Editorial: Liturghia aproapelui

Viaţa creştină se desfăşoară într-o întreită liturghisire: liturghia inimii, liturghia euharistică şi liturghia aproapelui. Cele trei sunt complementare. Nici una nu este întreagă fără celelalte două. Prin liturghia inimii, sufletul aduce jertfă de rugăciune şi de fapte de iubire. În liturghia euharistică sufletul se împărtăşeşte cu Hristos Domnul prin cuvânt, cântare şi rugăciune comună, dar mai ales prin Sfânta Împărtăşanie, şi realizează comuniunea sublimă cu Dumnezeu: “cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” zice Mântuitorul Hristos. Prin liturghia aproapelui, creştinul dezvoltă comuniunea de iubire cu Dumnezeu prin inima celui aflat în suferinţă. Calea spre împărăţia lui Dumnezeu trece obligatoriu prin casa şi inima celui suferind. Sf. Ioan Teologul ne spune: “Dacă zice cineva: Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel care nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să îl iubească” (1 Ioan 4, 20).
În liturghia euharistică există un moment final în care preotul se adresează credincioşilor cu îndemnul: “Cu pace să ieşim!”, la care aceştia răspund: “Întru numele Domnului!”. Îndemnul ne invită să ieşim din biserică cu pace, spre împlinirea poruncii iubirii aproapelui, deoarece toată legea morală “se cuprinde într-un singur cuvânt: iubeşte pe aproapele tău” (Galateni 5, 14).
Creştinul vede în persoana săracului pe însuşi Hristos, Domnul. De aici proverbul: “Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Chiar Domnul ne descoperă acest lucru: ”Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă… căci flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi mi-aţi dat să beau”.
Milostenia primează în faţa tuturor celorlalte fapte bune. ”Dacă la poarta ta bate un sărac şi tu atunci te rogi, rugăciunea ta devine păcat dacă nu te scoli să-l miluieşti pe cel ce strigă de durere”, zicea Petre Ţuţea. Iată de ce Biserica noastră îndeamnă mereu pe toţi creştinii “să nu iubim numai cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3,18). Să nu uităm însă că milostenia nu înseamnă banul aruncat cerşetorului pe stradă, acţiune mai degrabă păcătoasă, pentru că întreţine fie diverse patimi, fie pe cei care se ascund în spatele cerşetorilor. Milostenia se îndreaptă către aproapele lovit de suferinţă şi constă fie în ajutor material, dar mai ales în iubire şi rugăciune, pentru că lipsa iubirii este mult mai cruntă decât lipsa confortului. Cu ce măsură măsurăm, cu aceea ni se va măsura.

Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Ridicarea noului sediu al Protopopiatului a ajuns la final

Pe strada Andrei Mureşanu, la numărul 2, se înalţă astăzi noul şi impozantul sediu al Protopopiatului Ortodox Român Făgăraş. Construit pe o suprafaţă de 450 m2 în formă de cruce cu o turlă octogonală, cu demisol, trei nivele şi mansardă, acest nou sediu este întru totul pregătit pentru noile nevoi ale protoieriei şi gata pentru a primi potenţiali chiriaşi.


Construcţia acestei clădiri a început în luna octombrie a anului 2007, până la sfârşitul acelui an finalizându-se demisolul. Lucrările au continuat în primăvara anului 2008, când s-a construit parterul şi a fost posibilă mutarea birourilor din vechiul sediu al Protopopiatului, aflat pe strada Ion Codru Drăguşanu. Astfel, la sfârşitul lunii mai s-a ţinut prima conferinţă preoţească în noul sediu. Până la sfârşitul lui 2008 s-au finalizat lucrările la parter şi primul nivel.
La începutul anului 2009 s-au finisat şi au devenit funcţionale încă două birouri, s-au continuat lucrările cu încă un etaj, mansarda şi, în final, acoperişul. De asemenea, clădirea este dotată cu energie electrică, apă curentă, canalizare, gaz metan, instalaţie de încălzire la parter, geamurile sunt din lemn stratificat iar acoperişul din ţiglă. Iată cum, într-un timp relativ scurt, din octombrie 2007 până în iunie 2009 s-a ridicat o clădire impunătoare, care de acum înainte mai are nevoie doar de lucrări de finisare.
O mare parte din spaţiul acestui nou sediu poate fi pus la dispoziţia celor care doresc să închirieze. Demisolul, cu o suprafaţă de 450 mp şi o înălţime de 3,5 m are trei căi de acces şi este disponibil în întregime. Parterul găzduieşte un hol spaţios pardosit cu gresie, o sală de conferinţe înaltă de 6 m, cu balcon şi o capacitate de 250 de locuri; în partea stângă se află un birou pentru contabilitate, iar în partea dreaptă alte două birouri, al părintelui protopop şi al părintelui secretar. La acest nivel se mai găsesc trei încăperi, două dintre ele găzduiesc arhiva iar a treia e magazie pentru lumânări. Tot la parter se mai găsesc grupurile sanitare.
La etajul 1 sunt construite două apartamente cu balcon, de asemenea disponibile pentru închiriat. Tot posibili chiriaşi aşteaptă şi etajul 2, cu întreaga sa suprafaţă. Mansarda este construită pe două nivele, primul dintre ele fiind liber, iar la cel de-al doilea urmează să se amenajeze o capelă care va avea hramul Soborul Sfinţilor Apostoli, prăznuit la 30 iunie.
Curtea acestei clădiri are o suprafaţă de 3000 mp, iar în faţă şi lateral sunt amenajate aproximativ 20 locuri de parcare.
Coordonator al tuturor lucrărilor a fost neobositul Părinte Protopop Ioan Ciocan care, pe lângă dificila misiune de a ridica catedrala din centrul Făgăraşului şi-a asumat şi sarcina ridicării acestui nou sediu. „Odată cu finalizarea lucrărilor de construcţie ale acestui nou sediu mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a ajutat să ducem la bun sfârşit ridicarea clădirii şi vreau să mulţumesc tuturor preoţilor din Protopopiat care au sprijinit financiar şi moral această lucrare“, ne-a spus părintele protopop.
Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Un nou aşezământ monahal: Şinca Nouă

În curând, în pădurile de la Şinca Nouă se va auzi din nou glas de rugăciune. Pe locul unei vechi vetre monahale se ridică o nouă mănăstire, cu sprijinul localnicilor inimoşi. Sihăstria unde au fost începute lucrările a fost vizitată duminică, 5 iulie, de către Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul.

Şinca Nouă a avut mai multe aşezăminte monahale. Chiar localnicii, când au fugit din Şinca Veche, pentru că nu doreau să accepte trecerea forţată la greco-catolicism, şi au înfiinţat localitatea Şinca Nouă, au găsit mângâiere duhovnicească la unul dintre ele. De aceea, parcă au păstrat adânc în sufletele lor dorul de mănăstire. Iată că, după veacuri de aşteptare, visul le este împlinit: la şapte kilometri de sat, pe locul unui alt vechi aşezământ dispărut în urma prigoanei pusă în aplicare de generalul Buccow, au fost descoperite de curând ruinele unei biserici de piatră, împodobită cu pictură în frescă. În acest loc, unde slujirea a fost întreruptă de atâta vreme, se ridică astăzi schitul cu hramul „Duminica Sfinţilor Români“. Stareţul aşezământului este Părintele Matei Bilauca, care va sluji aici împreună cu obştea de călugări ce a vieţuit până nu demult la Şinca Veche.
Locul unde se ridică clădirea care va adăposti câteva chilii şi un paraclis a fost vizitat în după-amiaza zilei de duminică, 5 iulie, de către Preasfinţitul Andrei, Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. Drumul de munte, anevoios şi îngust, le-a amintit vizitatorilor de Muntele Athos şi de alte sihăstrii greu accesibile. Frumuseţea răcoroasă a pădurii ne-a mai estompat din emoţiile călătoriei, pentru care ar fi fost mai potrivit un tractor (cu care se parcurge în mod obişnuit distanţa până la mănăstire) sau o maşină de teren. Liniştea şi frumuseţea locului, nu degeaba ales în vechime pentru mănăstire, ne-au şters însă cu totul din inimă îngrijorările. Aflate în binecuvântata pauză duminicală, lucrările ne-au făcut să apreciem binecuvântarea locului, dar şi să înmulţim rugăciunea pentru cei care s-au implicat în reînvierea vetrei monahale, pentru că munca se vesteşte a fi lungă şi anevoioasă. Ceea ce pare însă greu pentru oameni, se plineşte uşor cu ajutorul Domnului şi cu iubirea omului, de care au dat dovadă din plin sătenii din Şinca Nouă, în frunte cu primarul lor, Dumitru Flucuş, şi părintele paroh Sorin Suciu.
Dacă doriţi să vă faceţi parte a ctitoriei acestui nou (şi vechi în acelaşi timp) aşezământ monahal, puteţi face acest lucru contribuind, din puţinul fiecăruia, la ridicarea lui. Contul care vă stă la dispoziţie este deschis la Banca Românească, sucursala Făgăraş:
Schitul "Duminica Tuturor Sfinţilor"
RO 79 BRMA 0082 0292 1630 0000

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Ce să facă Dumnezeu când nu Se mai poate înţelege cu noi?

Cu prilejul Duminicii Părinţilor şi a Copiilor, sărbătorită anul acesta chiar de Rusalii, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza ne-a adresat un cuvânt în care ne atrage atenţia asupra faptului că nu Dumnezeu este cauza relelor ce ni se întâmplă, ci stilul nostru de viaţă, atitudinea egoistă de necredinţă şi nerecunoştinţă cu care privim lumea care ne înconjoară. Vă prezentăm câteva fragmente, cu menţiunea că subtitlurile aparţin redacţiei.

Ştim şi să mulţumim, nu doar să cerem?
Slujba Sfintei Liturghii, pe care o săvârşim în fiecare duminică sau sărbătoare sau în alte zile, în care se actualizează pentru noi Cincizecimea, se mai numeşte şi Euharistie – mulţumire, tocmai pentru că Îi mulţumim Sf. Treimi pentru darurile Sale revărsate asupra noastră, pentru toate cele ce le-am primit din bunătatea Sa, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru sănătate şi bunăstare, pentru realizările în familie, la şcoală, în profesiune.
Desigur, avem şi greutăţi, necazuri şi întristări multe, parcă tot mai multe. Îi mulţumim lui Dumnezeu şi pentru acestea? Dar să fim sinceri, nu o prea facem. Mai mult, adeseori uităm să-I mulţumim pentru binele pe care îl primim din pricina greutăţilor pe care le suferim, ca îndreptare de la Dumnezeu.
Cu atât mai mult, uităm de binele primit când necazurile se adună. Dacă privim în urmă, la cele două decenii de la căderea comunismului, nu ne bucurăm atât de mult, precum s-ar cuveni, de darul eliberării pe care ni l-a făcut Dumnezeu, cât ne supărăm pentru starea în care am ajuns: foarte multe boli grave, epidemii, multe morţi premature, sinucideri ale tinerilor, şomaj, nedreptate, corupţie, înstrăinare de casă, secetă, cutremure, alunecări de teren, inundaţii, dereglare a climei, criză financiară şi economică.

Ce facem cu darurile primite?
Ne punem, desigur, întrebarea: De ce această degradare a vieţii noastre? A încetat Dumnezeu să fie iubitor faţă de noi? Nu mai avem în cer un Părinte bun la Care S-a înălţat Mântuitorul ca să ne trimită pe Duhul Sfânt şi odată cu Acesta toate darurile Lui? Şi-a întors Dumnezeu faţa de la noi? Sau, mai degrabă, noi L-am uitat? Ce ar trebui să facă Dumnezeu cu noi?
În negrăita Sa bunătate, Dumnezeu dă tuturor sănătate, dar noi o cheltuim trăind dezordonat, numai pentru plăcere şi neglijând rânduiala posturilor. Dumnezeu ne dă frumuseţe trupului, dar noi îl afişăm dezgolit, pretutindeni, ca să trezim poftele cele ruşinoase. Dumnezeu ne dă minte luminată, dar noi o folosim ca să înşelăm şi să profităm necinstit de ceilalţi. Dumnezeu ne dă bunăstare, dar noi o transformăm în lăcomie şi invidie. El dă roade bogate, dar noi nu mai încetăm să furăm, să luăm din ceea ce nu e al nostru. El ne dăruieşte viaţă paşnică, dar noi ne învrăjbim şi ne răzbunăm. Dumnezeu doreşte să ne dea armonie în familie, dar noi nu mai contenim violenţa, divorţurile, adulterele. Dumnezeu vrea să ne dea copii buni şi ascultători, dar noi îi avortăm sau îi abandonăm la naştere, sau îi educăm cu televizorul sau îi părăsim pentru câştigurile materiale. Dumnezeu doreşte să avem copii sănătoşi, dar noi umplem ţara cu anticoncepţionale şi plătim campanii de vaccinare. Dumnezeu doreşte să avem conducători vrednici, dar noi acceptăm cu uşurinţă prevederi legale împotriva moralităţii şi a sfinţeniei vieţii, doar pentru a oferi drepturi unor minorităţi bolnave, împotriva vieţii normale rânduite de Dumnezeu. Rând pe rând, îngăduim prin lege omorârea copiilor în pântece, prostituţia, incestul, relaţiile nefireşti. Dacă acestea sunt păcate pe care nu le putem curma prin închisoare, nici măcar nu prevedem o sancţiune morală ca să arătăm că preţuim cum se cuvine viaţa primită de la Dumnezeu şi buna ei cuviinţă.

Suntem lăsaţi în voia inimilor noastre
Iubiţi credincioşi, ce să facă Dumnezeu când nu Se mai poate înţelege cu noi? Să ne bată sau mai bine să ne lase în voia noastră? Despre unii ca noi, Sf. Apostol Pavel spunea: „precum n-au încercat să păstreze pe Dumnezeu în cugetele lor, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără de judecată, să facă cele ce nu se cuvine.”(Rom. 1, 28). Să ne lase aşadar Dumnezeu să ajungem „plini de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate, de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele”?
Vom fi mai liberi, mai avuţi, mai mulţumiţi de viaţă punându-ne pe noi şi voia noastră în locul lui Dumnezeu? „Au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios… de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei”, spune Sf. Ap. Pavel. Ce fel de viaţă vom duce, ce fel de bine vom aştepta pentru acestea de la Dumnezeu?
Desigur, nu Dumnezeu e pricina atâtor rele, ci rătăcirea noastră de la credinţă, abaterea noastră de la rânduiala firii, neglijarea instituţiei sfinte a familiei, nerecunoştinţa şi nemulţumirea. Când ne merge rău, Dumnezeu nu ne părăseşte, căci nu este niciun păcat care să biruiască iubirea Lui de oameni, ci El ne lasă în voia inimilor noastre. Ca un părinte iubitor ne îngăduie cu îndelungă răbdare şi, dacă nu înţelegem din experienţa binelui, ne lasă să înţelegem ce se întâmplă cu noi din experienţa răului. Dacă însă dorim iarăşi să avem parte de bine, trebuie să încetăm răul pe care îl facem şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ierte. Să alergăm la mila Lui, la iertarea Lui, la iubirea Lui părintească şi să cerem: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei nu le pomeni, şi de cele ascunse ale noastre, curăţeşte-ne pe noi. Nu ne lepăda pe noi în vremea bătrâneţilor; când slăbeşte tăria noastră, nu ne părăsi pe noi. Mai înainte de a ne întoarce în pământ, învredniceşte-ne să ne întoarcem la Tine şi caută spre noi cu bunăvoinţă şi cu har. (…) Cercetează-ne pe noi cu bunătatea Ta. Izbăveşte-ne pe noi de tirania diavolului. Întăreşte viaţa noastră cu poruncile Tale cele sfinte şi sfinţitoare. Înger credincios, păzitor, pune poporului Tău şi pe toţi ne adună întru Împărăţia Ta. Dă iertare celor ce nădăjduiesc întru Tine. Iartă-le lor şi nouă păcatele. Curăţeşte-ne cu lucrarea Sfântului Tău Duh”. Amin.

†Dr. LAURENŢIU STREZA, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Sfinţirea bisericii din Şinca Veche

„În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta!”

Biserica ortodoxă din Şinca Veche, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, s-a bucurat în data de 21 iunie de vizita ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, care a răspuns invitaţiei părintelui paroh, Iosif Florin Ciolan, de a fi în mijlocul comunităţii pentru târnosirea lăcaşului de cult. O zi de mare sărbătoare, la care credincioşi din toate satele comunei Şinca, împreună cu preoţii lor, au venit să fie alături de şincani în această zi istorică pentru comunitatea noastră.

Părintele Mitropolit a fost întâmpinat la intrarea în sat de către domnul primar Victor Bîrlez, împreună cu fii ai satului şi călăreţi, care l-au condus până la biserică.
Într-o atmosferă de mare bucurie şi emoţie, părintele paroh împreună cu un număr mare de enoriaşi, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, au făcut primirea Părintelui Mitropolit în faţa bisericii, cântând imnul arhieresc.
Slujba de sfinţire a început afară, apoi s-a înconjurat locaşul de cult, sfinţindu-se pereţii prin stropire cu apă sfinţită şi ungere cu Sfântul Mir şi citindu-se la fiecare latură o pericopă din Sf. Evanghelie. După intrarea în biserică, care s-a făcut ca la Înviere, părintele protopop Ioan Ciocan a citit hrisovul de sfinţire, introdus apoi în piciorul Sfintei Mese împreună cu sfinte moaşte, peste ele turnându-se ceară. Nişa a fost închisă şi pecetluită, asemenea Mormântului Mântuitorului, iar masa altarului a fost îmbrăcată şi sigilată. ÎPS Laurenţiu a subliniat faptul că, astfel, biserica a devenit „Mormântul Domnului, altar de jertfă şi tronul slavei lui Dumnezeu”.
A urmat oficierea Sfintei Liturghii afară, în grădina bisericii, iar credincioşii, plini de bucurie, s-au făcut împreună rugători cu Părintele Mitropolit, soborul de preoţi şi diaconi slujitori, dar şi cu natura înverzită şi păsările care acompaniau corul bisericii, într-o liturghie cosmică la care a participat întreaga creaţie.
Un moment de maximă intensitate pentru noi, enoriaşii acestei parohii, a fost înainte de sfârşitul Sfintei Liturghii, când ÎPS Laurenţiu l-a hirotesit pe părintele paroh Iosif Ciolan iconom stavrofor. Această distincţie este încununarea activităţii pastorale de nouă ani, timp în care părintele împreună cu enoriaşii din Şinca Veche au efectuat ample lucrări de renovare şi înfrumuseţare a întregii biserici: pictare, schimbarea mobilierului, a stranelor şi a pardoselii, montarea unui iconostas nou, înlocuirea ferestrelor şi a acoperişului, tencuirea exteriorului, renovarea turnului şi construirea unei anexe de lumânări. Toate acestea s-au făcut prin jertfelnicia şi dragostea de Dumnezeu a credincioşilor acestei parohii.
Părintele paroh, copleşit de emoţii, a mulţumit lui Dumnezeu pentru binecuvântările revărsate în decursul activităţii sale pastorale la Şinca Veche, apoi a mulţumit Înalt Prea Sfinţitului şi enoriaşilor care, „cu timp şi fără timp”, s-au dedicat lui Dumnezeu, dorind să aibă în sat o mică catedrală, în care neîncetat să plece genunchii, pentru preamărirea Creatorului şi mulţumind Acestuia pentru toate facerile de bine.
Slujba de la biserică s-a încheiat, însă agapa frăţească de la Căminul Cultural a fost o continuare a comuniunii, la care a participat şi Părintele Mitropolit alături de soborul de preoţi şi săteni.
Acest eveniment va rămâne scris în inimile fiecărui participant, atât prin intensitatea lui, cât şi prin faptul că, prin intrarea în Sfântul Altar, fiecare s-a simţit mai aproape de cer.

Aurelian Cîrstea, Şinca Veche

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Apostolat în Ţara Făgăraşului - locul 7 în topul celor mai influente bloguri din România

Luna trecută FocusBlog a dat publicităţii un studiu pe care specialiştii acestui site l-au făcut în sfera blogurilor din România. Scopul a fost acela de a identifica statistic care sunt cele mai influente bloguri din Ţara noastră. Modalitatea de calcul a influenţei nu ia în considerare numărul vizitatorilor zilnici care, în marea lor majoritate, ajung întâmplător pe un blog, ci numărul celor care accesează direct pagina respectivă, precum şi numărul articolelor care sunt preluate pe alte site-uri. Aceştia sunt indicii care arată influenţa pe care un blog o are în sfera virtuală.
În acest top, spre surprinderea realizatorilor (dar şi a noastră), se află şi site-ul publicaţiei "Apostolat în Ţara Făgăraşului", pe un onorant loc 7. Această clasare nu arată faptul că numărul de vizitatori unici pe zi ai blogului (care variază între 40 şi 150), este foarte mare, ci altceva: „deşi ele (singurele două bloguri cu specific religios din acest top, locurile 7 şi 14) nu sunt bloguri “mainstream”, au câte o comunitate construită în jurul lor“ – spun realizatorii clasamentului.
Asta înseamnă că cei care nu au acces la varianta tipărită a publicaţiei şi au ajuns să o citească pe internet revin pe acest site, iar ei sunt în număr destul de mare. De asemenea, un număr mare de articole de aici au fost preluate de alte site-uri. Pentru acest lucru nu putem decât să dăm slavă lui Dumnezeu, pe care Îl rugăm să lucreze în continuare în sufletele noastre, ale celor care realizăm cu ajutorul Lui această publicaţie, precum şi în sufletele celor care o citesc.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Muntele Athos – loc de pelerinaj şi reculegere

Muntele Athos sau Sfântul Munte, cum i se mai spune, este unul dintre cele mai importante ţinuturi, nu numai ale Greciei şi Peninsulei Balcanice, ci ale întregului pământ, datorita valorii sale spirituale, aici aflându-se cea mai importantă comunitate monahală ortodoxă din lume. Datorită poziţiei geografice privilegiate - o peninsulă cu o lungime de circa 30 km şi o lăţime medie de 12 km, străbătută de un lanţ muntos care se termină spre sud cu vârful stâncos al Athosului (2033 m), monahismul a găsit în Muntele Athos un loc deosebit pentru izolare, într-o lume a liniştii şi a reculegerii.

ÎNCEPUTURI. Începuturile vieţii monahale în Athos se pierd în negura vremurilor. Timp de cinci secole monahismul atonit s-a dezvoltat în mici sihăstrii, primele aşezări monahale fiind considerate Vatopedu şi Xiropotamu. Viaţa de obşte a fost introdusă de Cuviosul Atanasie Atonitul, care a întemeiat în 963 Mănăstirea Lavra. Celelalte mănăstiri au fost întemeiate până prin secolul XIV. Perioada de înflorire a monahismului de aici a fost între anii 963 şi 1453, când Athosul se afla sub directa supraveghere şi întreţinere a împăraţilor bizantini.

AJUTOR DE LA ROMÂNI. După căderea Constantinopolului, Muntele Athos a stat cinci sute de ani sub stăpânire otomană. În această perioadă, aşezămintele athonite au fost foarte mult ajutate de cele două ţări române - Moldova şi Ţara Românească. Domnitorii trimiteau danii anuale în bani, sumele necesare plăţii birului către turci (pentru a asigura un oarecare statut de libertate), dar şi pentru întreţinere şi reparaţii.
După secularizarea averilor mănăstireşti (1863), ajutoarele româneşti încetează. În 1912 Athosul intră sub tutela şi administraţia Greciei, iar în 1926 este declarat republică monahală ortodoxă autonomă în cadrul Greciei. Jurisdicţional şi spiritual a depins şi depinde de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, care aprobă orice numiri şi schimbări de stareţi şi supraveghează viaţa duhovnicească.

REGULAMENT STRICT. În ceea ce priveşte organizarea administrativă, Muntele Athos se conduce după un Regulament Monastic elaborat de Comunitatea celor 20 de stareţi, numită Chinotita. Regulamentul stabileşte regulile de vieţuire, drepturile şi datoriile mănăstirilor şi călugărilor, precum şi condiţiile de vizitare a Sfântului Munte. În acest regulament se prevede interzicerea intrării femeilor în Sf. Munte. Dintre cele 20 de mănăstiri, 17 sunt greceşti, una ruseasca, una sârbă şi una bulgară. Pe lângă aceste mănăstiri mai există în Sfântul Munte şi alte categorii de aşezăminte monahale: schiturile, chiliile, sihăstriile. Noi, românii, nu avem o mănăstire a noastră, ci doar două schituri: Prodromu şi Lacu. Schitul românesc Prodromu, închinat Sfântului Ioan, Botezătorul şi Înaintemergătorul (Prodromos) se află sub jurisdicţia mănăstirii greceşti Marea Lavră, iar Schitul Lacu, închinat Sfântului Dimitrie, se află sub jurisdicţia mănăstirii greceşti Sfântul Pavel.

INTRAREA. Intrarea pe teritoriul Sfântului Munte Athos presupune obţinerea unui permis special de vizitare, eliberat de către biroul abilitat din Ouranopolis, în baza rezervării prealabile făcute la Biroul pentru pelerini din Tesalonic. Accesul în Sfântul Munte se face exclusiv la bordul unor ambarcaţiuni, care pleacă din Ouranopolis spre Dafni, portul de intrare al Sfântului Munte, numit aşa de la numeroşii dafini care cresc în zonă. Aici, viaţa se desfăşoară în ritm lent. Monahii, absorbiţi de lucrarea lor duhovnicească, se amestecă cu pelerinii care, la rândul lor, sunt cuprinşi de dorinţa de a face cunoştinţă cu muntele sfânt. Legătura între portul Dafni şi Careia, capitala Muntelui Athos, este asigurată de un autobuz, iar din Careia pelerinii au la dispoziţie microbuze pentru a ajunge la mânăstirile sau schiturile pe care doresc să le viziteze. La intrarea în mănăstire, pelerinii sunt întâmpinaţi, după obiceiul locului, cu o bucăţică de rahat, cu un păhărel de ouzo (băutură alcoolică grecească), o cafea grecească şi apă rece. Tot acest ,,meniu” îl găseşti un excelent revigorant al trupului mai puţin obişnuit cu drumurile şi potecile unui munte.

COMORI NEPREŢUITE. Pe lângă frumuseţea şi puritatea Muntelui în ansamblu, cu văi şi defileuri înverzite cu păduri de pini, castani, chiparoşi, măslini şi dafini, cu vârfuri semeţe, se profilează aşezămintele monahale, fie aşezate la vedere pe ţărm, fie pe versanţi, în cele mai îndrăzneţe poziţii. Acestea impresionează prin dimensiuni şi stilurile arhitectonice dar mai ales prin adevăratul ,,tezaur” pe care îl deţin, fiecare dintre ele: icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte, cruci conţinând lemn din Sfânta Cruce, brâul Maicii Domnului, epitafuri, veşminte liturgice, biblioteci impresionante etc.
Cadrul natural fără prihană, frumuseţea aşezămintelor monahale, în care nu este folosit curentul electric, ci doar candele şi lumânări, rânduiala liturgică caracterizată prin slujbe de noapte, muzica bisericească, monahii preocupaţi în permanenţă de cele duhovniceşti, învăluie Sfântul Munte într-o atmosferă sacră care îţi purifică sufletul şi te face să-ţi doreşti să revii cât mai des pe aceste locuri binecuvântate.

Diac. Nicolae Lie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Simbolul de credinţă (VII)

Din articolul al VI-lea al simbolului de credinţă am învăţat că după Învierea Sa din morţi, Domnul S-a Înalţat cu trupul la Cer. Articolul al VII-lea ne descoperă ce sa va întâmpla la sfârşitul lumii, când Fiul Omului va veni pe pământ cu slavă, pentru a judeca lumea.

Articolul al VII-lea
„Şi iarăşi va să vie cu mărire să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.”

Slava lui Dumnezeu
Atunci când, la „plinirea vremii”, Mântuitorul Hristos S-a întrupat „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, El a venit în lume într-un mod umil, fără ca cineva să vadă la propriu slava Sa dumnezeiască. De dumnezeirea Mântuitorului şi-au dat seama părinţii după trup ai Domnului, rudele, ucenicii şi contemporanii Lui, în urma faptelor minunate pe care le-a săvârşit pe parcursul celor 33 de ani de împreună-vieţuire cu ei, iar „mai adevărat” slava lui Dumnezeu a fost revelată după moartea Sa, prin Înviere şi Înălţare.
Adevărata slavă a lui Dumnezeu se va descoperi la sfârşitul lumii, când Fiul Omului nu va mai veni singur şi necunoscut, ci înconjurat de sfinţii îngeri şi cu mare strălucire dumnezeiască: „Şi vor vedea pe Fiul Onului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30). Tot Sf. Evanghelist Matei ne spune că atunci „când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale”(Matei 25, 31).

Iisus Hristos, Judecătorul
După înălţare, Tatăl I-a dat Fiului locul cel de cinste, adică cel de-a dreapta Lui. Mai mult, Tatăl i-a dat şi dreptul de a „face judecată”, adică de a judeca lumea, la sfârşitul ei: „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 22).

De ce este Domnul Hristos Judecător al lumii?
1. Pentru că este mai potrivit ca un om să-i judece pe oameni, iar Domnul Hristos este Dumnezeu (după firea dumnezeiască pe care nu a lepădat-o prin întrupare) dar şi om (după trupul pe care l-a primit prin naştere).
2. Ca om, Domnul Hristos cunoaşte foarte bine slăbiciunile oamenilor, pentru că a avut de luptat cu ele, dar cunoaşte şi măsura în care oamenii pot să le depăşească.
3. Domnul Hristos are dreptul de a judeca lumea pentru că Şi-a dat viaţa pentru ea, iar prin jertfa Sa a dăruit lumii puterea de a scăpa de păcat şi de osândă.
4. Acordând Fiului cinstea de a judeca lumea, Dumnezeu-Tatăl arată tuturor deofiinţimea şi egalitatea Sa cu Fiul, desfiinţând astfel concepţiile greşite care au fost promovate în lume de către unii eretici precum Arie.

Ziua neînserată
Atunci când, la Sfânta Liturghie, preotul aşează în Sfântul Potir miridele (părticelele) celor nouă cete îngereşti rosteşte următoarele cuvinte: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Puterea şi Cuvântul lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”. Această „zi neînserată” este însăşi veşnicia trăită cu Dumnezeu. O zi după care nu mai urmează noaptea, aşa cum suntem obişnuiţi, pentru că Dumnezeu este Lumină veşnică.
Unii teologi numesc această zi „ziua a opta”, o zi în care timpul nu se mai măsoară în ore, ci în bucuria trăirii alături de Dumnezeu, a scăldării în Lumina Lui, a nesfârşitei împărtăşiri de slava dumnezeiască. O zi de care să ne învrednicească Domnul pe toţi!

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Vedeţi şi:

• Simbolul de credinţă (I)
• Simbolul de credinţă (II)
• Simbolul de credinţă (III)
• Simbolul de credinţă (IV)
• Simbolul de credinţă (V)
• Simbolul de credinţă (VI)

Cuvinte veşnice:

„Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună.” (Pildele lui Solomon 19, 17)

Vezi ce împrumut neobişnuit şi nemaiauzit? Unul primeşte împrumutul şi altul este obligat să-l de înapoi! Dar nu numai atât, ci şi aceea că acest împrumut nu aduce cu el nici nerecunoştinţă, nici vreo altă pagubă. Dumnezeu, apoi, nu făgăduieşte să dea, ca aici pe pământ, un procent de unu la sută, ci de o sută de ori mai mult decât împrumutul. Şi nu se mărgineşte la atâta, ci dă atât de mult în viaţa de acum, iar în veacul ce va să fie dă viaţa veşnică. Aici pe pământ, dacă ne-ar făgădui cineva că ne dă numai de două ori cât l-am împrumuta, i-am da cu dragă inimă toată averea noastră, deşi de multe ori nerecunoştinţa e mare şi multe sunt poftele lacomilor. Mai mult chiar, aici pe pământ mulţi oameni de foarte bună credinţă nu întorc împrumutul, fie din nerecunoştinţă, fie că sunt împiedicaţi de multe ori de sărăcie. Dar cu împrumutul pe care-l facem Stăpânului tuturor nu se petrece lucrul acesta; împrumutul rămâne întreg şi Dumnezeu ne făgăduieşte să ne dea aici înapoi de o sută de ori mai mult decât am dat, iar în veacul ce va să fie ne pregăteşte viaţă veşnică. Ce cuvânt de apărare mai putem oare avea, dacă nu ne silim, dacă nu ne grăbim să primim însutit în locul celor puţine, cele viitoare în locul celor de acum, cele veşnice în locul celor vremelnice, ci încuiem cu plăcere banii cu uşi şi cu zăvoare şi nu vrem să dăm acum celor săraci banii, care stau încuiaţi fără rost şi în zadar, ca să ne bucurăm în veacul viitor de ajutorul pe care aceştia ni-l pot da?

Sf. Ioan Gură de Aur

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Tristeţea, între normalitate şi patologie

De multe ori suntem trişti. Adică avem acel sentiment de mâhnire, care ne paralizează voinţa, ne alungă bucuria, ne face să gândim în termeni negativi, să vedem lucrurile în negru. Nu ştiu câţi se întreabă ce este tristeţea şi dacă în spatele ei se ascunde vreo patimă sau un demon. Probabil că de aşa de multe ori oamenii sunt trişti, încât tristeţea este luată ca ceva firesc în viaţă. Când este tristeţea normalitate şi când patologie vom vedea rândurile următoare; ca şi până acum, ghid ne sunt scrierile Sfinţilor Părinţi, sintetizate de teologul Jean-Claude Larchet.

Consecinţă a căderii în păcat. Sfinţii Părinţi afirmă că, fără îndoială, în Rai omul nu cunoştea tristeţea şi că aceasta a apărut în urma păcatului strămoşilor noştri, fiind legată deci de starea de cădere în care se află omul. Cu toate că este consecinţa căderii, nu este prin natura sa o patimă rea şi nici nu este străină de firea omului. Există astfel două forme de tristeţe.
Prima face parte din afectele „fireşti şi neprihănite”, adică stări care au apărut în firea omenească în urma păcatului originar şi care, chiar dacă sunt mărturii ale căderii omului, nu sunt rele. În plus, acest afect poate fi un temei al unei virtuţi: „întristarea cea după Dumnezeu” (2 Cor. 7, 10), care-l face pe om să se mâhnească pentru starea decăzută în care se află, să-şi plângă păcatele, să sufere din pricina depărtării de Dumnezeu. Această stare o mai numim şi pocăinţă şi este absolut necesară omului căzut pentru a regăsi calea spre Dumnezeu şi a-L primi în suflet.
A două formă a tristeţii este o patimă, o boală a sufletului, ca şi consecinţă a relei întrebuinţări a primei forme, descrisă mai sus. În locul întristării pentru păcatele sale şi a mâhnirii pentru înstrăinarea de Dumnezeu, pentru pierderea bunurilor duhovniceşti, omul deplânge pierderea bunurilor materiale, sau se întristează pentru că n-a putut să-şi împlinească vreo dorinţă sau să guste vreo plăcere, sau pentru că a suferit ceva neplăcut de la oamenii. Astfel, omul dă tristeţii o folosinţă contrară firii ei. Pe de o parte, el nu se întristează pentru răul din sufletul şi viaţa sa, pentru starea de decădere, de păcat şi boală în care se află, iar pe de altă parte se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhneşti.

Cauze aparente şi cauze reale. Cel mai adesea aceasta este provocată de
1. lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe, sau mai precis plăceri. Atunci când nu este satisfăcută, pofta provoacă întristare, mai ales celui care dă valoare foarte mare împlinirii acelei plăceri. Absenţa unui bun material, pizma faţă de ale altcuiva, sunt şi ele cauze ale tristeţii. Starea de tristeţe poate fi provocată şi de o insatisfacţie generală, generată de neîmplinirea unor nevoi profunde ale persoanei, ca nevoia de a fi iubit şi apreciat.
2. O altă cauză a tristeţii este mânia – o dorinţă de răzbunare care, dacă nu este împlinită, naşte tristeţe. Uneori omul se întristează pentru că mânia sa a fost mai mare decât problema care a generat-o sau, dimpotrivă, pentru că n-a izbucnit pe măsura supărării, sau că nu a trezit, în cel asupra căruia s-a pornit, reacţia pe care o aştepta.
3. Uneori tristeţea poate apărea ca fiind nemotivată, neexistând o cauză clară. De aceea trebuie să ştim că şi demonii au un rol important în naşterea, dezvoltarea şi menţinerea oricărei forme de tristeţe, dar mai ales a tristeţii care se instalează parcă fără motiv.
Cu toate că tristeţea pare provocată de evenimente exterioare, nu acestea sunt adevărata ei pricină. Lucrul acesta este foarte important de reţinut. Izvorul ei se află în sufletul omului, mai precis în atitudinea lui faţă de cele cei îi vin din afară, ca şi faţă de sine însuşi. Omul este deci cel răspunzător de tristeţea de care se lasă cuprins, iar împrejurările şi relele care i se întâmplă nu-i pot servi drept scuză întemeiată. Ele găsesc doar terenul prielnic, iar pentru a prinde rădăcini se folosesc de participarea mai mult sau mai puţin conştientă a voinţei omului.

Consecinţe: lipsa bucuriei – deznădejde – sinucidere. Pe lângă faptul că aduce după sine alte rele, tristeţea întreţine şi alte patimi. Încă de la primele manifestări ea îl poate face pe om morocănos, rău, ranchiunos, pizmaş, lipsit de răbdare, iar relaţiile cu aproapele se înrăutăţesc.
Dar cel mai cumplit efect pe care îl are tristeţea este transformarea ei în deznădejde. O prea mare întristare este foarte primejdioasă, de aceea Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe corinteni să-l ierte pe cel ce a greşit, pentru ca acesta „să nu fie copleşit de prea multă întristare” (2 Cor. 2,7). Tristeţea este o stare la care diavolul doreşte foarte mult să ajungem, pentru că atunci omul îşi pierde cu totul nădejdea în Dumnezeu, tăind legătura cu El. În felul acesta vrăjmaşul omului are câmp liber de lucru, pentru că omul poate ajunge să se dedea patimilor, crezând că ele sunt leac pentru starea lui rea, fie şi numai pentru că îl fac să uite pentru moment starea în care se află.
Culmea deznădejdii este şi cel mai mare păcat: sinuciderea - atunci când omul crede că nimeni şi nimic nu-i mai poate fi de folos, negând astfel puterea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi.
Vedem că tristeţea poate deveni o boală a sufletului extrem de periculoasă, dacă nu este luată în seamă. Este foarte important deci să ştim ce să facem atunci când simţim că suntem cuprinşi de acest duşman al seninătăţii şi liniştii sufletului nostru. Mai mult decât în cazul oricărei alte patimi, pentru vindecare este necesar ca omul să fie conştient că tristeţea este o boală şi să îşi dorească să se vindece. Despre ce putem face pentru a preveni şi pentru a vindeca tristeţea care ne cuprinde sufletul vom vorbi în numărul viitor.

Va urma.
Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

"Staţi liniştiţi, Dumnezeu nu există"

Nu-mi place când alţii îmi spun că am greşit sau când îmi arată cu degetul defectele. La fel mă supăr când mă mustră pe faţă sau când îmi spun că sunt păcătos. Nu prea suport să citesc, sau să ascult pe cineva vorbind despre păcatele şi patimile pe care şi eu le am, şi de care nu pot scăpa. Prefer mai degrabă să nu aud vorbindu-se de ele şi să le trec cu vederea, ca şi cum ar fi ceva minor, şi să uit de ele.
La fel e şi lumea în care trăim. Nu prea suportă să i se spună că lucrurile ei sunt rele, că e plină de păcate, că se-ndreaptă în direcţia greşită, ci îşi astupă urechile şi se face că nu aude. Ba mai mult, a început de o vreme o campanie mondială prin care ne învaţă că păcatul nu există, pentru că dacă nu există păcat nu există nici pedeapsă, şi dacă nu există pedeapsă nu există nici Cel ce pedepseşte.
Iar dacă nu există Cel ce pedepseşte atunci nu mai e nimeni care s-o sâcâie mereu, că ce face e rău; şi aşa fiind, poate să facă ce vrea, poate – chipurile – “să fie liberă”. Chiar Domnul a spus-o când a venit pe pământ: “Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele.” (Ioan 7,7)
Astfel s-a ajuns ca astăzi să se vorbească de întrerupere de sarcină în loc de omorârea unui copil, unui om adevărat, care are viaţă, personalitate şi libertate încă din momentul conceperii. Astfel, sub pretextul comodităţii, a lipsei de bani, a tinereţii, li se lasă femeilor impresia că a omorî copilul din burtă este o opţiune şi nu are nici o consecinţă, deşi bunul simţ şi conştiinţa te învaţă să nu omori nici un gândăcel.
La fel s-a ajuns să se vorbească de orientare sexuală (homosexualitate şi heterosexualitate) ca şi cum ar fi ceva de ales, transformând marea urâciune a păcatului în opţiune de viaţă. Dar faptele se cunosc după roade. Dacă unirea dintre un bărbat şi o femeie dă viaţă unui copil extraordinar şi bucură întreaga lume, unirea dintre un bărbat şi alt bărbat, sau dintre două femei aduce doar o plăcere egoistă, limitată, care sfârşeşte prin nefericire, frustrări şi mai ales neîmplinire, în final ducând la moarte.
Asemenea şi bărbaţii vor “să-şi clătească puţin ochii” ieşind la o plimbare, uitându-se la femeile ce trec pe stradă, sub nesimţirea pretextului că “ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place”. Astfel porunca lui Dumnezeu: “Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,28) este acoperită finuţ sub pătura limbajului, deviind discuţia departe de păcat.
La fel, peste tot la televizor auzim cum “mama natură” l-a făcut pe cutare, sau l-a creat aşa cum e pe cutărică, înlocuindu-L pe Creator cu creaţia. Ca şi cum aş spune că lemnul s-a modelat şi s-a făcut singur statuie sau ulcea, în loc să spun că meşterul sculptor a gândit şi a creat totul.
Astfel, Dumnezeu este eliminat din discuţie uşor-uşor, lăsându-se impresia că nu există. Şi dacă nu există e bine, căci nu pedepseşte.
Ascundem gunoiul sub covor şi ne păcălim singuri. Conştiinţa ne mustră la orice rău, căci e vocea lui Dumnezeu în noi, şi pe ea nu putem s-o păcălim şi s-o acoperim. La judecata universală conştiinţa va fi “foaia de drum” care va mărturisi pentru noi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor dacă am făcut bine sau rău.

Claudiu Bălan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

“Tehnici” de înfrumuseţare

Poate am auzit de multe ori spunându-se că frumuseţea vine din interior sau ca Împărăţia Cerurilor este în inima noastră, dar am perceput acestea fie ca pe o simplă metaforă, fie ca pe ceva imposibil de avut.
Dar iată în continuare cuvintele cuviosului nostru părinte Siluan Athonitul, despre cum se pierde şi cum se câştigă frumuseţea chipului.
“Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascultător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a început să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumnezeiesc; iar când a ajuns la treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi cu un tâlhar, şi toata înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.
Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.
Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care, prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică, s-au schimbat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.
Odată, Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultau mărturisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronstadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca a unui înger şi voiai să te uiţi la ea.
Astfel, păcatul urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.”

Extras din Sf. Siluan Athonitul - “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”
www.ortodoxiatinerilor.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Înfruntarea stresului

De-a lungul rubricii „Pas în doi” am mai atins problema modului diferit de exista cu care au fost înzestraţi de Dumnezeu bărbatul şi femeia. Pentru că este un lucru esenţial în împlinirea unei căsnicii, revenim la acest subiect referindu-ne de data aceasta la modul diferit în care cei doi soţi înfruntă stresul. Ghid ne va fi Dr. John Gray, autorul cărţii „Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” – al cărei titlu metaforic ne transmite următorul fapt: felul în care bărbatul şi femeia comunică, gândesc, simt, percep, reacţionează, răspund, iubesc şi apreciază, este atât de diferit, încât parcă ar fi vorba de persoane de pe „planete” diferite.

Retragerea în vizuină

Atunci când un bărbat este indispus şi supus stresului, el nu vorbeşte despre ceea ce îl supără. Va povesti unei alte persoane despre problemele lui doar dacă are nevoie de ajutorul acesteia. Modul lui de a reacţiona la stres constă în a se retrage în vizuina gândurilor sale şi a se concentra asupra rezolvării problemelor, ceea ce îl face absent pentru orice altceva. În asemenea momente el devine distant, uituc şi preocupat, incapabil să acorde unei femei atenţia şi sentimentele de care are ea nevoie.
Dacă găseşte o soluţie, se va simţi de îndată mult mai bine şi iese din „ascunziş”, devenind din nou disponibil pentru cei din jur. Dacă însă nu găseşte o rezolvare, rămâne în continuare izolat, iar pentru a se elibera de stres va face lucruri care îi solicită cât mai puţin atenţia şi efortul: se uită la televizor, citeşte ziare, conduce maşina, priveşte un meci de fotbal etc., activităţi care îl fac să îşi uite problemele nerezolvate.
REACŢIA FEMEII. Când un bărbat se înfundă în vizuină, el nu poate să îi acorde soţiei atenţie. Ea vede că este indispus, însă pentru că nu vorbeşte cu ea presupune, în mod greşit, că nu îi pasă de ea. Nu înţelege că acesta este modul lui de a se comporta în faţa problemelor, pentru că se aşteaptă ca în acest caz el să-şi etaleze şi să-şi discute grijile, aşa cum ar face ea. De aceea, atunci când bărbatul vine acasă şi, în loc să povestească cu ea, dă drumul la televizor, este contrariată şi devine nervoasă. Îl atacă cu replici de genul: „Nu asculţi ce spun”, „Am impresia că nu eşti aici”, „Nu-ţi pasă de mine” etc., la care el răspunde, potrivit modului lui de a fi: „Cum să nu ascult? Pot repeta tot ce ai spus.” (cei 5% disponibili din atenţia sa îi permit să reproducă, iar asta îi dă impresia că ascultă, neînţelegând că femeia are nevoie de întreaga lui atenţie), „Cum adică nu sunt aici? Nu mă vezi?”.
SOLUŢII. Este o greşeală să îi ceri unui bărbat să fie mereu prezent cu sentimente de dragoste. Atunci când se retrage în bârlog, el tinde să uite că şi ceilalţi pot avea probleme, pentru că instinctul le spune că înainte de a te îngriji de altcineva trebuie să ai grijă de tine. În plus, bărbatul percepe rezolvarea problemelor ca o dovadă a dragostei sale pentru familie, de aceea nu înţelege când în această situaţie soţia îi spune că este „lipsit de dragoste”.
Pentru a coopera, cei doi trebuie să îşi înţeleagă modul diferit de a reacţiona. Este foarte util ca ea să ştie că acesta este modul lui de a se adapta la stres, dar asta nu o ajută să sufere mai puţin. Dacă şi ea are probleme în acelaşi timp, simte nevoia să vorbească despre ele. În acest caz este important ca soţul să ţină cont de sensibilitatea ei şi de nevoia de a le împărtăşi cu el.

Eliberarea prin vorbire

Când o femeie este încordată, ea simte instinctiv nevoia de a vorbi. Când începe discuţia, ea nu acordă prioritate vreuneia dintre probleme; dacă este supărată, o supără toate – şi mici şi mari. Nu este preocupată neapărat de găsirea unor soluţii, ci caută mai degrabă să se descarce explicându-se şi aşteptând să fie înţeleasă. Simplul fapt că vorbeşte despre probleme o face deja să se simtă mai bine.
REACŢIA BĂRBATULUI. Atunci când femeia vorbeşte despre necazurile ei, bărbatul are impresia că ea îl găseşte responsabil de acestea. Cu cât sunt mai multe probleme, cu atât el se simte mai acuzat. El nu înţelege că ea vorbeşte ca să se simtă mai bine şi nu ştie că ea l-ar aprecia dacă ar asculta-o pur şi simplu. Bărbaţii au doar două motive să discute despre problemele lor: când acuză pe cineva sau când cer sfaturi. Dacă o femeie este supărată, el presupune că este o acuză la adresa lui. Dacă nu pare chiar atât de supărată, presupune că ea caută un sfat şi atunci îşi pune pălăria domnului Rezolvă-tot, încercând să îi rezolve problema.
Ambele moduri de a privi situaţia duc la reacţii greşite:
- dacă se simte acuzat el începe să se explice sau scoate sabia pentru a contracara atacul închipuit;
- dacă crede că soţia lui are nevoie de sfaturi şi începe să le ofere devine frustrat când vede că ele nu sunt apreciate.
SOLUŢII. Bărbatul trebuie să înţeleagă că, atunci când este necăjită, femeia aşteaptă de la el atenţie şi înţelegere. Nu are nevoie de sfaturi şi soluţii (decât în cazul în care le cere în mod explicit), ci doar să fie ascultată şi înţeleasă. Pe măsură ce bărbatul învaţă cum să-i dea satisfacţie şi să o înţeleagă, el va descoperi că nu este chiar atât de greu să o asculte. În plus, dacă femeia i-ar putea aminti că ea doreşte doar să-i mărturisească frământările ei şi că el nu este obligat să rezolve vreuna dintre ele, l-ar ajuta astfel să se calmeze şi să asculte.

CONCLUZII

Pentru ea
Femeia care înţelege că bărbatul care se retrage în bârlog nu o iubeşte mai puţin, devine mai tolerantă în momentele în care el este supus unui stres. Ea nu se mai simte jignită de neatenţia lui şi învaţă ca, atunci când ea vorbeşte şi el devine neatent, să îi atragă atenţia în mod politicos. Ea descoperă faptul că atunci când îi solicită atenţia într-o manieră calmă şi înţelegătoare, el este bucuros să i-o acorde. Înţelege şi faptul că uneori lui îi vine greu să îi acorde întreaga atenţie. Iar atunci când soţul este complet absent şi se izolează, femeia înţeleaptă nu consideră aceasta o ofensă, ci ştie că atunci nu este momentul de a-l lua ca partener în conversaţii de suflet. Ea va observa astfel că bărbatul iese mai repede din vizuina lui atunci când se simte iubit şi acceptat aşa cum este el.


Pentru el
Bărbatul care înţelege că, atunci când femeia se plânge, nu îi reproşează lui ceva şi nici nu are nevoie de sfaturi, va învăţa să o asculte pur şi simplu şi va descoperi câtă nevoie are o femeie să îşi comunice frământările. El îşi găseşte împăcarea atunci când ştie că nevoia femeii de a discuta despre probleme nu se datorează vreunei deficienţe de-a lui. Mai mult, va vedea că atunci când o femeie se simte ascultată ea se linişteşte mai repede. Astfel îşi va da seama că soţia are o mare nevoie de a se simţi iubită şi înţeleasă. Conştient de aceasta, el va deveni capabil să asculte fără a se simţi obligat să-i rezolve problemele.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Părinţi inteligenţi (7): Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată

Într-o societate în care părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi, profesorii se refugiază în autoritarism, iar noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii, nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Iată-ne ajunşi la finalul serialului „Părinţi inteligenţi”, de-a lungul căruia am urmărit împreună cu Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, cum „părinţii buni” se pot transforma în „părinţi inteligenţi”.


Iubirea vede comoara îngropată. Dacă părinţii buni sunt toleranţi faţă de anumite greşeli ale copiilor, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată, chiar dacă copiii îi dezamăgesc. Lumea poate să nu dea şanse copiilor noştri, dar nu trebuie să ne pierdem niciodată speranţa că ei vor deveni oameni de valoare (să nu uităm că om de valoare nu înseamnă neapărat „de succes”).
Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă doar solul inteligenţei lor şi aşteaptă ca, într-o zi, seminţele să rodească. În acest timp putem suferi, copiii noştri pot ajunge să treacă prin crize profunde; dacă însă seminţele pe care le-am sădit în sufletul lor sunt bune, într-o zi vor încolţi.
Ce este de făcut în asemenea cazuri? Parabola fiului risipitor ne oferă un exemplu minunat despre cum să procedăm. În această parabolă fiul a renunţat la tată, dar tatăl nu a renunţat niciodată la fiu. Lacrimile lui nu l-au impresionat pe fiu, care a plecat şi şi-a risipit averea. Tatăl nu l-a criticat, ci doar l-a aşteptat şi a avut răbdare ca fiul să înveţe la şcoala vieţii lecţiile pe care nu le învăţase alături de el. Şi iată că durerea, pierderea şi sentimentul de nesiguranţă pe care le resimţea tânărul au rupt coaja seminţelor pe care tatăl le-a plantat, iar fiul s-a întors acasă. A ieşit de sub protecţia tatălui, a căpătat cicatrice adânci în suflet, dar a devenit mai matur şi experimentat. La întoarcere, tatăl a alergat în întâmpinarea lui. Nu l-a condamnat, nu a spus nimic. Doar l-a îmbrăţişat şi i-a făcut o primire de sărbătoare. Nimeni nu a înţeles, pentru că iubirea nu este ceva ce se înţelege. Dar fiul nu a mai fost niciodată cel dinainte.
Trebuie să fim poeţi în bătălia educaţiei. Putem să plângem, dar niciodată nu trebuie să ne pierdem curajul. E posibil să fim răniţi, dar niciodată nu trebuie să încetăm lupta, trebuie să vedem ceea ce nimeni nu vede, să întrezărim o comoară îngropată sub pietrele din inima copiilor noştri.

Învăţaţi să spuneţi „nu”. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi, sunt copiii. Înainte, profesorii erau eroii elevilor; astăzi sunt victimele lor. Tinerii nu ştiu să fie contrazişi. Niciodată de-a lungul istoriei nu am văzut copii şi tineri care să-i domine în felul acesta pe adulţi. Fii se comportă ca nişte regi ale căror dorinţe trebuie îndeplinite imediat.
1. În primul rând, învăţaţi să spuneţi fără teamă „NU” copiilor dumneavoastră. Dacă ei nu aud „nu” de la părinţii lor, nu vor fi pregătiţi să audă „nu” de la viaţă şi astfel nu vor avea şanse să supravieţuiască.
2. În al doilea rând, când spun „nu” părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunilor copiilor lor. Dacă se formează şantajişti, vor avea de suferit şi chiar vor fi excluşi din mediul social.
3. În al treilea rând, părinţii trebuie să stabilească în mod clar care sunt aspectele negociabile şi care sunt limitele ne-negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil, deci ne-negociabil. Timpul petrecut cu internetul şi ora de întoarcere acasă pot fi negociate.

Învăţare continuă şi răbdare. Dacă părinţii vor asimila cele şapte deprinderi ale educatorilor inteligenţi pe care le-am menţionat, vor putea, fără nicio teamă, să contrazică, să impună limite şi să spună „nu” copiilor. Bombănelile, încăpăţânările şi crizele acestora nu vor fi distructive, ci constructive.
Trebuie însă să reţinem faptul că nimeni nu îşi ia diploma în educaţia copiilor. Cel care spune „Eu ştiu” sau „Nu am nevoie de ajutorul nimănui” are o problemă. Pentru a educa trebuie să învăţăm mereu şi să cunoaştem din plin cuvântul răbdare. Cel care nu are răbdare renunţă, cel care nu reuşeşte să înveţe, nu găseşte drumuri inteligente. Nefericiţi sunt psihiatrii care nu reuşesc să înveţe de la pacienţii lor, nefericiţi sunt părinţii care nu reuşesc să înveţe de la copiii lor şi să corecteze modalităţile de comunicare şi educare, nefericiţi sunt profesorii care nu reuşesc să înveţe de la elevii lor şi să-şi înnoiască metodele. Viaţa este o mare şcoală la care nu poţi învăţa dacă nu ştii să citeşti.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Vedeţi şi:

• Părinţi inteligenţi (1)
• Părinţi inteligenţi (2): Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea
• Părinţi inteligenţi (3): Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească
• Părinţi inteligenţi (4): Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri
• Părinţi inteligenţi (5): Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni
• Părinţi inteligenţi (6): Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc
• Părinţi inteligenţi (7): Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată

Cum îi putem obişnui pe copii să se roage în fiecare zi?

Întâi de toate, trebuie să le dăm propriul exemplu de rugăciune zilnică, fără a-i obliga. În timpurile de demult cea mai importantă pentru copil era învăţarea rugăciunilor de seară şi de dimineaţă. Această învăţare a rugăciunilor se transmitea de la o generaţie la alta. Din păcate, tradiţia bisericească a fost întreruptă în acest sens. Astăzi, mulţi ajung la credinţă atunci când sunt maturi deja, învăţând să se roage conform pravilei mari. Cel mai adesea, ei fac aceasta fără a şti cum să se comporte, în acest sens, cu proprii copii. Părinţii cred că pruncii lor, născuţi în cadrul unei căsnicii creştine, vor trebui să ajungă cât de curând la aceeaşi măsură a evlaviei ca şi ei. Numai că aceasta este măsura omului matur.
Este bine că astăzi apar cărţi de rugăciuni pentru cei mici. Nu trebuie să ne grăbim, ci să lăsăm copiii să fie cât mai mult cu această carte de rugăciuni, nu cu Ceaslovul din care nu înţeleg încă foarte multe lucruri.

Pr. Maxim Kozlov – Familia, ultimul bastion

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

„Secolul nostru e un secol al scuzelor“

Părintele Adrian Ghindea slujeşte de ceva vreme la Parohia Corbi, din comuna Ucea. O parohie mică, cu mulţi oameni în vârstă, dar primitoare şi liniştită, a devenit familia cea mare unde părintele Adrian îi slujeşte pe toţi deopotrivă. La ceas de vecernie, ostenit de lucrul de la casa parohială de curând achiziţionată, frământat de problemele financiare întâmpinate, dar încrezător în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, l-am găsit pe părintele alături de familia sa dragă, purtând pe braţe unul din preţioasele daruri de la Dumnezeu: Ştefania. Sub candela aprinsă de la icoanele de pe perete, am cules de la părintele Adrian câteva frânturi de gând despre rugăciune.


Părinte, sunteţi la parohia Corbi de aproape un an şi jumătate, timp în care am observat că acordaţi o atenţie deosebită slujbelor de la biserică. Care este programul slujbelor la Parohia Corbi?
Programul este cel obişnuit: sâmbătă seara şi în ajunul sărbătorilor facem Vecernia şi uneori citim după Vecernie şi Acatistul sfântului pe care îl prăznuim a doua zi; duminica şi în sărbători săvârşim Utrenia şi Sfânta Liturghie, apoi seara, din nou Vecernie. Începem, deci, şi sfârşim cu Vecernia. În cursul săptămânii facem slujbă doar a doua miercuri din lună, când cu un grup de preoţi săvârşim Taina Sfântului Maslu. Facem ce putem, ca prin rugăciune, şi în special rugăciunea de la biserică, să fim mai aproape de Dumnezeu!

Părinte care este rostul slujbelor? Cum ar trebui credincioşii să privească slujbele din Biserică?
Slujbele sunt prilejuri de a ne întâlni cu Dumnezeu într-un loc special, care este biserica. Ne întâlnim cu Dumnezeu şi vorbim cu El şi în rugăciunea de acasă, dar la biserică e altceva. Aici avem posibilitatea de a-L preamări pe Dumnezeu, de a-I mulţumi mai profund decât acasă. Îl lăudăm pe Dumnezeu împreună cu sfinţii, cu îngerii, într-un spaţiu dedicat Lui, de aceea o alcătuire din cărţile de slujbă spune atât de frumos: „În biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a fi“. Slujbele de la biserică ne oferă o atmosferă de rai, unde toată suflarea laudă pe Domnul, unde Dumnezeu îi ascultă şi îi binecuvântează pe toţi. Dacă la rugăciunea particulară Dumnezeu ne cinsteşte cu prezenţa prin harul său în inima noastră, dar şi în casa noastră, în locul unde ne rugăm, cred că se cuvine şi noi să-L cinstim pe Dumnezeu cu prezenţa la biserică, căci la slujbele ce se fac aici Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Stăpân al vieţii noastre şi ne închinăm Lui. Aici Îl găsim pe Hristos prezent în mod concret prin Trupul şi Sângele Lui, din care se împărtăşesc cei care vor să Îl primească pe Mântuitorul în lăcaşul sufletului lor. Toate acestea nu se întâmplă acasă.

Cum rămâne cu credincioşii care refuză să vină la biserică, argumentând aceasta cu rugăciunea de acasă?
Rugăciunea de acasă trebuie să fie în strânsă legătură cu cea de la biserică. Nu se poate una fără alta. Dacă vreţi, se condiţionează una pe alta. Rugăciunea de acasă este pregătitoare pentru cea de la biserică iar cea de la biserică este încununarea celei de acasă. Rugăciunea particulară cere pe cea obştească pentru a se împlini, iar cea obştească o cere pe cea particulară pentru a o prelungi, pentru a întreţine starea de har dobândită în biserică. Deci, cine se roagă numai acasă a făcut doar jumătate dintr-un întreg, şi invers. Vedeţi, educaţia copilului de la şcoală nu este completă dacă ea se rezumă doar la activitatea dascălului. Nu aduce nici un rod dacă nu se împleteşte cu cea a părinţilor. Aşa şi cu rugăciunea. Ne rugăm lui Dumnezeu şi acasă, dar şi la biserică. În biserică suntem una, suntem uniţi unul cu altul prin harul lui Dumnezeu, formăm poporul lui Dumnezeu şi împreună putem aduce lui Dumnezeu închinarea ce I se cuvine, şi anume adorarea.

Una din ispitele creştinilor atunci când se roagă este plictiseala din timpul rugăciunii, mai ales când rugăciunile sau slujbele sunt mai lungi. Cum ne putem ruga fără să ne plictisim?
Înainte de rugăciune trebuie să ne deschidem sufletul şi inima că să primim pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu intră în dialog cu oamenii falşi şi cred că în zilele noastre avem parte de foarte multă falsitate. Trebuie să-L percepem pe Dumnezeu ca pe Tatăl nostru, căruia îi spunem tot ce avem pe suflet. Dumnezeu ne ştie viaţa, dorinţele şi necazurile noastre, ştie de ce avem nevoie, de ce suferim, ştie remediul suferinţelor noastre. El e dispus să ne ajute, numai să-i deschidem uşa sufletului nostru. Cel mai important lucru este deci să fim deschişi şi simpli în relaţia noastră cu Dumnezeu. Din păcate, se pare că nouă ne place foarte mult să ne complicăm viaţa, uităm că Dumnezeu a venit într-o familie simplă, uităm că în simplitate Îl vom găsi pe Dumnezeu.

Concepţia materialist-consumistă de astăzi determină un comportament lumesc al multor creştini. Se exagerează în ce priveşte munca şi distracţia, uitând de Dumnezeu şi de rugăciune. Cum poate creştinul de azi să-şi facă timp de rugăciune?
Oricât de grăbiţi am fi în curgerea vieţii noastre, să nu uităm că timpul nu-i al nostru, ci al lui Dumnezeu. Ni l-a dăruit Dumnezeu nouă să-l folosim spre mântuirea sufletelor noastre. Ţine de voinţa noastră cum alegem să administrăm timpul, cum anume îl gestionăm spre folosul nostru, spre laudă şi recunoştinţă adusă lui Dumnezeu sau spre pierzania noastră. Oricum e o mare greşeală să spui că nu ai timp să te rogi. Oferă-i lui Dumnezeu din ceea ce El ţi-a dat! Secolul nostru e un secol al scuzelor. Suntem obişnuiţi să găsim scuze la orice. Dar dacă Dumnezeu şi-ar face timp de noi doar cât noi ne facem timp de El, cred că nu ar fi bine pentru noi!

Părinte, vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne împărtăşi aceste gânduri. Legat de această temă, vă rugăm, în încheiere, să adresaţi un îndemn cititorilor noştri şi, evident, credincioşilor Parohiei Corbi.
Să înmulţim rugăciunea ca să devenim mai buni! Să ne rugăm cum ştim şi cum putem, ca să fim mai buni! Să fim preocupaţi de îmbunătăţirea noastră sufletească, lăsându-L pe Duhul Sfânt să lucreze în noi. În aşa fel să fie rugăciunea încât după ce ne-am rugat să se cunoască prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în noi.

Interviu realizat de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Căsuţa copiilor: Sfântul Ilie (20 iulie)

Pe vremea regelui Ahab trăia proorocul Ilie, un om sfânt, ales de Dumnezeu pentru a-i întoarce pe oameni la credinţă. Într-o zi, Sfântul Ilie s-a dus la regele Ahab şi i-a transmis că Dumnezeu, ca pedeapsă pentru necredinţă, nu va mai da poporului ploaie timp de câţiva ani.
Dumnezeu ştia că Ahab va fi foarte mânios şi l-a trimis pe Sfântul Ilie într-un loc ascuns, la pârâul Cherit, unde îi trimitea în fiecare zi corbi care îi duceau de mâncare.
După cum a spus Sfântul Ilie, nu a mai plouat în Israel timp de trei ani. Atunci Dumnezeu i-a spus: „Du-te la Ahab, pentru că în curând voi trimite ploaie pe pământ.” Sfântul Ilie a mers la regele Ahab şi i-a spus să aducă cei 450 de profeţi care slujeau idolului Baal pe Muntele Carmel, pentru un concurs. După ce s-au adunat toţi, Sfântul Ilie le-a spus: „Nu puteţi să vă închinaţi şi lui Baal şi lui Dumnezeu. Să vedem cine este adevăratul Dumnezeu! Dacă se va dovedi că Domnul este Dumnezeu, Lui să vă închinaţi; iar dacă se va dovedi a fi Baal, atunci vă puteţi închina aceluia.” S-a întors apoi spre profeţii lui Baal şi le-a spus: „Voi jertfiţi un bou lui Baal, iar eu voi jertfi unul lui Dumnezeu”. Profeţii lui Baal au făcut un altar, au jertfit boul şi s-au rugat foarte mult. Dar nu s-a întâmplat nimic.
Apoi Sfântul Ilie a zidit şi el un altar pe care a pus boul şi a turnat multă apă peste el. apoi s-a rugat: „Doamne, lasă poporul acesta să vadă că Tu eşti Dumnezeul Cel adevărat!”. Atunci Dumnezeu a trimis foc din cer şi flăcările au înghiţit întreaga jertfă, chiar şi pietrele şi apa. Văzând aceasta, poporul a strigat: „Domnul este Dumnezeul Cel adevărat!”

Planşă de colorat (clic pentru a tipări):

Activităţi:

1. Din viaţa sfântului Ilie vedem cât de mare este puterea rugăciunii precum şi puterea dată de Dumnezeu oamenilor sfinţi. Sfântul Ilie ne îndeamnă să nu fim răi, ci buni, să nu fim leneşi, ci harnici. Astfel Îl bucurăm pe Dumnezeu. Pentru că a ascultat de El, Dumnezeu i-a împlinit Sfântului Ilie rugăciunea şi a trimis foc din cer. Gândeşte-te sau discută împreună cu cei din familie despre rugăciunile care v-au fost împlinite şi despre cele care (încă) nu au fost.

2. Completează spaţiile libere:
1. ______ era un rege rău.
A. Solomon
B. Ahab
C. David

2. Ilie era un ______ al lui Dumnezeu.
A. prooroc
B. rege
C. preot

3. Regele s-a înfuriat pentru că Sfântul Ilie i-a spus că _____.
A. un alt rege îi va lua locul.
B. va trebui să îşi împartă averea cu alt popor
C. nu va ploua multă vreme.

4. În perioada în care a stat ascuns, Sf. Ilie a fost hrănit de _____.
A. cineva care avea o grădină
B. corbi care îi aduceau de mâncare
C. un alt prooroc bun la suflet.

5. Când profeţii lui Baal s-au rugat pentru foc _____.
A. nu s-a întâmplat nimic
B. jertfa a luat foc
C. focul s-a aprins şi apoi s-a stins.

6. Când s-a rugat Sf. Ilie, _____.
A. nu s-a întâmplat nimic
B. focul s-a aprins după o oră
C. Dumnezeu a trimis foc din cer care a ars jertfa şi pietrele.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Sfântul Ioan Rusul – sfântul umilinţei

Deoarece Biserica Ortodoxă l-a prăznuit în data de 27 mai pe Sfântul Ioan Rusul (1690 - 1730), care a fost un mărturisitor al Ortodoxiei în faţa lumii islamice, mi-am îngăduit să îi fac o prezentare inimii voastre în cadrul acestei rubrici, chiar dacă el nu este un mărturisitor ortodox contemporan. Despre acest sfânt se ştie că a fost soldat în armata lui Petru cel Mare al Rusiei şi că, în timpul luptelor pentru dezrobirea Azovului, a căzut prizonier şi apoi a fost luat în stăpânire de un agă turc, în localitatea Procopie, aproape de Cezareea Palestinei.

Este silit să se lepede de Hristos. Fiind luat prizonier, Sfântul Ioan începe viaţa sa mucenicească în lumea islamică, deoarece mărturiseşte că este creştin, robul lui Hristos, pe care îl iubeşte din toată inima, că singurul lui stăpân este Hristos şi că nu se va lepăda niciodată de Acesta. Pentru această mărturisire este torturat, bătut cu beţe groase de lemn, lovit cu picioarele, scuipat, i se ard părul şi pielea capului, este trimis să locuiască cu animalele într-un grajd. La toate acestea, el răspunde cu dragoste, cu nevoinţe, cu privegheri şi post, cu rugăciuni fără de număr, încât topeşte sălbăticia cu care turcii îl tratau şi aceştia ajung să îl numească « sfânt ».

Prima minune. Prin îngerul Domnului, Sfântul Ioan a trimis mâncare într-o farfurie de aramă din Procopie (Asia Mică), stăpânului lui, care în acea vreme se afla la Mecca (Arabia), iar acesta a mâncat-o acolo caldă. Întorcându-se după 3 luni, acesta a arătat celorlalţi ofiţeri farfuria cu însemnele taberei pe ea. Această minune, făcută de Sfântul cu îngăduinţa Domnului, prin dragostea şi răbdarea suferinţei, a oprit ura şi mânia chinuitorilor săi. Farfuria se poate vedea şi astăzi în Biserica din localitatea Noul Procopie (Grecia), care adăposteşte şi moaştele Sfântului.

Sfârşitul. În fiecare sâmbătă, Sfântul se împărtăşea cu Trupul lui Hristos, în ascuns faţă de turci. Când a simţit că viaţa pământească i se apropie de sfârşit, l-a înştiinţat pe părintele duhovnic şi acesta i-a adus Sfânta Împărtăşanie înăuntrul unui măr, pe care îl scobise. Astfel, robia lui trecătoare şi mărturisitoare, pătimirea şi suferinţa au luat sfârşit şi a trecut către veşnica bucurie şi fericire, de îndată ce a primit Preacuratele Taine. În anul 1733, prin rânduială dumnezeiască, părintele lui duhovnic a văzut că trupul Sfântului a rămas intact, a mers şi l-a dezgropat şi apoi a depus moaştele în biserica unde Sfântul obişnuia să privegheze.

Osama Paşa arde sfintele moaşte. Nevoinţa Sfântului nu s-a oprit aici. Şi nici ura lumii musulmane împotriva creştinilor. În drumul spre Egipt, Osama Paşa, din dorinţa de a se răzbuna pe creştinii din regiune, a dat foc bisericii în care se aflau sfintele moaşte. Ienicerii turci însă se înfricoşează şi fug, deoarece văd trupul Sfântului mişcându-se în foc, renunţând astfel la nelegiuirea pe care o făceau. Prin pronia lui Dumnezeu, sfintele moaşte au rămas intacte, dar păstrând totuşi o negreală de la jar şi fum, care se păstrează până astăzi pentru a ne aminti de minunea petrecută.

Importanţa şi actualitatea vieţii Sfântului în zilele noastre. Sfântul Ioan Rusul ilustrează un episod emblematic al confruntării dintre lumea creştină şi islam. Chiar dacă a devenit prizonier şi rob al unui agă turc, Sfântul împlineşte pilduitor porunca de a-şi păstra credinţa şi legea ortodoxă, fără să se lepede de ea în faţa terorii şi a prigoanei islamice. Pe de altă parte, împlineşte legea iubirii creştine - prin slujirea cu dragoste şi cu devotament faţă de stăpânul lui, chiar dacă acesta este musulman, dar şi prin răbdarea suferinţei şi a chinurilor pentru Hristos.

Izvor de vindecări. Mucenicia lui l-a făcut vrednic de mari daruri tămăduitoare pentru cei care cred cu toată inima în harismele lui taumaturgice: el are darul vindecării bolilor de piele, de sânge şi de oase; darul vindecării bolilor şi tumorilor legate de cap; darul de a-i păzi pe călători - mulţi marinari greci îl au ca ocrotitor şi i-au închinat şi construit paraclise; darul mijlocirii între părinţii şi copii sau tinerii care se află în neînţelegeri şi certuri.
Din mila lui Dumnezeu, am avut bucuria de a-l cunoaşte personal şi de a-mi încărca inima de bucuria şi sfinţenia pe care trupul înmiresmat al Sfântului le degajă. E imposibil să spun în cuvinte ce am simţit în apropierea raclei Sfântului. E o stare de trăire duhovnicească deosebită, plină de linişte, bucurie, inimă bună.

Cel mai mare pelerinaj din Grecia. Merită să amintesc şi faptul că pelerinajul la Sfântul Ioan Rusul are cea mai mare amploare din Grecia creştină contemporană şi că, potrivit unui "clasament duhovnicesc" realizat pentru sfinţii din insulele greceşti, Sfântul Nectarie ocupă locul doi, Sfântul Spiridon ocupă locul trei şi sfinţii Nicolae, Rafael şi Irina ocupă locul patru.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Rusul din Evvia, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Cum trăim Sfânta Liturghie?

Ce înseamnă plecarea înainte de sfârşitul slujbei

Ai venit aşadar la biserică şi te-ai învrednicit să te întâlneşti cu Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de otpust [binecuvântarea de încheiere] eşti întocmai ca un dezertor. De la teatru nu pleci până nu se termină spectacolul. Dar atunci când intri în biserică, în casa Domnului, întorci spatele Preacuratelor Taine? Înfricoşează-te cel puţin de cel ce zice: "Cel ce nu ia în seamă cuvântul Lui Dumnezeu este dat pierzării" (Pilde 13, 13).
Ce faci, omule? În vreme ce Hristos este prezent, îngerii stau de faţă, fraţii tăi se împărtăşesc, tu îi părăseşti şi pleci? Hristos îţi dăruieşte Trupul Său cel sfânt şi tu nu aştepţi puţin ca să Îi mulţumeşti cel puţin prin cuvinte? Când cinezi nu îndrăzneşti să pleci, chiar dacă te-ai saturat, atâta timp cât prietenii tăi stau încă la masă. Iar acum, când se săvârşesc înfricoşatele Taine ale lui Hristos, le laşi pe toate şi pleci?
Vreţi să vă spun cui se aseamănă cei ce pleacă înainte de a se termina Sfânta Liturghie şi nu participă la ultimele rugăciuni de mulţumire? Poate este greu ceea ce voi spune, dar trebuie să o spun. Când Iuda a luat parte la Cina cea de Taina a lui Hristos, pe când ceilalţi stăteau la masă, el s-a sculat înaintea celorlalţi şi a plecat. Aşadar cu Iuda se aseamănă aceştia. Dacă nu ar fi plecat atunci nu s-ar fi făcut trădător, nu s-ar fi pierdut. Dacă nu s-ar fi despărţit de turmă, nu l-ar fi găsit lupul şi nu l-ar fi mâncat.

Sf. Ioan Gură de Aur

Comportamentul, nu vorbele, trebuie să ne arate că venim de la biserică

Să plecăm de la Sfânta Liturghie ca nişte lei care scot flăcări, făcându-ne înfricoşători chiar şi diavolului. Asta pentru că Sfântul Sânge al Domnului, cu care ne împărtăşim, adapă sufletul nostru şi îi dă multă putere. Când îl primim cu vrednicie, Acesta îi alungă pe diavoli şi îi aduce aproape de noi pe îngeri şi pe Domnul îngerilor. Acest Sânge este mântuirea sufletelor noastre, cu El se spală sufletul, cu el se şi împodobeşte. Acest sânge face mintea noastră mai strălucitoare decât focul şi sufletul nostru mai strălucitor decât aurul.
Apropierea fraţilor noştri către biserică se face şi prin fapte, nu numai prin cuvinte. Chiar dacă nu spui nimic, dar pleci de la sfânta slujbă arătând celor care au lipsit – prin înfăţişare, prin felul cum priveşti, vorbeşti şi mergi şi prin toata bunăcuviinţa ta – câştigul pe care l-ai dobândit la biserică, acesta este destul pentru povăţuirea celorlalţi. Pentru că din biserică aşa trebuie să ieşim, ca din Sfintele Sfintelor, ca şi cum am coborî din ceruri.
Celor care nu merg la biserică spune-le că ai cântat împreună cu serafimii, că eşti cetăţean al patriei cereşti, că te-ai întâlnit cu Hristos şi ai vorbit cu El. Dacă trăim în felul acesta Sfânta Liturghie nu va mai fi nevoie să spunem nimic celor ce nu merg la biserică, ci văzând ei folosul nostru vor simţi paguba lor şi vor alerga repede la biserică, ca să se desfăteze şi ei de aceleaşi bunătăţi.

Sf. Ioan Gură de Aur

Ce trebuie să facem pe parcursul celor 2-3 ore pe care le petrecem în biserică?

Cum ar trebui să ne comportăm la Sfânta Liturghie? Ce trebuie să facem pe parcursul celor 2-3 ore pe care le petrecem în biserică? Eu personal încerc să zic tot felul de rugăciuni, altfel mă plictisesc, şi mă uit cu durere la feţele creştinilor plictisite de slujbă şi asta din cauză că noi, cei neiniţiaţi, nu prea ştim ce să facem. Sper că mi-aţi înţeles întrebarea, Domnul să fie lăudat!

Daniel

Amin!
Dragă Daniel,
Ce să facem? Să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu şi să strigăm la Domnul: "Doamne, iată, am intrat în Împărăţia Ta şi mă plictisesc! Ajută-mă! Nu mă lăsa să mor uitându-mă la ceea ce mi se pare că văd pe feţele celorlalţi, că acolo nu e decât ce e în mine! Oare, ce caut eu aici? Tu m-ai chemat? Atunci fă ceva cu mine! Iată, eu sunt un sac de piele de om în care nu mă simt bine deloc şi caut o ieşire! Am auzit şi cred că Tu eşti Uşa! Te rog, ajută-mă!"
Sau: "Şi dacă tot ce se spune şi se face AICI este adevărat? Doamne, miluieşte-mă!"
Sau: "Doamne, ştiu că voi muri şi mi-e frică de moarte, dar iată, acum deja sunt mort de plictiseală! Acesta să fie darul Tău? Pentru asta ai murit Tu pe Cruce?"
Şi: "Doamne, ai răbdare cu mine, că sufletul meu e spart şi risipit în mii şi mii de bucăţele şi greu mă mai adun. Dar Îţi mulţumesc, Domnul meu şi Dumnezeul meu, că nu m-ai lăsat în colbul drumului, ci m-ai adus Aici şi iată, stau şi aştept cu încredere să mă aduni şi să mă faci din nou! Şi tot Tu să faci ca noi toţi, care ne-am adunat aici, să nu fim o adunătură, ci o Adunare Sfântă în Tine. Că numai Tu poţi să ne faci să ne iubim unii pe alţi şi să fim şi noi, egoiştii şi individualiştii, "una" în Tine cum Tu eşti Una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt! Că eu atâta ştiu: că Tu eşti Iubire şi nu lepezi pe nimeni din cei ce vin la Tine! Iată, sunt aici! Îţi mulţumesc!"
Şi, mai ales, să participi cu tot ce ai tu disponibil prin voinţă şi bunăvoinţă: cu trupul, făcând gesturile cerute de Sfânta slujbă, şi cu mintea, fiind atent la cele ce se fac şi se spun, pentru că numai pe ele le poţi controla. Şi lasă sentimentele, asupra cărora nu ai nici o putere, să se convertească şi ele încet, încet, luminate de duhul tău hrănit, în ciuda lor, a sentimentelor, cu Duhul Sfânt lucrător Aici! Îndrăzneşte! Sfânta Liturghie nu e un film palpitant de aventuri, ci cea mai Mare Aventură divino-umană din cer şi de pe pământ! Şi nu uita: Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila! Sileşte-te! Şi adună-i în rugăciunea ta şi pe cei la care te gândeai când mi-ai scris!

Cu dragoste,
M. Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Principiile unei alimentaţii sănătoase (3)

Continuăm să vă prezentăm principiile alimentaţiei sănătoase bazându-ne pe sfaturile domnului Prof. Dr. Pavel Chirilă. În acest număr, despre efectele consumului de carne asupra sănătăţii noastre şi despre necesitatea unei detoxifieri periodice a organismului prin post:

Abuzul de carne şi grăsimi
În Sf. Scriptură carnea nu este interzisă, dar se recomandă cumpătarea sau chiar renunţarea la carne. Sf. Clement Alexandrinul spune despre carne că „e mai mult pentru fiare… Dacă cineva vrea să mănânce carne nu e păcat, dar să mănânce cumpătat.”
Carnea este un aliment care necesită un mare efort de digestie şi, în plus, creşte nivelul colesterolului, iar prin carnea animalelor crescute în regim de crescătorie închisă (foarte poluată cu antibiotice, vaccinuri, sedative, hormoni) şi prin produsele de carne se aduc foarte multe E-uri în organism. A mânca zilnic carne este clar un abuz.
Abuzul de grăsimi este responsabil pentru creşterea mortalităţii prin bolile cardio-vasculare. Alte studii indică lipsa cancerului de sân la populaţiile cu consum de lipide ce conţin sub 10% acizi graşi saturaţi. Pentru o creştere de 5% a caloriilor prin aport de grăsimi saturate, riscul de cancer de sân creşte cu 50 %.
Împotriva consumului sau abuzului de carne există câteva argumente :
- fiziologic vorbind, acesta nu este absolut necesar, adică toate principiile nutritive se pot lua din alte alimente;
- efortul pentru a metaboliza carnea este foarte mare iar pH-ul după consumul de carne are tendinţa să vireze rapid spre acid;
- abuzul de carne este responsabil pentru unele boli: gutam pancreatita, litiaza urică, dermatoze.

Postul
Postul alimentar şi religios are efect profilactic şi curativ. Postul creştin urmează calendarul marilor sărbători din anul bisericesc (4 perioade de post pe an), precum şi cel al celor două zile săptămânale (miercurea şi vinerea); acest ritm ajută la eliminările deşeurilor metabolice.
Postul ortodox nu este doar alimentar, ci are şi o dimensiune duhovnicească (milostenie, înfrânare, curăţirea gândurilor etc.).
Postitorii consecvenţi nu fac cancer, nici unele boli metabolice (diabet, gută, obezitate).

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Salată de post cu orez, mazăre, porumb şi ciuperci

Ingrediente:

• 1 cană orez
• 3 căni apă
• 1 cutie mică de mazăre
• 1 cutie porumb
• 1 cutie ciuperci
• 1 căţel de usturoi
• 2 cepe
• 1 lingură oţet
• verdeaţă proaspătă
• sare, piper după gust
• 4 linguri ulei de măsline
• zeama de la o jumătate de lămâie

Mod de preparare:
Orezul se spală foarte bine, până ce apa este clară, apoi se pune cu apa într-un vas, de preferat de inox, la foc mic şi acoperit cu capac. Nu trebuie să fie foarte moale, ci să rămână bob întreg. Se lasă să se răcească.
Între timp, ceapa se taie peştişori fin, se aşează într-un bol şi se freacă cu mâna, adăugând un praf de sare şi apoi oţetul. Peste ceapă se pune mazărea, porumbul şi ciupercile, toate scurse bine. Adăugaţi usturoiul tăiat mărunt, verdeaţa, sarea şi piperul. Se face un amestec din uleiul de măsline şi lămâia stoarsă, care dă un gust suav, apoi se amestecă cu cele două compoziţii cu grijă, să fie o prezenţă stufoasă, plăcută văzului!

Variante: - dacă este dezlegare la peşte puteţi înlocui ciupercile cu bucăţele de ton din conservă.
- dacă nu este post puteţi adăuga 150-200 g smântână.

Reţetă oferită de doamna Doina Popa din Bucureşti

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009