Cum îl putem ajuta pe soţul necredincios?

Cum îl poate ajuta un soţ pe celălalt, dacă el spune: „Dumnezeu este în suflet şi nu am nevoie să merg la biserică”, în caz că exemplul personal al celui îmbisericit nu dă roadele dorite?

În acest caz nu se poate vorbi despre nişte trucuri metodologice care să dea rezultate, deoarece relaţiile interumane diferă de la o familie la alta. Eu însă continui să insist asupra ideii că există un principiu creştin general al vieţuirii în comun: „Doamne, converteşte-l la Biserică, dă-i pocăinţă în felul în care ştii Tu şi cu preţul pe care Îl cunoşti”. Această rugăciune trebuie făcută, în primul rând, din credinţă. Dacă însă te rogi amintindu-i lui Dumnezeu în felul următor: „Doamne, converteşte-l pe soţul/soţia mea pentru ca să mă asculte şi să meargă în aceeaşi parohie cu mine, să citească şi el cărţile pe care le citesc eu şi să se spovedească la acelaşi duhovnic, trăind după aceeaşi rânduială creştinească”, acestea s-ar putea să nu se întâmple. În acest caz, ca şi în general, în viaţă, trebuie să ai încredere totală în Cel de Sus: „Doamne, dă-i soţului/soţiei mele pocăinţă în felul în care ştii mai bine”. Această rugăciune trebuie să fie sinceră şi responsabilă, pentru că astfel de căi, alese de Domnul, pot însemna şi necazuri în viaţă, boală sau probleme de serviciu.
Vreau să vă dau şi un exemplu din alt domeniu, care să confirme ce stabilim acum. Se întâmplă ca la preot să vină oameni bogaţi, dornici să ajute sfântul locaş, care spun: „Acum, părinte, să vă rugaţi pentru mine”. Preotul promite să se roage pentru acel om, dar nu pentru ca el să aibă succes în afaceri sau în politică, ci pentru mântuirea sufletului. Rezultatul unor astfel de rugăciuni poate fi falimentul omului bogat sau faptul de a nu mai fi ales niciodată deputat. Atunci când preotul anunţă acest lucru dinainte, oamenii răspund în mod diferit. Fiecare însă trebuie să înţeleagă că rugăciunea noastră pentru soţ trebuie să sune astfel: „Doamne, sunt gata să primesc şi să duc toate câte îi vor fi date spre folos sufletesc”.
Apoi, trebuie să credem că Domnul ne aude şi să nu uităm pilda evanghelică despre văduva care a mers multă vreme la judecător, până când acela, de lehamite, i-a dat ce cerea. De ce? Pentru că femeia nu a pregetat să insiste în rugăminţi. „Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung?” (Luca 18, 7). Lucrurile nu se întâmplă imediat, ca la o apăsare de buton, după care omul iubit trebuie să se schimbe automat. Noi nici nu vrem ca aproapele nostru să devină un mecanism cu o gamă de calităţi pozitive, ci vrem ca, îmbisericindu-se, acesta să rămână personalitatea pe care am cunoscut-o la început şi am îndrăgit-o. Cel mai important este să lucrăm în rugăciune şi să nu încetăm a cere, chiar dacă transformarea nu se poate vedea imediat sau chiar dacă noi, care suntem lângă persoana în cauză, nu ne dăm seama de schimbare. Pentru a vedea cum se schimbă omul este nevoie să fii la distanţă. De aceea, trebuie să facem toate acestea ţinând cont de starea actuală a sufletului aproapelui, dar şi de ceea ce spune duhovnicul.
Mai este foarte important să nu facem pauză în lucrarea pe care am început-o, de exemplu în concediu, când se pare că nu este timp de exerciţii spirituale, ci de distracţie. Aşa nu vom putea reuşi să realizăm ceea ce ne-am propus. Dacă începem o astfel de muncă trebuie să o susţinem tot timpul, căci nu poţi fi creştin doar în anumite perioade din an.

Pr. Maxim Kozlov – Familia, ultimul bastion

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009