am pomenit, aşa am fost învăţaţi, aşa am văzut că fac cei mai mulţi creştini. De multe ori însă facem acest gest fără gândul la Dumnezeu, fără să ştim semnificaţia şi importanţa lui. Astfel ne facem semnul crucii în grabă, preferând trei cruci stâlcite în locul uneia după rânduială, sau făcând câte o cruce mică pe piept, abia sesizabilă. Automatismul acestui gest este de cele mai multe ori păgubitor, atât pentru noi, întrucât ne lipseşte de participare activă la un act de cult, de angajare într-o relaţie vie cu Dumnezeu, cât şi pentru cei de lângă noi, întrucât aceştia se smintesc când ne văd batjocorind semnul crucii. Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt aspru pentru cei ce fac semnul sfintei cruci în grabă şi cu superficialitate, zicând că batjocoresc pe Cel ce a murit pe cruce şi oferă astfel diavolilor un bun prilej de a râde pe seama creştinilor.


Dătătoare de putere
Semnul Sfintei Cruci se face întotdeauna cu mâna dreaptă, astfel: se uneşte degetul arătător cu cel mijlociu şi cel mare, simbolizând unitatea de fiinţă a Sfintei Treimi, degetul inelar şi cel mic se lipesc de podul palmei; se duce mâna la frunte, rostindu-se “În numele Tatălui”, la piept rostind “al Fiului”, la umărul drept, apoi la umărul stâng, rostind “şi al Sfântului Duh”; se lasă apoi mâna în jos spunând “Amin”.

Ducând mâna la frunte, cerem lui Dumnezeu prin acest gest să ne sfinţească şi să ne lumineze mintea, să ne dea înţelepciune; apoi, atingând pieptul, cerem lui Dumnezeu să ne încălzească inima de dragoste şi râvnă pentru El şi pentru tot binele, iar când ne însemnăm la umeri cerem lui Dumnezeu să ne întărească puterile trupeşti şi sufleteşti cu harul Său, pentru a putea duce greul zilei. Însemnându-ne cu sfânta cruce, noi primim putere de la Cel ce S-a răstignit pe ea.

Însemnarea cu sfânta cruce este o rugăciune a trupului, aşa cum sunt şi îngenunchierile, închinăciunile şi metaniile, dar şi un act de credinţă şi de mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu, iar în funcţie de cum ne facem cruce putem vedea cum este şi credinţa noastră: dreaptă sau strâmbă.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Editorial: Ai duhovnic? - examenul vieţii noastre cu Dumnezeu

„Păstrează-te curat şi luminat,
Tu eşti fereastra prin care vezi lumea” (G.B.Shaw)

E vremea examenelor şi fiecare tânăr caută să obţină certificarea cunoştinţelor şi afirmarea sa în planul societăţii. Kant, filosoful, scria: ”Suntem cultivaţi până la saturaţie dar ne lipseşte mult până să fim desăvârşiţi.” Avem la dispoziţie biblioteci, şcoli, internet şi cu toate acestea suntem neputincioşi în preluarea şi prelucrarea informaţiilor primite. Ni se oferă imagini, dar ni se fură libertatea de a ne imagina, a gândi. Ni se oferă ştiri de ultimă oră dar nu ştim să mai avem timp de conştiinţă.
Părintele duhovnic este răspunsul tinereţii noastre veşnice în Dumnezeu. A fi sub ascultarea şi îndrumarea unui duhovnic înseamnă a fi ancoraţi în credinţă, mereu însetaţi de Dumnezeu. Îndemnul, canonul pe care-l primim de la duhovnic ne ajută să ne îndreptăm, ne ajută să înţelegem că a fi credincioşi numai în anumite condiţii prielnice manifestării credinţei nu e de ajuns mântuirii noastre. Nu ne poate da lumea aceasta ce ne poate da credinţa în Dumnezeu. A-L găsi pe Dumnezeu prin părintele duhovnic e bucuria întâlnirii acelui suflet viteaz care să învie mintea ucisă de păcat.
Prin Taina Mărturisirii redescoperim frumuseţea şi simplitatea Lui Hristos din noi. Redescoperim faptul că pe Dumnezeu Îl cunoaştem din postura îngenuncherii noastre. Îngenuncheaţi în faţa lui Dumnezeu, deşi suntem mici, descoperim sensuri atât de mari… Mai descoperim că nu „locul” nostru în societate este definitoriu, ci ţinta vieţii noastre: învierea. Trebuie să facem efortul de a ieşi din masa populaţiei şi să ne întoarcem la Om.
Dincolo de societatea aceasta de consum este comuniunea cu Dumnezeu în Biserică. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos primim „apa cea vie” şi nu vom mai înseta niciodată după cele vremelnice, limitate la clipa de azi. Prin părintele duhovnic simţim plenar făgăduinţa lui Hristos: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20).
Acum, vă îndemn, permiteţi-vă luxul întrebării: Ai duhovnic?
Dacă încă nu ai un părinte duhovnic, apropie-te de omul care se bucură de Dumnezeu şi te vei bucura şi tu de El.

Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Cerul care plângea după stele

Era odată un cer fără vedete... am vrut să spun fără stele. Era aşa, gol, albastru - închis şi avea câţiva nori şi un soare.

Ziua era bine, chiar era un cer vesel. Mai rău era seara... şi răul cel mai mare venea noaptea. Luna, singură aproape, se preumbla printre câteva stele. Să fi fost trei, să fi fost cinci... Puţine de tot! Îşi amintea ea că odată fuseseră mai multe şi mai strălucitoare. Sărmana lună! Pe zi ce trecea, mai bine spus pe noapte ce trecea, stelele ei păleau... Îi era frică să nu le piardă şi pe ultimele.

Într-o noapte, ea s-a adunat la sfat cu cele trei stele rămase.

- Dragi tovarăşe, spuneţi-mi secretul vostru. Ce vi se întâmplă? A apărut boala stelelor? Şi nu are leac?

- Păi, să vedeţi, Doamnă, răspunse cea mai în vârstă, sclipind obosită, nu noi ne îmbolnăvim... Eu sunt steaua unui om care a fost foarte cuminte, pe când era copil. A crescut, şi-a găsit o meserie, s-a căsătorit, are copii acum. Era om cinstit şi săritor cu alţii. Dar a început să fure... Dacă nu se lasă de furat, ba chiar se ia şi de alte rele, eu mult n-oi mai sclipi... Alte surori de-ale mele de mult s-au stins, din motive asemănătoare...

- Eu, spuse o stea care ba sclipea cu putere, ba pălea, sunt a altui om, care e când foarte bun şi onest, când mai face câte-o greşeală... cam gravă. Aşa e el. Sper să se hotărască spre bine. Altfel mă sting de tot...

- Iar eu, zise cea mai tânără şi mai frumoasă dintre stele, sunt a unui copil bun şi blând, inteligent şi sensibil; o, Doamne, ce suflet curat de copil! Mă rog ca Domnul să-l ţină aşa! Iar dacă mă mai vedeţi clipind, nu e de vină copilul, ci mă supăr, mă întristez, căci alţi copii se poartă urât cu el. Îi spun „bleg" şi „înapoiat"...

- Dar el rezistă? întrebă Luna, încordată.

- Rezistă, sărăcuţul. Le răspunde acelora că nu a vrut să-i supere cu nimic, din contră, dacă au nevoie de ajutorul lui, el e oricând gata ..., spuse gânditoare steluţa.

- Vai, ce bine! Înseamnă că mai e o şansă ca să mi se umple iar cerul de stele! E drept, nu e foarte mare, dar există! Copilul tău poate schimba lumea întreagă, prin sufletul lui bun. Ah, de nu s-ar înrăi şi el! Atunci ar vedea cum şi cei din jurul lui înfloresc, se luminează, şi cum stelele lor se reaprind pe cer!

- Se reaprind pe cer ...

- Se reaprind pe cer ...

- Se reaprind pe cer!

Luna, uimită, văzu cum alte câteva steluţe, timide, li se alăturau la sfat. Erau roadele răbdării şi bunătăţii copilului. Primele roade...

Mirela Şova

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008