Hrana ca gest de iubire

După ce am traversat încă o perioadă a festinurilor culinare, dacă nu ne-a copleşit cantitatea de mâncare, poate v-ar interesa o discuţie despre semnificaţia psihologică - mai puţin conştientizată - a hranei.

A oferi mâncare şi a (te) hrăni sunt gesturi asociate cu dragostea, în diverse forme şi la diferite vârste. Cu toţii avem amintiri din copilărie asociate cu anumite gusturi plăcute. Plăcinta cu mere a bunicii, clătitele, grişul cu lapte etc. se regăsesc uneori în tablouri nostalgice păstrate de memoria afectivă. Unii ne aducem aminte cu năduf de spanac sau vreo ciorbă de peşte, sau de alte coşmaruri culinare din timpurile când eram prea mici să le putem refuza.
Părinţii sunt responsabili cu hrana imediat după naşterea copilului, care primeşte astfel prima dovadă concretă de iubire. Relaţia strânsă dintre copil şi mamă începe cu acel act intim al alăptării, pe care nimic nu-l va putea înlocui în memoria sa afectivă, deşi deseori va caută în viaţă diverse substitute capabile să reînvie acel sentiment.
Chiar şi în expresiile celor din jur, de genul "Ce frumos e ăsta mic, îmi vine să-l mănânc!", se regăseşte iubirea ca un gest de îngurgitare. Într-un sens mai puţin gingaş, dar tot simbolic ca şi semnificaţie psihologică, pot să apară motivul canibalismului sau al devorării celuilalt, care se manifestă prin posesivitate în relaţiile cu ceilalţi.
Pe măsură ce creştem, avem nevoie de mai multe feluri de hrană, iar mâncarea continuă să deţină o coloratură afectivă specială. Deseori, părinţii îşi hrănesc copiii doar cu alimente, uitând de nevoile lor afective. Copilul resimte lipsa afecţiunii concrete, deşi i se satisfac capriciile culinare. Mai târziu, în momente de criză, îşi poate alege cu predilecţie anumite alimente, hrănirea preluând funcţia unei supape de descărcare nervoasă.
Studiile au arătat că latura afectivă influenţează comportamentul alimentar, într-atât încât relaţiile nereuşite între mame şi fiice pot degenera – inconştient – în dezechilibre precum bulimia şi anorexia nervoasă. Se pare că printr-o mentalitate primitivă de apărare, cele afectate de aceste dezechilibre dozează cantităţile de mâncare (în exces sau dimpotrivă, în cantităţi infime) ca pe o răzbunare simbolică pe mamă sau pentru a compensa o lipsă afectivă.
Este dovedit prin diverse cercetări că o mâncare gustoasă, care ne place, ne stimulează echilibrul psihofizic prin secreţia unor hormoni care ajută la ridicarea bunei-dispoziţii. Totul e minunat, însă uneori tindem să ne bazăm pe soluţii temporare, cum ar fi stimularea serotoninei rupând un ambalaj de pe o ciocolată frumos mirositoare.
Dacă simţi că relaţia cu ţine însăţi nu este una prea bună, că imaginea de sine e una deformată şi că nu îţi dai prea multe şanse în relaţiile de iubire, totuşi nu da iama în tortul de îngheţată. Această funcţionează pentru femeile părăsite, deprimate sau pur şi simplu plictisite, doar în filme - nu acolo este soluţia.
Nici comercianţii nu se lasă mai prejos, ştiind foarte bine că mâncarea a devenit un leitmotiv pentru crize afective. Ni se oferă reclame comerciale sugestive: ciocolată e cu dragoste, cafeaua la fel, iaurtul şi îngheţata creează clipe de vis ş.a.m.d. Atenţie la rafturi! Cumpăraţi mâncare sau sentimente?
Într-adevăr, stomacul nostru este foarte sensibil la emoţii şi de aici provine o mentalitate populară în fondul psihic colectiv: „dragostea trece prin stomac”. Chiar dacă nu are structură neuronală, stomacul are un fel propriu de a reacţiona la trăiri afective şi de a „traduce” în reacţii fizice ceea ce simţim (aţi auzit probabil metafora „am fluturaşi în stomac” sau, dimpotrivă, „mi s-a întors stomacul pe dos”).
A lua masa cu o altă persoană poate fi un test (parţial) de personalitate. Urmărind felul în care celălalt interacţionează cu mâncarea, poţi desprinde câteva observaţii despre felul sau de a fi.
Şi experimentatul bucătar Horia Vârlan spune: „Cred că mâncarea e doar un combustibil când suntem singuri şi o declaraţie de dragoste atunci când o împărţim cu altcineva, în special cu familia”. Aşadar, într-o anumită măsură, a găti şi a oferi de mâncare poate fi un gest delicat din punct de vedere afectiv. Mâncarea căpăta altă semnificaţie atunci când o împarţi cu altcineva.
Dar cea mai înaltă semnificaţie o atinge abia în dimensiunea religioasă, cel mai înalt gest de iubire regăsindu-se în credinţa ortodoxă. În cadrul fiecărei Liturghii, când pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos, Hristos Însuşi se lasă mâncat de credincioşi, pentru a deveni unul. Noi devenim El printr-un act sublim şi paradoxal de iubire.
Aşa-i că mâncarea nu este aşa de simplă precum pare?

Raluca Ionescu, psiholog

„Celui ce flămânzeşte pentru Hristos harul i se face hrană; celui ce însetează băutură preadulce; celui ce tremură de frig haină; celui ostenit odihnă; celui ce se roagă deplină încredinţare; celui ce plânge mângâiere“.

Sf. Marcu Ascetul

„Căci cu ce se alege viaţa noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? - cum zice Eclesiastul. Dar hrana şi veşmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului acestuia de trup. De ce, aşadar, lucrăm la nesfârşit şi alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricină sârguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeieşti şi încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim că să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marii lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca acesta să fie cinstit şi încununat."

Sf. Nil Ascetul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009