Editorial: Liturghia aproapelui

Viaţa creştină se desfăşoară într-o întreită liturghisire: liturghia inimii, liturghia euharistică şi liturghia aproapelui. Cele trei sunt complementare. Nici una nu este întreagă fără celelalte două. Prin liturghia inimii, sufletul aduce jertfă de rugăciune şi de fapte de iubire. În liturghia euharistică sufletul se împărtăşeşte cu Hristos Domnul prin cuvânt, cântare şi rugăciune comună, dar mai ales prin Sfânta Împărtăşanie, şi realizează comuniunea sublimă cu Dumnezeu: “cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” zice Mântuitorul Hristos. Prin liturghia aproapelui, creştinul dezvoltă comuniunea de iubire cu Dumnezeu prin inima celui aflat în suferinţă. Calea spre împărăţia lui Dumnezeu trece obligatoriu prin casa şi inima celui suferind. Sf. Ioan Teologul ne spune: “Dacă zice cineva: Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel care nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să îl iubească” (1 Ioan 4, 20).
În liturghia euharistică există un moment final în care preotul se adresează credincioşilor cu îndemnul: “Cu pace să ieşim!”, la care aceştia răspund: “Întru numele Domnului!”. Îndemnul ne invită să ieşim din biserică cu pace, spre împlinirea poruncii iubirii aproapelui, deoarece toată legea morală “se cuprinde într-un singur cuvânt: iubeşte pe aproapele tău” (Galateni 5, 14).
Creştinul vede în persoana săracului pe însuşi Hristos, Domnul. De aici proverbul: “Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Chiar Domnul ne descoperă acest lucru: ”Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă… căci flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi mi-aţi dat să beau”.
Milostenia primează în faţa tuturor celorlalte fapte bune. ”Dacă la poarta ta bate un sărac şi tu atunci te rogi, rugăciunea ta devine păcat dacă nu te scoli să-l miluieşti pe cel ce strigă de durere”, zicea Petre Ţuţea. Iată de ce Biserica noastră îndeamnă mereu pe toţi creştinii “să nu iubim numai cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3,18). Să nu uităm însă că milostenia nu înseamnă banul aruncat cerşetorului pe stradă, acţiune mai degrabă păcătoasă, pentru că întreţine fie diverse patimi, fie pe cei care se ascund în spatele cerşetorilor. Milostenia se îndreaptă către aproapele lovit de suferinţă şi constă fie în ajutor material, dar mai ales în iubire şi rugăciune, pentru că lipsa iubirii este mult mai cruntă decât lipsa confortului. Cu ce măsură măsurăm, cu aceea ni se va măsura.

Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009