Editorial: Cutiuţa cu surprize…

Pe cât de revoluţionară a fost apariţia televiziuni, pe atât de revoluţionare sunt şi modificările pe care aceasta le aduce în viaţa noastră. Omul s-a trezit invitat ca spectator şi participant, chiar dacă nu real, dar cu siguranţă imaginar, la orice eveniment petrecut chiar la mii de kilometri distanţă pe pământ, dar nu numai… De la spectacolul imaginilor din jungla amazoniană, până la primele imagini de pe lună, omul care posedă cutia magică numită televizor trăieşte realităţi pe care poate în viaţa reală niciodată nu i-ar fi cu putinţă să le vadă.
Cum însă am învăţat că orice lucru, orice idee şi orice gând poate avea „o altă faţă”, e important să înţelegem că şi televiziunea are „reversul medaliei” specific ei. De la dezinformare, manipulare, mesaje subliminale, până la violenţă, pornografie, minciună, sunt servite de către furnizorii de produse media, în virtutea cererii clientului. Este această cutiuţă plină cu surprize, diabolică? Nu. Aşa cum nici alcoolul nu este rău sau bun în sine, ci după cum este folosit. Omul este cel care dă valoarea lucrului pe care îl utilizează. El poate utiliza alcoolul ca medicament şi aliment, dar folosit în exces acesta îi poate deveni duşman de moarte. Omul investeşte în televizor un lucru de mare preţ, timpul; o „afacere” care nu este deloc în favoarea lui. De cele mai multe ori roadele investiţiei sunt devastatoare: copii care, în loc să aibă o copilărie frumoasă şi naturală, devin pokemoni violenţi sau roboţi super înarmaţi; adulţi care, fără a se întreba cât valorează timpul ca dar de la Dumnezeu, petrec zilnic ore întregi în faţa televizorului – femei nedezlipite de poveştile cu iz dulceag din telenovele şi viaţa mondenă, bărbaţi care „trebuie să fie la curent” cu „ştirile” (răutăţile) zilei sau „pun ţara la cale” urmărind interminabile dispute politice.
Rezultatul….? O lume care nu mai are timp să se bucure de viaţa reală, simplă şi naturală. Luaţi aminte cât timp petreceţi în faţa televizorului şi cântăriţi… Nu-i aşa că privitul la televizor e seducător? Nu-i aşa că e tentant să te întinzi seara, la oboseală, pe canapea şi să te afunzi în starea de reverie indusă de cutia vorbitoare? Nu-i aşa că e mai comod să-l laşi pe copil în faţa televizorului şi acesta să pună mai puţine probleme şi să-ţi consume mai puţină energie? Aşa este.
V-aţi întrebat însă cu ce preţ? V-aţi întrebat de ce copiii nu sunt liniştiţi, de ce devin agitaţi şi exprimă comportamente agresive şi ciudate? V-aţi întrebat ce primeşte în orele de privit la televizor, care este pierderea pe care o are copilul pe plan afectiv? V-aţi întrebat ce ne fascinează de petrecem ore în şir în faţa acestei cutiuţe plină cu surprize? Dacă nu v-aţi întrebat, vă rog faceţi aceste lucru înainte de a fi prea târziu. Dacă nu pentru dumneavoastră, măcar pentru copiii dumneavoastră. Reducând influenţa şi prezenţa televizorului în viaţa familiei, veţi câştiga enorm în plan afectiv şi al relaţiilor cu ceilalţi. Veţi câştiga bucurie şi împlinire.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Postul Mare, începutul unei noi vieţi

Postul Mare ni se înfăţişează înaintea ochilor sufleteşti ca un urcuş duhovnicesc spre Înviere. Şi dacă în fiecare an sărbătorim în noaptea luminoasă a Paştelui Învierea Domnului, cu ajutorul postului avem şansa să dobândim sfârşitul celor vechi şi păcătoase din noi şi începutul unei noi vieţi în Hristos. Condiţia pentru a dobândi acestea este să păşim pe fiecare treaptă a postului, aşa cum ne învaţă Biserica.

Trepte pregătitoare
Fiecare Duminică poate fi considerată câte o treaptă prin care, dacă păşim pe ea, Dumnezeu ne apropie de Sine, ne dăruieşte o virtute.
Prima dintre aceste trepte este Duminica lui Zaheu, Duminica dorinţei. De la început ni se atrage atenţia că această cale a postului trebuie să aibă la bază dorinţa, voinţa personală de a-L întâlni pe Dumnezeu.
Duminica cananeencei e Duminica credinţei statornice. Ni se spune prin aceasta că numai cel ce va merge înainte pe calea postului cu încredere că va primi mila lui Dumnezeu acela se va şi bucura de ea.
Duminica Vameşului şi a Fariseului e Duminica smereniei. Biserica ne învaţă acum că toată calea postului trebuie să o parcurgem cu smerenia vameşului fără gândul că postul practicat de noi ar fi vreun lucru mare înaintea lui Dumnezeu. E doar o datorie. În această Duminică începe perioada Triodului, aceasta fiind cartea liturgică specifică perioadei Postului Mare, carte care conţine slujbele acestei perioade şi care ne introduce în atmosfera Postului Mare.
Duminica Fiului risipitor este Duminica întoarcerii din exil. Asemeni fiului risipitor, fiecare dintre noi ne-am autoexilat din casa Tatălui ceresc prin păcatele făcute, ne-am înstrăinat de Dumnezeu. Această Duminică ne aduce în atenţie că Dumnezeu e Tată iubitor şi primitor şi că noi putem, cu ajutorul dorinţei, al credinţei şi al smereniei să redobândim statutul de fii ai Săi.
Duminica lăsatului sec de carne e Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi. În această Duminică ni se înfăţişează criteriul prin care vom fi judecaţi, şi anume iubirea aproapelui. În această Duminică ni se spune că orice nevoinţă nu are nici o valoare dacă nu e îndreptată spre împlinirea poruncii de a iubi.
Ultima dintre aceste trepte pregătitoare este Duminica lăsatului sec de brânză, Duminica izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica iertării, căci în această Duminică auzim rostindu-se cuvintele: şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Această Duminică însumează întreaga pregătire pentru post. Acum ştim că am fost creaţi pentru Rai, pentru comuniunea cu Dumnezeu, dar păcatele ne-au îndepărtat de Dumnezeu şi existenţa noastră a devenit un exil. Nu ne rămâne decât să ne recunoaştem greşelile şi, cu credinţă, nădejde şi dragoste, să începem a-i ierta pe toţi cei care ne-au greşit şi a ne cere iertare de la cei cărora le-am greşit, aşteptând ca astfel să se coboare peste noi iertarea Dumnezeiască.

Şcoala Postului
Perioada Postului Mare poate fi pentru noi perioada în care învăţăm să trăim viaţa cea nouă în Hristos. Postul presupune asceză, adică un efort duhovnicesc susţinut. În această perioadă a anului, în bisericile ortodoxe se săvârşesc slujbe specifice Postului Mare. Acestea sunt mai numeroase şi mai lungi şi au menirea să ne ajute să postim.
Canonul cel Mare, alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul, care se săvârşeşte în primele patru zile ale postului, împreună cu Pavecerniţa Mare, ne învaţă pocăinţa şi umilinţa căci inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ne învaţă că scopul postirii este unirea tainică cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, El fiind cel care ne însoţeşte în toată perioada postului.
Primele două Duminici ale postului, Duminica Ortodoxiei şi Duminica Sfântului Grigorie Palama au un caracter dogmatic şi de aici învăţăm că postul cel adevărat, pentru a fi eficient, trebuie să fie practicat corect, într-o credinţă dreaptă. Apoi Duminica Crucii ne învaţă marea taină a jertfirii de sine, a dăruirii întregului nostru efort duhovnicesc Celui ce şi-a dat viaţa pentru noi. Celelalte două duminici, Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi Duminica Sfintei Maria Egipteanca au un caracter ascetic, exemplul celor doi postitori având menirea de a ne încuraja în călătoria duhovnicească a postului, arătându-ne că virtuţile pe care vrem să le dobândim nu sunt idei abstracte ci au fost dobândite de sfinţi. În Duminica Floriilor ne alăturăm călătoriei Mântuitorului spre Golgota, spre Răstignirea cea mântuitoare care duce la Înviere.

Cum postim
Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor, un exerciţiu de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă. Porunca postului este porunca pe care a dat-o Dumnezeu în grădina Edenului şi pe care Adam nu a păzit-o, aducând suferinţă neamului omenesc. Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din Rai, antidotul ei, postul, ne va face să revenim în el. Prin post Îl imităm pe Mântuitorul, Cel Care nu avea nevoie de post, dar Care a postit timp de 40 de zile, arătându-ne cum să rezistăm în faţa ispitelor.
Postul are un aspect calitativ şi un aspect cantitativ, adică pe de o parte renunţăm la un anumit tip de alimente (carne, ouă şi lactate) şi pe de altă parte diminuăm cantitatea lor, căci dacă ne îmbuibăm cu mâncare de post nu înseamnă că postim. Foamea trupească pe care o simţim în această perioadă ne ajută să ne dăm seama că există şi o foame duhovnicească, o foame după Dumnezeu, o foame a sufletului pe care numai Dumnezeu o poate potoli, căci pentru aceasta am fost creaţi, pentru a fi cu Dumnezeu.
Dar pentru a fi eficient e nevoie ca postul nostru să-l împletim cu alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu. În perioada postului înmulţim rugăciunea, nu uităm de iubirea aproapelui şi de milostenie. În perioada postului să încercăm să împlinim cuvântul de îndemn al sfinţilor: mirenii să trăiască asemenea călugărilor iar călugării să trăiască asemenea îngerilor. Să primim cu bucurie această osteneală a postului. Dacă am păcătuit să postim pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, să postim ca să nu păcătuim. Să dăm lui Dumnezeu postul nostru, pentru a primi de la El învierea sufletelor noastre.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Liniştea din adâncuri sau De ce tace Dumnezeu

Pământul. O planetă ciudată. Un loc pe care Dumnezeu l-a creat în acest mare univers cu scopul de a deveni o împărăţie a liniştii. Ce a ajuns? O vâltoare în care ne mişcăm într-un mod haotic. Atât de haotic încât această mişcare ne ameţeşte. Şi dintr-o dată ne pierdem orientarea şi nu mai ştim încotro ne îndreptăm.
Suntem asemenea unei frunze care din cauza vântului şi a picăturilor mari de ploaie se rupe din Pomul Vieţii, pom care stă ferm şi neclintit pe malul râului învolburat. Şi în cădere liberă aşteptăm impactul cu apa rece la fel ca şi celelalte frunze care cad împreună cu noi.
Suntem bucuroşi că în sfârşit suntem liberi şi putem zbura. Gustul libertăţii ne face fericiţi. În sfârşit zburăm. Chiar dacă zborul nostru se numeşte cădere. Suntem fericiţi că am scăpat de El, de Marele Pom care ne-a creat şi care ne oferea toate condiţiile de care aveam nevoie pentru a trăi liniştiţi, cu condiţia de a rămâne pe creanga Lui, împreună cu El. Nu ştiam însă ce ne aşteaptă.
Impactul cu apa este înfiorător. Vacarmul apei reci la început ne sperie. Prea mult zgomot. Prea multă mişcare. Şi suntem uluiţi. Privim miraţi la celelalte frunze din jurul nostru, iar ele ne fac semn că totul este în regulă. Aşa trebuie să fie! Suntem luaţi apoi de valul vieţii şi fără a mai opune nici un fel de rezistenţă ne trezim că ne îndreptăm spre NICĂIERI. Spre ce? Nu ştim. Dar dacă toţi merg spre acelaşi loc, nu mai contează. Unii mai întreabă în dreapta şi în stânga. Unde mergem? Dar nu are cine să-i audă.
Zgomotul râului e mult prea puternic. Şi apoi însuşi cursul râului e plin de atracţii care te fac să nu te mai gândeşti decât la un singur lucru. Ce fericit eşti că pluteşti, chiar dacă nu ştii spre ce. Eşti surprins însă să realizezi că, cu cât cobori în aval, viteza râului creşte, vacarmul creşte şi începi să fii neliniştit. „Ce se întâmplă?” Ţi se răspunde: ”urmează marea cădere!”. „Ce e asta?“ – întrebi. „Nimeni nu ştie”, răspund toţi. „De acolo nimeni nu s-a mai întors niciodată”. Apoi vezi cascada. Şi … e prea târziu. Cazi. Încerci zadarnic să te întorci sus, dar nu mai poţi. Strigi dar nu mai poate să te audă nimeni şi nici să te ajute. Sub tine este vacarmul şi haosul. Nimic nu este în ordine jos. Zgomotul asurzitor te înfiorează.
„Ce se întâmplă cu mine?” - te întrebi. Şi atunci îţi vin în minte imaginile din timpul vieţii. Îţi aduci aminte că râul era străjuit de două maluri. Iar pe mal cineva îţi făcea semne deznădăjduite. Te striga. Te implora să ieşi din cursul apei. Dar glasul lui era acoperit de zgomotul celor din jurul tău. Te chema să vii la El pentru binecuvântare, iar tu râdeai de glasul Lui. Era prea ciudat ca să te rupi de ceilalţi. Şi apoi ce-ţi oferea El? Linişte? Nu aveai nevoie de linişte. Pentru că nu ştiai ce urmează. Şi acum e prea târziu.
Abia acum realizezi că Dumnezeu nu a tăcut nicicând. Că El te-a strigat necontenit, dar tu nu ai avut urechi pentru acest glas. Glasul Bisericii este de fapt glasul Lui. „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine”(Luca 10,16), le spunea Hristos Apostolilor.
În general noi ne dorim să auzim glasul lui Dumnezeu în mod direct, dar vă întreb: suntem noi vrednici de a sta faţă în faţă cu Dumnezeu şi de a-I auzi glasul? Uitaţi-vă la voi cum reacţionaţi când cineva vă greşeşte. În primul rând nu-i mai vorbiţi, ştiind că aşa îl veţi pedepsi. Lipsa comunicării este o mare pedeapsă. Celălalt nu mai este vrednic de a-ţi asculta cuvintele tale.
Dar Dumnezeu nu este aşa. El vorbeşte necontenit şi nu tace niciodată. Dar în mod diferit pentru fiecare. Celor care încă nu sunt pregătiţi duhovniceşte le vorbeşte prin gura Bisericii şi a oamenilor aleşi de El. Iar ceilalţi, care-L cunosc, îi aud glasul. Este un glas care vine din adâncuri. Din adâncul fiinţei tale. Acest glas este conştiinţa ta care în clipele de pură sinceritate te face să te întrebi: şi totuşi, dacă există Dumnezeu?
Nu o să-ţi vină să crezi cât de liniştită e viaţa dacă-I asculţi glasul. Căci într-adevăr, Dumnezeu nu tace. Ascultă-I glasul şi vei găsi liniştea din adâncuri.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Cuvinte veşnice

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.” (II Timotei 3, 16-17)

Acesta este textul pe care vi-l propun spre meditaţie şi folos duhovnicesc, pe care-l doresc pentru dumneavoastră un cuvânt veşnic. Un cuvânt pe care primindu-l cu mintea, să-i găsiţi loc şi în inima dumneavoastră şi să-l păstraţi aici pentru veşnicie, pentru că este un cuvânt dumnezeiesc. Am întâlnit oameni credincioşi care zilnic se hrăneau sufleteşte cu cuvinte veşnice, iar textul la care ei meditau în ziua respectivă îl numeau „cuvântul de aur”. Dacă de veşnicie sunt mai puţini oameni interesaţi, poate de aur se găsesc mai mulţi! Şi unii şi alţii, însă, nu vor rămâne fără câştig dacă vor lua aminte la cuvintele veşnice sau cele de aur.
Cinstirea adusă Sfintei Evanghelii în Biserică trebuie continuată şi în afară, în casele noastre, prin citire zilnică şi meditare asupra cuvintelor care credem noi că ni se potrivesc cel mai bine. Citind zilnic câte un capitol din Evanghelii sau din epistole, anumite cuvinte sau texte din aceste capitole ne mişcă inima într-un mod deosebit şi aceasta trebuie să fie pentru noi un semn că Dumnezeu vrea să ne spună ceva. Acele texte ar trebui să fie pentru ziua respectivă prilej de meditare şi de înălţare a gândului la Dumnezeu. Textele meditate vor fi şi învăţate, pentru că mult mai uşor reţii ceva, dacă mintea a lucrat deja cu informaţia respectivă. Odată învăţate, vom simţi nevoia de a ne fundamenta activităţile zilnice pe aceste cuvinte sfinte, din dorinţa lăuntrică de a fi plăcuţi lui Dumnezeu, iar atunci când lucrările noastre nu sunt conforme cu ce am învăţat din Sfânta Scriptură, conştiinţa ne învaţă că am greşit, că am păcătuit şi prin urmare ştim că avem nevoie de harul iertător de la Sânta Taină a Spovedaniei.
Deci, citind din Sfânta Scriptura, avem prilejul să medităm, meditând, vom învăţa uşor cuvintele Sfintei Scripturi, iar învăţându-le, ele rămân în noi ca norme, ca un fel de borne după care ne conducem viaţa.
M-a impresionat o istorioară cu un tânăr credincios care în fiecare zi se trezea mai devreme cu o oră de a-şi începe lucrul său, pentru a se putea ruga şi citi din Sfânta Scriptură. Când stăpânul său i-a fixat programul cu o oră şi mai devreme, tocmai ca să-l determine să renunţe la obiceiul său, tânărul nostru, fiind plin de râvnă şi de dragoste faţă de Dumnezeu, se trezea mult mai de dimineaţă pentru a-şi începe ziua cu Dumnezeu.
Ne ruşinăm în faţa acestui tânăr, având în vedere că mulţi dintre noi renunţăm atât de uşor la viaţa duhovnicească. Motivând graba sau lipsa de timp, renunţăm la rugăciune, mulţumindu-ne cu câteva cuvinte rostite fără duh. Sfânta Scriptură lipseşte din casa multora, iar dintre cei care o au, mulţi o ţin ca pe un talisman, „ca să le meargă bine“. Nu ne merge însă bine dacă suntem „posesorii” unei Biblii, ci dacă citim, medităm, învăţăm şi ne potrivim viaţa cu scripturile, căci „Sfintele Scripturi pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.” (II Timotei 3, 15)

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

„Faceţi tot ceea ce vă spune El!”

L-am cunoscut pe părintele Gherasim încă de când a început să slujească în cadrul unităţii militare din Făgăraş, în 1998. Mi-au plăcut mult slujbele calde şi liniştite din micuţa capelă amenajată în două cămăruţe, cu voci curate la strană şi credincioşi care soseau cel târziu la începutul Sfintei Liturghii, scutindu-ne astfel de acel „du-te vino“ specific bisericilor de oraş. Astăzi capela de odinioară s-a transformat într-o frumoasă biserică, însă liniştea şi disciplina din cadrul slujbelor, potrivite de minune nu doar cu cadrul militar, ci cu Biserica în general, s-au păstrat.

Părinte, am auzit oameni exprimându-şi nedumerirea în legătură cu o cerere din cadrul ecteniei mari, în care preotul ne îndeamnă să ne rugăm „pentru conducătorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste”. Care este rolul ei? De ce ne rugăm pentru conducători şi pentru armată?
Sunt oameni în zilele noastre care trăiesc sub vremi şi nu caută să se ridice puţin deasupra lor şi să vadă şi să înţeleagă cu altă minte lucrurile esenţiale; nu au preocuparea de a avea o concepţie sănătoasă despre viaţă şi lume şi uşor cad în plasa nepriceperii şi ignoranţei, iar apoi în capcana diletantismului teologic şi comentariului teologal, plini fiind de neştiinţă. Aşa îi vom întâlni pe unii deranjaţi de pomenirea în biserică a cârmuitorilor şi mai-marilor ţării – cel mai probabil din pricina lehamitei faţă de politicieni, care sunt asociaţi cu hoţia, corupţia, lăcomia şi alte păcate grele. Mai puţini sunt cei deranjaţi de faptul că se pomeneşte armata patriei, înţelegând aici nu doar oastea, ci şi toate structurile statale cu profil militar, menite să asigure apărarea ţării şi ordinea publică. Atributul de „iubitoare de Hristos” al armatei este discutabil, dar simplul fapt că în instituţiile militare se află preoţi slujitori, capele sau biserici, iar învăţătura creştină se propovăduieşte zilnic între militari, se poate afirma că Hristos este prezent în inimile lor.
De menţionat faptul că formularea acestei cereri din ectenie este stabilită de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe, în funcţie de forma de guvernământ a ţării respective, şi poate suferi modificări prin hotărâre sinodală. Iarăşi de pomenit aici faptul că Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştini să se supună înaltelor stăpâniri, cu motivaţia că ele sunt rânduite de Dumnezeu. Este o datorie de onoare a tuturor creştinilor să se roage pentru cârmuitorii şi ostaşii ţării, ei fiind fii ai Bisericii noastre şi fraţi ai noştri într-o slujbă obştească specială, de care depinde şi pacea şi liniştea şi bunul mers al lucrurilor ţării.

Mântuitorul ne-a spus că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta. Cum se raportează creştinul la societatea în care trăieşte? Suntem sau nu suntem ai acestei lumi?
Nu prea suntem ai lumii acesteia şi ai împărăţiei lumeşti de aici. Aşa cum pruncul din pântecele maicii sale nu este al acelei „lumi” de 9 luni, tot aşa şi omul nu este al lumii acesteia trecătoare şi schimbătoare, ci al celei veşnice. Dacă Mântuitorul întemeia o împărăţie lumească era un Mesia politic. Ceea ce ne-a lăsat este Biserica, cu tot tezaurul liturgic care ne pregăteşte pentru Împărăţia cerurilor. Creştinul autentic şi trăitor al învăţăturii mântuitoare mărturiseşte că aşteaptă învierea morţilor „şi viaţa veacului ce va să fie”. Până atunci, vieţuitor în lume fiind, este chemat să conştientizeze faptul că poartă chipul Chipului dumnezeiesc şi că în fiecare om pe care-l vede în viaţa pământească se cuvine să-L vadă pe Hristos. Aşa poate să trăiască până la moarte cu bucurie în suflet şi să dea slavă şi mulţumită lui Dumnezeu că a trecut prin lume cu rost şi rod de fapte mântuitoare.

Care este scopul vieţii creştinului?
Să se îmbogăţească în Dumnezeu prin dobândirea harului Duhului Sfânt şi aşa să-şi înscrie numele şi viaţa în Cartea Vieţii, spre a deveni cetăţean al cerului, că al pământului a devenit cu acte şi fără efort şi merite personale. Nu am venit în lume la cerere, dar putem cere cu stăruinţă un locaş în cealaltă lume. Cu gândul la scurtimea vieţii şi deşertăciunea multora din jurul ei, creştinul serios poate să dobândească virtuţi şi bucurii duhovniceşti care nu se vor lua de la el şi care îi vor fi de folos atât aici cât şi la Dreapta Judecată.

Ştiu că mergeţi adeseori la Muntele Athos. Ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste pelerinaje?
Un creştin care se străduieşte să vieţuiască creştineşte în acest „veac desfrânat şi păcătos” caută să se lege de ceva sau cineva cu o ancoră sufletească, nădăjduind că aşa îşi lucrează mai bine mântuirea şi poate păşi în urcuşul duhovnicesc. Eu m-am legat şi sunt atras de Sfântul Munte Athos, un loc mirific şi o „inimă a Ortodoxiei” care dă „ora exactă”, un izvor de la care cine gustă nu se mai satură vreodată, grădină a Maicii Domnului în care lucrătorii ei – monahii – sunt modele de trăire a Evangheliei şi dreptei-credinţe, pe care noi cei din lume trebuie să-i urmăm şi să-i ascultăm. Încerc şi eu să mă folosesc din aceste pelerinaje şi nădăjduiesc ca Preasfânta Măicuţă a Domnului să mă înscrie şi pe mine, nevrednicul, în Cartea celor ce calcă în livada Ei cea binecuvântată. Am fost de curând la hramul schitului românesc Prodromu şi, cu ajutorul Stăpânei Sfinte, nădăjduiesc să ajung în aprilie, înainte de Paşti, la schitul Lacu, cu danii în bani şi diverse produse ale credincioşilor făgărăşeni. Asta-i bucuria vieţii mele de preot şi creştin, de a mă înfrăţi cu copiii Maicii Domnului.

Spuneţi-ne un cuvânt pentru cititorii publicaţiei noastre.
De la mine, mai nimic; de la Hristos - totul. Aş zice ceea ce zice Maica Domnului: „Faceţi tot ceea ce vă spune El!” Şi dacă ne-ar fi spus numai atât: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă!”- ar fi fost de ajuns.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Simbolul de credinţă (II)

Primul articol din simbolul de credinţă (despre care am vorbit data trecută) ne dezvăluie persoana Tatălui, Creatorul. Articolele II-VII din Crez ni-L descoperă pe Fiul (Mântuitorul Iisus Hristos), a doua Persoană a Sfintei Treimi. El rupe „distanţele” dintre Dumnezeu şi om prin întruparea Sa şi prin aceasta ne comunică marea iubire cu care ne învăluie Dumnezeu. Această iubire se reflectă în smerirea de Sine, „chip de rob luând”, în tămăduirile minunate, de dragul omului, în marea Sa dorinţă de ne face oameni cereşti prin trăirea învăţăturilor pe care le-a sădit în lume şi prin sacrificiul suprem pe cruce, trăgându-ne pe toţi după Sine, de la moarte la viaţă.

Articolul al II-lea
„(Cred) şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”

Dumnezeu-Fiul
Dumnezeu-Fiul este a doua persoana a Sfintei Treimi, Fiul Tatălui. Acest lucru ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu care se revarsă necontenit spre Fiul lui şi spre toţi cei care se fac fii ai Lui şi-L recunosc de Tată. El este Domnul nostru şi unicul Stăpân al vieţii noastre, iar noi nu mai suntem ai noştri, ci ai lui Hristos. „De acum, zice Sf. Ap. Pavel, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Gal. 2,20)

Iisus Hristos
Numele „Iisus” a fost vestit de către înger Fecioarei Maria pentru a-l pune Pruncului, nu i-a fost dat de oameni. Iisus înseamnă Mântuitor, iar El este Mântuitorul lumii. Hristos înseamnă „uns”. La evrei erau unşi preoţii, proorocii şi împăraţii, iar ungerea închipuia darul Duhului Sfânt pe care îl primeau.

Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii (...) născut, iar nu făcut
Dumnezeu îşi are existenţa din veşnicie. În Vechiul Testament, când Moise Îl întrebă pe Dumnezeu „Cine să le spun oamenilor că eşti?”, Dumnezeu îi răspunde „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14). Deci Dumnezeu este Cel ce există (textul biblic: „cel ce este”) prin Sine însuşi, fără să fi fost creat de cineva. El există de „mai înainte de toţi vecii”, deci dinainte de a exista timpul. De fapt, timpul (veacul, veacurile sau vecii) a fost creat de Dumnezeu. De aceea spunem că El există de mai înainte de veci.
Hristos este Unicul Fiu născut al lui Dumnezeu. Prin aceasta se deosebeşte de întreaga creaţie care este „făcută” (creată). Hristos este Fiul unic al lui Dumnezeu prin naştere, noi suntem fii ai lui Dumnezeu prin creaţie şi prin har. Astfel distingem creaţia (omul, de ex.) de Creator. Mântuitorul Hristos nu este un om evoluat, nici un „superman” al Noului Testament, ci este Unul (singurul) Născut al lui Dumnezeu, este chiar Dumnezeu.

Lumină din Lumină
Mântuitorul Hristos a afirmat „Eu sunt lumina lumii”. Pentru a nu exista dubii în a înţelege că nu este vreo deosebire între fiinţa Tatălui şi cea a Fiului, formula „Lumină din Lumină” ne spune că aşa cum nu se deosebeşte lumina care se aprinde de lumina din care se aprinde, nici fiinţa Fiului nu se deosebeşte de fiinţa Tatălui.

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat
La păgâni exista o ierarhizare a zeilor, după diferite grade ale puterii lor. Pentru ca Fiul lui Dumnezeu să nu fie socotit un „dumnezeu mai mic” decât Tatăl, subliniem în crez că prin naşterea din veci din Tatăl, Hristos este la aceeaşi măsură dumnezeiască cu Tatăl şi că născându-L, Dumnezeu-Tatăl n-a suferit nici o ştirbire a dumnezeirii Sale.

Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl
Prin naştere, cel care se naşte primeşte aceeaşi fiinţă a celui care l-a născut (de ex. din cal se naşte cal, din iepure, iepure, etc.) iar din Dumnezeu-Tatăl s-a născut tot Dumnezeu. Deci fiinţa Tatălui este însăşi fiinţa Fiului.

Prin Care toate s-au făcut
Aceste cuvinte ne învaţă că orice lucrare porneşte din Tatăl şi o împlineşte Fiul. Tatăl şi Fiul având aceeaşi fiinţă (fiind de o fiinţă), lucrările lor sunt comune (participă împreună), doar că în anumite lucrări iese în evidenţă mai mult una din Persoane.

Cuvintele „prin Care toate s-au făcut” realizează trecerea la articolul al III-lea, despre care o să vorbim în numărul viitor.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

NOTĂ: Simbolul de credinţă (I)

Sfânta Xenia din Sankt-Petersburg (1731- 1802) – sfânta smereniei

În numărul precedent am început ciclul Mărturisitorilor Contemporani ai Ortodoxiei din Rusia şi v-am istorisit pilda duhovnicească a Sfântului Ioan din Kronstadt şi a soţiei sale, Sfânta Elisabeta. Voi continua mărturisirea despre sfinţii contemporani ai pământului rusesc cu o sfântă de neînţeles pentru vremurile noastre. Este vorba despre Sfânta Xenia din Sankt-Petersburg. Am aflat pentru prima dată despre ea în anii studenţiei mele la Tesalonic, de la fraţi americani ortodocşi, care aveau mare evlavie la această sfântă şi care ştiau de pilda ei de la comunitatea rusă din oraşul în care vieţuiau.

Primii 26 de ani. Din păcate, nu există date sigure despre părinţii şi despre data naşterii sale. Am luat în considerare versiunea propusă de N. Jivotovâi, atât în ceea ce priveşte data naşterii Xeniei Grigorievna, cât şi în ceea ce priveşte data adormirii întru Domnul. Din datele sigure care există, şi anume faptul că a fost căsătorită cu colonelul Andrei Teodorovici timp de aproape patru ani, se poate deduce că provenea dintr-o familie de nobili sau funcţionari şi că fusese foarte bine educată. În familiile nobililor şi ale funcţionarilor ruşi, fetele învăţau limba franceză, broderia, aritmetica, economia, dansul, istoria şi geografia. De aceea, fericita Xenia a dobândit încă din copilărie o educaţie aleasă.
S-a căsătorit când avea 22 de ani şi jumătate cu Andrei Teodorovici Petrov, care cânta în corul de la curtea împărătesei Elisabeta Petrovna. Soţul fericitei Xenia a cumpărat o casă în cartierul numit Storona Petersburgului şi familia a trăit în pace, dragoste şi credinţă. Deoarece sfânta Xenia a ştiut ce înseamnă fericirea conjugală, ea răspunde repede rugăciunilor noastre legate de familie şi de cei apropiaţi. Aşa că vă îndemn să o pomeniţi în rugăciuni şi veţi vedea cât de grabnic este ajutorul ei!

Moartea soţului fericitei Xenia – moment de răscruce în viaţa ei duhovnicească. În anul 1755 în Petersburg a izbucnit o epidemie de tifos exantematic (manifestat prin temperatură foarte ridicată, convulsii şi erupţii pe piele), epidemie căreia i-a căzut victimă şi Andrei Teodorovici. Cu o oră înainte de adormire, bolnavul şi-a recăpătat cunoştinţa, a cerut un părinte, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, a binecuvântat-o pe soţia lui şi i-a spus: „Slujeşte-i Domnului Dumnezeului nostru, dă slavă numelui Său Atotputernic!”. Acea noapte a fost cea în care s-a produs schimbarea Xeniei Grigorievna – a încărunţit, a hotărât să renunţe la toată averea ei (casă şi bani – pe care i-a împărţit prietenilor şi săracilor), s-a îmbrăcat în uniforma acestuia şi a început o nouă viaţă – viaţa întru Hristos.

Sfânta Xenia – nebună pentru Hristos. Fericita Xenia face parte din categoria sfinţilor nebuni pentru Hristos. Ea a repetat în secolul al XVIII-lea, numit secolul despotismului luminat, faptele pustnicilor Bisericii Ortodoxe din vechime: sfânta Isidora (din secolul IV, Egipt), sfinţii nebuni pentru Hristos Serapion Sendonit, Visarion făcătorul de minuni, Toma, Simeon, Andrei (din Grecia) şi sfinţii Isaac, Vasili Blajenâi, Maxim, Lavrentie, Nikolai Koceanov, Prokofiev şi Ioan, Pelaghia Ivanova (din Rusia). Aceşti sfinţi au renunţat atât la bunurile materiale şi la confortul vieţii pământeşti, cât şi la un comportament social normal. Iarna şi vara umblau desculţi, iar cei mai mulţi dintre ei umblau şi dezbrăcaţi. De asemenea, încălcau cerinţele moralei şi normele etice stabilite de societate. Mulţi dintre nebunii pentru Hristos au primit darul înainte vederii, dar, din smerenie, au primit Nebunia, pentru ca oamenii să nu le atribuie lor darul, ci lui Dumnezeu.
După ce fericitei Xenia i s-a rupt uniforma, a umblat vara şi iarna cu o fustă şi o jachetă din pânză de in, cu un halat zdrenţuit şi cu o pereche de bocanci stâlciţi peste picioarele goale, umflate şi îngheţate de ger. Sfânta Xenia a renunţat la bani şi la casă, la îmbrăcămintea scumpă şi la modă, la poziţia în societate, iar în schimb a dobândit bogăţie sufletească, pe „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru -3:4) şi un loc întru Împărăţia cea cerească. De asemenea, a suferit batjocuri şi injurii din partea multor semeni de-ai săi. Iar răspunsul sfintei consta în rugăciune neîncetată, deoarece există mărturii care spun că petrecea toată noaptea pe câmp în rugăciune, închinându-se până la pământ înspre cele patru părţi ale lumii. Ea obişnuia adesea să spună „Niciodată, în viaţă, să nu faceţi rău nimănui. Duşmanii şi răutatea omenească mă chinuie, mă fac să sufăr”.

Adormirea întru Hristos şi canonizarea. Sfânta a adormit întru Hristos în anul 1802. La slujba înmormântării, în cimitirul Smolensk, au participat mulţi credincioşi care o venerau pentru harismele ei duhovniceşti ca pe o sfântă. Pe lângă darul smereniei, sfânta a mai fost blagoslovită şi cu darul înainte-vederii. De multe ori, prin acest dar, sfânta i-a ajutat pe cei aflaţi în necazuri şi dureri, i-a protejat pe cei săraci şi i-a vindecat pe cei bolnavi. De aceea, după adormirea ei, lângă mormânt s-a construit un paraclis pentru a cinsti amintirea fericitei. Iar în anul 1988 patriarhul Pimen al Moscovei şi al întregii Rusii a canonizat-o ca „sfântă nebună pentru Hristos, grabnic ajutătoare şi făcătoare de minuni”. În Tomosul Sinodal de canonizare a acestei sfinte s-a hotărât ca ziua de prăznuire să fie în 24 ianuarie a fiecărui an bisericesc.
Placa de deasupra mormântului acestei fericite a lui Hristos consemnează următoarele date: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. În acest loc a fost pus corpul neînsufleţit al roabei lui Dumnezeu Xenia Grigorievna, soţia cântăreţului imperial, cu gradul de colonel, Andrei Teodorovici. A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani şi a trăit 71 de ani; îşi zicea Andrei Teodorovici. Cine m-a cunoscut să-mi pomenească sufletul pentru mântuirea sufletului său. Amin!”.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Hipermarketul, fericire la pachet

Nu-i aşa că hipermarketul pare un paradis de rezolvare a problemelor, cu toate cumpărăturile la îndemână, fiind chiar relaxant? Găsim tot ce vrem într-un singur loc… unele lucruri chiar şi la “reducere”. Ceea ce ştim mai puţin este că oamenii din spatele sistemelor de hipermarket sunt adevăraţii profesionişti ai vânzărilor… noi suntem doar amatori. Pare că ni se cântă după imnul “Clientul nostru - stăpânul nostru”, dar de fapt noi, cumpărătorii, dansăm după strategiile lor de vânzare.

Arta vânzării
Vânzările constituie în lumea de azi un domeniu bine pus la punct, cu multe studii şi cercetări în psihologia cumpărătorului. Cei care administrează hipermarketurile sunt specialişti şi urmează strategii bine stabilite. Iată câteva exemple:
- hipermarketul, prin felul în care este amenajat, plin de produse aşezate frumos şi la-ndemâna noastră, dă impresia unei lumi în care poţi avea orice, poţi consuma tot ce-ţi place şi nimic nu te opreşte. Creează o lume a consumului, inducând ideea că a fi fericit înseamnă a consuma.
- hipermarketul e amenajat astfel încât clientul să aibă acces uşor la toate produsele, să le poată atinge şi chiar gusta, astfel încât să se poate hotărî pe loc să cumpere un produs sau altul, chiar dacă avea sau nu în plan asta. Felurimea enormă a produselor atrage şi fascinează clientul, făcându-l să cumpere şi să „se simtă bine“.
- atmosfera este special creată pentru “a stimula” clientul să cumpere: lumină plăcută, muzică relaxantă, aer călduţ, miros de mâncare proaspătă de la “raionul de mâncăruri calde” – de fapt o strategie de încetinire a ritmului de gândire şi de încetinire a pulsului inimii.
- aranjarea produselor nu este în nici un caz întâmplătoare, ci este o adevărată strategie de atragere a clientului, urmând modul lui de a gândi. De exemplu, mâncarea este în general pusă la urmă (pentru ea venim în primul rând oricum), lăsându-ne astfel să trecem înainte pe la cosmetice, electrocasnice, electronice, haine etc. şi abia apoi la urmă, puţin înfometaţi, să ajungem unde ne-am dorit.
- cărucioarele pentru copii îi educă pe cei mici sa iubească cumpărăturile încă de pe acum, pentru că ei vor fi marii consumatori de mâine. Dacă îi învaţă pe cei mici că a fi fericit înseamnă a mânca, a bea şi a te-mbrăca bine, atunci şi-au câştigat clienţii pe viitor.
- încă de la intrare sunt anunţuri multe cu fel de fel de reduceri. Produsele promoţionale sunt scoase în afara rafturilor, chiar pe culoarul de acces, pentru a fi văzute mai uşor şi cumpărate mai repede.
Şi lista poate continua.

Trăim ca să cumpărăm şi să consumăm
E rău să-ţi faci cumpărăturile la hipermarket? E rău că găseşti orice în acelaşi loc? Nu. Dar totuşi, cei din spatele lor ne manipulează. Caută cu orice preţ să-şi mărească vânzările chiar şi în detrimentul calităţii. Induc clienţilor mereu ideea că fericirea vine din mâncare, băutură, haine etc. Ne păcălesc învăţându-ne că shopping-ul e o atitudine şi o bucurie a vieţii. Ne învaţă să ne petrecem timpul cumpărând şi consumând în loc să ne petrecem timpul împreună cu familia şi prietenii.
În final vor să îndrepte toate gândurile vieţii noastre spre trup, şi niciodată la suflet. Vor să ne înveţe că o viaţă avem şi trebuie să ne satisfacem toate plăcerile. În final, ne învaţă că păcatul şi pedeapsa nu există, eliminând total existenţa lui Dumnezeu din mintea noastră. Ne strigă sus şi tare că toată viaţa e aici pe pământ, că nu există consecinţe pentru ce facem, nu există rai sau iad, nu există înviere din morţi, nu există de fapt Dumnezeu.

„Să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri“
Dar să auzim ce striga tare Sfântul Apostol Pavel acum aproape 2000 de ani celor din Corint: “Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră.”
La fel şi Mântuitorul, ne spune că viaţa de aici nu e totul: “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”.
Mâncarea şi băutura sunt doar pentru a ne-ntreţine viaţa, şi nu pentru plăcerile noastre egoiste.
“Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea (judecata universală) să vină peste voi fără de veste, ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului.”
Dumnezeu să ne ajute să fim cumpătaţi! Să ne amintim mereu şi de cei care nu au nimic, de cei orfani, necăjiţi, fără casă, bolnavi, alungaţi! Adu-ne aminte, Doamne, mereu, că ce avem în plus, avem nu ca să ne sporim plăcerile, ci pentru a da şi celor care nu au.

Claudiu Bălan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Tinereţe cinstită = bătrâneţe fericită

Tinereţea are ceva al ei, ceva ce-ţi place, ceva ce te odihneşte. Mie întotdeauna mi-au plăcut tinerii, şi la tinereţe şi la bătrâneţe, şi-mi plac şi acum. Da’ să ştiţi, eu spun aşa cu toată inima! De ce? Pentru că tânărul e modelabil, bătrânu-i ţeapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce-a ajuns, este ce este şi Doamne-ajută! Stai de vorbă cu el şi tot aia ţi-o spune şi prima oară şi a zecea oară! Pe când un tânăr zice: „Domnule, dacă o avea dreptate? Ia să văd eu, mă mai gândesc…”. Îi spui: „Măi frate, uite, n-are nici un rost să te duci la discotecă, numai te-ntuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiţi şi te exciţi… Ce rost are să te duci acolo şi să aduci în biserică ce ai văzut acolo?”. Pentru că realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Aşa-i omul, produsul societăţii în care trăieşte. Şi mai ales dacă-şi alege el nişte lucruri negative şi trăieşte negativ.
Se spune despre copil că este „oglinda părinţilor” şi că este „tatăl omului mare”, pentru că omul mare moşteneşte cele ale copilăriei. De aceea mijlocul pentru a ajunge „bătrâneţi fericite” este, în primul rând, tinereţe cinstită.

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Părinţi inteligenţi (2): Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea

Continuăm serialul dedicat formării de „părinţi inteligenţi”, despre care vorbeşte Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, în cartea sa, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi“. Dr. Cury atrage atenţia asupra modului defectuos în care se face educaţia contemporană şi pledează pentru trecerea de la „părinţi buni” la „părinţi inteligenţi”; în acest sens vorbeşte despre şapte deprinderi ale celor dintâi, care trebuie transformate. În numărul acesta, a doua dintre ele: „Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea”.

Sistemul social formează consumatori, nu persoane umane
Părinţii buni au grijă de hrănirea fizică a copiilor lor, învăţându-i să aibă un regim alimentar bun, cu alimente proaspete şi sănătoase. Părinţii inteligenţi merg mai departe. Ei ştiu că personalitatea are nevoie de o hrană psihică excelentă şi se îngrijesc de elementele care îmbogăţesc inteligenţa şi emoţia.
Altădată o familie bine structurată era o garanţie pentru formarea unor copii cu personalitate sănătoasă. Astăzi însă societatea s-a transformat într-o fabrică de stres, iar noi nu mai avem controlul asupra formării personalităţii copiilor noştri, pentru că ei intră încă de mici într-un sistem social care ajunge să îi controleze, pentru că le oferă zilnic mii de stimuli atrăgători care se înfiltrează în matricele memoriei lor.
De exemplu părinţii îi învaţă pe copii să fie înţelepţi şi să consume numai cât le este necesar. Sistemul însă, prin publicitatea excesivă, îi învaţă individualismul şi să consume fără rost. Cine câştigă în această luptă? Sistemul social, pentru că el exercită asupra tinerilor o cantitate foarte mare de stimuli şi presiune emoţională.
Trebuie deci să fim conştienţi că faptul că avem cultură, o situaţie financiară şi familială bună, iar în plus oferim copiilor o şcoală bună, nu este suficient pentru a le oferi sănătate psihică. Noi trebuie să îi pregătim pentru a supravieţui în apele învolburate ale emoţiei şi pentru a-şi dezvolta discernământul. Numai aşa vor fi capabili să filtreze stimulii şi vor fi liberi să aleagă. Părinţii care nu îşi învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii şi a ceea ce le oferă televiziunea îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator, care nu vede în noi persoane umane, ci doar potenţiali consumatori. Pregătiţi-vă copilul pentru „a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „a avea”.

Igienă emoţională
Părinţii buni îşi învaţă copiii să se spele pe dinţi, însă nu acordă atenţie igienei emoţionale. La ce foloseşte să previi cariile, dacă emoţia copiilor se transformă într-o ladă de gunoi plină de gânduri negative, mofturi, temeri, reacţii impulsive şi atracţie către capcanele sociale? Învăţaţi-i pe tineri să-şi protejeze emoţia! Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor! Problemele vor exista întotdeauna. Dacă pot fi rezolvate, trebuie să le rezolvăm. Dacă nu putem să le rezolvăm, trebuie să ne acceptăm limitele. Dar niciodată nu trebuie să gravităm pe orbita lor.
Milioane de tineri sunt ţinuţi captivi în închisoare emoţiilor lor, suferind din cauze diverse, pentru că educaţia actuală le vorbeşte despre lumea în care ne aflăm, dar nu spune nimic despre lumea din noi. Întrebaţi-vă mereu copiii: Ce se petrece cu tine? Ai nevoie de mine? Ai avut vreo dezamăgire? Acordaţi-le o protecţie emoţională, care să îi înveţe să fie stabili, să nu fugă de probleme, să nu le fie frică de critici, să nu aştepte să li se spună întotdeauna: DA.
Hrăniţi personalitatea copiilor voştri cu înţelepciune şi linişte. Vorbiţi despre peripeţiile voastre, despre momentele de ezitare, de căderile voastre emoţionale.

Pesimismul este cancerul sufletului
Puteţi să nu aveţi bani, dar dacă sunteţi dotaţi din plin cu bun-simţ veţi fi nişte părinţi străluciţi. Dacă vă veţi molipsi copiii cu visele şi entuziasmul vostru, viaţa lor va fi mai bună. Dacă sunteţi un specialist în a vă lamenta, dacă vă e frică de viaţă, de ziua de mâine, de boli, le veţi paraliza şi lor inteligenţa şi emoţia.
Arătaţi copiilor voştri că aveţi forţă şi siguranţă şi încurajaţi-i mereu. Adevăratul optimism se construieşte prin confruntarea cu problemele şi nu prin negarea lor. Pesimismul este cancerul sufletului, iar mulţi părinţi sunt vânzători de pesimism. Pe lângă gunoiul social pe care mass-media îl depozitează pe scena minţii tinerilor, mulţi părinţi le prevăd un viitor sumbru – totul este greu şi periculos. Astfel ei îşi pregătesc copiii să se teamă de viaţă, să se închidă într-un cocon, să trăiască fără poezie. Alimentaţi-vă copiii cu un optimism solid! Nu trebuie să formăm „supra-oameni”. Părinţii inteligenţi nu formează eroi, ci fiinţe umane care îşi cunosc limitele şi forţele.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Notă: Partea I o găsiţi aici: Părinţi inteligenţi

Viaţa de familie şi televizorul

Slăbirea capacităţilor mentale, a puterii de judecată şi a motivaţiei, deficienţele de atenţie şi concentrare sunt tot mai des întâlnite la copiii şi tinerii de astăzi. Cercetătorii atrag atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă tehnologia audio-video şi cultura divertismentului pentru sănătatea mintală şi pentru viaţa fiecăruia dintre noi, de aceea este foarte important să cunoaştem ce efecte au aceste mijloace asupra noastră. Biofizicianul Virgiliu Gheorghe ne oferă în acest sens un rezultat al cercetărilor sale, cuprins în mai multe cărţi: „Efectele televiziunii asupra minţii umane“, „Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor”, „Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii. Faţa nevăzută a tele-viziunii”. În numărul acesta vă oferim un fragment despre efectele privitului la televizor în viaţa de familie:

Influenţa negativă a televiziunii în viaţa familiei contemporane se exercită sub mai multe forme. Forţa distrugătoare a televiziunii se manifestă atât direct, prin promovarea avortului, a libertinajului sexual, prin limitarea înţelegerii relaţiei de dragoste la satisfacerea mecanică a plăcerii sexuale, cât şi indirect, prin promovarea unei vieţi lipsite de griji, comode, cu mult confort şi multă distracţie, pentru care familia sau copiii ar putea constitui un serios impediment. În general, întreaga atmosferă a lumii micului ecran este potrivnica unei vieţi normale de familie. Să urmărim însă ceva mai sistematizat care ar fi principalele probleme pe care televiziunea le creează familiei din zilele noastre.

1. Timpul petrecut de membrii familiei în jurul televizorului este un timp mort pentru existenţa acesteia. În loc să se sprijine reciproc, să se completeze unul pe celălalt în treburile casei, membrii familiei se uită la televizor. Nu numai că activităţile casnice intră în criză - femeia nu pregăteşte la timp mâncarea, bărbatul nu repară ceva sau nu face cumpărăturile -, dar membrii familiei nu mai au nici răgazul de a comunica spre a-şi împărtăşi problemele, grijile sau împlinirile, de a se sfătui unul cu celălalt, de a găsi sprijin şi mângâiere.
Masa în familie, eveniment central în existenţa cotidiană a acesteia, un moment al împăcării, al comuniunii, al comunicării şi al mulţumirii, a fost înlocuită cu luatul mesei în faţă televizorului. Chiar şi atunci când întreaga familie este prezentă, uitându-se la aceeaşi emisiune, fiecare se află departe de celălalt, cu mintea plecată în lumea de pe micul ecran. Nu mai este deplină nici bucuria femeii că mâncarea pentru care s-a ostenit cu dragoste a plăcut soţului şi copiilor, nici a bărbatului că se află în mijlocul familiei sale, avându-i pe toţi împrejur, nici a copiilor că se află alături de părinţi. Masa în faţa televizorului este cel puţin un motiv de indiferenţă sau de lipsă de respect pentru celălalt, dacă nu chiar o pricină de irascibilitate, de dezbinare şi ceartă pe marginea emisiunilor urmărite.

2. Starea de fericire este o realitate subiectivă. Oamenii pot să aibă bani, bucurii, succes, să fie chiar iubiţi, şi totuşi să se considere nefericiţi. Totodată, există oameni săraci, cu probleme, cu griji şi chiar lipsiţi de o afecţiune deosebită care se consideră fericiţi sau, oricum, mai fericiţi decât primii.
Omului nu-i este de ajuns că trăieşte bine, că se simte mulţumit de situaţia în care se află, sau de oamenii din jurul său, pentru a se considera fericit. El are nevoie de confirmarea că într-adevăr situaţia pe care o trăieşte este una fericită, demnă de râvnit. De aceea el compară permanent ceea ce i se întâmplă cu modelul pe care-l are în minte sau cu ceea ce vede în jur. În acest context, televiziunea joacă un rol nefast în viaţa oamenilor. Ea devine termenul de comparaţie pentru cei mai mulţi telespectatori, deoarece pe micul ecran se configurează modelul de om fericit. Aici începe drama omului contemporan. Orice ar face, el nu poate realiza în chip desăvârşit prototipul lumii TV. Şi, chiar dacă se presupune că reuşeşte acest lucru, constată cu amărăciune că încă nu a ajuns la fericire. Aceasta nu înseamnă însă că va conştientiza faptul că modelul prezentat la televizor sau cel furnizat de nihilismul culturii de consum nu este viabil.
Care este oare rezultatul acestei permanente raportări a telespectatorului la modelul propus de televiziune, care sunt consecinţele acestui fapt pentru viaţă familiei contemporane? Viaţa de familie apare arareori pe micul ecran, cu toate că, în realitate, în jurul acesteia se configurează în chip firesc existenţa majorităţii oamenilor. Familia şi întâmplări legate de viaţă acesteia, prin însăşi natură lor, sunt socotite subiecte foarte puţin potrivite pentru a fi mediatizate. În emisiunile de divertisment, sportive, de ştiri, în talk-show-uri sau în programele politice, familia nu-şi găseşte locul său, chiar dacă este amintită, apare într-o ipostază senzaţională, electorală sau, oricum, maladivă.
Prezenţa familiei devine sesizabilă, mai cu seamă, în filme, în special în seriale sau telenovele. Din păcate, nici aici telespectatorilor nu li se oferă posibilitatea de a cunoaşte o viaţă normală de familie. Familia obişnuită, simplă, nu are nimic spectaculos, pentru a putea atrage atenţia telespectatorilor. Astfel, chiar şi atunci când familia apare într-un anumit context pe micul ecran, această nu va avea decât puţine elemente care să o identifice cu o familie normală.

3. În familia de pe micul ecran, oamenii au mai mult timp liber şi mai mulţi bani, şi se distrează aproape tot timpul. Trăiesc întâmplări senzaţionale, fascinante poveşti de dragoste, emoţii puternice. Trăiesc mult mai intens, nu au timp să se plictisească şi să se uite la televizor, căci trebuie să acţioneze.
Telespectatorii care au această lume drept model când revin la atmosfera propriei case vor constata izbitoarea diferenţă care există între cele două lumi. Propria viaţă de familie pare cenuşie, apăsătoare, plictisitoare, cu probleme, griji, lipsuri şi chiar cu neînţelegerile inerente unei vieţi normale, în comparaţie cu întâmplările extraordinare, cu viaţă deosebită pe care telespectatorii îşi închipuie, prin prismă televiziunii, că o duc alţii.
Apare astfel un cerc vicios: problemele se acutizează tot mai mult, proporţional cu timpul dedicat vizionării, căci viaţa de familie devine tot mai săracă, iar oamenii se vor simţi din ce în ce mai mult îndreptăţiţi să caute cu jind la ideala lume ficţională. Comparaţia vieţii personale de familie cu cea strălucitoare, trăită pe micul ecran, devine astfel o sursă permanenţă de nemulţumire şi frustrare, cadru prielnic pentru apariţia tensiunii şi neînţelegerilor familiale.

4. Membrii familiilor de pe micul ecran sunt independenţi unul faţă de celălalt. Activitatea filmului este centrată aproape întotdeauna pe ceea ce îi individualizează pe aceştia - interesele, cariera, aventurile fiecăruia. De aici telespectatorul, femeie sau bărbat, învaţă sau îşi însuşeşte acea mentalitate în care obiectivele şi interesele individuale sunt separate de cele ale familiei. Această atitudine prin care telespectatorul începe să acorde mai multă importanţă nevoilor, intereselor şi satisfacţiilor individuale, decât celor comune, ale familiei, este una dintre principale cauze ale divorţului în lumea modernă. Fiecare cu cariera lui, cu banii lui, cu preferinţele, cu programul, cu prietenii lui, cu propriul ego, încât până la urmă soţii se trezesc că au mai multe lucruri care îi separă decât îi apropie.

5. O altă frustrare pe care o naşte televiziunea este produsă de comparaţia, uneori chiar inconştientă, pe care telespectatorii o fac între propriii soţi şi eroii micului ecran. Bărbaţi sau femei, drăguţi, şarmanţi, fermecători, aproape întotdeauna foarte sexi, bogaţi şi puternici, gata să satisfacă plăcerile partenerului, îi pun în stare de inferioritate pe bieţii soţi sau pe soţiile care, în chip firesc, nu pot concura cu un personaj ficţional, interpretat de un actor tânăr, bine machiat şi retuşat cu ajutorul tehnologiei video, care trăieşte şi se pregăteşte numai pentru a întruchipa idealul, a forma o imagine cât mai perfectă. Acest erou ficţional care pătrunde şi ia proporţii în imaginaţia telespectatorului este cel mai mare duşman al vieţii de familie. Cu el se săvârşeşte prima oară adulterul şi, adesea, tot el este cel care împinge în viaţă cotidiană persoana respectivă către adulter.

6. Dorinţele inoculate de televiziune, în special prin publicitate, se transformă în mintea telespectatorilor în zid despărţitor între bărbat şi femeie sau în pricină de tensiune şi scandal. Dorinţa de lucruri, bani şi plăceri cultivă în special instinctul posesiunii, egoismul şi individualismul, şi prin această slăbeşte relaţia cu celălalt. Omul îşi transferă treptat orizontul de împlinire de la comuniune, iubire faţă de cel de lângă el, de la bucuria de a fi împreună cu soţul sau cu copilul, la universul obiectelor şi al plăcerilor egoiste, o realitate care - în versiunea TV - este vrednică de dorit. Maşinile, hainele scumpe, distracţia, confortul, luxul de la televizor nu sunt la îndemână oricui. De aici încep să apăra nemulţumirile şi reproşurile.

7. Televiziunea joacă un rol principal în normalizarea relaţiilor sexuale în afara căsătoriei, a adulterului, a perversiunilor sexuale şi a divorţului. În telenovele, spre exemplu, relaţiile sexuale sunt de 24 de ori mai frecvente în afara căsătoriei decât cele între soţi sau 94% dintre întâmplările erotice se desfăşoară între persoanele necăsătorite. De asemenea, adulterul şi divorţurile abundă, depăşind cu mult rata celor din realitate. „De ce să te mai străduieşti să-ţi păstrezi fidelitatea faţă de soţ sau soţie când plăcerea o poţi obţine şi în altă parte sau când toată lumea procedează la fel?" sugerează televiziunea prin falsa realitate pe care o promovează.

8. În condiţiile în care soţul sau soţia îşi vor hrăni simţurile şi imaginaţia prin vizionarea materialelor erotice sau pornografice, criza familială se va acutiza extrem de rapid. Vizionarea acestora generează, după numai câteva săptămâni, mutaţii vizibile în mentalitatea indivizilor. Nemulţumirile sau frustrările privind persoana celuilalt şi chiar propria persoană, slăbirea fidelităţii, a dorinţei de a avea copii sau de a întemeia şi a susţine o familie sunt consecinţele directe ale vizionării materialelor erotice şi pornografice. Plăcerea devine personajul principal în viaţa oamenilor dependenţi de astfel de mesaje. Dacă pentru o asemenea persoană plăcerea va putea fi găsită şi în afara căsniciei, o plăcere lipsită de responsabilităţi, facilă şi seducătoare, atunci această alegere devine foarte probabilă.

Vocea care ne convinge că „merităm mai mult”

Televizorul este un străin care pătrunde în casele noastre şi care, insinuându-se în viaţa fiecărui membru al familiei, reuşeşte să-i îndepărteze pe unul de celălalt. Televiziunea este mai mult decât o persoană: este o lume cu care ne împrietenim, împreună cu care petrecem adesea mai mult timp, în care investim mai multă afectivitate decât în cei apropiaţi. Lumea TV ne revendică numai pentru ea şi permanent ne şopteşte, ne sugerează cu subînţeles că există o altă viaţă care merită să fie trăită decât cea a monotoniei familiale, iar noi merităm această fericire.
Procesul de transformare a omului aşezat zilnic câteva ceasuri în faţă televizorului este unul de natură cvasistatica. Adică suficient de încet pentru ca în fiecare zi oamenii să apară ca şi neschimbaţi, identici cu ei înşişi. Efectele mici, cumulate pe parcursul timpului, fac ca după câţiva ani să se ajungă ca oamenii să nu se mai poată înţelege, să nu se mai recunoască unul pe celălalt. Ei nu mai sunt ei înşişi cei din trecut, ci un produs al formării sau al alienării mediatice. Astfel, încet-încet, această voce, care prin toate imaginile ce ne pătrund în minte devine din ce în ce mai convingătoare, ne va face să ne simţim tot mai îndreptăţiţi să ne revendicam o viaţă mai comodă, cu mai multe plăceri şi mai puţin efort.

Divorţ sau violenţă

Celălalt, soţul sau soţia, în măsura în care nu ne poate oferi această viaţă sau care constituie o piedică în dobândirea „libertăţii" sau a plăcerilor va fi receptat, chiar dacă numai la nivelul inconştientului, ca un potenţial duşman. Dacă despărţirea nu este posibilă din cauza copiilor, a mediului social sau din alte cauze, atunci individul se va simţi îndreptăţit în sufletul său să se poarte urât şi violent cu cel de lângă el (soţul sau soţia), să se răzbune pe el pentru eşecul, starea de nefericire indusă, de altfel, prin mass-media. Chiar dacă nu vor divorţa, viaţa familiei ajunge adesea să fie un adevărat coşmar. Fantasmele plăcerilor neîmplinite sădite de televiziune în minţile telespectatorilor fideli devin astfel cei mai mari duşmani ai vieţii de familie şi, în ultima instanţă, ai oamenilor pe care îi stăpânesc şi îi neliniştesc permanent.
Având în vedere toate acestea, reproşurile, cearta, violenţele verbale şi fizice vor deveni tot mai frecvente şi mai grave în viaţa familiei configurate în jurul televizorului şi a valorilor acestuia, mai cu seamă pe fondul irascibilităţii şi nervozităţii generate de viaţa stresantă a omului contemporan. Acest comportament se încadrează, de altfel, în atmosfera generală a dramei TV. Prin acest comportament, telespectatorii au şansa să-şi transforme propria viaţă într-o scenă, să se simtă pentru câteva clipe eroii propriei telenovele. În astfel de condiţii, despărţirea poate deveni iminentă, în special în contextul unei mentalităţi induse tot de televizor, al unor stereotipii de genul: "Dacă relaţia nu merge, ne despărţim civilizat şi ne refacem fiecare viaţa".

Drumul cel mai sigur către o mentalitate egocentristă

Există o mulţime de aspecte privind forţa disolutivă pe care televiziunea, ca experienţă prin excelentă nihilistă, o are asupra familiei. Aceasta preia copilul sau omul matur de la nivelul mentalităţii pe care o are, pentru ca printr-o succesiune de paşi, printr-o serie de metode, argumente şi justificări - construcţia şi manipularea situaţiilor de viaţă, a contextelor, a replicilor şi atitudinilor personajelor de pe micul ecran - să-l conducă pe telespectator către o mentalitate egocentristă, străină sau chiar polemică vieţii de familie.
Familia fiind principalul duşman al societăţii de consum, este normal ca aceasta, prin instrumentul ei principal - televiziunea - să lupte împotriva familiei. Cine îşi asumă riscurile de a deţine un televizor în propria casă trebuie să conştientizeze toate cele prezentate anterior, căci depinde în primul rând de noi soarta acestui război.

Virgiliu Gheorghe

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Iosif cel bun

Iacov a avut 12 fii, însă fiul lui preferat era Iosif. Lui i-a făcut o haină deosebită, care trebuia de fapt să i-o dea fiului cel mai mare, Ruben. Acest lucru i-a făcut geloşi pe fraţii lui Iosif, care i-au pus gând rău. Într-o zi, când Iacov l-a trimis pe Iosif la câmp, să vadă dacă fraţii lui şi vitele erau bine, aceştia s-au hotărât să îl omoare. Ruben însă i-a convins însă să nu îl ucidă, ci să îl arunce într-o fântână secată. Ei au fost de acord, iar când au trecut pe acolo nişte negustori ce călătoreau spre Egipt l-au vândut ca sclav. Apoi i-au luat haina, au pătat-o cu sângele unui ied şi i-au arătat-o tatălui lor, spunându-i că fiul său a fost sfâşiat de nişte animale sălbatice.
Dumnezeu însă i-a purtat de grijă lui Iosif care, după multe greutăţi, a ajuns un înţelept guvernator al Egiptului. Din cauza foametei, fraţii lui au fost trimişi de Iacov în Egipt, pentru a cumpăra grâu. Aşa au ajuns să ceară ajutor chiar de la Iosif, fratele lor, căruia îi făcuseră atâta rău. Ei nu l-au recunoscut îmbrăcat în hainele egiptene de guvernator. După ce i-a supus la mai multe încercări, Iosif le-a spus cine este. Ei s-au speriat foarte tare, pentru că erau convinşi că se va răzbuna pentru ceea ce i-au făcut. Iosif însă i-a iertat şi i-a chemat pe toţi în Egipt, împreună cu Iacov, tatăl lor, şi cu întreaga lor familie, pentru a-i ajuta.

Fraţii lui Iosif au făcut un păcat mare faţă de fratele lor, dar şi faţă de Dumnezeu, care ne spune: „Cel ce nu-şi iubeşte fratele, acela nu iubeşte nici pe Dumnezeu”. Dumnezeu însă a avut grijă de Iosif, pentru că acesta era bun şi credincios. Chiar dacă fraţii lui i-au făcut mult rău, Iosif i-a iertat. Aşa să facem şi noi, pentru că Domnul Hristos ne îndeamnă să iertăm greşelile fraţilor noştri, ca să fim şi noi iertaţi atunci când greşim: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greşelile voastre“. (Matei 6, 14)

Iertarea

Cât de curând începe Postul Mare. Ultima zi dinaintea lui se numeşte şi Duminica Iertării, care anul acesta este pe 1 martie. Această duminică este ziua în care trebuie să ne cerem iertare de la toţi cei pe care i-am supărat, dar şi să îi iertăm pe toţi cei care au greşit faţă de noi. Vecernia din seara acestei duminici se numeşte Vecernia Iertării, când toţi credincioşii îşi cer iertare unii de la alţii, pentru a putea începe Postul împăcaţi.
Iertarea este ca un cadou pe care îl facem unii altora, un cadou care nu se vede cu ochii, însă se vede cu inima şi valorează foarte mult. Iertarea este şi cadoul pe care îl primim noi de la Dumnezeu, şi se vede cel mai bine în Taina Spovedaniei. Atunci când la spovedanie îi spunem părintelui duhovnic o greşeală, Dumnezeu ne şterge acea greşeală, aşa cum se şterge creta de pe tablă iar aceasta rămâne curată.
Să nu uităm însă, ca să fim iertaţi trebuie mai întâi să iertăm!

Exerciţii:

• 1. Spune unui prieten sau cuiva din familie povestea lui Iosif cel bun.
• 2. Gândeşte-te la ce ai greşit în ultima vreme şi cere-ţi iertare de la cei pe care i-ai supărat, înainte de a începe Postul.
• 3. Ia o foaie de desen şi culori şi desenează ce îţi vine în minte atunci când te gândeşti la iertare.

Pregătire pentru Paşti

Postul Mare este o pregătire pentru a sărbători Învierea lui Hristos. Este un timp al schimbării, o perioadă în care Dumnezeu ne cheamă să fim mai buni. Iată ce puteţi face în cele 7 săptămâni:
- rugaţi-vă mai mult
- mergeţi mai des la biserică
- citiţi povestiri din Biblia copiilor
- vorbiţi cu părintele duhovnic şi cu părinţii despre cum aţi putea şi voi să postiţi
- uitaţi-vă cât mai puţin la televizor

Pagină realizată de Natalia Corlean

NOTĂ: în varianta de tipar găsiţi şi planşe de colorat.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Hrana ca gest de iubire

După ce am traversat încă o perioadă a festinurilor culinare, dacă nu ne-a copleşit cantitatea de mâncare, poate v-ar interesa o discuţie despre semnificaţia psihologică - mai puţin conştientizată - a hranei.

A oferi mâncare şi a (te) hrăni sunt gesturi asociate cu dragostea, în diverse forme şi la diferite vârste. Cu toţii avem amintiri din copilărie asociate cu anumite gusturi plăcute. Plăcinta cu mere a bunicii, clătitele, grişul cu lapte etc. se regăsesc uneori în tablouri nostalgice păstrate de memoria afectivă. Unii ne aducem aminte cu năduf de spanac sau vreo ciorbă de peşte, sau de alte coşmaruri culinare din timpurile când eram prea mici să le putem refuza.
Părinţii sunt responsabili cu hrana imediat după naşterea copilului, care primeşte astfel prima dovadă concretă de iubire. Relaţia strânsă dintre copil şi mamă începe cu acel act intim al alăptării, pe care nimic nu-l va putea înlocui în memoria sa afectivă, deşi deseori va caută în viaţă diverse substitute capabile să reînvie acel sentiment.
Chiar şi în expresiile celor din jur, de genul "Ce frumos e ăsta mic, îmi vine să-l mănânc!", se regăseşte iubirea ca un gest de îngurgitare. Într-un sens mai puţin gingaş, dar tot simbolic ca şi semnificaţie psihologică, pot să apară motivul canibalismului sau al devorării celuilalt, care se manifestă prin posesivitate în relaţiile cu ceilalţi.
Pe măsură ce creştem, avem nevoie de mai multe feluri de hrană, iar mâncarea continuă să deţină o coloratură afectivă specială. Deseori, părinţii îşi hrănesc copiii doar cu alimente, uitând de nevoile lor afective. Copilul resimte lipsa afecţiunii concrete, deşi i se satisfac capriciile culinare. Mai târziu, în momente de criză, îşi poate alege cu predilecţie anumite alimente, hrănirea preluând funcţia unei supape de descărcare nervoasă.
Studiile au arătat că latura afectivă influenţează comportamentul alimentar, într-atât încât relaţiile nereuşite între mame şi fiice pot degenera – inconştient – în dezechilibre precum bulimia şi anorexia nervoasă. Se pare că printr-o mentalitate primitivă de apărare, cele afectate de aceste dezechilibre dozează cantităţile de mâncare (în exces sau dimpotrivă, în cantităţi infime) ca pe o răzbunare simbolică pe mamă sau pentru a compensa o lipsă afectivă.
Este dovedit prin diverse cercetări că o mâncare gustoasă, care ne place, ne stimulează echilibrul psihofizic prin secreţia unor hormoni care ajută la ridicarea bunei-dispoziţii. Totul e minunat, însă uneori tindem să ne bazăm pe soluţii temporare, cum ar fi stimularea serotoninei rupând un ambalaj de pe o ciocolată frumos mirositoare.
Dacă simţi că relaţia cu ţine însăţi nu este una prea bună, că imaginea de sine e una deformată şi că nu îţi dai prea multe şanse în relaţiile de iubire, totuşi nu da iama în tortul de îngheţată. Această funcţionează pentru femeile părăsite, deprimate sau pur şi simplu plictisite, doar în filme - nu acolo este soluţia.
Nici comercianţii nu se lasă mai prejos, ştiind foarte bine că mâncarea a devenit un leitmotiv pentru crize afective. Ni se oferă reclame comerciale sugestive: ciocolată e cu dragoste, cafeaua la fel, iaurtul şi îngheţata creează clipe de vis ş.a.m.d. Atenţie la rafturi! Cumpăraţi mâncare sau sentimente?
Într-adevăr, stomacul nostru este foarte sensibil la emoţii şi de aici provine o mentalitate populară în fondul psihic colectiv: „dragostea trece prin stomac”. Chiar dacă nu are structură neuronală, stomacul are un fel propriu de a reacţiona la trăiri afective şi de a „traduce” în reacţii fizice ceea ce simţim (aţi auzit probabil metafora „am fluturaşi în stomac” sau, dimpotrivă, „mi s-a întors stomacul pe dos”).
A lua masa cu o altă persoană poate fi un test (parţial) de personalitate. Urmărind felul în care celălalt interacţionează cu mâncarea, poţi desprinde câteva observaţii despre felul sau de a fi.
Şi experimentatul bucătar Horia Vârlan spune: „Cred că mâncarea e doar un combustibil când suntem singuri şi o declaraţie de dragoste atunci când o împărţim cu altcineva, în special cu familia”. Aşadar, într-o anumită măsură, a găti şi a oferi de mâncare poate fi un gest delicat din punct de vedere afectiv. Mâncarea căpăta altă semnificaţie atunci când o împarţi cu altcineva.
Dar cea mai înaltă semnificaţie o atinge abia în dimensiunea religioasă, cel mai înalt gest de iubire regăsindu-se în credinţa ortodoxă. În cadrul fiecărei Liturghii, când pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos, Hristos Însuşi se lasă mâncat de credincioşi, pentru a deveni unul. Noi devenim El printr-un act sublim şi paradoxal de iubire.
Aşa-i că mâncarea nu este aşa de simplă precum pare?

Raluca Ionescu, psiholog

„Celui ce flămânzeşte pentru Hristos harul i se face hrană; celui ce însetează băutură preadulce; celui ce tremură de frig haină; celui ostenit odihnă; celui ce se roagă deplină încredinţare; celui ce plânge mângâiere“.

Sf. Marcu Ascetul

„Căci cu ce se alege viaţa noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? - cum zice Eclesiastul. Dar hrana şi veşmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului acestuia de trup. De ce, aşadar, lucrăm la nesfârşit şi alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricină sârguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeieşti şi încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim că să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marii lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca acesta să fie cinstit şi încununat."

Sf. Nil Ascetul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Azi mergem sau nu la biserică?

A participa la Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare este una din cele nouă porunci bisericeşti. Excepţiile sunt doar în caz de boală şi serviciu. De ce trebuie să participăm? Mi-a plăcut ce am auzit odată la o predică a unui părinte: pentru că, Biserica fiind un organism real, în care fiecare suntem un organ, cu rolul propriu, orice lipsă a noastră de la orice chemare a Sfintei Liturghii e ireversibilă şi irecuperabilă. Putem începe acum să mergem, dar nu vom înlocui, nu vom acoperi spaţiile în care nu am fost. Ele vor rămâne în veşnicie spaţii goale, momente în care nu ne-am respectat rostul. Cum ar fi dacă ne-am uita la trupul nostru, şi o mână ar zice că nu vrea să facă parte din noi? Sau un ochi? Pentru că noi nu percepem importanţa pe care o avem în Biserică, botezaţi fiind, nu înseamnă că, obiectiv vorbind, nu avem nicio importanţă, că participarea noastră la slujbe nu are un sens în întreaga istorie. Pentru că noi nu vedem rostul în prezenţa unui bebeluş la slujbă, nu înseamnă că acesta nu este.

Copiii crescuţi în biserică
Am cunoscut pe cineva care avea 4 copii până în 7 ani şi care participa, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie. Ajungea puţin mai târziu, pe la Apostol, dar stătea să-i împărtăşească pe toţi, la sfârşitul slujbei. Copiii aceia au crescut în biserică, practic. Pentru ei, a frecventa biserica era ca şi cum ar fi mers într-o casă la un prieten. Erau mititei, dar aşa cuminţei, se jucau lângă mama lor, fără prea mare zgomot.
Multe mame spun că nu-şi duc copiii la biserică, să nu deranjeze slujba. Dar, dacă şi-ar duce pruncii la Biserică de când sunt – chiar şi în perioada prenatală – aceştia nu ar mai face gălăgie. Fac gălăgie în biserică doar atunci când le e teamă de biserică. Atunci când pentru ei la biserică este Doamne-Doamne care, aşa cum le spunem noi de multe ori, îi bate (ceartă etc.) dacă sunt obraznici, sau părintele care „le taie limba” dacă vorbesc sau nu sunt cuminţi, nu e de mirare că au o anumită aversiune sau ţipă atunci când se apropie de părintele.

Să ne hotărâm să primim darul lui Dumnezeu
Apoi, unele mame mai spun că nu merg, pentru că oricum nu pot fi atente la slujbă, că trebuie să fie atente la copii. Dacă am înţelege că participarea aceasta a noastră e mai mult decât înţelegere! Că ne împărtăşim de Dumnezeu, chiar şi în această situaţie! Că putem să nu avem copii, iar la slujbă tot să nu fim atenţi. Ba pentru că o femeie din faţa noastră are un pulover frumos, ba că ne aducem aminte că avem nu ştiu ce probleme de rezolvat… Că aşa e mintea noastră, împrăştiată, şi putem număra pe degetele de la o mână de câte ori am fost într-adevăr, trup şi suflet prezenţi la Sfânta Slujbă a Liturghiei.
Trebuie doar să ne hotărâm, să mergem la slujbă şi să stăm cât trebuie să stăm, încercând, cât ne stă în putere, să fim prezenţi acolo, în acel moment. Şi, încetul cu încetul, copilul nostru se va linişti, noi ne vom linişti şi vom putea primi mai mult din ce ne dăruieşte Dumnezeu în biserică. Căci nu e vorba doar de partea noastră atunci când ne hotărâm să mergem la biserică. Dacă vrem să începem această relaţie, Dumnezeu va pune, smerit şi nevăzut, partea Lui.
Participarea la Sfânta Liturghie nu ţine de simţire. Nu trebuie să am o anumită stare de spirit ca să pot merge la slujbă, pentru că stările mele sunt ca vremea. E nevoie de hotărâre şi determinare, de a merge în ciuda oricărei stări.

Biserica, locul unde „se dă“ Dumnezeu
Apoi, să căutăm să mergem la o biserică la care ne putem implica şi din punct de vedere comunitar, la care să putem merge şi vara, şi iarna… Numai în felul acesta vom putea avea sentimentul că suntem parte a unui trup, pentru că vom şti ce se întâmplă cu tot acel trup, ce nevoi are, unde intervine rolul nostru specific. Nu trebuie să confundăm mersul la biserică cu mersul la spectacol, atraşi de un cor deosebit care să ne mângâie doar auzul sau de o predică extraordinară, care să ne încânte doar intelectul. Dacă putem, să mergem la biserica la care avem duhovnicul, căci el este tatăl nostru călăuzitor pe cale şi în felul acesta vom întări această legătură şi cu el, vom putea fi “într-un duh” cu el şi vom înţelege mai bine ce vrea Dumnezeu să ne spună atunci când ne spovedim.
Dacă părintele duhovnic e, să zicem, din altă localitate, cred că cel mai bine e să încercăm să mergem la biserica de la parohia din care suntem. Dacă nu este o comunitate în care să ne putem încadra, atunci să căutăm o biserică la care putem merge oricând, unde ne place preotul, ne place strana şi ne putem implica. Să avem însă grijă să nu judecăm nici un preot. Dumnezeu ne poate vorbi nouă, fiecăruia, şi printr-un preot pentru care nu avem respect. Noi trebuie să ne vedem rolul propriu în biserică, nu al altcuiva. Noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu la biserică, nu altceva.
Este deci nevoie să frecventăm biserica, pentru ca să primim ce ne dă Dumnezeu în biserică, nu ce aşteptăm noi. Iar în biserică, vorba Maicii Siluana, „se dă“ Dumnezeu. Biserica e Mireasa lui Hristos. Şi, spunea un părinte, că nu-L putem avea pe Dumnezeu tată, dacă nu avem Biserica mamă.

Cristina Sturzu

„Trebuie să ştiţi că din toate slujbele care se fac la biserică, cea mai folositoare şi mai puternica este Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este jertfa şi răscumpărarea lumii întregi.“

Părintele Cleopa

„Sfânta Liturghie e cea mai importantă slujbă din spiritualitatea ortodoxă. De aceea cred că cel mai important lucru pentru noi, pentru a trăi momente deosebite de înălţare spirituală, este acela de a pătrunde în sensul slujbei Sfintei Liturghii. E foarte greu să vorbeşti, limitat de timp şi spaţiu, despre acea rânduială care constituie însăşi esenţa vieţii creştine. Dacă am pierde tot ceea ce avem noi şi am rămâne doar cu această sfântă rânduială, nu am pierde nimic… Pentru că ea ne oferă, potenţial, Împărăţia lui Dumnezeu. Iar Liturghia este slujba slujbelor noastre. Toate celelalte slujbe pregătesc Liturghia, iar ea le împlineşte pe toate.
Săvârşitorul adevărat al Liturghie este Hristos, şi nu episcopul sau preotul, care sunt săvârşitorii văzuţi, adică mijlocitorii, cei care oficiază rânduiala, pentru ca din spatele acestei rânduieli să se realizeze această unire a noastră cu Hristos, cu Dumnezeu prin Hristos.“

ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Cu Dumnezeu în casă

Postul Mare. O ocazie de a ne curăţi trupul şi sufletul, de a-L aduce pe Dumnezeu tot mai mult în viaţa şi în casa noastră. Postul înseamnă sănătate, atât pentru trup (o vorbă înţeleaptă spune că cine nu posteşte de voie va posti de nevoie, ajungând la regim recomandat de medic), cât şi pentru suflet. Vă invităm să călătorim împreună în această perioadă, sprijinindu-ne unii pe alţii. Aşteptăm deci să ne trimiteţi idei din experienţa dumneavoastră, iar pentru început noi vă oferim câteva informaţii despre importanţa calciului în organism şi ce alimente de post sunt bogate în calciu, precum şi o reţetă de post cu conopidă, o bogată sursă de magneziu, calciu, potasiu şi vitaminele C şi B.

• Calciul şi postul
• Conopidă pane de post
• Bine de ştiut - despre câteva efecte binefăcătoare ale lămâilor

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Conopidă pane de post

Ingrediente:

• 1 conopidă
• făină pentru pudrat
• ulei vegetal
• frunzele de la o legătură mică de pătrunjel
• sare de mare
• 1 lămâie

pentru aluat:

• 1 linguriţă seminţe chimen
• 2 linguriţe seminţe muştar
• 1 ardei iute uscat
• 1 linguriţă piper boabe negru
• 200 grame făină
• 1/2 linguriţă curcuma (dă o culoare galbenă, dar se poate şi fără, dacă nu găsiţi)
• 350 ml bere rece
• sare de mare

Este un fel delicios de a găti conopida. Faceţi întâi aluatul. Zdrobiţi seminţele de chimen şi muştar, ardeiul iute şi piperul într-un mojar, până obţineţi o pudră. Puneţi făina într-un castron şi adăugaţi condimentele măcinate şi curcuma. Turnaţi cea mai mare parte a berii şi amestecaţi uşor. Trebuie să obţineţi consistenţa unei smântâni mai groase. Dacă aluatul este prea dens, incorporaţi restul berii. Nu vă faceţi griji dacă rămân mici cocoloaşe, vor deveni crocante la prăjit. Presăraţi sare de mare după gust şi daţi deoparte, apoi pregătiţi conopida.
Îndepărtaţi cotorul conopidei şi desprindeţi floretele. Tăiaţi tulpina în bucăţi de 2 cm - astfel vor necesita acelaşi timp de prăjit. Spălaţi conopida, scurgeţi-o de apă şi uscaţi-o cu un prosop de hârtie. Puneţi bucăţile de conopidă într-un castron şi pudraţi-le cu puţin făină.

Turnaţi ulei într-o cratiţă adâncă de 10 până la 20 cm şi încingeţi-l.
Scuturaţi surplusul de făină de pe conopidă. Una câte una, cufundaţi bucăţile de conopidă în aluat şi aşezaţi-le apoi cu grijă în uleiul încins. Cel mai bine ar fi să prăjiţi în tranşe mici, ca să nu supra aglomeraţi cratiţa (dar serviţi fiecare tranşă de cum este gata). După fiecare tranşă de conopidă, puneţi în tigaie câteva frunze de pătrunjel date prin aluat şi prăjiţi-le timp de 40 secunde (sunt bune intercalate cu conopida pane).
Prăjiţi bucăţile uşor, întorcându-le de câteva ori cu o spumieră. Când devin rumene şi crocante scoateţi-le din ulei, lăsând surplusul să se scurgă înapoi în cratiţă, şi aşezaţi-le pe un prosop de hârtie pentru a le scurge. Săraţi şi stoarceţi deasupra o jumătate de lămâie.
Sfaturi:
- prăjiţi în tranşe mici şi serviţi imediat, pentru a fi mâncate cât sunt crocante şi fierbinţi.
- reţeta de aluat poate fi folosită şi la alte preparate, de la fileuri de peşte şi fâşii subţiri de pui la orice legume tăiate fin.
- dacă doriţi un gust mai simplu, puteţi renunţa la condimente.

Reţetă oferită de domnul Sorin Toader din Braşov

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Calciul şi postul

Acum, în pragul Postului Mare, ne-am gândit să vă punem în atenţie cât este de important să avem grijă de calciul din organism. Este ştiut faptul că alimentele cu cel mai mare aport de calciu sunt produsele lactate şi ouăle, alimente la care renunţăm în perioada postului. Dar totuşi ne rămân destule alimente cu un bogat conţinut de calciu pe care le putem folosi.
Calciul este considerat cel mai important mineral din componenţa organismului nostru, fiind depozitat în proporţie de 99% în schelet şi dinţi, funcţiile lui fiind multiple. Împreună cu fosforul asigură buna funcţionare a scheletului şi dinţilor, ajută la transmiterea impulsurilor nervoase, acest fapt având implicaţii şi în controlul contracţiilor musculare, asigură bătăile regulate ale inimii şi împreună cu magneziul e responsabil de sănătatea întregului sistem cardiovascular, diminuează procesele alergice, are rol în reglarea hormonală şi enzimatică (producţia de energie, digestie, metabolismul grăsimilor), ajută la coagularea sângelui, deci la vindecarea rănilor.
Văzând rolul important pe care îl joacă în buna funcţionare a organismului nostru este foarte uşor de înţeles că o cantitate insuficientă de calciu (hipocalcemie) sau ponderea lui prea mare (hipercalcemie) duce la destabilizarea întregului organism. Semnele hipocalcemiei, care este mai des întâlnită, sunt: insomnie, irascibilitate, palpitaţii, balonări, senzaţii de amorţeală a mâinilor, dureri de cap, senzaţie de lipsă de aer, dificultăţi în înghiţirea alimentelor.
Cel mai important aliat al calciului, care de fapt îl ajută să se fixeze în organism este vitamina D3, acelaşi rol avându-l şi borul. De asemenea, duşmanii calciului din organism sunt proteinele cu un crescut conţinut de fosfor. Pentru asigurarea unui aport suficient de calciu în organism trebuie să avem o alimentaţie echilibrată, bogată în vitamine şi minerale, evitând prelucrarea îndelungată a hranei, care duce la deprecierea vitaminelor şi mineralelor.
Printre sursele naturale de calciu (exceptând laptele, produsele lactate şi gălbenuşul de ou de care ne vom bucura după post) se numără următoarele alimente: soia boabe, fasolea verde şi uscată, mazărea, conopida, broccoli, morcovii, ţelina, varza, merele, perele, struguri, afinele. Perele şi struguri au şi un bogat conţinut de bor. De asemenea mierea şi propolisul sunt deosebit de eficiente în combaterea dezechilibrului fosfo-calcic. Dintre plantele medicinale din care se pot face ceaiuri foarte folositoare pentru aportul de calciu amintim: coada calului, urzica, cătina, măceşele, tecile de fasole sau pirul medicinal.

Violeta Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

BINE DE ŞTIUT:

♦Lămâile introduse în apă caldă, câteva minute, înainte de întrebuinţare, vor avea mai multă zeamă.

♦Adăugaţi la apa rece cu care spălaţi orezul o jumătate de linguriţă de suc de lămâie; aceasta are proprietatea de a albi orezul şi de a împiedica lipirea boabelor.

♦Durerile de cap se atenuează dacă se aşează pe tâmple şi pe frunte o compresă de tifon, pe care plasăm una lângă alta, câteva felii de lămâie. Concomitent mâinile se afundă într-un lighean cu apă fierbinte.

Sfaturi oferite de doamna preoteasă Mihaela Bîlbă, din Toderiţa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Drăguş

Drăguşul este un sat cunoscut nu numai în Ţara Făgăraşului, ci şi pe alte meleaguri îndepărtate, datorită mai ales bogatului studiu făcut aici de către sociologul Dimitrie Gusti. De-a lungul timpului Drăguşul a ajuns renumit fie pentru frumoasele costume populare şi meşteşugarii care le făceau, fie pentru căpşunii cultivaţi aici, fie pentru fiii satului, dintre care cel mai cunoscut este Ion Codru Drăguşanu, fie pentru vizitele unor personalităţi de seamă. Despre sat şi biserica lui ne vorbeşte părintele paroh Gheorghe Roşca:


Satul din deal
Comuna Drăguş face parte din şiragul satelor de la poalele Munţilor Făgăraş şi este aşezată la jumătatea distanţei dintre aceştia şi râul Olt. Aşezarea se află pe un deal retezat, localitatea asemănându-se cu un observator în zonă; ca să ajungi la ea trebuie să urci, din orice parte ai veni.
Drăguşul fost comună până în anul 1968, când şi Făgăraşul era judeţ. Apoi reşedinţa de comună a fost mutată în Viştea de Jos, pentru că era situată pe Drumul Naţional 1. Din 2004, localitatea şi-a redobândit titulatura de comună.

Una din cele mai înalte biserici din zonă
Biserica din Drăguş, aşezată în centrul comunei, este una din cele mai mari din Ţara Făgăraşului, având foarte multe elemente în comun cu biserica din Părău. Clădită din cărămidă şi piatră, în formă de navă, cu un turn în formă dreptunghiulară de o înălţime uimitoare pentru anii 1894-1896, când a fost ridicată. A fost sfinţită de ÎPS Miron Romanul, Mitropolitul Ardealului, în septembrie 1897.
În 1941 s-a început pictura, finalizată însă abia în 1954 şi sfinţită de mitropolitul Ardealului din acea vreme, ÎPS Nicolae Bălan. Toată cheltuiala şi munca depusă pentru zidire, pictare şi întreţinere a fost suportată de către bunii credincioşi ai parohiei.
Începând cu anul 2000 au fost întreprinse o serie de lucrări de restaurare a lăcaşului de cult: s-a refăcut exteriorul bisericii în terasit, s-au reparat părţile deteriorate din lemnăria acoperişului iar ţigla a fost înlocuită cu un nou acoperiş, de tablă. În luna mai a anului 2006 toate aceste lucrări au fost binecuvântate de către PS Visarion, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului din acea vreme.
În vara aceluiaşi ani, din rânduiala lui Dumnezeu s-a descoperit faptul că podeaua era infectată cu o ciupercă, iar după un tratament adecvat s-a turnat placă de beton şi s-a placat cu gresie. A fost refăcută şi instalaţia electrică, strănile au fost înlocuite, iar biserica a fost înfrumuseţată cu mobilier şi alte obiecte de cult.

Vizite ale unor oaspeţi de seamă
Biserica din Drăguş a fost remarcată în 1929 de către profesorul şi sociologul Dimitrie Gusti (1880-1955), când a venit în sat cu o echipă de studenţi sociologi din Bucureşti să culeagă folclor şi să investigheze viaţa satului românesc Drăguş.
De asemenea, la 15 august 1994, cu prilejul sfinţirii Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, drăguşenii au primit cu mare cinste şi bucurie vizita Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, care a fost însoţit de Părintele Patriarh Teoctist, ÎPS Antonie Plămădeală, ÎPS Daniel, mitropolitul de atunci al Moldovei, precum şi alţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române.
În anul 1997 a ajuns în parohia noastră şi Maiestatea sa Regele Mihai, care a admirat strădania şi efortul ţăranilor drăguşeni.

Pr. paroh Gheorghe Roşca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009