Recomandari din arhiva: nr. 9 - octombrie 2007

Publicarea articolelor din arhivă este un proces de durată; cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la cel de-al 9-lea număr. Din cuprins:

• Editorial: Creştinul în faţa violenţei
• ÎPS Laurenţiu a împlinit 60 de ani
• „M-au fascinat de când eram mic calculatoarele“ - interviu cu părintele Iulian Boac din Recea
• Pomenirile pentru morţi şi parastasele
• Îngerii, păzitorii noştri
• Mănăstirea Dejani, popas în grădina Maicii Domnului
• Provocările căsniciei
• Împărăţia liniştii - o poveste pentru tine
• Căsuţa copiilor: Noe - povestea biblică cu planşă de colorat
• Fumatul – păcatul sinuciderii
• Dor de pelerin

Editorial: „Mânca-te-ar Bucuria!“

Zâmbim când auzim astfel de cuvinte. Nu numai pentru că sunt frumoase, ci şi pentru faptul că n-am întâlnit mai pe nimeni care să le şi folosească. Ne amintim, în acest sens, doar de părintele Ilie Cleopa, care folosea cuvinte asemănătoare: „Mânca-v-ar raiul!“. Ca alternativă la cuvintele de blestem, la cuvintele jignitoare şi la înjurături, expresii de felul acesta: „Mânca-te-ar Bucuria!“, „Mânca-te-ar Binele!“, „Bucura-te-ar Sfinţii“, „Alduitu-te-ar Dumnezeu!“, „Doamne, miluieşte!“ şi altele, sunt în acord cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel pentru creştinii din Efes şi pentru noi toţi: „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă“ (Efeseni 4, 29).
Dar câţi dintre noi suntem în stare să semănăm cuvinte plăcute, cuvinte frumoase, în toate împrejurările vieţii, mai ales în împrejurări critice? Cei mai mulţi dintre noi, care nu am reuşit încă să ne rezolvăm „problemele“ în intimitatea Spovedaniei, prin smerenie şi rugăciune stăruitoare, nu reuşim să ne controlăm firea, ci cădem biruiţi de pornirile ei pătimaşe. Înţepaţi de păcatul invidiei, al mândriei şi al ţinerii de minte al răului, înţepăm la rândul nostru cu privirea, cu gesturile şi cu cuvintele pe cei cu care ar trebui să trăim în pace.
Suntem chemaţi să binecuvântăm, adică să punem sub protecţia Harului, a Binelui, a lui Dumnezeu Însuşi pe toţi semenii noştri, mai ales pe cei ce ne voiesc răul. Orice cuvânt, scris sau vorbit, este purtător de putere. În binecuvântare şi în blestem se vede cel mai bine puterea pe care o au cuvintele: ziditoare şi distrugătoare. Creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, avem şi noi posibilitatea de a fi creatori prin cuvânt. Preţuind darul vorbirii, vom putea crea prin cuvânt realităţi noi, după voia lui Dumnezeu, spre zidirea sufletească. Un preot mereu batjocorit de un necredincios i s-a adresat, la un moment dat, acestuia: „Să te mântuieşti prin bucurie!“. Cuvintele neluate în seamă atunci au sfărâmat piatra necredinţei şi au mijlocit învierea sufletească a celui necredincios când a fost copleşit de bucurie: locomotiva pe care o conducea s-a oprit din cauza unei defecţiuni înainte de locul unde ar fi deraiat de pe şine.
Câtă vreme vom rămâne „conectaţi“ la Cuvântul Vieţii, vor fi şi cuvintele noastre dătătoare de viaţă. Nu ne va fi greu să răspundem răului cu bine, cuvintelor urâte cu cuvinte frumoase. Decât să zici „Mânca-te-ar guta!“, mai bine să zici „Mânca-te-ar bucuria!“

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

În numele libertăţii (adept sau ucenic al lui Hristos?)

Autosuficienţa este o boală cruntă care macină omenirea contemporană. Dacă deschidem bine ochii, vedem astăzi încercarea disperată de a educa omul nou al zilelor noastre după un alt tipar decât cel al vremurilor de demult. În vechime, MODELUL juca un rol determinant în formarea caracterului, culturii, profesiei umane. Oamenii erau îndrumaţi de societatea în care trăiau să suie treaptă cu treaptă pe scara uceniciei în fiecare domeniu al vieţii, încercând să copieze modelul pe care îl urmau pentru ca mai târziu, împropriindu-şi acest MODEL, să continue să-l desăvârşească.

Libertatea, o reţetă de nerefuzat
Au apus de mult vremurile în care oamenii aspirau la treapta uceniciei. Astăzi, cvasi-generalul „noi ştim” face legea formării generaţiei de mâine. Dar această formare este de fapt o DEformare voită. Într-un mod ascuns, membrilor societăţii de mâine li se conturează o personalitate rebelă.
Libertatea anarhică inoculată mârşav în mentalitatea generaţiei de mâine se face însă controlat. În mod sistematic tânărului actual i se serveşte un meniu pe care nu-l poate refuza. Iar meniul se numeşte „LIBERTATEEEE”!
Tânărul este învăţat că el este deţinătorul absolut al tuturor drepturilor şi că obligaţiile nu intră în seama lui decât în măsura în care doreşte să le înfăptuiască. Are dreptul de a se revolta împotriva părinţilor săi, a profesorilor, a tuturor cadrelor formative şi educative. Şi aceasta în numele libertăţii. Poate să adere la orice idee indiferent că este morală sau imorală. Şi aceasta în numele libertăţii. Poate să-şi strige pe stradă fără ruşine în gura mare apartenenţa la o grupare sexuală, iar instituţiile statului îl apără. Şi aceasta în numele libertăţii.

Anarhia şi laxismul, noi modele de conducere a lumii
Poate vă întrebaţi de ce marile instituţii care conduc lumea aceasta îşi doresc apariţia acestui nou tip de caracter al omului denaturat. E simplu. Romanii aveau o sintagmă „divide et impera”, adică împarte şi cucereşte. Îmi veţi spune că e mai uşor să conduci o lume în care ordinea şi disciplina domneşte. Da. E mai uşor atunci când intenţiile de a conduce lumea sunt în acord cu voia lui Dumnezeu. Dar dacă interesul actual este de a nu-i conduce pe oameni spre Dumnezeu?
Dacă vrei să conduci lumea având scopuri ascunse, ordinea nu-ţi este un bun prieten. Şi atunci ai a doua alternativă. Anarhia. Dă-le libertate. Împarte-i în multe grupări. Fă-i să se certe între ei şi aşa o să-i stăpâneşti mai uşor.
Pe cel moral cu un caracter puternic nu-l poţi manipula uşor, pentru că a crescut ca un stejar, cu rădăcinile înfipte adânc în moralitatea lui, a părinţilor lui, a strămoşilor lui. Pe el nu poţi să-l conduci aşa cum vrei, pentru că el este condus de Dumnezeu. Pe celălalt îl poţi conduce cum vrei tu, pentru că sufletul lui otrăvit de aparenta „libertate” nu mai recunoaşte binele, ci doar libertatea păcatului.
Un optimism real
Putem face ceva noi, cei care nu am fost loviţi până acum de acest flagel toxic al libertăţii necontrolate pentru binele omenirii de mâine? Eu spun că da. Putem. Numai să vrem.
Reţeta constă în schimbarea stilului de viaţă creştin pe care poate că nu ni l-am asumat deplin până acum. Nu vi se pare că noi, ca şi creştini, nu ne asumăm destul de mult lucrarea pe care o avem de înfăptuit? Şi aceasta pentru că, deşi suntem creştini, nu suntem ucenici hotărâţi ai lui Hristos, ci doar adepţi ai învăţăturilor lui Hristos.

Dilemă: adept sau ucenic al lui Hristos?
Adeptul creştinismului aderă voit la învăţătura creştină, dar nu şi-o împropriază, nu şi-o asumă. El o cunoaşte oarecum, dar nu o trăieşte în totalitate. Aderă nu din convingere, ci din obişnuinţă, din curiozitate, nefăcând din creştinism un mod de viaţă. Hristos ne cere să devenim însă ucenicii Lui. Nu simpli adepţi ai învăţăturii Lui, ci lucrători în această mare vie a lumii. Suntem îndemnaţi să nu stăm indiferenţi atunci când vedem ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Poate credem, din falsă smerenie, că suntem prea mici pentru a putea schimba ceva în jurul nostru. Poate că suntem prea comozi. Să facă altul, de ce să fac eu?
Nu vedeţi că, aşa cum spune Sfântul Apostol Petru, „diavolul urlă ca un leu căutând pe cine să apuce”? Nu vedeţi cum strigă prin gura homosexualilor, prin gura grupărilor Emo, prin gura copiilor revoltaţi de autoritatea părinţilor, prin gura autorităţilor statului care guvernează acest laxism moral? Dacă mai vreţi exemple căutaţi în jur şi o să găsiţi zeci la fiecare pas.

Dacă-ţi iubeşti copiii, dăruieşte-le adevărata libertate
De aceea te îndemn şi pe tine, cel ce ai citit aceste rânduri. În numele libertăţii adevărate a lui Dumnezeu, ajută-i pe copiii tăi să trăiască într-o lume cel puţin la fel de frumoasă în care ai trăit tu şi părinţii tăi. O lume a lui Dumnezeu şi nu a celui rău. Ridică-te din starea de adept al Bisericii lui Hristos şi fă-te ucenic lucrător, căci lumea are nevoie de tine. În numele LIBERTĂŢII.

Pr. Iosif Ciolan

„Mă bucur întotdeauna când stau în faţa tinerilor, pentru că tinerii se pregătesc pentru viaţă, au viaţa în faţă, tinerii sunt modelabili, tinerii doresc mai mult şi mai bine, au energie, au curaj, îi slujesc lui Dumnezeu prin calităţile pe care le are tinereţea.
Deci, orice tânăr în Biserică vine cu capacitatea lui, vine cu pregătirea lui, vine cu pregătirea pe care urmează să o facă în continuare, vine în Biserică cu ceea ce este si cu ceea ce poate. Ca să-I slujeşti lui Dumnezeu în Biserică trebuie mai întâi să aparţii lui Dumnezeu, să fii al lui Dumnezeu. Poţi să-I slujeşti lui Dumnezeu în Biserică dacă eşti ucenic al Mântuitorului Hristos, dacă eşti doritor de a te depăşi pe tine însuţi, conducându-te după principiile Evangheliei. Cineva care vrea să-I slujească lui Dumnezeu, să se mântuiască, trebuie să-L aibă pe Hristos mai întâi ca învăţător şi să fie ucenic al Mântuitorului.
În cartea Faptele Sfinţilor Apostoli e scris că mai întâi în Antiohia, ucenicii s-au numit creştini (Fapte 11, 26). Nu e vorba numai despre cei 12 Apostoli, nu e vorba numai de cei 70 de ucenici, ci de toţi creştinii care se numeau până atunci ucenici, şi de atunci ucenicii s-au numit creştini. Nu poate cineva să fie creştin dacă nu e ucenic al lui Hristos, dacă nu se lasă modelat de Domnul Hristos, dacă nu caută să intre în rânduiala hotărâtă de Domnul Hristos.
Dragi tineri, aş vrea să vă supun atenţiei un cuvânt pe care l-a spus restauratorul mânăstirii noastre, care a spus aşa: „cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este mintea trează şi inima curată". “

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

O ofertă ispititoare: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea…”

Acestea sunt cuvintele cu care diavolul îl momeşte pe Iisus în cea de-a doua din cele trei celebre ispitiri din pustie. Bunurile, de oricare ar fi ele, materiale, intelectuale, spirituale sau sociale, au făcut întotdeauna parte din „pachetul” de aspiraţii la care oamenii au visat întotdeauna. Din şcoală copilul este învăţat şi stimulat să se înscrie în competiţia pentru dobândirea unui statut social cât mai bun, care ar aduce după sine şi consecinţele: satisfacţie materială, recunoaştere şi respect din partea celorlalţi, premii, celebritate etc. Cu toţii suntem martori la aceste concepţii pe care se clădeşte stilul de viaţă al societăţii moderne. Însă ne întrebăm vreodată… ce se ascunde dincolo de strălucirea ofertei? În demersul nostru suntem ajutaţi, ca şi în episoadele trecute, de teologul Jean-Claude Larchet.

O patimă subtilă şi vicleană. Despre patimile care se ascund în spatele dorinţei de a poseda bunuri materiale am vorbit numărul trecut. Bunurile nu sunt însă doar materiale. Fiecare dintre noi îşi doreşte să fie apreciat şi respectat, bine văzut în societate. Iar dacă la ceva material am renunţa până la urmă, mai greu sau mai uşor, cine renunţă de bună-voie la admiraţia celorlalţi, la un statut bine văzut în societate, la celebritate şi succes? Fiecare dintre noi a fost pus măcar o dată în situaţia de a fi admirat şi respectat pentru ceva, sau şi-a dorit foarte tare acest lucru. Şi atunci când ne-a fost împlinită această dorinţă am simţit o plăcere sufletească deosebită şi puternică. Această plăcere este cea care face foarte grea renunţarea la cele care o provoacă. Din păcate, nu mulţi din cei care trăiesc astăzi în vârtejul ameţitor al societăţii îşi dau seama că în spatele acestei dorinţe de a fi admiraţi şi lăudaţi, de a avea statut social, de a fi cineva, stă ascunsă o patimă subtilă şi vicleană: patima slavei deşarte. Iar societatea, după cum am arătat în numerele trecute, se mişcă şi funcţionează în baza acestor patimi: mândria, slava deşartă şi lăcomia.

Când sufletul este bolnav… de vanitate. Aşa mai este numită slava deşartă printr-un cuvânt mai comun. Sfinţii Părinţi au identificat în esenţă două tipuri de slavă deşartă: cea care îl atacă pe omul căzut şi cea care îl corupe pe cel care lucrează deja la îmbunătăţirea sufletului său.
Primul fel de slavă deşartă este cel mai întâlnit şi constă în a se arăta cineva mândru şi a se lăuda cu bunurile pe care le are sau pe care crede că le are, a fi văzut, apreciat, admirat, lăudat sau, într-un cuvânt, a fi slăvit de ceilalţi. Astfel că vanitosul, aşteptând laude şi aprecieri, caută să se laude fie cu bunuri dobândite, fie cu daruri naturale, ca: frumuseţea trupului (reală sau închipuită) şi a glasului, sau tot ceea ce contribuie la o înfăţişare frumoasă (haine, parfumuri, podoabe, aranjamente fie de coafură, fie de îngrijire a tenului şi a pielii etc.) puterea, priceperea, îndemânarea, poziţia înaltă în societate. Ceva mai subtilă, dar la fel de răspândită, este îngâmfarea cu calităţi intelectuale (inteligenţa, imaginaţia, memoria, cunoştinţele dobândite, buna stăpânire a limbilor, talentul de a vorbi şi scrie bine etc.). Ambiţiile în domeniul intelectual, cultural ca şi în cel politic şi financiar sunt cel mai adesea produse de această patimă.
A doua formă a vanităţii este cea prin care omul se mândreşte pentru virtuţile şi viaţa sa spirituală, aşteptând admiraţie şi laude. Sfinţii Părinţi ne avertizează că atunci când scăpăm de o patimă grea, îndată suntem atacaţi de vanitate, aceasta luând adesea locul celorlalte patimi, de care am scăpat doar pentru moment.

Origini sănătoase. Slava deşartă este o boală bazată pe plăcerea puternică pe care o resimte sufletul atunci când caută satisfacţie în laudele şi aprecierile celorlalţi, boală care îl face să sufere orice pentru a se bucura de această plăcere. Caracterul patologic constă în faptul că ea este pervertirea unei atitudini fireşti, aceea de a dori slava pe ne-o dăruieşte Dumnezeu, singura reală, veritabilă, deplină şi eternă. Dorinţa sănătoasă de a o dobândi este înlocuită cu dorinţa de a primi slavă de la oameni, nu de la Dumnezeu.

Efecte devastatoare. Patima, în lucrarea ei, nimiceşte pacea lăuntrică, pentru că cel stăpânit de ea doreşte să facă tot ce poate pentru a găsi admiraţie, preţuire şi laude, iar atunci când nu le găseşte sau când în loc de acestea va găsi indiferenţă, ură, gelozie, invidie, critici, agresivitate, se va tulbura şi mai tare. Consecinţele ei sunt devastatoare, pentru că omul se lasă cuprins de reverie, imaginându-şi mereu cum va fi admirat de ceilalţi, îşi pierde toate roadele duhovniceşti, ajungând să se simtă gol sufleteşte, în nelinişte şi tulburare. În plus, ea nimiceşte toate celelalte virtuţi ale omului, făcând să (re)apară patimile. Sfântul Marcu Ascetul o numeşte maică a relelor, pentru că ea aduce în suflet alte patimi precum: mândria, hula, judecata, defăimarea aproapelui, iubirea de stăpânire, împietrirea inimii, neascultarea, mânia, ţinerea de minte a răului, minciuna, făţărnicia, iubirea de bani şi avuţie, tristeţea, certurile.

Remedii. Fiind o patimă subtilă, greu de sesizat, omul are nevoie de multă atenţie la ceea ce se întâmplă în sufletul său, la dorinţele sale şi motivaţiile faptelor pe care le săvârşeşte.
Atenţia sporită se exersează şi se deprinde cu ajutorul duhovnicului, căruia trebuie să îi spunem tot ceea ce se întâmplă în sufletul şi în mintea noastră.
Pentru că slava deşartă înseamnă căutarea slavei omeneşti, cel care vrea să o biruiască trebuie să înţeleagă cât de deşartă şi nestatornică este aceasta. Cea care ne descoperă cel mai bine acest lucru este moartea, care ne dovedeşte cât de amăgitoare este slava lumii şi cât de lipsite de preţ şi trecătoare sunt lucrurile după care aleargă omul mânat de ea. De aceea gândul la moarte ne este de mare folos în lupta cu această patimă.
Un alt lucru important este ascunderea din faţa oamenilor a nevoinţei şi a faptelor bune: Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Mt. 6, 3)
Rugăciunea are un rol esenţial în biruirea oricărei patimi, în cazul slavei deşarte omul primind prin ea de la Dumnezeu discernământul de a observa capcanele.
Slava care vine de la oameni şi slava lui Dumnezeu sunt cu totul opuse una alteia şi una o scoate pe cealaltă din sufletul omului; de aceea trebuie să căutăm să fim slăviţi de Dumnezeu, nu de oameni. Cu cât doreşte omul mai mult slava dumnezeiască, cu atât mai de nimic i se pare cinstea care vine de la oameni.
Leacul cel mai potrivit împotriva slavei deşarte rămâne dobândirea smereniei. Smerenia este, cum spune Mitropolitul Antonie de Suroj, condiţia pământului: pământul este prezent mereu sub noi, toată lumea îl calcă în picioare, el primeşte toate deşeurile şi mizeriile şi cu toate acestea nu se mânie şi nu spune nimic ci, tăcut, transformă miraculos într-o bogăţie nouă toate aceste reziduuri în descompunere, punând în ele fermentul vieţii. Primeşte soarele, ploaia şi este gata pentru orice sămânţă, fiind capabil să producă şi de o sută de ori mai mult decât a primit, fără a aştepta lauda nimănui.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

„Icoana care se curăţă singură” a fost la Victoria

Biserica „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” şi-a serbat hramul joi, 21 martie, îmbrăcându-se în haine de sărbătoare împreună cu credincioşii din oraş, într-o atmosferă de bucurie, împlinită de primirea binecuvântării arhiereşti prin prezenţa în mijlocul nostru a ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului.
Ca o tradiţie deja, ne-am obişnuit ca în fiecare an cu ocazia hramului să fim cuprinşi de bucurii duhovniceşti de către părintele paroh Octavian Smădu. Astfel în acest an am putut să ne închinăm unei icoane făcătoare de minuni reprezentând pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venită tocmai de pe tărâmurile Dobrogei, cu binecuvântarea P.S. Visarion, Episcopul Tulcii.
Icoana de la Mănăstirea Celic Dere este numită „icoana care se curăţă singură” deoarece deşi în trecut era în totalitate înnegrită, chipul Mântuitorului este acum luminat aproape în întregime, iar ochii au început să se deschidă.
Mulţimi de oameni credincioşi din oraş şi din împrejurimi s-au putut închina seara, noaptea şi până a doua zi, cât a poposit icoana în oraşul nostru, aducând rugăciuni de slavă şi mulţumire lui Dumnezeu.
De această binecuvântare s-au putut bucura şi credincioşii din Făgăraş, pentru că din seara zilei de 21 mai până a doua zi icoana a fost pusă la închinare în catedrala „Sf. Ioan Botezătorul” din Făgăraş.

Pr. Dorin Toma Năpar

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Binecuvântări arhiereşti pe meleagurile boholţene

Sărbătorirea hramului la mănăstirea Făget-Boholţ. În Duminica premergătoare praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, credincioşii din Ţara Făgăraşului au participat cu bucurie la sărbătorirea anticipată a hramului Paraclisului Mănăstirii Făget-Boholţ. Prea Sfinţitul Andrei Făgărăşeanul a săvârşit aici Sf. Liturghie alături de un sobor de preoţi din zona Făgăraşului, dar şi de câţiva preoţi slujitori sosiţi de la Mănăstirea Putna.
În cuvântul de învăţătură pe care l-a rostit, PS Andrei a subliniat în mod deosebit faptul că, pornind de la exemplul de credinţă al Sfinţilor Împăraţi întocmai cu apostolii, Constantin şi Elena, trebuie să ne străduim şi noi să îi plăcem în primul rând lui Dumnezeu - şi nu oamenilor. Din păcate însă, omul zilelor noastre se trudeşte toată viaţa sa, din răsputeri, să dobândească iadul - şi nu raiul, alergând după slava omenească în loc să o caute pe cea dumnezeiască.
Vecernie arhierească în satul Boholţ. După participarea la agapa frăţească, PS Andrei a vizitat satul Boholţ, însoţit de Părintele exarh Visarion Joantă, care este chiar fiu al satului, şi de părintele Daniel Bojan, parohul localităţii. În prezenţa enoriaşilor satului a fost săvârşită slujba Vecerniei, la sfârşitul căreia părintele exarh a adresat un emoţionant cuvânt de învăţătură. Ca fiu al satului, Pr. Visarion a retrăit, cu zâmbetul pe buze, scene din copilăria sa pe aceste meleaguri: erau vremurile când copiii nu aveau o viaţă comodă şi plină de facilităţi precum cei din zilele noastre, ci erau nevoiţi să meargă pe jos câteva ore până la şcoală. Pentru a-şi procura caiete şi cărţi, ei prestau diferite munci, printre care şi comerţul cu diferite produse, ouă de exemplu. În contrast cu acele vremuri, tinerii zilelor noastre primesc totul “de-a gata”, iar de aceea adesea nu mai ţin cont de valoarea muncii, a obiectelor şi nici chiar a omului.
Paşii credincioşilor s-au îndreptat apoi, în frunte cu PS Andrei Făgărăşeanul, la Căminul Cultural din curtea bisericii, pentru a degusta produse tradiţionale specifice zonei: renumitul vin de Boholţ şi “lichiul”, o plăcintă tradiţională făcută din lapte, brânză, ouă, făină şi mălai. În această atmosferă arhaică, în care trecutul părea să se fi întâlnit cu prezentul, sătenii au încheiat binecuvântata zi, servind alesele bucate şi depănând amintiri din tinereţe: ”Cel mai bun vin îl făcea tata şi cel mai bun lichiu îl făcea mama”, îşi aminteau ei cu nostalgie.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Nou preot paroh la Rucăr

Satul Rucăr a fost îmbrăcat duminică, 24 mai, în haine de sărbătoare. Rucărenii, împreună cu fii ai satului întorşi acasă dar şi credincioşi din satele învecinate, alături primarul comunei Viştea, l-au întâmpinat, cu bucurie mare, pe Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu Streza, venit să le încredinţeze un nou paroh.
Dragostea credincioşilor a fost arătată prin gesturi simple, dar pline de încărcătură duhovnicească: la toate porţile caselor au fost scoase mese împodobite cu flori, iar pe ferestrele caselor au fost aşezate ţesături frumoase, lucruri ce ne arată ospitalitatea şi hărnicia acestor credincioşi, dar şi bucuria de a avea în mijlocul lor un oaspete de seamă.
Înalt Prea Sfinţitul a fost întâmpinat la intrarea în sat de credincioşi şi condus de domnul primar într-o caleaşcă spre biserică, unde a fost întâmpinat de părintele protopop şi preoţi din satele învecinate. Înalt Prea Sfinţitul a oficiat Sfânta Liturghie, în cadrul căreia a hirotonit întru preot pe tânărul diacon Silviu Goga, fiu al satului şi al părintelui Silviu Goga, trecut la cele veşnice în 2007.
La sfârşit, Înalt Prea Sfinţia Sa a ţinut un cuvânt de învăţătură, tâlcuind pericopa evanghelica a Duminicii Orbului din naştere şi a explicat însemnătatea Tainei Hirotoniei. Părintele mitropolit l-a instalat pe noul părinte paroh, înmânându-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi cheile bisericii, iar apoi i-a dat posibilitatea părintelui Silviu Goga să ţină primul său cuvânt de învăţătură. Sărbătoarea s-a încheiat cu o agapă frăţească şi cu cuvântul de dragoste şi mulţumire adresat de Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu credincioşilor din Rucăr.
Părintele Silviu Goga, noul paroh al rucărenilor, are 31 de ani, a absolvit seminarul teologic din Alba-Iulia şi Facultatea de Teologie „A. Şaguna” din Sibiu, promoţia 2001.

Pr. Florin Butum

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Bucuria hramului la Mănăstirea Berivoi

Mănăstirea “Sf. Apostol Andrei" de la Berivoi şi-a sărbătorit, de praznicul “Înălţării Domnului”, hramul paraclisului, sfinţit în 1995 de către I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală. Momentul festiv a fost desăvârşit de prezenţa Prea Sfinţitului Andrei Făgărăşeanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, care a participat şi la pomenirea eroilor şi luptătorilor anticomunişti din comuna Recea.

Sfinţirea complexului. Încă de la primele ore ale dimineţii, zeci de pelerini de toate vârstele au venit cu bucurie la Berivoi, în lăcaşul din inima muntelui, rugându-se pentru sănătate trupească şi sufletească. Sfânta Liturghie a fost săvârşită în biserica mare a mănăstirii, de către PS Andrei, înconjurat de un sobor de preoţi. Pentru ca bucuria duhovnicească să fie deplină, credincioşii l-au avut în mijlocul lor şi pe Părintele Arhimandrit Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care a ţinut un cuvânt de învăţătură cu o adâncă încărcătură duhovnicească.
A urmat sfinţirea complexului mănăstirii, alcătuit din chilii, o sală de mese şi una de protocol, a cărui construcţie a fost începută acum 4 ani.

Rugă pentru eroi şi luptătorii anticomunişti. Întrucât în Biserica Ortodoxă Română, sărbătoarea Înălţării Domnului este şi ziua dedicată pomenirii eroilor neamului, după Sfânta Liturghie Prea Sfinţitul Andrei a săvârşit slujba de pomenire a eroilor români din cele două războaie mondiale, dar şi a partizanilor din comuna Recea, care au luptat împotriva comunismului.
Ceremoniile s-au încheiat cu o agapă frăţească, la care au participat toţi cei prezenţi.

Înălţarea Domnului, înălţarea noastră. Chemaţi în această zi să fie martori ai Înălţării lui Hristos de pe pământ la cer, pelerinii prezenţi la Berivoi au devenit deopotrivă martori şi participanţi la propria înălţare de pe pământ la cer. Sărbătoarea Mănăstirii Berivoi este sărbătoarea credincioşilor din întreaga Ţară a Făgăraşului, care vin aici cu credinţă şi cu dragoste pentru a primi binecuvântare, sănătate şi mântuire.
Sufletele ni s-au umplut tuturor de lucruri nepreţuite. Am plecat spre casele noastre cu mulţumire şi pace, purtând în suflet frumoasele cuvinte ale Părintelui Staret, protosinghelul Iosif Toma: „Rugăm pe Bunul Dumnezeu să îndrepte paşii iubitorilor de linişte spre Casa Sa, iar celor ce se îndreaptă spre mănăstirea noastră le datorăm o dragoste reciprocă”

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Dumnezeu varsă lacrimi din cer la Şinca Veche

Eroii. Personaje de basm şi de legendă. Prea uşor uitaţi de minţile noastre obosite, care aleargă în nebunia noastră după himera unei fericiri pământeşti atât de râvnite.
Eroii. Sunt totuşi părinţii noştri, bunicii noştri, fraţii noştri, străbuni care au plecat pe câmpurile de luptă pentru că ţara avea nevoie de ei. Ţara i-a chemat, iar ei au ascultat chemarea ei. Pentru mulţi chemarea a fost de fapt chemarea pământului, căci acasă nu s-au mai întors niciodată.
Şi Şinca Veche şi-a trimis ofranda sa în această chemare. Au plecat de acasă tineri feciori în floarea vârstei. Copii dragi ai mamelor lor. Bărbaţi tineri, căsătoriţi de curând, care încă nu apucaseră să-şi legene pruncii pe genunchi. Ei nădăjduiau că se vor întoarce acasă. Doar Dumnezeu şi pământul ştiau că merg de fapt spre odihnă. Spre odihna cea veşnică.
Lacrimile multor mame şi soţii nu au putut seca până când pleoapa obosită de atâta plâns a căzut pentru ultima dată, păstrând în ochi imaginea dragilor lor. Ei nu s-au mai întors niciodată. Iar ele s-au dus să se întâlnească cu ei. Eroii lor. Eroii noştri. Eroii martiri.
Pentru ei, după zeci de ani, şi la Şinca Veche s-a ridicat un frumos monument. În cinstea lor. A eroilor de la Şinca Veche. A celor pe care mulţi îi mai cunosc, dar şi pentru cei uitaţi. Pentru mulţi nu mai are cine să plângă, de aceea plânge pentru ei Dumnezeu, prin lacrima cerului.
Acest frumos monument, construit din bugetul propriu de către comunitatea din Şinca Veche, prin implicarea directă a domnului primar şi a Consiliului local, a primit binecuvântarea lui Dumnezeu prin slujba de sfinţire oficiată în data de 28 mai, de praznicul Înălţării Domnului, de Prea Sfinţitul Andrei Făgărăşeanul. La slujba de sfinţire a fost prezent un sobor de 12 preoţi şi diaconi, dintre care doresc să amintesc prezenţa binecuvântată a Părintelui Teofil de la Mânăstirea Sâmbăta şi a Părintelui Protopop Ioan Ciocan, alături de preoţii din comuna Şinca şi din împrejurimi.
De asemenea, au fost invitaţi de marcă: veterani de război, cadre militare şi fanfara, care prin defilarea lor impunătoare au reuşit să smulgă ropote de aplauze. Au fost de apreciat femeile din corul bisericii ortodoxe şi numeroase credincioase din sat, care ne-au încântat atât cu cântul lor sincer cât şi cu straiele naţionale pe care le-au purtat cu mândrie în cinstea eroilor noştri. Nu trebuie uitaţi nici cei mici, elevii şcolilor din Şinca şi Şercăiţa, care cu vocile lor suave au adus un omagiu eroilor şincani.
A lipsit un singur lucru. Lacrimile sincere ale noastre pentru ei, eroii noştri. Dar a avut grijă Dumnezeu şi de acestea. Pentru că în momentul în care a început slujba, El a făcut să cearnă lacrimi din nori. Pentru ei. Pentru eroii şincani. Picăturile de ploaie loveau caldarâmul umed, dovedind că lui Dumnezeu îi pasă de eroii noştri. A fost un semnal prin care Dumnezeu ne atrăgea atenţia de ce ne-am adunat acolo. Nu pentru interese personale. Nu pentru interese politice. Nu pentru interese sociale. Ci pentru ei. Pentru eroii noştri şincani.
Mulţumim, eroilor, pentru ce aţi făcut pentru noi!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Simbolul de credinţă (VI)

După Învierea Sa, Domnul Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe, ucenicilor şi altor oameni, iar după patruzeci de zile - suficiente pentru a se arăta unui număr mare de persoane şi a dovedi tuturor că Învierea nu este o iluzie – s-a înălţat cu trupul la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Totodată, El subliniază din nou caracterul simbolic al celor 40 de zile (postul lui Moise, al lui Ilie, al Lui).

Articolul al VI-lea
„Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.”

S-a înălţat de unde S-a pogorât
Pogorârea Fiului lui Dumnezeu din Cer este actul de smerenie al lui Dumnezeu, Care pentru aceasta a ales cel mai umil mod de a se întrupa: o familie săracă material, dar bogată duhovniceşte, şi o iesle în locul unui pat. Dumnezeu S-a pogorât pe pământ pentru a-i face omului accesibil Cerul. Şi S-a înălţat la Cer pentru a-i face cunoscută omului traiectoria desăvârşirii sale. Înălţarea la Cer este proiecţia în veşnicie a urcuşului duhovnicesc început de om pe pământ printr-o căutare a lui Dumnezeu în cele create de El, prin asanarea relelor din suflet şi imitarea (urmarea) lui Hristos. Hristos S-a aşezat „de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl” pentru ca să ne arate că a fost dintotdeauna în „sânul Tatălui” şi că a ridicat trupul omenesc - cu care S-a înălţat - la cea mai mare demnitate cu putinţă.

Nu a vrut să-i rănească pe oameni cu strălucirea Sa
Domnul Hristos a fost foarte discret în a-şi arăta pe faţă dumnezeirea, nu s-a afişat în lume ca Justiţiarul care a venit sa facă rânduială sau ca Străinul Din Ceruri, deoarece ar fi pus între El şi noi o distanţă infinită, iar omul firav n-ar fi putut primi niciodată atâta strălucire fără să moară.
Dacă în timpul vieţii nu S-a revelat pe Sine în splendoarea Sa dumnezeiască, totuşi au existat câteva prilejuri în care Domnul Hristos Şi-a descoperit slava Sa, în măsura în care ea putea fi percepută de oameni fără a li se întâmpla ceva. Să ne amintim glasul Tatălui din cer la botezul Lui Iisus („Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”(Mt. 3,17) sau momentul Schimbării la Faţă a Domnului când „faţa lui a strălucit ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17,2) şi să nu uităm cum s-a răsfrânt în lume slava Lui Dumnezeu pe chipul îngerului care a prăvălit piatra de la uşa mormântului Domnului Hristos: „înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea albă ca lumina” (Mt. 28,2). Sau, să ne aducem aminte de minunile care în mod indirect l-au descoperit pe Domnul Hristos ca Dumnezeu atotputernic, smulgând din gurile celor care erau de faţă cuvinte ca „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16), „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta” (Mt. 27, 54).

Dovada dumnezeirii
Dar, dovada cea mai „palpabilă” a atotputerniciei lui Hristos (după deziluzia morţii pe cruce care i-a răvăşit pe toţi, chiar şi pe duşmanii Domnului, care parcă aşteptau minunea prin care Acesta să se pogoare de pe cruce: „doctore, vindecă-Te pe tine însuţi”), sesizată vizual de către ucenicii Domnului, a fost înălţarea cu trupul la Cer.

Înălţându-Se la cer, Domnul Hristos nu mai este prezent cu trupul pe pământ, dar se află prezent în chip tainic în dumnezeiasca Euharistie şi I se împărtăşeşte fiecărui credincios care se apropie de potir „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Vedeţi şi:

• Simbolul de credinţă (I)
• Simbolul de credinţă (II)
• Simbolul de credinţă (III)
• Simbolul de credinţă (IV)
• Simbolul de credinţă (V)
  

Cuvinte veşnice: Doamne, să văd!

Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! (Luca 18, 40-41)

De orbire Domnul îi vindecă pe oameni în repetate rânduri. (…) Dar întrebarea pe care ne-o putem pune este dacă nu cumva Domnul săvârşeşte nu numai înlăturarea unui beteşug corporal (funcţional), ci şi mai mult decât atât? (…)
Căci de văzut – în sens propriu, direct – văd şi fariseii, care sunt orbi. Şi vedem cu toţii, buni şi răi, vedem bine, ba şi prea bine. Prea bine îi vedem pe ceilalţi pe semenii şi vecinii noştri (pe alcătuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost ca mărunţirea să-l fi apărat de furia noastră detectivă. (…)

„Doamne, să văd” poate însemna, pe lângă voinţa recâştigării simplei capacităţi vizuale (care se confundă cu defăimarea şi condamnarea celor din jur) şi altceva: putinţa de a vedea, observa (mai bine zis), reţine, sesiza nu numai defectele, greşelile şi ticurile (ori trăsăturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit şi încăpăţânat antropomorfism), ci şi natura cu podoabele ei, produsele artei, însuşirile ei îmbietoare şi faptele bune ale semenilor noştri, actele lor de sfinţenie şi eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia.
„Să văd” poate semnifica şi zdruncinarea fixaţiei hidoşeniilor (efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi), lărgirea câmpului vizual (care să nu se mărginească la depistarea întru denunţare a erorilor sau slăbiciunilor altora ci să îmbrăţişeze şi tot ceea ce în această lume înrobită păcatului certifică totuşi lucrarea duhului: arta, bunătatea, jertfa, bunăvoirea, compătimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumuseţea, fidelitatea), trezirea noastră din coşmarul urii şi intoleranţei. (…)

Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică anti-gravitaţională.
Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastră chiar. Şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva.
Aceasta-i, probabil, esenţa actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul.

Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Cum suntem păcăliţi prin intermediul presei

Presa apare pe locul 3 în topul încrederii pe care o au românii în instituţii, după Biserică şi Armată. Un loc fruntaş între popoarele Europei, care probabil cunosc mai bine decât noi tehnicile de manipulare la care suntem supuşi prin intermediul ei. Deşi nu putem vorbi întotdeauna de manipulare, ci mai degrabă de lipsă de profesionalism, vedetism sau goană după audienţă, în presa din România obiectivitatea – regula nr. 1 în jurnalism – este floare rară. Victima acestui mod de a prezenta realitatea este adesea şi Biserica, de aceea ne-am gândit să aducem în atenţia dumneavoastră acest subiect.

Tehnici de manipulare
Pentru a atrage o audienţă cât mai bogată, presa naţională românească (în special televiziunile, dar nu numai) promovează senzaţionalul. Majoritatea jurnalelor principale de ştiri încep cu evenimente „extraordinare”. Cu cât e mai mult scandalos, mai multe victime sau mai multă ceartă, cu atât e mai bine. Lucrând în presă am învăţat să nu cred întotdeauna ceea ce văd. De ce? Pentru că senzaţionalul nu este găsit zilnic de către căutătorii lui. Şi atunci el este fabricat şi ne este prezentat ca atare. Iar noi, popor iubitor de scandal şi circ, îl savurăm fără să ne mai întrebăm cât o fi de adevărat.
Iată doar câteva metode folosite fie pentru a transforma o întâmplare banală într-o ştire de succes, fie pentru a distorsiona realitatea şi a transmite mesajele în funcţie de alte interese:
- titlul este adesea formulat astfel încât induce în eroare, iar cei care nu urmăresc ştirea cu atenţie şi până la capăt rămân cu un neadevăr în minte. Un exemplu: titlul „Pelerinaj la oase de animale” titrat de Pro TV transmite, împreună cu începutul ştirii, ideea că nişte oase de animale au fost scoase la închinare ca sfinte moaşte, pentru a atrage pelerinii; urmărind însă cu atenţie reportajul (trunchiat şi prezentat maliţios, dar asta este altă poveste), constatăm că nu este adevărat.
- tonul folosit, care poate fi ironic, superior, glumeţ, triumfalist, peiorativ, influenţează perceperea unui eveniment ca fiind pozitiv sau negativ, chiar dacă nu este.
- etichetarea cu unii termeni numiţi „magici” influenţează opinia publică pozitiv (dezvoltare, creştere, progres, flexibilitate, toleranţă etc.) sau negativ (fundamentalist, radical, primitiv, nepotism, ilegal).
- omiterea unor aspecte sau punerea în evidenţă a altora este o tehnică foarte des folosită, care creează o imagine falsă asupra realităţii (de exemplu la un marş de protest sunt filmaţi doar câţiva bătrâni, omiţând intenţionat numeroasele familii tinere cu copii).
- bombardarea cu un anumit tip de informaţii reduce spiritul critic al celui care doreşte să fie informat.
- provocarea unor „ştiri” voit scandaloase este practicată pentru a distrage atenţia de la altele, în funcţie de interese.
- promovarea unor sloganuri de genul „Gândeşte liber!” maschează o politică editorială care promovează subcultura, violenţa şi pornografia.

De ce nu ni se spune adevărul?
Motivele pentru care se folosesc aceste „tehnici” sunt diverse. Ele pot ţine de jurnalist (care apare astfel mai „bun” în ochii superiorilor, devine „vedetă”, îşi arogă calitatea de justiţiar al poporului, face publicitate mascată, încearcă să se pună bine cu diverse autorităţi, să îşi justifice o demonstraţie etc.), de trustul de presă (pentru care rating-ul este cel mai important obiectiv), de interesele patronilor instituţiei (în general oameni politici), sau ale celor care cumpără spaţii publicitare de la acea instituţie de presă, iar ştirile negative la adresa lor sunt „omise” sau „prelucrate”.
Nu întotdeauna distorsionarea realităţii se face intenţionat. De multe ori avem de-a face cu alte cauze, ca lipsa de profesionalism, lipsa timpului de a trata cu seriozitate informaţiile, sau intervenţia unor intermediari care transmit evenimentele. Cel mai adesea jurnaliştii nu observă direct faptele, ci acestea le sunt prezentate de către un intermediar, iar ei nu mai au timp să le cerceteze.
Subiecte importante ajung să fie tratate, din lipsă de timp sau din superficialitate, fără ca reporterul să se documenteze cu seriozitate în problemele pe care nu le cunoaşte. Lipsa documentării şi a obiectivităţii produce de multe ori ştiri prezentate într-un mod penibil, gafe evidente pentru un cunoscător, dar care sunt de multe ori luate drept corecte de cei care nu cunosc problema. Nu trebuie ca ştirile religioase să fie scrise de teologi, lucru valabil în orice domeniu, însă cel care redactează o ştire trebuie să se documenteze foarte bine asupra problemelor înainte de a face acest lucru şi să îşi păstreze obiectivitatea.

Între minciună şi realitate
Toate aceste acţiuni, intenţionate sau nu, ne transmit adesea prin intermediul presei fapte false sau trunchiate. Urmărite în mod constant, ele ne creează o imagine falsă asupra realităţii, de genul: la biserică merg doar pensionarii, toţi preoţii sunt afacerişti, creştinismul este o filozofie învechită, homosexualitatea este firească etc.
Pentru a nu vă lăsa păcăliţi de ceea ce vi se spune, atunci când vedeţi o ştire care vă tulbură încercaţi:

• - să vă întrebaţi: O fi sau nu adevărat ce ni se spune?
• - să reduceţi privitul la televizor (sau navigatul pe internet, daca acesta vă ocupă destul de mult timp) şi înlocuiţi-l cu altceva (lectură, petrecere a timpului împreună cu familia, întâlniri cu prietenii, grădinărit etc.). Chiar nu aveţi nevoie de toate informaţiile care vă sunt servite!
• - să puneţi mereu temerile şi întrebările dumneavoastră înaintea lui Dumnezeu în rugăciune şi întrebându-vă duhovnicul în Taina Spovedaniei; veţi primi astfel răspunsurile de care aveţi nevoie.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Pentru tinerii care au probleme cu băbuţele din biserică

Pentru tine şi pentru alţi tineri care au probleme cu băbuţele din biserică (printre care mă număr şi eu) - vă sfătuiesc să faceţi ce am făcut şi eu. Chiar dacă am intrat destul de bătrână în Biserică, am fost la fel de emoţionată şi timorată ca şi voi şi mi-a fost la fel de frica de "teroriştii" din Biserică ca şi vouă. Am ascultat însă sfatul Sfintei Matrona a Rusiei, care zicea: "Când mergi la biserică, nu privi la nimeni, roagă-te cu ochii închişi sau aţinteşte-i la o icoană. Nu te interesa de vieţile preoţilor şi nu alerga în căutarea stareţilor şi a celor văzători cu duhul. Lumea se află în răutate şi amăgire, iar amăgirea-ademenirea sufletelor va fi directă, fii cu mare grijă." Aşa că mi-am ales un loc retras, stau foarte mult în genunchi (căci părintele Arsenie Boca zicea: "Mai mare este omul în genunchi, decât omul în picioare" şi, de altfel, să stau şi eu cât mai pot, că la bătrâneţe nimic nu prea mai poţi face) şi cu ochii închişi. Nu văd nici în dreapta, nici în stânga. Eu merg la biserică să mă rog, nu să mă încarc de alte păcate. Şi de mine s-au luat. Pentru că nu folosesc perinuţa când stau în genunchi (tot la sfatul unui mare duhovnic), cineva mi-a zis: "Te dai mare credincioasă şi vii neacoperită la biserică". Şi azi îi mulţumesc doamnei respective pentru duritatea cu care mi-a spus adevărul. Dacă ar fi fost mai blândă, şi azi aş fi încălcat porunca cea mai uşor de îndeplinit: aceea ca femeia să fie acoperită când se roagă.
Cât priveşte femeia în pantaloni, am citit că la un Sinod (la începuturile Bisericii), s-a stabilit ca femeia în haine bărbăteşti să fie scoasă din Biserică. Deci, facem ascultare, învăţăm smerenia, făcând mai întâi lucrurile cele mai simple şi mai uşoare. Şi cât de frumoasă e femeia în fustă sau rochie! Încercaţi! Nu este greu.
Nu renunţaţi la nimic din ce vă învaţă marii duhovnici, chiar dacă băbuţele (ca mine! ha, ha) strâmbă din nas. Nu ieşiţi cu nimic în evidenţă. Asta am înţeles din tot ce am citit până acum. Îmbrăcămintea trebuie să fie decentă şi curată (poţi să ai şi costum Armani şi pantofi Guban) pentru ca să nu fie motiv de păcătuire, nici pentru bărbaţi (arătându-ne formele), nici pentru femei (ca să ne invidieze sau să se necăjească de sărăcia lor).
Tot Sfânta Matrona a spus ceva foarte drăguţ, pe care vreau să-l împărtăşesc cu voi: "De ce să judeci alţi oameni? Gândeşte-te mai des la tine. Fiecare oiţă va fi atârnată de propria-i codiţă. Ce ai tu cu alte codiţe?".
Şi dacă vă mai necăjesc băbuţele, gândiţi-vă că printre ele se află şi băbuţe ca mine, la fel de speriate ca şi voi.

Va iubesc pe toţi,
Lizeta

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

„Cel mai mare vis al meu este acela de a-mi întemeia o familie creştină”

Sărut mana! Măicuţă, am o problemă care mă macină de mult timp. Cel mai mare vis al meu este acela de a-mi întemeia o familie creştină cu mulţi copii... numai că am 22 de ani şi până acum nu am avut nici un prieten niciodată. Sunt o persoană cam pretenţioasă, judec oamenii, fără să-i cunosc de multe ori, deşi ştiu că este păcat. Mă rog seară la Dumnezeu să-mi întâlnesc sufletul pereche, dar poate nu ştiu să mă rog, şi de asta Bunul Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga. Au fost unii băieţi care m-au plăcut, dar de care nu mi-a plăcut mie, şi au fost şi unii băieţi pe care i-am plăcut eu, dar care poate nici nu m-au observat. Îmi cer iertare că vă necăjesc cu problema mea, dar în ultimul timp mă gândesc la asta foarte des şi nu ştiu ce să fac, aş avea nevoie de un sfat!

Vă mulţumesc din suflet! Doamne ajută!
Gabriela

Draga mea Gabriela,
Dumnezeu ne cunoaşte dorinţele şi nevoile inimii noastre, dar ne lasă libertatea să ni le împlinim, fie făcând voia Lui, fie împotrivindu-ne sau neglijând să o facem. În cazul tău, nu văd nici un conflict între voia ta şi cea a lui Dumnezeu de a avea o familie, şi nădăjduiesc să reuşeşti cu mila Lui, cât de curând. Încă eşti foarte tânără. Până acum Domnul te-a păzit cumva de ispita unei iubiri care ar fi durat prea mult înainte de căsătorie.
Încearcă să lupţi cu patimile tale, să-ţi biruieşti egoismul şi să nu mai judeci, şi aceasta te va face mai atentă la cei din jurul tău.
Fii atentă dacă nu ai un „model” de soţ care nu se află în realitate.
Fii atentă la calitatea duhovnicească a celor care te plac, şi roagă-te ca Domnul să-ţi arate şi cele nevăzute dintr-un băiat care te place. Cred că o fată nu va putea alege cu adevărat decât din cei care o aleg pe ea.
Rugăciunea te va lumina pe Cale.

Cu nădejde că vei birui cu Domnul, M. Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Cum îl putem ajuta pe soţul necredincios?

Cum îl poate ajuta un soţ pe celălalt, dacă el spune: „Dumnezeu este în suflet şi nu am nevoie să merg la biserică”, în caz că exemplul personal al celui îmbisericit nu dă roadele dorite?

În acest caz nu se poate vorbi despre nişte trucuri metodologice care să dea rezultate, deoarece relaţiile interumane diferă de la o familie la alta. Eu însă continui să insist asupra ideii că există un principiu creştin general al vieţuirii în comun: „Doamne, converteşte-l la Biserică, dă-i pocăinţă în felul în care ştii Tu şi cu preţul pe care Îl cunoşti”. Această rugăciune trebuie făcută, în primul rând, din credinţă. Dacă însă te rogi amintindu-i lui Dumnezeu în felul următor: „Doamne, converteşte-l pe soţul/soţia mea pentru ca să mă asculte şi să meargă în aceeaşi parohie cu mine, să citească şi el cărţile pe care le citesc eu şi să se spovedească la acelaşi duhovnic, trăind după aceeaşi rânduială creştinească”, acestea s-ar putea să nu se întâmple. În acest caz, ca şi în general, în viaţă, trebuie să ai încredere totală în Cel de Sus: „Doamne, dă-i soţului/soţiei mele pocăinţă în felul în care ştii mai bine”. Această rugăciune trebuie să fie sinceră şi responsabilă, pentru că astfel de căi, alese de Domnul, pot însemna şi necazuri în viaţă, boală sau probleme de serviciu.
Vreau să vă dau şi un exemplu din alt domeniu, care să confirme ce stabilim acum. Se întâmplă ca la preot să vină oameni bogaţi, dornici să ajute sfântul locaş, care spun: „Acum, părinte, să vă rugaţi pentru mine”. Preotul promite să se roage pentru acel om, dar nu pentru ca el să aibă succes în afaceri sau în politică, ci pentru mântuirea sufletului. Rezultatul unor astfel de rugăciuni poate fi falimentul omului bogat sau faptul de a nu mai fi ales niciodată deputat. Atunci când preotul anunţă acest lucru dinainte, oamenii răspund în mod diferit. Fiecare însă trebuie să înţeleagă că rugăciunea noastră pentru soţ trebuie să sune astfel: „Doamne, sunt gata să primesc şi să duc toate câte îi vor fi date spre folos sufletesc”.
Apoi, trebuie să credem că Domnul ne aude şi să nu uităm pilda evanghelică despre văduva care a mers multă vreme la judecător, până când acela, de lehamite, i-a dat ce cerea. De ce? Pentru că femeia nu a pregetat să insiste în rugăminţi. „Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung?” (Luca 18, 7). Lucrurile nu se întâmplă imediat, ca la o apăsare de buton, după care omul iubit trebuie să se schimbe automat. Noi nici nu vrem ca aproapele nostru să devină un mecanism cu o gamă de calităţi pozitive, ci vrem ca, îmbisericindu-se, acesta să rămână personalitatea pe care am cunoscut-o la început şi am îndrăgit-o. Cel mai important este să lucrăm în rugăciune şi să nu încetăm a cere, chiar dacă transformarea nu se poate vedea imediat sau chiar dacă noi, care suntem lângă persoana în cauză, nu ne dăm seama de schimbare. Pentru a vedea cum se schimbă omul este nevoie să fii la distanţă. De aceea, trebuie să facem toate acestea ţinând cont de starea actuală a sufletului aproapelui, dar şi de ceea ce spune duhovnicul.
Mai este foarte important să nu facem pauză în lucrarea pe care am început-o, de exemplu în concediu, când se pare că nu este timp de exerciţii spirituale, ci de distracţie. Aşa nu vom putea reuşi să realizăm ceea ce ne-am propus. Dacă începem o astfel de muncă trebuie să o susţinem tot timpul, căci nu poţi fi creştin doar în anumite perioade din an.

Pr. Maxim Kozlov – Familia, ultimul bastion

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Răbdarea îl umple pe om de har

Părinte, cum poţi face faţă unui care este nervos?
Prin răbdare.

Şi dacă nu ai?
Mergi şi cumpără! Se vinde la supermarket… Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. uită-te şi la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă marea nu este liniştită, ci fac răbdare până se va îndrepta vremea.
Părinte, cui se datorează nerăbdarea oamenilor?
Multei lor păci lăuntrice… Dumnezeu a legat mântuirea oamenilor de răbdare. „Cel care va răbda până la sfârşit se va mântui”, spune Evanghelia. De aceea Dumnezeu îngăduie greutăţi şi diferite încercări, pentru ca oamenii să se exerseze în răbdare.
Răbdarea porneşte de la dragoste. Ca să-l rabzi pe celălalt trebuie să te doară pentru el. şi văd că numai prin răbdare se menţine familia. Am văzut fiare care au devenit mieluşei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovniceşte cu multă uşurinţă.

Părintele Paisie Aghioritul – Viaţa de familie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Durerea pentru aproapele ajută familia

Cu cât mai multe bunuri dobândesc oamenii de astăzi, cu atât mai multe probleme au. Nu mulţumesc nici lui Dumnezeu pentru facerile Lui de bine, şi nici nu văd nefericirea semenilor lor, pentru ca să facă vreo milostenie. Risipesc şi nu se gândesc la celălalt că nu are ce să mănânce. Cum să vină apoi harul lui Dumnezeu? Chiar şi familist să fie cineva, tot trebuie să taie de undeva şi să economisească ceva, pentru a face vreo milostenie. Să le spună femeii şi copiilor lui că în cutare om există un bolnav părăsit, sau o familie săracă care are mare nevoie. Şi dacă nu are bani să le dea, atunci să le spună casnicilor săi: „Hai să le dăm cel puţin o carte creştinească, căci avem multe”. Şi astfel dând celor ce au nevoie, îşi fac bine atât sieşi, cât şi familiei sale!

Părintele Paisie Aghioritul – Viaţa de familie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Părinţi inteligenţi (6): Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc

Continuăm serialul dedicat formării de „părinţi inteligenţi”. Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, atrage atenţia asupra modului defectuos în care se face educaţia contemporană şi pledează pentru trecerea de la „părinţi buni” la „părinţi inteligenţi”; în acest sens vorbeşte despre şapte deprinderi ale celor dintâi, care trebuie transformate. Iată ce ne spune Dr. Curry despre ce-a de şasea deprindere:

Lecţii din fapte cotidiene
Părinţii buni sunt o enciclopedie de informaţii. Părinţii inteligenţi sunt însă povestitori agreabili, creativi, capabili să extragă din lucrurile de zi cu zi minunate lecţii de viaţă. Această deprindere contribuie la dezvoltarea creativităţii copilului, a perspicacităţii, capacităţii de a găsi soluţii în situaţii tensionate.
Dacă vă doriţi deci să fiţi un părinte inteligent, faceţi-vă un obicei din a dialoga şi a povesti. Captaţi-vă copiii nu prin autoritate, bani sau putere, ci prin inteligenţa şi afecţiunea voastră. Influenţaţi atmosfera în care trăiţi, fiţi o persoană agreabilă! Ce atitudine au copiii voştri şi ai prietenilor voştri faţă de dumneavoastră? Dacă vă evită, înseamnă că trebuie să vă revedeţi felul de a fi.

Poveşti care transformă supărările în motivaţie
Părinţilor care povestesc nu le este ruşine să-şi folosească greşelile şi greutăţile ca să-şi ajute copiii să privească în sinea lor şi să-şi găsească drumul. Când copiii sunt disperaţi, cu teama zilei de mâine, cu frica de a înfrunta o problemă, părinţii inteligenţi intră în scenă şi creează poveşti care le transformă supărările într-o sursă de motivaţie.
Iată un exemplu: odată, una din fiicele mele se simţea tristă şi respinsă, deoarece fusese criticată de nişte tineri pentru că era o persoană simplă şi nu îi plăcea să iasă în evidenţă, dar şi că nu era excesiv preocupată de estetică. După ce am auzit problema ei, i-am spus o pildă: unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit de nori. Am întrebat-o: tu ce soare preferi? S-a gândit şi mi-a spus că soarele real. Atunci i-am spus că soarele ei străluceşte, chiar dacă oamenii nu cred în el; lumina ei există, iar într-o zi norii care o acoperă se vor risipi, iar ceilalţi o vor vedea. Să nu îţi fie frică de critica altora, ci să îţi fie teamă să nu îţi pierzi lumina! Niciodată nu a uitat ce i-am spus.
Sosirea unui nou frate în familie poate genera reacţii agresive, respingeri, retrageri instinctive în sine (de exemplu incapacitatea de a controla urinarea) şi schimbări de atitudine ale fratelui mai mare, care îşi simte ameninţată poziţia. Pentru a preîntâmpina aceste probleme, creaţi încă dinaintea naşterii pruncului poveşti care îl includ pe cel mic în experienţele distractive ale celorlalţi fraţi şi stimulează spiritul de convieţuire în cadrul familiei. Asimilând aceste poveşti, fratele mai mare încetează să mai considere că cel mic este un rival şi începe să îl iubească.

Învăţaţi-i mult, vorbind puţin
Iisus Hristos a fost un excelent educator, iar el vorbea în parabole. Fiecare parabolă pe care a rostit-o era o pildă bogată, care dezvolta inteligenţa, distrugea ideile preconcepute şi stimula gândirea. Acesta era un secret care făcea ca El să fie mereu înconjurat de tineri.
Tinerii apreciază persoanele inteligente, iar pentru a fi părinţi inteligenţi nu e nevoie să fiţi intelectuali sau savanţi. Este suficient să creaţi poveşti şi să inseraţi în ele lecţii de viaţă. Mulţi părinţi sunt închistaţi în modul lor de a gândi. Ei consideră că nu sunt creativi şi că nu au perspicacitate, ceea ce nu este adevărat. Ca cercetător al inteligenţei umane vă pot spune că fiecare om are un potenţial intelectual enorm, dar pe care îl reprimă. Există astfel un narator de poveşti chiar şi în omul cel mai închis!
Aşa că luaţi aminte:
Nu ţipaţi, nu atacaţi, nu răspundeţi cu agresivitate!
Spuneţi-le poveşti celor dragi; puteţi astfel să îi învăţaţi mult, vorbind puţin. Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde.
Aveţi curajul de a vă schimba!

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Cel mai important lucru în educarea copiilor: să trăieşti creştineşte

În ce fel poţi ajuta copiii să simtă realitatea lui Dumnezeu, cum poţi să vorbeşti cu ei despre Dumnezeu?
Linia comportamentului nostru legat de aceste chestiuni trebuie să fie în general aceeaşi ca şi întregul nostru comportament în ce priveşte educarea copiilor. Nu trebuie realizate metode speciale sau indicaţii pentru soţ sau soţie ca să citească nu ştiu ce cărţi. Experienţa trăirii lui Dumnezeu se dobândeşte personal, inclusiv de către copii, căci nimeni nu se va ruga în locul lor şi nimeni nu va asculta în locul lor cuvintele Evangheliei, aşa cum au foste ele auzite timp de două mii de ani de către milioane de creştini ortodocşi.
Pe de altă parte, copilul poate fi ajutat dacă este adus aproape de Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie doar să trăieşti alături de copil ca un creştin ortodox, fără să fii fals şi să uiţi faptul că fiii noştri pot fi ispitiţi din cauza noastră sau, dimpotrivă, pot alege ceea ce considerăm noi că este important în viaţă. Toate celelalte lucruri sunt detalii. Din descrierea vieţii sfinţilor şi din amintirile despre oameni vrednici se pot valorifica multe episoade legate de simţirea lui Dumnezeu de către cineva aflat la vârsta copilăriei. Această experienţă particulară este, desigur, foarte valoroasă. Cel mai important în educarea copiilor pentru o viaţă cu Dumnezeu este să trăieşti creştineşte.

Pr. Maxim Kozlov – Familia, ultimul bastion

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

„Ne numim creştini dar nu trăim creştineşte”

Părintele Daniel Dogariu este preot paroh în satul natal, Şercăiţa, de 8 luni. Ne cunoaştem de câţiva ani, pentru că a fost înainte de hirotonie cântăreţ la această biserică şi profesor de religie şi la noi, în satul vecin. Un om bun, liniştit şi modest, care nu caută să iasă în evidenţă. Aceleaşi calităţi le-am găsit şi la preotul de acum, dornic să facă lucrurile bine, să îşi îndeplinească misiunea „cum trebuie”, după cum însuşi ne mărturiseşte. Ne-a primit cu drag şi multă căldură, împreună cu doamna preoteasă, în frumoasa bisericuţă – monument istoric, aflată în restaurare, unde am stat de vorbă despre slujirea preoţească şi viaţa creştină.

Părinte, când v-a încolţit în suflet dorinţa de a deveni preot?
Acest gând l-am avut încă din şcoala generală. La ora de religie părintele ne învăţa cântări religioase, ne punea să facem lectură biblică, făceam serbări la biserică, în care întotdeauna aveam şi eu câte ceva de spus. Am simţit astfel că îmi place. După ce am terminat liceul n-am mai stat prea mult pe gânduri şi m-am hotărât să mă pregătesc pentru acest domeniu, chiar dacă mi-a fost greu la început, pentru că nu făcusem seminarul.

Cu ce gânduri aţi început slujirea preoţească?
Cu gândul de a-mi face misiunea cum trebuie. Avem datoria ca şi preoţi să fim „lumina lumii”, deci mi-am pus pe primul plan zidirea duhovnicească a enoriaşilor şi bineînţeles să le fiu aproape în toate momentele din viaţă, şi în biserică şi la casele lor.
Îmi doresc apoi să continuăm lucrarea începută de părintele Emil Popa, de restaurare a picturii şi după aceea ar fi ridicarea unei case parohiale. Sigur că acum sătenii nu se gândesc la asta, pentru că ei contribuie la pictură şi este greu, dar acesta ar fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, următorul pas. Şi părintele Emil, şi eu suntem fii ai satului, dar Şercăiţa trebuie să aibă o casă parohială, ca şi celelalte sate.

Cum este să fii preot în satul natal, e un avantaj sau un dezavantaj?
Ar fi un avantaj faptul că ştii omul, ştii fiecare „cât poate să ducă”. Un dezavantaj… cei care până acum te-au văzut ca pe „fiul lui cutare” nu te văd chiar toţi ca şi preot, ci rămâi tot „fiul lui cutare”. Nu am însă de ce să mă plâng, pentru că lumea mă respectă. Şi până la urmă poţi să fii străin într-un sat şi să nu fi respectat ca şi preot.
În satul natal cred că este important ce imagine ai avut înainte să fii preot. Pentru că dacă ai avut o imagine bună, adică nu ai colindat nu ştiu ce locuri unde să-ţi pierzi vremea, nu ai umblat prin baruri şi discoteci, ci ai avut o imagine exemplară, nu are nimeni ce să îţi reproşeze şi eşti respectat ca şi preot al satului.

Cum vă vedeţi acum, la ceva mai mult de o jumătate de an de când aţi fost hirotonit, vi s-au schimbat gândurile şi intenţiile de la început?
Nu, aceleaşi gânduri le am. Sunt încă la început, nu mi-am pierdut din entuziasm şi sper că nu îmi voi pierde, pentru că trebuie să ai ca preot curaj de a face lucrurile bine.

Spuneţi-ne un gând pe care ar trebui să îl aibă la inimă creştinul în aceste vremuri tot mai grele.
În primul rând să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu şi de Biserică. Să fim cât mai des prezenţi la biserică, iar după ce plecăm de aici să continuăm să trăim în rugăciune. Să nu mai fim învrăjbiţi şi să nu uităm porunca de a ne iubi aproapele.
Din păcate mulţi oameni vin la Sfânta Liturghie, dar când ies e ca şi când nu ar fi fost la biserică. Ne numim creştini dar nu trăim creştineşte, de aceea mergem la biserică mai mult ca o tradiţie, că aşa ne-am pomenit, dar când plecăm de la biserică uităm că am fost să ne rugăm, să iertăm şi să cerem iertare de la Dumnezeu.
Din păcate societatea ne îndreaptă atenţia doar spre cele materiale, iar acestui lucru i-au căzut pradă în primul rând tinerii, care ştiu de biserică doar la marile sărbători.

De ce credeţi că nu vin tinerii la biserică?
Pentru că îşi aleg alt mod de a petrece sfârşitul de săptămână şi uită care este alternativa cea bună. Asta învaţă din păcate şi din familie, din educaţia primită, pentru că perioada de comunism i-a îndepărtat pe oameni de credinţa autentică, practicată în viaţa de zi cu zi. Mulţi vin la biserică doar când au un necaz sau o bucurie în familie şi au nevoie de serviciile preotului. Sperăm ca prezenţa religiei în şcoli să schimbe ceva. Mă bucur că la noi în sat există tradiţia de a-i aduce pe copii la biserică în timpul orei de religie din zilele de sărbătoare de peste săptămână. A făcut acest lucru şi părintele Emil, l-am făcut şi eu, iar acum este continuat obiceiul şi de profesorul actual. Sperăm să se continue, pentru că este un lucru foarte bun. Dar să nu uităm însă că a fi adus copilul la biserică de către profesorul de religie nu este suficient. Cel mai important este exemplul pe care îl au în familie. Dacă părinţii îşi trăiesc credinţa în viaţa de zi cu zi, nu doar duminica, merg la biserică cu drag şi bucurie, nu doar pentru că aşa se face, şi trăiesc creştineşte, copiii vor putea vedea în ei un model de viaţă adevărat. Acest model va rămâne mereu în inima lor, şi chiar dacă poate nebunia tinereţii îi va face să se îndepărteze pentru moment de el, mai târziu, la maturitate, se vor întoarce la valorile din familie, dacă acestea au fost autentice.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

David şi Goliat

Adam, Eva, Abel, Avraam, Noe şi mulţi alţii din poporul Israel au aşteptat cu răbdare să se nască Mântuitorul care le-a fost promis. Ei Îl iubeau pe Dumnezeu şi aveau încredere în El. Ce înseamnă să ai încredere? Copiii au încredere în părinţi că au grijă de ei, pentru că îi iubesc. În Dumnezeu avem şi mai mare încredere, pentru că El este mai puternic şi mai înţelept decât oricine. În povestea lui David şi Goliat, vedem că Dumnezeu îl ajută pe cel care are încredere în El. Povestea noastră ne spune despre doi oameni, unul care credea în Dumnezeu şi unul care nu credea.

Sfântă Scriptură ne povesteşte (în capitolul I Regi, 17) despre poporul israeliţilor, ocrotiţi de Dumnezeu, care au fost atacaţi de către un neam războinic şi crud. Cele două armate stăteau faţă în faţă aşteptând lupta. Dintre filisteni - căci aşa se numeau duşmanii israeliţilor - a ieşit un luptător cum nimeni nu mai văzuse, un adevărat uriaş, cu o suliţă imensă în mână, cu platoşă, scut şi un coif de aramă. Numele sau era Goliat - uriaşul neînvins. Şi Goliat a început să strige la oştenii israeliţi, înfricoşaţi deja de statura lui impunătoare:
- Hei, fricoşilor, alegeţi un bărbat adevărat dintre voi şi să vină acela să se lupte cu mine! De mă va doborî, noi toţi vom fi învinşi şi vă vom lăsa în pace. Dar dacă eu îl voi învinge, atunci veţi fi robii noştri şi ne veţi sluji nouă! Haideţi, laşilor, nu are nimeni curaj?
Nici unul nu cuteza să iasă în faţă şi să se lupte cu uriaşul.
David, un tânăr simplu şi credincios, veni chiar atunci în tabără israeliţilor, la fraţii săi mai mari, să le aducă de mâncare. El era păstor şi păzea în fiecare zi oile tatălui său, iar atunci când vreun animal sălbatic ataca turma, David nu se pierdea cu firea, ci azvârlea pietre cu praştia sa până ce alunga fiara. Era, însă, prea tânăr pentru luptă şi de aceea nu era încă soldat. Dar auzind David batjocurile lui Goliat, a ieşit în faţă armatei pentru a se lupta cu el.
Văzându-l atât de tânăr şi fără arme, Goliat îl privi cu dispreţ şi îi strigă:
- Cum îndrăzneşti să vii să te lupţi cu mine, păstorule? Te văd cu un toiag şi cu pietre în desagă, ce crezi că eu sunt câine, să mă alungi aşa?
- Eşti mai rău decât un câine, om rău şi fără credinţă, i-a răspuns David. Tu vii împotriva mea şi a neamului meu cu război, dar Dumnezeu este de partea mea şi eu te voi birui!
Amândoi s-au repezit unul spre celălalt, Goliat ridicând ameninţător lancea sa, gata să-l sfărâme pe micul David dintr-o lovitură. Dar acesta nu s-a speriat şi iute şi-a scos din traistă praştia ce o purta mereu la câmp, înşfăcă o piatră şi învârtind cu putere praştia deasupra capului sau, slobozi dintr-o dată piatra, care îl lovi pe Goliat drept în frunte.
Uriaşul s-a prăbuşit dintr-o dată, fără suflare, la picioarele lui David. Uimiţi, filistenii au fugit care încotro, temându-se de israeliţii care acum strigau de bucurie.
David a avut curaj şi încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Chiar dacă Goliat era un războinic puternic şi viteaz, tânărul David l-a biruit, căci dreptatea era de partea sa, fiindcă "Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har!”

Activităţi practice:

1. Citiţi povestea lui David şi Goliat, sau rugaţi pe altcineva să v-o citească.
2. Coloraţi planşa.
3. Seara, când vă rugaţi, spuneţi următoarea rugăciune:
Doamne, mâna ta cea puternică este ca un scut care ne apără de orice rău. Dă-ne credinţă puternică, să avem încredere că tu ne vei purta mereu de grijă. Amin.
4. Desenaţi, coloraţi şi decupaţi un scut şi o sabie dintr-o cutie de carton. Confecţionaţi un coif din hârtie. În loc de pietre folosiţi ghemotoace de hârtie. Mai aveţi nevoie de traista în care David aducea mâncarea (puteţi folosi o sacoşă de plastic sau de hârtie).
5. Folosindu-vă de obiectele realizate realizaţi împreună cu un frate sau o soră sceneta poveştii. Repetaţi şi apoi jucaţi-o în faţa părinţilor. Puteţi invita la spectacol şi pe prietenii voştri sau pe vecini.


(Pentru a tipări daţi clic pe imagine)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Soloveţki - mănăstire şi gulag

Ostrovul Soloveţki este situat în partea nord-estică a Rusiei, lângă Marea Albă, şi este compus din 6 insule, dintre care cele mai extinse sunt: Soloveţki, Anzerski, Bolchaia Mouksalma şi Malaia Mouksalma. Insula Soloveţki este cunoscută mai ales datorită Mănăstirii Soloveţki (o traducere mai apropiată de originalul rusesc Соловецкий decât forma „Solovăţ”, sub care este cunoscut aşezământul în România), ce a fost întemeiată în secolul al XV-lea, dar şi datorită închisorii din perioada sovietică, care a reprezentat o etapă premergătoare pentru organizarea Gulagului comunist rusesc. În 1974 insulele au devenit un sit natural protejat. Arhipelagul, împreună cu patrimoniul arhitectural, ce au fost martorele terorii staliniste, au fost primele situri ruseşti înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO în 1992.

Mănăstirea. Mănăstirea Soloveţki a fost fondată în 1429 de către monahii Savatie şi Gherman. Între secolele XV-XVI a cunoscut o perioadă de dezvoltare, prin extinderea spaţiului către Kem, Suma, Marea Albă şi prin activităţile comerciale pe care monahii le-au derulat, devenind principalii actori economici ai regiunii. De asemenea, mănăstirea reprezenta cel mai important punct fortificat de la frontiera nordică. Deţinea garnizoană şi tunuri proprii, ceea ce i-a permis ca, între secolele 16 şi 17, să riposteze atacurilor cavalerilor livonieni şi suedezi.
La mijlocul secolului al XVII-lea era compusă din 350 de monahi şi 700 de meşteşugari şi ţărani. Aceştia din urmă au fost aduşi pe insulă pentru realizarea activităţilor mănăstirii: pescuit, vânătoare pentru valorificarea blănurilor, prelucrarea metalului, a sidefului şi a micii, cultura scoicilor, conservarea peştilor (în anul 1660 existau 54 de camere pentru sărarea şi afumarea acestora). Din 1765, mănăstirea depinde direct de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruseşti.
Între secolele XVI-XX, Mănăstirea a fost locul de exil al opozanţilor regimului autocratic din Rusia, dar şi ai celor care se opuneau religiei ortodoxe oficiale. De aceea, ea a jucat un rol esenţial la încreştinarea nordului Rusiei. Aici se păstrează manuscrise şi incunabule (tipărituri de la începutul artei tipografice) de o importanţă deosebită.

Lagăr de concentrare. După revoluţia bolşevică, între 1920 şi 1923 Mănăstirea a fost închisă şi transformată în vastul complex represiv Soloveţki. Închisoarea s-a dorit un experiment destinat „redresării morale a elementelor sociale rebele”: monahi, nobili, burghezi, intelectuali, ofiţeri ţarişti, preoţi, revoluţionari. În cadrul sistemului numit Gulag munca era plătită în mâncare, după o distribuţie foarte precisă a hranei. Astfel, existau 3 categorii:
1. Cei care puteau face faţă unei munci grele - primeau 800 grame pâine şi 80 grame carne;
2. Cei capabili de muncă uşoară - primeau 500 grame pâine şi 40 grame carne;
3. Invalizii - primeau 400 grame pâine şi 40 grame carne.
Fiecare grup primea responsabilităţi diferite. De fapt, aceasta era o modalitate de a împărţi prizonierii în cei care supravieţuiau şi ceilalţi.
Insula Soloveţki este cunoscută şi în planul cultural, prin descrierea Gulagului făcută de Aleksandr Soljeniţîn în celebra carte „Arhipelagul Gulag” şi prin realizarea filmului „Ostrov” – care prezintă file din patericul ortodox contemporan.
Astăzi, Mănăstirea Soloveţki s-a reîntors la activitatea de început. Aproximativ 40 de monahi locuiesc aici şi încearcă să restaureze viaţa duhovnicească.

Sfinţii întemeietori. Sfinţii Savatie, Gherman şi Zosima au fost asceţi şi au dus o viaţă de nevoinţe în sihăstria nordului rusesc. Ei sunt organizatorii Mănăstirii şi formatorii unui şir de pustnici ortodocşi, ce practicau rugăciunea neîntreruptă şi asceza aspră. Moaştele lor sunt făcătoare de minuni şi sunt puse la închinare în racle în Biserica Zosima-Savatie din insula Soloveţki.

Sfântul Savatie – primul nevoitor din insula Soloveţki. A vieţuit în trei locuri diferite: la Mănăstirea Kirilo-Beloozersk, pe insula Valaam şi la Soloveţki. Acest din urmă loc a fost locul plin de taină şi de pustie pe care sfântul l-a căutat întreaga lui viaţă. Sfântul Savatie este un exemplu de ascet ortodox şi de nevoitor smerit. La sfârşitul vieţii, a mers la egumenul Natanael, care i-a ascultat mărturisirea şi care l-a împărtăşit cu Trupul de Viaţă Făcător al lui Hristos. A fost canonizat sfânt în anul 1547, cu ziua de cinstire în 27 septembrie.

Sfântul Gherman – făcătorul de minuni. Acest sfânt s-a nevoit la paraclisul de pe râul Vaga. Când sfântul Savatie a plecat din mănăstirea Valaam ca să găsească un loc prielnic vieţii monahale şi ascetice, l-a întâlnit pe cuviosul Gherman la paraclisul său. Au hotărât amândoi să vieţuiască împreună şi să se nevoiască pe insula Soloveţki. După ce a pustnicit pe insulă timp de 50 de ani, sfântul a adormit întru Domnul. În anul 1692, potrivit gramatei de binecuvântare, cinstirea cuviosului se face local în data de 30 iulie.

Sfântul Zosima – întemeietorul vieţii de obşte din Soloveţki. După moartea sfântului Savatie, sfântul Gherman l-a adus pe insulă ca împreună-vieţuitor pe cuviosul Zosima. Amândoi au închegat o obşte de monahi şi au ridicat o bisericuţă, ale cărei ruine se pot vedea şi astăzi pe insulă. Acest sfânt a fost primul egumen al Mănăstirii; el a mai construit o biserică şi chilii, deoarece obştea se înmulţise, şi a lărgit mănăstirea. Sinodul din Moscova din anul 1547 a hotărât ca preacuviosul Zosima să fie cinstit în ziua de 17 aprilie.

Insula Soloveţki, binecuvântată de nevoinţa sfinţilor monahi, dar şi de sângele martirilor, constituie un izvor de sfinţenie pentru Rusia ortodoxă şi pentru creştinătatea răsăriteană.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009


Manastirea Solovetki, Rusia

Cum ne spovedim?

Aşa cum zilnic acordăm atenţie trupului, spălându-l, punând haine curate pe el şi hrănindu-l de câteva ori pe zi, tot astfel zilnic se cade a ne îngriji şi de suflet, spălându-l cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele săvârşite, îmbrăcându-l în hainele frumoase ale faptelor bune şi hrănindu-l cu rugăciune, citiri din cărţi de suflet şi mai ales cu Sfânta Împărtăşanie. Aceste lucrări duhovniceşti nu sunt rezervate doar posturilor, ci ele au un caracter permanent pentru cei ce doresc cu sinceritate mântuirea.

Pregătirea. Aşadar, ne putem spovedi şi împărtăşi şi în afara posturilor mari, deci în cursul anului, mai ales că în fiecare săptămână sunt rânduite două zile de post. Unii duhovnici recomandă chiar şi o a treia zi de post, ziua de luni, rânduială care se ţine îndeosebi în mănăstiri şi de unii credincioşi mai râvnitori. Am pomenit de post ca să înţelegem că pentru Sfânta Împărtăşanie, ca şi pentru spovedanie, trebuie să ne pregătim. Nu ne putem prezenta oricum în faţa duhovnicului.

Rugăciune pentru luminarea minţii. Când simţim nevoia de a mărturisi păcatele, mai întâi înmulţim rugăciunea, şi mai ales rugăciunea personală în care rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze mintea pentru a ne aduce aminte cu uşurinţă faptele cu care l-am supărat pe Dumnezeu. Căutăm să ţinem minte faptele rele pe care le-am făcut şi observând urmările lor în viaţa noastră şi a semenilor noştri, Îl rugăm pe Dumnezeu cu smerenie să ne ierte. De asemenea, Îl rugăm pe Dumnezeu să rânduiască ziua când ne vom prezenta înaintea slujitorului său pentru a ne mărturisi.

Rugăciune pentru duhovnic. Mărturisirea se face la duhovnic, adică la acel preot pe care îl simţim foarte apropiat sufletului nostru. El poate fi preotul din parohia noastră, dintr-o altă parohie, sau un preot de la mănăstire, cu care putem ţine legătura.
Dacă nu ai un asemenea duhovnic, apropiat sufletului tău, tot prin rugăciune se găseşte. Roagă-l pe Dumnezeu să-ţi rânduiască un astfel de om, prin care El să-ţi vorbească! Acesta este un aspect foarte important. La duhovnic merg ca Dumnezeu să-mi vorbească prin el, să-mi spună că m-a iertat şi prin duhovnicul meu să-mi dea iertarea şi să îmi spună ce să fac atunci când eu nu ştiu.
Înainte de Spovedanie mă rog deci pentru mine, dar mă rog şi pentru duhovnicul meu, ca Dumnezeu să rânduiască întâlnirea cu el şi să aşeze pe buzele lui cuvânt pentru mine.
Următorul pas este acela de a lua legătura cu părintele duhovnic. Îi spui că vrei să te spovedeşti şi îl întrebi când ai putea să mergi. E foarte important ca duhovnicul să fie liniştit, să aibă dispoziţie sufletească pentru spovedit, adică într-un fel să fie şi el pregătit, de aceea numai el îţi poate spune aceasta. E bine să procedezi aşa chiar dacă duhovnicul tău este preotul paroh. Are nevoie şi el de timp să se pregătească pentru a spovedi. De obicei, la parohie duhovnicii spovedesc după Vecernia pe care o slujesc împreună cu cei care doresc să se spovedească.

Mărturisim păcatele personale. La spovedanie trebuie mărturisite păcatele personale şi nu ale altora. Să ne gândim la vina noastră, nu să ne îndreptăţim, să ne găsim scuze sau să ne lăudăm cu virtuţile: „de postit am postit, de rugat m-am rugat, am miluit după putere, n-am făcut rău la nimeni, n-am omorât pe nimeni, ş.a.m.d.“

Sincer şi complet. Lăsând la o parte ruşinea şi folosind-o potrivit scopului cu care Dumnezeu ne-a dăruit-o, anume pentru a ne feri de păcat, vom spune la spovedanie toate păcatele pe care le-am făcut, fără a evita mărturisirea unora. Păcatul nemărturisit nu numai că rămâne neiertat, dar atrage cu sine o povară şi mai mare: rămân neiertate şi păcatele mărturisite. În loc să pleci uşurat de la spovedit, vei pleca mai împovărat decât cum ai venit.
Atunci când te mărturiseşti la duhovnic să spui nu numai ce ai făcut, ci şi ce ai spus, ce gânduri rele ai avut, ce ai poftit şi, în general, tot ceea ce este păcătos. Să ai în vedere păcatele cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, cu ştiinţă şi cu neştiinţă.

Mărturisim păcatul pe nume. Păcatul trebuie vădit, spus pe nume: am minţit, am gândit de rău pe aproapele meu, am primit gânduri de curvie, nu am păzit postul, nu m-am rugat, am făcut desfrânare, am furat etc. Mărturisite pe nume, păcatele nu mai au putere asupra ta, le-ai biruit mărturisindu-le. Evitând acest lucru prin expresii de genul „sunt cel mai mare păcătos, toate păcatele le-am făcut“, puterea lor de influenţă rămâne asupra ta, nu tu le-ai biruit, ci ele te-au biruit pe tine în felul acesta, deoarece ai refuzat să le mărturiseşti. Deşi spui că eşti cel mai mare păcătos, totuşi n-ai mărturisit nici un păcat care să dovedească aceasta. Ele rămân cuibărite în sufletul tău şi vor lucra asupra ta cu mai multă putere.

Spovedania nu este interogatoriu. Duhovnicul are de făcut o lucrare asemănătoare medicului. Doctorul se ocupă de trup, duhovnicul de suflet. Aşa cum spui doctorului ce te doare, la fel trebuie procedat şi la spovedanie. La această „consultaţie“ duhovnicească trebuie să mărturiseşti duhovnicului ce probleme ai, ce slăbiciuni ai, ce păcate ai făcut. Duhovnicul nu are de unde să ştie starea ta sufletească dacă nu-i spui tu însuţi. De aceea nu aştepta să fii întrebat, ci mărturiseşte singur păcatele tale.

Secretul spovedaniei. Când duhovnicul vorbeşte, ascultă-l cu atenţie. Între cuvintele pe care le auzi se află şi cuvântul de la Dumnezeu pentru tine. Dacă asculţi cu atenţie inima ta va tresări, vei simţi un fior sfânt la auzirea unor cuvinte. Ia aminte la ele, fără să-l întrerupi pe duhovnic. Fără a destăinui altora cele ce ai auzit, împlineşte cum poţi cuvântul. Dumnezeu ţi-a vorbit prin duhovnic. Spovedania, ţinând de intimitate, are un caracter tainic, de aceea secretul spovedaniei trebuie păstrat atât de preot, cât şi de credincios! Ceea ce ai auzit la spovedanie ţi se potriveşte numai ţie, nu şi altora, e cuvântul lui Dumnezeu pentru tine, nu pentru alţii!

Sfânta Împărtăşanie. Spovedania este sau nu urmată de Împărtăşire. Există cazuri când Sf. Împărtăşanie îi poate face rău unui om, aşa cum ne spune Sf. Apostol Pavel: „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor 11, 29-30). Oprirea temporară de la Împărtăşanie este deci spre sănătatea celui care vrea să se îndrepteze.
O spovedanie completă şi sinceră aduce uşurare sufletească şi bucurii de negrăit. Făcută cât mai des, ea ne ajută încet-încet să ne îmbunătăţim viaţa şi să prindem puteri în lupta cu păcatul. Iar străduinţa noastră zilnică ar trebui să fie acesta: Aşa să-ţi fie viaţa încât să meriţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie în fiecare zi. (Sf. Ambrozie al Mediolanumului)

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009