„Părăsiţi păcatul şi veţi avea bucurie, părăsiţi păcatul şi veţi avea sănătate.”

Interviu cu Părintele Matei Bilauca, stareţul Schitului „Naşterea Maicii Domnului” de la Şinca Veche

Pentru că se apropie 9 noiembrie, data la care îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, am pregătit în acest număr pentru dumneavoastră un articol despre viaţa acestui sfânt, pe care îl găsiţi la pagina 6, şi un interviu cu Părintele Matei, stareţul schitului de la Şinca Veche, unde se află o părticică din sfintele sale moaşte şi unde, de la venirea acestora, minunile şi vindecările nu au întârziat să apară.

Părinte stareţ, se apropie hramul paraclisului schitului de la Şinca Veche. Sfântul Nectarie este din ce în ce mai cunoscut şi la noi, însă există şi foarte mulţi oameni care nu au auzit încă de el. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre viaţa lui.
Sf. Nectarie, pe numele de botez Anastasie, s-a născut într-o familie săracă, aşa încât a trebuit încă de copil să plece de acasă pentru a câştiga cele necesare traiului atât pentru el cât şi pentru familie; aşa ajunge să se angajeze într-o băcănie. Când pregătea cumpărăturile celor care veneau să cumpere de la magazin le introducea printre produsele cumpărate şi un bileţel cu câte un cuvânt duhovnicesc. Încă din copilărie citea cărţi duhovniceşti, mai cu seamă din Scriptură, dar şi din Sfinţii Părinţi, şi aşa s-a gândit să facă ceva mai mult decât munca pentru cele materiale.
De aici putem vedea sufletul mare al Sfântului Nectarie, dragostea pe care o avea, şi despre care putem deduce că a primit-o de la părinţii lui, pentru că gândul acesta de a împărţi şi altora cuvinte duhovniceşti i-au venit când era încă un copil…
Aşa, muncind cu gândul de a-şi ajuta familia, a ajuns la un moment dat că n-a putut nici măcar să îşi cumpere o pereche de pantaloni, nişte hăinuţe, care erau necesare, pentru că cele cu care plecase de acasă se învechiseră, se rupseseră, şi era foarte necăjit. Aşa, cu credinţa pe care o avea, a ajuns să îi scrie Domnului Hristos o scrisoare, în care Îl ruga să îi trimită nişte hăinuţe.
S-a dus la poştă, cum am spune noi astăzi, şi cel care se ocupa cu expedierea scrisorilor, din curiozitate, pentru că nu avea în ziua aceea timbru, s-a uitat pe plic pentru a vedea destinatarul, şi a văzut că scrie: „Către Domnul Hristos”. Aşa a ajuns să deschidă scrisoarea, să vadă ce cuprinde şi a aflat de rugămintea şi mâhnirea, problemele pe care le avea micuţul Anastasie. I-a dat Dumnezeu în gând să îi cumpere toate cele necesare şi să i le trimită ca din partea lui Dumnezeu.
Bineînţeles că şi Sfântul Nectarie a primit cele pe care i le-a adus negustorul Temistocle, poştaşul, ca din partea lui Dumnezeu, şi mulţi ani a crezut că Domnul Hristos i le-a trimis. Şi de fapt chiar El i le-a şi trimis, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni. Noi, oamenii, suntem mâinile lui Dumnezeu, uneltele prin care Dumnezeu lucrează.
Cred că Sfântul, ajungând mai apoi la o măsură înaltă în duhovnicie, sigur a avut convingerea că pronia dumnezeiască le-a rânduit pe toate: şi să fie sărac, ca să ceară, şi să fie omul prin care Dumnezeu să lucreze, şi pentru înaintarea lui, dar şi pentru noi, care aflăm astăzi despre acest lucru minunat. Poate că azi pare un lucru neînsemnat. Pentru cei care au calculatoare, sau telefon mobil de la vârste foarte mici, cum se întâmplă azi, poate lor li se pare curios şi neînsemnat, neştiind ce înseamnă să nu ai un al doilea schimb de haine.

Mă gândeam şi eu la această paralelă între Sfântul Nectarie ca şi copil şi copii de astăzi care, în cel mai bun caz, îi scriu lui Moş Crăciun, dar cui i-ar trece prin minte să îi scrie lui Dumnezeu?
Da, pentru că există un fenomen de îndepărtare a omului de cele spirituale, care nu se întâmplă numai la Crăciun... Gândiţi-vă că la Paşti oamenii nu se gândesc la Învierea Domnului şi la învierea noastră, ci la iepuraş. De Paşti la iepuraş, de Crăciun la Moş Crăciun, şi mai nou la crăciuniţe… Pentru că diavolul caută să ne îndepărteze de la calea mântuirii noastre şi porneşte de la gând, vrea să nu ne mai gândim la Dumnezeu, ci mintea noastră să fie preocupată de altceva.
Pe vremea Sfântului Nectarie erau alte posibilităţi, existau mult mai mulţi copii necăjiţi. Desigur că există şi în zilele noastre copii care sunt în aceeaşi situaţie în care era Sfântul, şi eu cred că el le poartă de grijă tuturor copiilor necăjiţi. De curând a venit o doamnă din Braşov, cu dureri mari de coloană, şi mi-a povestit că l-a visat într-o seară pe Sf. Nectarie, care a mângâiat-o, i-a dat nădejde, i-a zis că o să o ajute în necazurile pe care le are, dar să vină la biserica închinată lui de aici, de la schit, să ia untdelemn de la candela sfântului şi să se ungă pe coloană. I-a dat şi un bănuţ de aur zicându-i: „Ia, ca să ai de unde să dai la copiii săraci!” Aşa încât mă gândesc că Sfântul poartă de grijă, şi mai cu seamă copiilor săraci. Femeia a luat bănuţul şi l-a pus în buzunar, unde a mai găsit unul identic, aşa încât putem spune că darul s-a înmulţit.
Ar fi bine să se ştie lucrurile acestea, pentru că lumea ar trebui nu doar să îl cunoască pe Sfântul Nectarie, ci şi să se roage lui.

Prima denumire care îl însoţeşte în general pe Sfântul Nectarie atunci când oamenii aud pentru prima dată despre el este: „vindecătorul de cancer”. Este într-adevăr „specializat”, ca să zic aşa, în această boală?
Cred că această boală, cancerul, a fost numită boala secolului pe bună dreptate. Am observat că oamenii în general, când au o mică problemă de sănătate, imediat gândul se duce la cancer. Oamenii sunt speriaţi. Am înţeles că sunt mai mulţi bolnavi de inimă decât de cancer, dar oamenii nu se gândesc atât de mult cu frică la boala de inimă, aşa cum se gândesc la cancer. De când sunt aici şi îl avem pe Sfântul Nectarie am întâlnit mulţi oameni care au cancer. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este că în spatele acestei boli este o rânduială. Oamenii de cele mai multe ori au impresia că alţii sunt vinovaţi pentru ceea ce li se întâmplă, însă în fond fiecare trăim consecinţele vieţii noastre. Am întâlnit un caz, un tânăr bolnav de cancer. Era într-o situaţie nebinecuvântată de Dumnezeu, ca să zic aşa, pentru că trăia în păcat. Totuşi, Sfântul i-a întins o mână de ajutor, în sensul că s-a vindecat de tumoare. Totul era bine, cu mulţumiri din partea familiei, numai că după puţină vreme s-a îmbolnăvit din nou. Ceea ce era doar o mică tumoare a dus în câteva zile la moarte. Vedem deci că Sfântul Nectarie, şi toţi sfinţii de fapt, ne ajută; nu ne cer nu ştiu câte acatiste, nu ştiu câte nevoinţe ascetice, să ne chinuim noi pentru a-i face să fie milostivi… Dumnezeu şi sfinţii Lui aşteaptă de la oameni o schimbare a vieţii lor, adică să părăsească păcatul.

De multe ori boala vine ca un semnal de alarmă, de îndemn spre îndreptare…
În general, boala vine de pe urma păcatului. Numai că oamenii aşa s-au obişnuit cu păcatul încât au impresia că este firesc. E firesc să fumezi, e firesc să bei, e firesc să nu fi cinstit în familie, să înjuri, să nu mergi duminica la biserică, e firesc să te judeci cu aproapele, cu fraţii mai cu seamă. Chiar am găsit de curând într-o carte că astăzi „aproapele” s-a schimbat în „departele”.
Problema este deci că sfinţii ne ajută de fiecare dată, însă din partea oamenilor nu există o dorinţă de a-şi schimba viaţa. Şi atunci aşa se întâmplă, Sfântul arată un semn că rugăciunile au fost primite şi că există vindecare, numai că dacă omul persistă şi rămâne în starea de păcat, care Îl îndepărtează pe Dumnezeu din viaţa lui, atunci boala se agravează. Este şi un cuvânt al Domnului Hristos, care spune în Evanghelie: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie şi mai rău.” Evanghelia nu este doar o carte din care citim şi ne minunăm, ci ea este viaţa noastră, şi ea se repetă zilnic. Aşa încât aş vrea ca oamenii să îl cunoască pe Sfântul Nectarie, pentru că, aşa ca şi ceilalţi sfinţi, este un dar de la Dumnezeu pentru noi, prin care El lucrează ca să ne aducă pe noi la fericire, la mântuire.

Ce v-a impresionat cel mai mult din viaţa Sfântului Nectarie?
Răbdarea. Pentru că în zilele noastre ne lipseşte foarte mult; ştim cuvântul din Scriptură, că „cine va răbda până la sfârşit se va mântui”, şi cu toate acestea nu avem răbdare. Sfântul a avut foarte multă răbdare, nu atât cu sine cât cu ceilalţi. Dacă citim viaţa lui vedem ce multe a avut de răbdat, câte pătimiri... Şi prin răbdarea aceasta a împlinit o poruncă a Domnului Hristos, care ni se cere şi nouă: „Să nu-ţi urăşti duşmanii!”. Îmi aduc aminte când am fost într-un an în Muntele Athos, şi am auzit la Mănăstirea Sf. Pavel că un călugăr de acolo, din câte am înţeles chiar egumenul mănăstirii, era foarte contrariat cum se poate ca un călugăr din lume, chiar episcop fiind, să fie canonizat atât de repede, în timp ce monahii din Muntele Athos fac atâtea nevoinţe, sunt rupţi de familie şi de lume, şi cu toate acestea ajung la sfinţenie atât de greu. Şi i s-a arătat Sfântul şi i-a zis: „Pentru nimic din ce am făcut nu m-a rânduit Dumnezeu în ceata sfinţilor, ci doar pentru faptul că nu mi-am urât duşmanii.” E foarte important lucrul acesta.

Şi ştim că a avut duşmani destui…
A avut duşmani cum zice Sfântul Ap Pavel: şi din interior şi din exterior, şi din cei care erau din Biserică, şi din cei care nu aveau treabă cu Biserica, a avut mulţi oameni invidioşi. Bineînţeles că Sfântul se ruga pentru ei, pentru că altfel nu ar fi avut cum să aibă această răbdare. Iar el nu se plângea nimănui, ci se ruga lui Dumnezeu pentru ca El să lumineze pe cei care îl vedeau altfel decât cum era. Mă gândesc la momentul când a ajuns să predice în biserică, şi oamenii au fost învăţaţi să-l huiduiască, să facă gălăgie, să se mişte, să umble, pentru ca să nu-l poată asculta lumea. Iar sfântul şi-a ţinut cuvântarea cu răbdare, a intrat în sfântul altar, şi povestesc preoţii care erau acolo că s-a aşezat în genunchi în faţa crucii, în spatele mesei, şi se ruga acolo… Şi cu vremea, rugăciunea aceasta a Sfântului la picioarele crucii a făcut ca poporul, prin cuvântarea pe care o ţinea, să îl considere un sfânt din cei de demult, care era comparat cu apostolii Domnului.
Asta m-a impresionat cel mai mult, răbdarea Sfântului.

Care credeţi că este mesajul Sfântului pentru oamenii de astăzi?
Să-şi schimbe viaţa. Părăsiţi păcatul şi veţi avea bucurie, părăsiţi păcatul şi veţi avea sănătate, părăsiţi păcatul şi-L veţi cunoaşte pe Dumnezeu. De câteva zile mi se învârte în minte un cuvânt al Sf. Antonie, şi anume că noi nu ajungem să Îl cunoaştem pe Dumnezeu din pricina a două lucruri: negrija şi lenea. Şi mă gândeam ce înseamnă să Îl cunoşti pe Dumnezeu. Şi dacă nu ajungi să Îl cunoşti înseamnă că nu ai grijă să Îl cunoşti şi că eşti leneş. Dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă a şti despre El din învăţăturile Bisericii, aceasta este la măsură catehumenului, cel care începe să înveţe despre Dumnezeu. A-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu în viaţa ta, cum zice Sf. Ap. Pavel, că „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. În tot ceea ce faci în viaţa ta să te raportezi la Dumnezeu, să treci cumva prin mintea lui Dumnezeu, asta înseamnă să Îl cunoşti. Cred că asta a urmărit Sf. Nectarie prin toate predicile şi prin exemplul pe care l-a dat în viaţă; şi mai cu seamă acum, prin minunile care se fac prin sfintele sale moaşte, mesajul lui este acesta: să părăsească lumea păcatul, să se apropie de Dumnezeu ca să Îl cunoască pe Dumnezeu.
Noi suntem nişte slujitori ai lui Dumnezeu, şi mă gândeam că suntem nişte slujitori care nu ne cunoaştem Stăpânul. N-am putea spune că noi L-am cunoscut pe Dumnezeu. Ci pur şi simplu ştim despre Dumnezeu, îi slujim, şi chiar preoţi fiind, Îi slujim, dar nu am ajuns la măsura de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Şi cred că Sfântul asta vrea, iar ajutorul pe care îl dă tot pentru aceasta este, ca noi să ne vedem neputinţa noastră, nevrednicia noastră…

Să ne schimbăm viaţa…
Să ne schimbăm viaţa, să ajungem şi noi să Îl iubim pe Dumnezeu. Nu aşa, să spunem: iubire, iubire, dragoste; nu cuvântări sentimentaliste, ci viaţa noastră să fie iubire, cum zicea Părintele Arsenie Boca, că dacă va veni vremea să pui capul pe butuc, să poţi să îl pui pentru Hristos.

Ce îndemn aveţi pentru cititorii noştri?
Credincioşii care au evlavie pentru sfinţii noştri, din Biserica noastră Ortodoxă, să îşi procure o carte cu Sfântul Nectarie – viaţa, minunile şi acatistul sau paraclisul Sfântului. Să nu lipsească din casele lor aşa cum nu lipseşte Sfânta Scriptură. Şi asta nu spun doar aşa, ca să mai existe o carte în bibliotecile oamenilor, ci dintr-o convingere. Dumnezeu, prin pronia Lui, rânduieşte oameni care ajung la sfinţenie şi apoi sunt ajutor pentru noi. Prin cartea aceasta cumva, pe lângă icoana sfântului, îl aducem pe Sfântul în casa noastră. Este un îndemn de a părăsi păcatul, un îndemn de a ne schimba viaţa, un îndemn de a dori să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, un îndemn de a ajunge să ne sfinţim şi noi, pentru că avem poruncă de la Dumnezeu: „Fiţi sfinţi, precum Tatăl Sfânt este”, „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt sfânt” sau „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl Cel din ceruri desăvârşit este”.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Sfântul Nectarie – ierarhul făcător de minuni

Acest sfânt s-a născut în nordul Greciei, în ţinutul Traciei, în localitatea Silivria, din părinţi săraci – Demos şi Vasiliki Kefalas, dar evlavioşi. La Botez a primit numele de Anastasie, a fost al cincilea din cei şase copii şi a fost educat creştineşte de către părinţii lui trupeşti. Când a împlinit 14 ani, familia lui a hotărât să îl trimită la Constantinopol să muncească şi să studieze.
Prima minune. Pentru că trebuia să ia un vapor ca să ajungă acolo, a mers în port şi l-a rugat pe un căpitan de vas să îl ducă până în capitala bizantină. Căpitanul l-a refuzat, deoarece nu avea bani să plătească întreaga călătorie. Însă în momentul în care a ordonat să fie pornite motoarele, vaporul nu s-a mişcat. Deşi au încercat să îl mişte prin toate metodele cunoscute, vaporul nu s-a mişcat până când căpitanul nu a îngăduit şi tânărului Anastasie să urce pe punte. O minune asemănătoare cu aceasta a mai avut loc şi într-o altă călătorie a sfântului, de data aceasta când o furtună ameninţa vieţile oamenilor. Sfântul a luat de la gât crucea pe care o purta de la bunica lui, s-a dus la marginea corăbiei, a lăsat-o în apă şi a strigat: „Linişte! Potoleşte-te!” Imediat vântul s-a oprit şi toţi călătorii de pe vas au fost salvaţi.

Vieţuirea la Constantinopol şi scrisoarea către Mântuitorul. După ce a sosit la Constantinopol, şi-a găsit o slujbă la un comerciant, dar salariul era foarte mic şi el trebuia să muncească foarte mult. Pentru că nu îşi putea cumpăra nici măcar cele de trebuinţă, s-a hotărât să îi scrie Mântuitorului tot necazul lui: „Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă, alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele niciun bănuţ... Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că te necăjesc. Mă închin Ţie şi te iubesc eu, robul Tău, Anastasie”. Iar pe plic a scris ca destinatar: „Pentru Domnul Iisus Hristos din Ceruri”. S-a dus să pună scrisoarea la poştă, însă negustorul nu avea timbru în ziua aceea. Din curiozitate, s-a uitat la adresă a fost atât de mişcat, încât a deschis scrisoarea, a citit-o şi s-a hotărât să îi trimită copilului tot ceea ce avea nevoie. La puţin timp după această întâmplare, a reuşit să obţină un alt loc de muncă, la o şcoală a unei Biserici, unde învăţau copii din clasele mici şi a putut să îşi continue studiile.

Insula Hios: începutul vieţii monastice. La vârsta de 20 de ani, tânărul Anastasie părăseşte Constantinopolul şi ajunge în insula Hios, unde i-a fost repartizat un post de învăţător într-o şcoală locală. Aici a dorit din toată inima să îi ajute pe alţii: făcea ore suplimentare, se ruga zilnic pentru ca Dumnezeu să îi ajute pe elevii lui întru toate, dar, mai ales, pentru învăţarea adevărurilor credinţei ortodoxe. În aceşti ani, sfântul a început să iubească viaţa monahală. Pe insulă existau multe mănăstiri şi a hotărât să intre în mănăstirea Nea Moni (secolul XI), unde a fost primit. A fost tuns în monahism în 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toata viaţa. Părintele Pahomie, care i-a fost „prieten şi îndrumător în viaţa duhovnicească”, l-a încurajat să meargă la Atena şi să îşi continue studiile.

Atena – început de sfinţenie. După ce a reuşit să-şi finalizeze studiile liceale, a intrat la Facultatea de Teologie. A aprofundat scrierile Sfinţilor Părinţi care au fost luminaţi de Duhul Sfânt şi care au apărat credinţa ortodoxă de erezii. Tot în acest timp, a început să scrie cărţi duhovniceşti şi broşuri.

Mitropolit de Pentapole. După ce a terminat studiile teologice la Atena, în anul 1885, Sfântul a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica „Sfântul Nicolae” din capitala Egiptului. A devenit un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. Din păcate, unii dintre clericii acelui loc au devenit invidioşi din cauza dragostei şi aprecierii pe care credincioşii le aveau către ierarhul lor. Ei au început să răspândească zvonuri despre el, lucruri neadevărate, care l-au tulburat pe patriarh şi acesta l-a demis. Sfântul a suferit enorm că nu mai putea să slujească Bisericii şi oamenilor, dar a răbdat cu dragoste şi smerenie încercarea aceasta. Pentru a nu provoca tulburări şi amărăciune oamenilor, s-a întors în Grecia.

Autoexilat în capitala greacă. În 1891 s-a retras la Atena, sărac, defăimat de ai săi, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în Maica Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unui seminar. A reuşit să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii, cu scrierile Sfinţilor Părinţi, dar şi cu propriul model de vieţuire creştină. De asemenea, a făcut slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei. Practica neîncetat rugăciunea inimii, îndelunga răbdare, bucuria şi nu lua în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul lui.

Insula Eghina. A dorit ca la bătrâneţe să se retragă din lumea tulburată în care trăise până atunci şi, cu ajutorul mai multor credincioşi şi ucenici, a construit în insula Eghina o mănăstire de călugăriţe. Aici a rânduit o viaţă de obşte desăvârşită, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Dumnezeu l-a dăruit cu daruri bogate şi, încă din timpul vieţii, a ajutat prin rugăciuni, dragoste şi tămăduire pe mulţi bolnavi şi săraci. Mai ales după primul război mondial, aceştia, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstire să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci Dumnezeu l-a învrednicit de darul facerii de minuni.
În anul 1920, după două luni de suferinţă, după o viaţă de nevoinţe, de răbdare, de prigonire şi hulă, smeritul părinte a fost chemat să se odihnească în Domnul. Îndată după moartea sa a început un lung şir de minuni şi vindecări, care continuă până în zilele noastre.
La puţin timp după moarte, în timpul unor lucrări la mormânt, s-a descoperit că trupul Sfântului este întreg şi nestricat, răspândind o bună mireasmă.

Canonizarea sfântului dăruitor de lumină şi sănătate. În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, ca urmare a numeroaselor minuni care se făceau la moaştele sale, l-a declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie şi, astfel, a devenit cel mai venerat sfânt din această blagoslovită ţară ortodoxă. Zilnic, credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, merg la chilia în care a trăit şi fac din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia. Sfintele sale moaşte revarsă asupra celor care se învrednicesc să ajungă acolo daruri de bucurie, de sănătate şi de lumină.
Astăzi sfântul Nectarie este cinstit şi este considerat drept mare tămăduitor al cancerului. Şi sunt nenumărate minunile pe care le-a săvârşit asupra creştinilor din întreaga lume ortodoxă, dar şi a celor din România şi chiar din judeţul Braşov; pentru că, din mila şi dragostea Sfântului, părticele din sfintele sale moaşte se află spre închinare şi ajutor şi la schitul de la Şinca Veche, al cărui paraclis are hramul „Sf. Nectarie”, precum şi în biserica din satul Bucium, tot în judeţul nostru.

Eufemia Toma

« Pe steaua cea nou strălucitoare a Ortodoxiei, pe al Bisericii nou zid de apărare, cu bucurie în inimi să îl lăudăm. Slăvit fiind de lucrarea Duhului, izvorăşti tămăduiri şi har bogat; pentru aceea îi strigăm: Bucură-te Părinte Nectarie! »

(Condacul I din Acatistul sfântului ierarh Nectarie)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Editorial: Experimentul de la Geneva – un nou Turn Babel?

Cred că este normal să ne întrebăm în aceste zile spre ce se îndreaptă omenirea, sau mă rog, o parte a omenirii. Numeroşi oameni de ştiinţă de la Geneva, având sprijin internaţional, încearcă începând din data de 10 septembrie 2008 să reconstituie condiţiile formării Universului de acum circa 13,7 miliarde de ani şi să simuleze Big-Bang-ul care, conform savanţilor, ar fi stat la baza creării universului. Şi ce e rău în asta? S-ar întreba foarte mulţi. La prima vedere n-ar fi nimic rău. În afară de faptul că prea încercăm noi să ne jucăm de-a Dumnezeu. Prea încercăm să-L scoatem afară pe Dumnezeu din lumea noastră, reducând totul la natural, la legi fizice, la material.
Să nu uităm că în 1969 astronautul Neil Armstrong, primul om care a păşit pe lună, a făcut o afirmaţie ironică, spunând că nici acolo sus nu L-a găsit pe Dumnezeu. Dar, cu toate acestea, credinţa oamenilor în Dumnezeul Creator nu a fost nicidecum zguduită. Acum se vrea din nou distrugerea acestei realităţi a creării lumii de către Dumnezeu. Este de fapt lupta nevăzută a duhurilor necurate dusă împotriva noastră, prin care încearcă să ne determine să-L eliminăm pe Dumnezeu nu numai din suflet, ci chiar şi din mintea noastră.
Ceea ce se întâmplă astăzi la Geneva este un fel de viziune luciferică a omului contemporan de a încerca să facă în laborator ceea ce Dumnezeu a creat la începutul Universului, iar apoi probabil să inoculeze în mintea noastră ideea că Dumnezeu nu există.
Să nu creadă însă cineva că Biserica ar fi ignorantă. Că ar fi împotriva cunoaşterii ştiinţifice. Din contră, Biserica susţine experimentele ştiinţifice care slujesc viaţa şi progresul umanităţii. Creştinismul consideră că întrebările cu privire la lume sunt legitime. Expresia <>, despre care mulţi necunoscători spun că ar aparţine Bibliei, nu este valabilă, pentru că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o capacitate extraordinară de a pătrunde tainele lumii.
Dar în acelaşi timp mă întreb: de ce este atât de necesar să aflu cum s-a format universul? Eu ştiu că universul, materia şi tot ce ne înconjoară este creat de Dumnezeu. Poate peste câţiva ani cercetătorii vor fi interesaţi să afle de unde vine şi Atotputernicul, nu? Eu nu cred că este atât de important ce fac cercetătorii la Geneva. Poate pentru ei este, dar pe mine mă lasă rece. Experimentul acesta îmi aduce aminte de povestea biblică a turnului din Babel. Omul nu s-a vindecat de boala asta: să ajungă el la Dumnezeu. Eventual să-I explice Lui cum se mai poate îmbunătăţi prin universul ăsta. Noi nu suntem în stare să eradicăm foamea de pe glob, milioane de copii mor în mizerie, şi vrem să pătrundem tainele Universului!?

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

(2) Sfânta Tradiţie

A luat naştere înainte de Sfânta Scriptură
Unul dintre criteriile pentru ca adevărurile despre Dumnezeu şi mântuire să se răspândească în lume, a fost ca ele să fie transmise prin viu grai, spre a fi mai uşor înţelese şi primite de către oameni. Cea mai eficientă modalitate de însuşire a adevărului mântuitor şi de întărire în credinţă este prin transmitere orală, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că auzind cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de către cei care Îl slujesc, oamenii se zidesc duhovniceşte şi se întăresc în credinţă. Din această cauză, Sfânta Tradiţie (calea orală de transmitere a adevărului) a precedat Sfânta Scriptură (calea scrisă).

Tradiţia Apostolică şi Tradiţia Bisericească
Din punct de vedere al conţinutului ei, Sfânta Tradiţie este una singură, dar privită sub aspectul perioadei de timp în care a fost transmisă, o diferenţiem astfel: Tradiţia Apostolică, adică învăţătura încredinţată prin viu grai de către Hristos Sfinţilor Apostoli şi Tradiţia Bisericească, adică învăţătura transmisă de Sfinţii Apostoli urmaşilor lor, pe care aceştia au transmis-o apoi mai departe din generaţie în generaţie, fără alterare.
Sfânta Tradiţie în faţa provocărilor contemporane
Privită unilateral, Sfânta Tradiţie ar părea ceva fix, de neschimbat, care nu ţine cont de legile dezvoltării şi evoluţiei omului. În realitate, Sfânta Tradiţie nu este o „încremenire în forme”, ci numai păstrarea nealterată a adevărului Dumnezeiesc, cel care este calea spre desăvârşirea omului.

„Evoluţia Tradiţiei”
Dacă am accepta formula de „evoluţie” a tradiţiei, ar părea că suntem de acord cu o schimbare a acesteia, dar dacă suntem de acord că fiecare epocă aduce un plus la nivelul cunoaşterii, putem accepta şi că există o „evoluţie” a tradiţiei privită prin prisma găsirii de noi forme de exprimare a aceluiaşi adevăr, conforme cu nivelul de înţelegere al fiecărei generaţii, sub raportul îmbogăţirii cunoaşterii.
Prin urmare atât Sfânta Scriptură cât şi Sfânta Tradiţie sunt modalităţi de transmitere către noi a adevărurilor care ne conduc spre o îmbunătăţire duhovnicească şi, în final, spre desăvârşire.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Despre pomelnice

Pomelnicul este o unealtă de care creştinul se foloseşte foarte des. El este „targa”, cum spune Maica Siluana Vlad, pe care îi ducem pe cei dragi (sau mai puţini dragi, pentru că suntem datori să ne rugăm şi pentru vrăjmaşi) în faţa lui Dumnezeu, îi încredinţăm Lui pentru a ne da tuturor cele de folos spre mântuire. De multe ori însă preoţii primesc la altar pomelnice care le pun tot felul de probleme. Pentru că editarea unui pomelnic trebuie să ţină cont de câteva reguli, pe care ni le prezintă Părintele Ioanichie Bălan în „Călăuză Ortodoxă în Biserică”:

Mijlocirea Bisericii este atât de puternică încât fiind astfel conştienţi de marele ajutor duhovnicesc dăruit celor pomeniţi la Sfânta Liturghie, trebuie să fim mai conştiincioşi în înmânarea numelor celor dragi nouă – şi a tuturor acelora în nevoi – pentru a fi pomeniţi la Proscomidie.

Cum trebuie scris un pomelnic pentru pomenirea la Proscomidie?
Se fac liste separate pentru vii şi morţi; acestea trebuie marcate în susul foii fie cu “Pentru sănătatea şi mântuirea robilor lui Dumnezeu...” (Pentru vii) fie cu “Pentru odihna robilor lui Dumnezeu...” (Pentru morţi)
1. Trebuie folosite numele care a fost primite la Botez (prenumele), nu porecle sau prescurtări (Constantin nu Costi, Elisabeta nu Veta). Nu sunt necesare numele de familie.

2. Chiar dacă nu folosim un formular special, hârtia pe care o folosim pentru a scrie pomelnicele trebuie să fie curată şi scrisă frumos, prin aceasta arătându-ne evlavia faţă de sfinţenia pomenirii liturgice. Hârtia nu trebuie să fie şifonată sau plină de ştersături. Scrisul trebuie să fie lizibil, să nu fie prea mic, sau numele să fie scrise prea aproape unul de altul, deoarece sunt dificil de citit. Cei care scriu urât pot să roage pe cineva cu un scris mai frumos să le transcrie.

3. La Liturghie pot fi pomeniţi doar membrii Bisericii Ortodoxe (adică doar cei botezaţi ortodox) deoarece părticelele (miridele) care se aşează pe Sfântul Disc reprezintă Sfânta Biserică, trupul credincioşilor Ortodocşi. Cei ne-ortodocşi trebuie trecuţi pe liste separate pentru a fi pomeniţi la alte rugăciuni ale Bisericii.
Dintre cei în viaţă nu pot fi pomeniţi la Sfânta Liturghie ateii, apostaţii, adică cei care s-au lepădat de dreapta credinţă în Dumnezeu, vrăjitorii, fermecătorii, adică cei care nu cred în Hristos. Nu pot fi pomeniţi cei care trăiesc în concubinaj, adică nu sunt cununaţi la biserică, cei ce au făcut avort şi nu se pocăiesc, şi care nu se spovedesc din copilărie şi se află în cumplite păcate trupeşti şi sufleteşti. Pe aceştia Biserica îi pomeneşte numai la litie şi acatist, pentru mângâierea familiei.
Dintre cei morţi Biserica ortodoxă nu poate pomeni pe atei, pe cei care refuză Sfintele Taine, pe cei care au murit în orice fel de secte, pe cei care s-au sinucis pe orice cale, fiind sănătoşi la minte, pe cei care au murit în păcate grele şi nu s-au spovedit până la moarte, pe cei care au trăit în îndoială de credinţă, în ură şi judecăţi şi au murit neîmpăcaţi şi fără pocăinţă, pe cei ce au hulit şi înjurat pe Dumnezeu până la moarte, pe cei care au făcut vrăjitorie în viaţă cerând ajutorul diavolului, şi au murit în acest greu păcat.

4. Se recomandă ca pe pomelnice să fie trecute mai întâi numele celor care fac parte din cler, episcopul locului, preotul, duhovnicul etc; apoi naşii, părinţii, familia şi toţi ceilalţi pentru care ne rugăm.

5. Pomelnicele se dau cu lumânare aprinsă, însoţite de darul nostru-prescura, preferabil înainte de începerea Sf. Liturghii. Odată ce a început Liturghia (“Binecuvântată este Împărăţia...”) preotului îi este mai greu să citească pomelnicele, mai ales dacă nu are ca ajutor un diacon, deşi, pomelnicele pot fi totuşi aduse, până înainte de Vohodul Mare (Ieşirea cu Sfintele Daruri).

A consemnat Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Tu ştii ce sărbătoreşti de Halloween?

Înfierat drept "sărbătoare de import" de către tradiţionalişti, Halloween-ul se bucură de un succes comercial crescut în întreaga Europă. Petrecerile, costumele de groază şi dovlecii sculptaţi câştigă tot mai mult teren şi în România, sărbătoarea fiind promovată din ce în ce mai mult chiar în şcoli şi grădiniţe, ca să nu mai vorbim de comercianţii dornici de profituri fabuloase. Această zi, considerată de adepţii satanismului ca fiind una din cele mai importante dintre sărbători, este văzută de majoritatea dintre noi ca o simplă zi haioasă. Tu ştii ce sărbătoreşti de Halloween?

De la zeul întunericului la sfinţi
Originile diverselor tradiţii de Halloween nu au o dată exactă. Ele se pierd în negura timpului, contopindu-se cu istoria celţilor care populau nordul Britaniei şi Irlanda de azi. Sărbătoarea Halloween-ului era strâns legată de preocupările oamenilor acelor vremuri. Calendarul lor era unul simplu şi includea două anotimpuri: vara (sau sezonul recoltelor) şi iarna (care începea la 1 noiembrie), viaţa şi moartea, Beltane şi Samhain. Şi cum 1 noiembrie reprezenta începutul sezonului morţii, noaptea care preceda această zi a devenit şi noaptea în care era sărbătorit zeul întunericului şi al umbrelor, Anwinn. Credinţa era că în acea noapte spiritele celor care muriseră în timpul anului se întorc printre cei vii, căutând ajutor de la aceştia pentru a trece în lumea umbrelor.
Halloween-ul era, de asemenea, noaptea în care zânele se deghizau în oameni sărmani şi mergeau din uşă în uşă pentru a cere ajutor, răsplătindu-i pe cei care le ajutau şi creându-le neplăceri celor care nu le deschideau.
În anul 43 după Hristos, romanii au cucerit majoritatea teritoriului celtic. Pe parcursul a patru sute de ani cât a durat ocupaţia, două festivaluri de origine romană (ziua Feralia - comemorare a morţilor şi cea a zeiţei Pomona - sărbătoarea recoltelor) au fost îmbinate cu celebrarea tradiţională celtică a Samhain-ului.
Străvechiul festival Samhain a fost denunţat însă de Biserica catolică ca fiind un cult de adulare a demonilor. Pentru a o contracara, în secolul al VII-lea Papa Bonifaciu al IV-lea a desemnat data de 1 noiembrie ca „Ziua tuturor sfinţilor”, în onoarea şi memoria sfinţilor şi a martirilor. În jurul anului 1500, nimeni nu mai putea face vreo diferenţă între cele două sărbători: Samhain şi All Saints’Day. Acum era „All Hallows’Day” (Ziua tuturor sfinţilor), iar noaptea precedentă - „All Hallows’ Evening” (Ajunul zilei tuturor sfinţilor). Timp de 200 de ani, cele două evenimente s-au desfăşurat concomitent, iar Biserica romano-catolică şi-a dat seamă că încă nu reuşise să înlăture ritualul păgân. Papa Grigorie al III-lea a interzis folosirea costumelor şi machiajelor hidoase, lăsând, în schimb, tradiţia colindului din poartă în poartă, unde tinerii puteau să se deghizeze în îngeri sau demoni.

Profit, satanism sau amuzament?
Pe teritoriul american, prima sărbătoare de Halloween este celebrată în 1921, devenind în timp o sărbătoare naţională populară, cu un puternic profit comercial, având ca specific ceea ce cunoaştem deja şi noi, românii: decuparea dovlecilor şi aprinderea de lumânări în interiorul lor, purtarea măştilor care de care mai sumbre: vampiri, diavoli, schelete, vrăjitori şi alte creaturi ale întunericului. Vânzările de filme horror cresc în această perioadă, toată afacerea Halloween-ului ridicându-se la sume astronomice.
Pe continentul american a fost remarcat însă şi un alt fenomen: numărul violenţelor, abuzurilor şi crimelor care se întâmplă în această noapte este din ce în ce mai mare: sunt incendiate case, biserici, sunt omorâţi oameni şi animale. Explicaţia nu este greu de găsit. Răul este mult mai uşor acceptat atunci când este oferit sub chipul jocului, iar adorarea maleficului în această zi are o influenţă negativă asupra comportamentului copiilor. Toate „accesoriile” acestei sărbători îi familiarizează pe cei mici, dar şi pe tineri, cu răul, agresivitatea, grotescul şi chiar cu crima. Sondajele efectuate în această perioadă spun că cei care sărbătoresc Halloween-ul sunt foarte predispuşi spre agresivitate şi violenţă.
Ceea e poate puţini dintre noi ştiu este că noaptea dinspre 31 octombrie spre 1 noiembrie este una de mare importanţă pentru satanişti, Halloween-ul fiind una din cele 8 sabaturi ale calendarului păgân. Adepţii satanismului cred că diavolul este cel mai puternic în această noapte, fiind o vreme foarte bună de făcut vrăji.
Toate aceste obiceiuri şi tendinţe de peste ocean pot părea fantasme pentru noi, unde sărbătoare Halloween-ului nu are prea multă vechime şi majoritatea celor care sărbătoresc habar nu au de semnificaţia ei. Pare doar o joacă, un amuzament. Să nu uităm însă că ceea ce faci te face, iar persistarea în această adorare a răului, chiar şi numai pentru o zi în an, este deschiderea unei cutii a Pandorei.

Avem curaj să fim altfel?
Creştinismul este religia iubirii, a bucuriei, a luminii, Dumnezeu Însuşi este iubire. Suntem gata să ne lepădăm de Dumnezeu? (Căci orice îmbrăcare în hainele răului, chiar şi „de formă”, este o lepădare de Dumnezeu…). Să nu uităm că pământul acesta strămoşesc, care ne sărută picioarele atunci când îl străbatem în trecerea grăbită, este stropit cu sângele strămoşilor noştri, care au păstrat de multe ori cu preţul vieţii credinţa în Hristos şi în Biserică. Toate aceste „împrumuturi” din Occident (Valentine`s Day, Halloween etc.) nu au legătură cu tradiţia noastră creştin-ortodoxă. Tentaţia copierii pentru a fi „în rând cu lumea” este mare. Însă vă îndemn, dragii mei, aveţi curajul să fiţi altfel decât ceilalţi! Aveţi curajul de a nu vă lăsa manipulaţi, de a vă întreba ce sărbătoriţi atunci când preluaţi cu ochii închişi o „tradiţie” care nu prezintă garanţia celor lăsate de bunici.
În final, vă doresc să deveniţi aşa cum spune părintele Teofil de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus: „înfricoşător de buni”, adică sfinţi! Aceasta întrucât "copiii lui Dumnezeu nu se deosebesc cu nimic de fiii întunericului, decât prin iubire", cum spune Fericitul Augustin.

Diacon Claudiu Păun, Parohia Făgăraş - Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Despre familia creştină

Ce se întâmplă atunci când confundăm pofta cu dragostea? Ce facem dacă noi ne-am întors la Dumnezeu, dar soţul/soţia nu? Ne spune Maica Siluana Vlad, din vasta sa experienţă în consiliere, desfăşurată în ultimii ani în cadrul Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, care şi-a mutat de curând sediul la Iaşi. Articolul este un fragment din conferinţa ţinută de Maica Siluana în luna martie a acestui an, la Drobeta Turnu Severin.

Prima capcană: confundarea poftei cu dragostea
Astăzi femeile nu mai au răbdare să-i înveţe iubirea pe bărbaţi. Rânduiala de la Dumnezeu este că bărbatul trebuie să iubească femeia şi femeia să-i răspundă bărbatului la iubire. În deznădejdea trăită astăzi de fete că sunt tot mai puţini băieţi disponibili (fie că aleg să facă familii între ei, fie că au studii de făcut), fiind cumva în criză, pentru că în istoria omenirii au fost întotdeauna mai multe fete decât băieţi, fetele au o frică necreştină de a rămâne nemăritate. Este necreştină, pentru că femeia creştină nu se teme; ea ştie că este aici ca să se sfinţească, să intre în viaţa veşnică şi să se bucure de bucuria veşnică. Ştie că viaţa însăşi e bucurie, nu ceea ce facem. Putem să fim bucuroşi curăţând cartofi şi nefericiţi zburând cu avionul, pentru că fericirea nu e în avion.
Femeile deci nu mai au răbdare să-i aştepte pe bărbaţi să iubească. La primul semn de iubire, femeia răspunde cu toată iubirea şi nu-şi dă seama că nu e iubire ceea ce oferă. Bărbatul când porneşte spre iubire, mai ales în zilele noastre, pentru că asta oferă societatea, el înţelege sex. Şi el o doreşte, acesta e un lucru pe care l-a învăţat de când era la grădiniţă, iar dacă s-a mai uitat şi la filme şi la nu ştiu ce poze, el se zvârcoleşte. Sunt copii de 12-13 ani care îmi scriu şi mă întreabă ce să facă să scape de păcatul desfrânării; eu am crezut că visez: „Da’ cu cine desfrânezi, mamă?“ „Cu femeile pe care le văd pe stradă.“ Vă daţi seama că desfrâna în capul lui... Este o lume în care copiii sunt asaltaţi cu aceste lucruri.
Şi atunci tu, când îl vezi că îţi zâmbeşte, crezi că îţi zâmbeşte ţie şi el de fapt are un scenariu, nu de tele-novele cum ai tu, ci de tele-porcării. Şi tu zici „Vai ce frumos se uită la mine!“, dar nu se uită la tine, maică! El are o idee fixă şi ai să vezi că pe urmă nici nu te mai vede. Confundarea poftei cu dragostea este prima capcană pentru viitoare familie. Şi fata neinstruită de părinţi, de şcoală, de Biserică (pentru că ne e frică să vorbim despre lucrurile acestea), crede că e iubită şi dorită. Şi atunci el îi oferă o îmbrăţişare şi ea îi oferă tot: „M-am dăruit, pentru că îl iubesc!“ „Pe cine iubeşti, cui te-ai dăruit?“ „A zis că-l cheamă Cătălin“ „I-ai cerut buletinul? Dacă nu-l cheamă Cătălin?“ Şi vine după o vreme: „Maică, am aflat că nu-l cheamă Cătălin!“. Nici n-a ştiut pe cine să dea în judecată pentru paternitate…

Frumuseţea nu se vede de aproape
De unde vin acestea? De la neîncreştinarea copiilor. Părinţii nu şi-au crescut copiii în duh creştin, în duhul de a fi cu Hristos şi de a crede că Hristos ne dă toate, pentru că ne-a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă.”
Dacă bărbatul totuşi iubeşte, şi i se oferă acest plus, acest total, dintr-o dată, iubirea lui se stinge. Pentru că el nu are timp să descopere persoana, va fi absorbit de dorinţa trupească, de plăcerea trupească, şi nu va avea timp să vadă frumuseţea femeii, delicateţea ei, nu va avea timp s-o cunoască. Or această atracţie a trupurilor, dacă nu e hrănită de rugăciune şi nu e hrănită de Duhul Sfânt prin harul Cununiei, trece! E prima care trece.
Mai întâi trece atracţia trupească, apoi trec sentimentele, şi apoi mai rămân câteva valori în comun, dacă sunt. Dar dacă descoperim că aveam valori diferite… Îmi spunea cineva: „Maică, mă plictisesc când ascultă manele!” „Măi, da’ unde erai când te-ai măritat cu el?”. Zice: „N-asculta atunci!” „Da ce făcea?” „Mă pupa!” „Ei acum, că i-a trecut pupatul, s-a întors la manele, ce să facă, dacă cu asta îşi hrănea sufleţelul?”.
Avem deci nevoie de o probă a timpului înainte de căsătorie, o probă în curăţie, în cuminţenie, în care să vedem ce ne place, ce vom face când această furtună a dorinţelor se va aşeza în cuminţenia căsniciei. Deci fata trebuie să îl ţină pe băiat la distanţă şi în felul acesta băiatul o vede. De aproape nu se vede, se simte. Se simt numai fiorii. Cu cât te dai mai departe cu atât de vezi mai bine. Şi atunci îl descoperim pe celălalt.

Ce facem când celălalt nu e credincios?
Ne întoarcem la Hristos. Şi dacă ne întoarcem după căsătorie, cum mă întreba cineva astăzi, şi ne trezim aşa, după o vreme, că ne apucă pe unul să ne ducem la biserică, şi pe celălalt nu îl apucă, ce să facem? Să nu Îl ducem pe Dumnezeu la celălalt sub formă de predici şi morală, pentru că va fugi! Să Îl ducem pe Dumnezeu în inima noastră, în viaţa noastră, în gândul nostru. Noi să vorbim cu Dumnezeu despre persoana iubită, nu cu persoana iubită despre Dumnezeu. Pentru că dacă el vrea să te ia în braţe şi tu începi să îi spui despre perihoreză, nu va înţelege. Sau dacă îi spui: „Ştii ce frumos a spus azi la Sfânta Liturghie?” – nu va auzi, el aude cum îţi bate ţie inima, el ar vrea să pui capul pe pieptul lui, că aşa ai făcut „până te-a apucat chestia asta”.
Ei, dar dacă tu pui capul pe pieptul lui cum făceai până ieri-alaltăieri, înainte de a te duce la Biserică, şi zici: „Doamne, binecuvântează-ne, Doamne, iubeşte-ne! Doamne, pune harul Cununiei în noi! Doamne miluieşte-ne!”, să vezi ce o să se întâmple! Să ne rugăm la Dumnezeu şi când mâncăm, şi când ne spălăm, şi când ne iubim bărbatul, şi când facem de mâncare, nu doar când mergem la Liturghie, că aţi văzut că şi atunci ne zboară gândul! Toate femeile pe care le-am învăţat cum să îşi cucerească bărbaţii cu care sunt căsătorite de mult şi au făcut lucrul acesta au avut un succes teribil. S-au rugat şi şi-au „bombardat” bărbatul cu binecuvântare, în gând: îi binecuvântează perna, aşternutul, mâncarea… Dar dacă zici: „Lua-l-ar, unde-o fi umblând acuma…?”, când vine dă de drac în strachină şi se îndrăceşte. Şi tu zici: „Ce l-o fi apucat?” Ei, l-a apucat ăla pe care l-ai pus tu în strachină. Să îl băgăm deci pe Dumnezeu în toate, să transformăm această tandreţe carnală în tandreţe duhovnicească. Duhul Sfânt abia aşteaptă să între în trupul nostru.

Vorbiţi CU Dumnezeu, nu DESPRE Dumnezeu
Apoi sunt femei care vin la mine şi îmi zic: „Maică, nu ştiu ce să fac, bărbatul meu parcă e apucat! Nu ştiu ce să fac, în post nu mă lasă să postesc! Mă lasă să nu mănânc, dar ştiţi dumneavoastră ce nu mă lasă…” „Păi bre, nu poţi să-l duci cu vorba? Zici: Acuşi vin, iubitul meu, mă duc să fac un ceai! Şi când vii el sforăie. Dar dacă îi spui: Lasă-mă în pace, că sunt în post!, dacă îl provoci aşa, nu te lasă până la ziuă”.
Sf. Ioan Gură de Aur spune un cuvânt uluitor: N-ai venit la rugăciune pentru că ţi-ai îmbrăţişat nevasta şi ai venit deşi ţi-ai vorbit vecinul de rău? Care păcat e mai mare? Îmbrăţişarea nevestei e binecuvântată de Dumnezeu, chiar dacă ne spune: „Pentru rugăciune să vă separaţi”. E BINE să ţinem post. dar nu e un păcat ca minciuna, clevetirea, furtul, privirea la pornografie şi alte păcate. Deci să fim atente cu trupul nostru, care este trupul căsniciei noastre, şi rugăciunea şi delicateţea vor face din bărbatul acela neînţelegător un bărbat înţelegător.
O doamnă şi-a ţinut soţul în post cu un pachet de carne. În fiecare zi scotea şi zicea: „Hai să-ţi fac o friptură!” Şi el zicea: „Ei, până se dezgheaţă… dă-mi mai bine ce ai făcut tu acolo!” A doua zi la fel: „Astăzi să ştii că îţi fac friptură!” „Păi nu ai dezgheţat-o?” „Nu, că m-am gândit că dacă nu vrei…” „Dă-mi nişte ciorbă din aia ce ai tu!” Şi a postit tot postul. Dar ea se oferea să îi facă friptură!
Femeia este făcută de Dumnezeu plină de farmec! Ea poate să îl seducă! Dar dacă se apucă să îi ţină predici nimeni nu se lasă cucerit… Rugăciunea este taina. Să vorbim mai puţin despre Dumnezeu şi mai mult cu Dumnezeu. Rugăciunea face minuni, rugăciunea este o putere extraordinară. Dar noi ne rugăm puţin, şi şi atunci suntem cu gândul în altă parte. Să ne rugăm scurt, cu această minune de rugăciune care este „Doamne, miluieşte!”.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Organizarea familiei cu mai mulţi copii (1)

Făcând zilele trecute ordine în bibliotecă am găsit o cărticică foarte interesantă: "Ritmuri zilnice - organizarea regimului de viaţă în familia cu mai mulţi copii" de Mihai Ghivrigă. A apărut în 1967, la Editura Didactică şi Pedagogică, dar conţinutul este cât se poate de util şi de actual. Lectura ei ajută la alcătuirea unui program zilnic absolut necesar, aşa că o să rezum nişte idei, care cred că vă vor fi de folos.

Ce este regimul de viaţă?
Regimul de viaţă cuprinde întregul program al vieţii copilului, încadrat într-o anumită ordine şi succesiune, cu durate potrivite fiecărei activităţi şi fiecărei vârste :

• - activitatea zilnică specifică vârstei (joc, învăţătură, muncă în gospodărie)
• - activităţile de "autoservire" (ordinea în cameră, igiena, păstrarea şi îngrijirea hainelor, jucăriilor etc.)
• - activităţile din timpul liber (lectură, plimbări, sport, spectacole etc.)
• - mesele
• - somnul

Stabilirea unui regim de viaţă este foarte importantă, deoarece:

• - asigură sănătatea fizică şi psihică a copilului, prin alternanţa raţională a activităţii cu odihna
• - creează condiţiile pentru o dezvoltare intelectuală şi morală echilibrată, împărţind raţional timpul între diferite ocupaţii utile şi formând obişnuinţe pozitive legate de activitate
• - e o metodă de educare a voinţei şi a disciplinei

Alcătuirea regimului de viaţă
Pentru alcătuirea unui regim de viaţă trebuie să ţinem cont de condiţiile generale, comune tuturor familiilor, precum şi de condiţiile specifice, determinate de particularităţile familiei (structura ei, ocupaţia părinţilor, condiţii de viaţă etc.).
Condiţiile generale sunt:

1. să respecte particularităţile de vârstă ale copiilor
2. să fie stabil şi flexibil
3. să aibă un caracter raţional

1. Particularităţile de vârstă

- eforturile şi odihna trebuie dozate în funcţie de vârsta copilului.
- dacă într-o familie sunt mai mulţi copii, părinţii trebuie să stabilească pentru fiecare un regim adecvat vârstei, acestea trebuind să se coreleze şi să fie integrate în programul familiei.

Elementele regimului care variază în funcţie de vârstă:

Somnul:

- la un an copilul are nevoie de circa 15 ore de somn
- la 4 ani - de 12-13 ore
- la 7 ani - de 11-12 ore
- la 10 ani - de 10 ore
- somnul de după-amiază trebuie să fie obligatoriu pana în jurul vârstei de 10 ani
Pentru toţi copiii trebuie să existe o oră unică de culcare, diferenţierile obţinându-se prin prelungirea somnului de dimineaţă şi introducerea somnului de după-amiază.
În timp ce copiii mai mici dorm, cei mari trebuie să păstreze liniştea, găsindu-şi activităţi liniştite (lectură, colorat, modelaj etc.).

Masa:

- se vor respecta particularităţile de vârstă, încercându-se ca măcar una din mesele zilnice să adune în jurul ei pe toţi membrii familiei.

Activitatea:

- antepreşcolarii (1-3 ani)- îşi petrec timpul de veghe jucându-se.
- preşcolarii (3-7 ani) - pe lângă joc şi activităţi educative vor avea şi mici responsabilităţi gospodăreşti.
- şcolarii - în funcţie de vârstă vor avea un regim diferit.

2. Stabilitatea şi flexibilitatea

- regimul nu trebuie să fie rigid, ci să aibă un caracter constant, dar care să permită mobilitatea.
- orele de masă şi de somn trebuie să rămână întotdeauna aceleaşi.

3. Raţionalitatea

- să prevadă timp suficient pentru activitate şi odihnă şi să alterneze în mod judicios activităţile.
- programul trebuie să fie înţeles şi acceptat de copil ca ceva necesar, logic şi raţional.
- programul din familie trebuie să fie o continuare şi o completare a celui din grădiniţă/şcoală.

A consemnat Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Copiii noştri sunt cobai?

Ministerul Sănătăţii a anunţat derularea, începând din această toamnă, a unui amplu program de imunizare împotriva cancerului de col uterin. O componentă a acestui program este campania de vaccinare a fetiţelor de clasa a IV-a cu Gardasil, având ca scop prevenirea infectării cu virusul HPV (papilomavirusul uman) tipurile oncogene, care pot provoca un cancer de col uterin.
Această decizie a fost luată deşi există multe voci, chiar şi reprezentanţi ai Societăţii Române de Obstetrică-Ginecologie, care susţin că în momentul de faţă nu există încă date care să dovedească eficienţa lui şi va trece încă destul timp până astfel de date vor deveni disponibile, pentru că perioada de la infectarea cu HPV până la apariţia cancerului invaziv este frecvent de peste 10 ani. Cert este însă că un procent mare din femeile vaccinate au acuzat reacţii adverse puternice: febră, stare de rău, greţuri, dureri de cap şi de spate, şoc anafilactic şi epilepsie, paralizii, atacuri de panică şi tulburări circulatorii, căderea părului şi amenoree secundară (lipsa menstruaţiei), tulburări de sensibilitate, dureri articulare, erupţii pe piele, oboseală accentuată, ameţeli, lipsa poftei de mâncare, depresie, ameţeli şi chiar deces în urma vaccinării.
În timp ce învăţătorii claselor a IV-a sunt deja contactaţi pentru a da date despre numărul de eleve, tot mai mulţi medici atrag atenţia asupra posibilelor pericole ale vaccinării cu Gardasil. Ei spun că premisele de la care se pleacă în această campanie sunt greşite, pentru că nu sunt luate în considerare cauzele directe ale infectării, şi anume relaţiile sexuale de la o vârstă fragedă, partenerii multipli, contactarea bolilor cu transmitere sexuală, efectul nociv al fumatului, folosirea contraceptivelor, prostituţia etc. De aceea recomandă, ca primă măsură, lupta împotriva acestora şi studierea vaccinului un timp mai îndelungat, pentru că la ora actuală există prea puţine date despre efectele pe termen lung, iar efectele secundare constatate deja nu sunt deloc de neglijat.
În afara faptului că această campanie este denunţată de mulţi ca fiind o afacere de îmbogăţire a companiei care produce vaccinul, care aşteaptă astfel vânzări de miliarde de dolari, părinţii trebuie să ştie că, în cazul în care au îndoieli, au dreptul să refuze efectuarea de experimente pe copiii lor, cum poate fi această campanie de vaccinare. Tot ceea ce trebuie este să facă o cerere în care să refuze vaccinul.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Ce trebuie să ştim despre: Transplantul de organe (II)

În numărul trecut al revistei noastre am vorbit despre performanţele medicinii moderne în ceea ce priveşte transplantul de organe. Dincolo de beneficiile acestei practici se ridică şi o serie întreagă de probleme care-i frământă pe teologi şi bioeticieni, una din ele fiind şi aceasta: când părăseşte sufletul trupul? Când este în moarte cerebrală sau în moarte biologică? Nu cumva prin transplant se atentează la integritatea persoanei donatorului?

Mai multe morţi…
Din punct de vedere medical se vorbeşte de mai multe „morţi”, şi anume:

• a) moarte aparentă - funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale;
• b) moarte clinică - funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil, ele putând fi reactivate prin terapia intensivă şi reanimare;
• c) moarte biologică - organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor;
• d) moarte cerebrală - reprezintă încetarea definitivă a funcţiilor encefalului întreg (cortex, cerebel şi trunchi cerebral) .

Moartea cerebrală nu trebuie confundată cu moartea biologică. Procesul de necroză a ţesuturilor (moartea biologică) începe după instalarea morţii cerebrale. Deşi activitatea corticală încetează, anumite organe ale corpului pot fi menţinute, pentru o anumită perioadă de timp, „în viaţă”, cu ajutorul aparaturii medicale.

Moartea cerebrală - adevăratul criteriu al morţii
Unii teologi sunt de părere că, biologic vorbind, viaţa se continuă în trupul uman şi după declararea morţii cerebrale, şi este viaţă umană. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că toate persoanele a căror moarte cerebrală se constată, se găsesc în serviciile de terapie intensivă ale spitalelor. Deci, sunt ţinute artificial în viaţă, oarecum forţat. Dacă nu s-ar găsi în acele spaţii şi nu ar primi îngrijirile specifice acelor spaţii ar fi fost moarte demult, chiar şi din punct de vedere biologic.
Academia Pontificală de Ştiinţe consideră că moartea cerebrală este adevăratul criteriu al morţii, deoarece încetarea funcţiilor cardio-respiratorii mai mult de 4 minute duce foarte rapid la moartea cerebrală. Oamenii de ştiinţă consideră că în cazul terapiei intensive, odată instalată moartea cerebrală, personalul medical este îndreptăţit să suspende terapia.
Comisia Naţională Elveţiană „Dreptate şi pace” spune în acest sens: „daca noi socotim că fiinţa omenească este o unitate indisolubilă a trupului şi a sufletului, trebuie să admitem că viaţă pământească a unei persoane s-a sfârşit în mod definitiv când creierul acesteia, suportul fizic al sufletului, a încetat definitiv să mai funcţioneze. Chiar dacă este posibil să se menţină încă metabolismul trupului, în mod artificial, nu mai este vorba de o viaţă a persoanei. A menţine un trup în mod artificial în „viaţă”, fără cea mai mică perspectivă de revenire a persoanei la viaţă, va echivala cu o lipsă de respect faţă de trupul defunctului”. Moartea cerebrală reprezintă, din punct de vedere medical, alterarea ireversibilă a vieţii celulelor scoarţei cerebrale, ceea ce face ca trupul omului să nu mai fie structura propice prin care sufletul omenesc comunică cu mediul înconjurător. Astfel, trupul nu-şi mai asigură propria-i existenţă din schimbul cu mediul înconjurător şi nici comunicarea cu sufletul nemuritor. Va fi o structură incapabilă să asigure condiţiile minime de manifestare a sufletului în ea.

Creierul – suport fizic al sufletului
Preluând învăţătura creştină potrivit căreia sufletul este în tot trupul omenesc, Prof. dr. Tristam Engelhardt precizează că există o diferenţă între organele trupului omenesc în ceea ce priveşte efectul prezenţei lor la definirea personalităţii. Spre exemplu, omul îşi păstrează calităţile personale şi identitatea personală chiar dacă i se transplantează o altă inimă, un alt ficat sau un alt plămân. Sufletul este şi în mână, dar distrugându-se mâna nu se distruge şi persoana. Sufletul este şi în inimă, dar în cursul operaţiilor pe cord oamenii trăiesc având inima scoasă din trup (chiar dacă aceasta nu este decât pentru câteva ore). Nu acelaşi lucru este când este afectat creierul: când unei persoane i s-a distrus creierul, persoana este moartă. Prin urmare, este o crimă să declari un om mort numai pentru că i-a încetat funcţionarea spontană a sistemului cardio-respirator, fără să fi murit şi creierul. Însă după moartea creierului, celelalte părţi ale trupului pot fi folosite pentru transplant.
Refuzul de a fi donator de organe pentru transplant, în timpul vieţii sau după moarte nu este justificat de ideea că la învierea de obşte trupurile vor învia cu inventarul complet al atomilor şi moleculelor trupului în momentul morţii. Învierea morţilor va fi un act de nouă creaţie a lumii şi a omului, după modelul trupului înviat al Mântuitorului Hristos.
Criteriul învierii trupurilor nu va fi reconstituirea sumei tuturor elementelor fizico-chimice trecute prin noi într-o viaţă pământească ci, aşa cum spunea Sfântul Grigore de Nyssa, „din păcatele şi virtuţile care se imprimă în suflet pentru eternitate, precum se imprimă sigiliul în ceară”.
Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este înţeles şi se pune în valoare în măsura în care reflectă în el Prototipul său, care este Dumnezeu. Atâta vreme cât împlineşte porunca iubirii şi rămâne în Dumnezeu, care este iubire, este membru al Bisericii lui Hristos. În această perspectivă, dăruirea unui organ, a unui ţesut şi chiar a unei picături de sânge, din dragoste faţă de aproapele, înseamnă autodăruirea şi autojertfirea întregului om în interiorul aceluiaşi Trup mistic al lui Hristos. Acest lucru exclude însă privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoşire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Sfântul Nectarie

De obicei, când ne gândim la sfinţi, ne gândim la oameni care au trăit acum multe sute de ani. Iată însă că pe data de 9 noiembrie sărbătorim un sfânt care a trăit în secolul XX. Sfântul Nectarie s-a născut în 1846 în Silivria, care se află astăzi pe teritoriul Turciei. După ce a lucrat mai mulţi ani ca să îşi ajute familia săracă, la 20 de ani a intrat în mănăstire. Mai târziu a studiat teologia şi a fost chemat de Patriarhul Sofronie la Alexandria, în Egipt, unde a fost făcut episcop. Aici Sfântul era foarte iubit de oameni, datorită bunătăţii şi dragostei lui pentru ceilalţi.
Sfinţii însă nu devin sfinţi fără greutăţi şi ispite. Aşa s-a întâmplat şi cu Sfântul Nectarie. Unii oameni, pentru că erau invidioşi, au început să împrăştie despre el zvonuri care nu erau adevărate. Ajungând acestea şi la urechile patriarhului, Sfântul Nectarie a fost dat afară din Alexandria.
Iubindu-l mai presus de orice pe Dumnezeu, Sfântul a îndeplinit porunca pe care ne-a lăsat-o Hristos şi i-a iertat pe toţi cei care i-au făcut rău, răspunzând la toate răutăţile cu dragoste şi rugăciune pentru duşmanii lui.
Sfântul Nectarie s-a întors în Grecia, unde Dumnezeu a rânduit să fie predicator la diverse biserici, iar apoi directorul unui seminar unde învăţau viitorii preoţi. A fost foarte iubit şi aici, pentru că toţi vedeau ce mult Îl iubeşte pe Dumnezeu şi cât de bun este cu toţi oamenii.
Mai târziu, Sfântul Nectarie a întemeiat o mănăstire de călugăriţe pe insula Eghina, unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. Pentru că nu i-a urât pe duşmanii lui, deşi aceştia i-au făcut mult rău, şi s-a rugat mereu pentru ei, iubindu-i pe toţi, Dumnezeu i-a dat Sfântului Nectarie darul facerii de minuni. După moartea sa, în 1920, foarte mulţi bolnavi care mergeau la mormântul lui au fost vindecaţi.
Sfântul Nectarie face multe minuni şi astăzi. El are grijă mai ales de copiii necăjiţi, însă răspunde şi îi ajută pe toţi cei care se roagă lui cu credinţă.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008
Notă: În varianta de tipar (linkul de mai sus) găsiţi şi o icoană cu Sf. Nectarie pentru copii, care poate fi colorată.

Mâini slujitoare

- activitate pentru copii -

Citiţi din Biblie din Faptele Apostolilor capitolul 9, versetele 36-43. Răspundeţi apoi la următoarele întrebări:

• Cum se tâlcuieşte numele Tavita?
• Ce ne spune fragmentul despre Tavita?
• Cum crezi că îi putem urma exemplul?

Activitate practică

Materiale necesare:

• - o coală de hârtie
• - foarfece
• - creion negru
• - creioane colorate

Pune palma în mijlocul foii, cu degetele desfăcute, desenează conturul ei şi apoi decupează-l. Gândeşte-te cum ai putea fi de ajutor celorlalţi, acasă, la şcoală sau la biserică, în săptămâna care urmează. Scrie câte o idee pe fiecare deget, iar în mijlocul palmei scrie îndemnul pe care l-am învăţat de la Tavita: Fă întotdeauna fapte bune şi ajută-i pe ceilalţi!

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Sfântul Dimitrie Basarabov: Necunoscut de oameni, cunoscut de Dumnezeu

Dacă cineva mă întreabă ce este un sfânt? – îi voi răspunde simplu du-te şi vezi! Astăzi oamenii sunt tentaţi din ce în ce mai mult să creadă doar în ceea ce văd. Însăşi formaţia şi educaţia generaţiilor actuale este una pragmatică, de tip „tomian” – „dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Sa, nu voi crede”. Pentru foarte mulţi oameni, şi mai tineri şi mai în vârstă, sfinţii sunt eroi de poveste ai unei lumi trecute, care poate că au existat vreodată. Sau poate nu. Acelora care se îndoiesc de existenţa sfinţilor lui Dumnezeu le fac invitaţia pentru ziua de 27 octombrie a acestui an: mergeţi la Bucureşti pe Dealul Mitropoliei şi vedeţi cum îi cinsteşte Dumnezeu pe sfinţii săi pe care îi iubeşte. Veţi găsi acolo cu siguranţă mii de oameni ca şi voi, veniţi din toate colţurile ţării. Unii merg din curiozitate pentru a vedea moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, alţii merg la Sfântul pentru a primi binecuvântarea lui. Cert este că Sfântul Dimitrie ne cheamă la el ca să ne arate că Dumnezeu îşi ţine promisiunea şi îi răsplăteşte cu darul sfinţeniei pe cei care lasă grijile lumeşti şi încearcă să împlinească cât mai mult din voia Sa.
Cine este Sfântul Dimitrie cel Nou? Născut la sud de Dunăre, în satul Basarabi, în vremea împăraţilor româno-bulgari ai veacului al XIII-lea, Cuviosul Dimitrie Basarabov era păstor de vite. La un moment dat a îmbrăcat haina monahală la un schit situat într-o peşteră, nu departe de satul Basarabi. Aici petrecea în post, rugăciune, priveghere si ascultare. Dimitrie Basarabov a murit în peşteră, întins pe o lespede de piatră, pe malul râului Lom. Gura peşterii a fost astupată de pietre, însă o ploaie puternică a făcut ca pietrele să fie înlăturate, iar moaştele descoperite. Sfântul Dimitrie Basarabov i s-a arătat în vis unei copile bolnave, spunându-i că o va vindeca dacă părinţii îi vor scoate din apă trupul. După ce au fost scoase din apă, moaştele au fost depuse în biserica satului.
Un domn al Ţării Româneşti a construit, în localitatea Basarabi, o biserică peste moaştele sfântului. În timpul războiului dintre ruşi şi turci (1769-1774), pentru a nu fi prădate, moaştele au fost aduse de Hagi Dimitrie în Ţara Românească şi depuse în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, unde se află şi astăzi.
Poate că mulţi veţi gândi acum că viaţa Sfântului Dimitrie cel Nou nu a fost una deosebită. Cu siguranţă a fost deosebită de viaţa majorităţii oamenilor de astăzi. În vreme ce noi alergăm după case mari şi luxoase, el îşi alegea drept adăpost o umilă peşteră. În timp ce mulţi doresc să ocupe un post de director, manager, sau un mic şef într-o firmă de prestigiu distrugându-şi liniştea lui şi a familiei pentru ambiţiile sale deşarte, Sfântul păzea umil turma de animale pe izlazul satului. În timp ce alţii cheltuiesc azi sume colosale de bani pentru a-şi cumpăra haine de firmă, Sfântul îmbrăca o rasă monahală învechită şi roasă de vreme. În timp ce unii oameni plătesc bani grei pentru a-şi face reclamă propriei persoane pentru a fi cunoscuţi în reviste sau la televizor şi lăudaţi apoi de oameni, Sfântul se retrăgea din mijlocul vâltorii acestei vieţi în mijlocul pădurii pentru a nu fi cunoscut de nimeni, dar pentru a avea liniştea necesară să-l poată cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu.
Concluzia? Toţi aceia care îşi pierd sufletul pentru a dobândi lumea aceasta, când vor muri, vor muri de tot. Cei care caută însă Împărăţia lui Dumnezeu vii vor fi în veac. Dacă încă te mai îndoieşti, convinge-te pe data de 27 octombrie, pe Dealul Mitropoliei. Sfântul te aşteaptă să-ţi spună mai multe.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Sfinţii Mărturisitori ardeleni, pildă de statornicie în credinţă

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (Luca, 12, 8-9).

Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte în luna octombrie, ziua douăzeci şi una, pe Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Sofronie, Sfântul Mucenic Oprea, Sfinţii Preoţi Mărturisitori Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş. Apărători ai dreptei credinţe în Ardealul secolului al XVIII-lea, marcat de frământări religioase datorate prozelitismului catolic, aceşti sfinţi au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1955, sub păstorirea vrednicului de pomenire Patriarh Iustinian.

CUVIOSUL VISARION SARAI. Cuviosul părinte Visarion s-a născut într-o familie de părinţi ortodocşi din Bosnia, în anul 1714, primind numele de botez Nicolae. Tuns în monahism la vârsta de 18 ani la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim, merge la locurile sfinte spre a vieţui în rugăciune şi meditaţie.
În această perioadă, în Transilvania, intrată sub jugul unei noi stăpâniri, catolică de această dată, românii ortodocşi treceau prin mari greutăţi. Autorităţile habsburgice, pentru a întări statul catolic, şi-a propus să înmulţească numărul catolicilor prin trecerea românilor la greco-catolicism.
În acest context istoric, călăuzit de Duhul Sfânt şi cu acordul patriarhului sârb de la Carlovitz, călugărul Visarion Sarai vine în Ţara Ardealului pentru a apăra Biserica pe care a iubit-o şi a mărturisit-o şi pentru a-i întări pe credincioşii ortodocşi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele oamenilor râvna şi dorinţa de statornicie în credinţa ortodoxă. Se spune că trăia o viaţă de aspră înfrânare, hrănindu-se numai cu mâncare slaba de legume.
În timp ce se îndrepta spre Sibiu, Cuviosul Visarion arestat şi apoi întemniţat în temuta închisoare Kufstein din munţii tirolezi unde, după grele suferinţe, dobândeşte cununa vieţii veşnice.

CUVIOSUL SOFRONIE DE LA CIOARA. Misiunea sa în Ardeal este continuată de Sfântul Sofronie. Originar din satul Cioara, de lângă Sebeş, judeţul Alba, se călugăreşte la una din mănăstirile din Ţara Românească. În anul 1756 se reîntoarce în satul natal. Râvna sa pustnicească l-a determinat să ridice un schit în mijlocul codrului, adunând în jurul său câţiva ucenici. Fiindu-i distrus schitul din porunca autorităţilor habsburgice, străbate ţinutul Sebeşului şi al Albei îndemnându-i pe credincioşi să nu se îndepărteze de credinţa dreptmăritoare, să alunge preoţii greco-catolici şi să declare că vor să stea sub porunca Bisericii din Ierusalim.
Arestat în mai multe rânduri de către autorităţi, întemniţat la Bobâlna şi Abrud, este eliberat în chip miraculos. Convoacă adunări de preoţi şi credincioşi, întocmind memorii către împărăteasa Maria Tereza şi guvernul Transilvaniei, prin care cerea episcop ortodox, restituirea bisericilor şi eliberarea celor ce pătimeau pentru statornicia în credinţa ortodoxă. Ajutat de colaboratorii săi apropiaţi, printre care se numărau şi călugării de la schiturile şi mănăstirile făgărăşene, unde Sfântul Sofronie a poposit pentru o perioadă, a început o acţiune energică de reorganizare a Bisericii Ortodoxe.
În 14 februarie 1761, Sfântul Sofronie a ţinut Marele sobor din cetatea Bălgradului (Alba Iulia), ale cărui hotărâri, redactate în 19 puncte ce cuprindeau doleanţele românilor ortodocşi din Ardeal, au fost înaintate guvernului. Mişcarea sa poate fi considerată o biruinţă deplină a Ortodoxiei în Transilvania. După numirea episcopului ortodox al Ardealului, Dionisie Novacovici, Sofronie se va retrage la Mănăstirea Argeşului unde se va săvârşi în pace.

SFINŢII PREOŢI MĂRTURISITORI IOAN DIN GALEŞ şi MOISE MĂCINIC DIN SIBIEL. Din rândul preoţilor ortodocşi români din Transilvania s-au remarcat şi Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş. Primul a fost delegat de credincioşii ortodocşi din Făgăraş, Sibiu, Sebeş şi Orăştie să prezinte împărătesei Maria Tereza doleanţele românilor transilvăneni. Preotul Ioan din Galeş a pătimit în închisorile din Sibiu, Deva şi Graz (Austria). Ambii au dobândit cununa muceniciei în temniţa de la Kufstein.

SF. MUCENIC OPREA. Unul dintre mirenii care au luptat pentru apărarea credinţei ortodoxe a fost evlaviosul Oprea din Săliştea Sibiului. În urma memoriilor înaintate împărătesei Maria Tereza la Viena în anii 1748 şi 1752, este arestat, pătimind muceniceşte alături de preoţii Moise Măcinic şi Ioan din Galeş. Mucenicul Oprea a dat în faţa slujitorilor împărătesei o pildă vrednică să o reţinem: Dacă împărăteasa îmi doreşte avutul, îi dau moştenirea părinţilor mei, dacă doreşte haina de pe mine, i-o dau, dacă doreşte mâinile mele să lucreze pentru dânsa, i le dau. Dar am un singur suflet care nu pot să i-l dau, pentru că e al lui Dumnezeu.

Praznicul sfinţilor mărturisitori ardeleni e aidoma unei preafrumoase icoane, pe care Biserica noastră ne-o pune înainte acum, când poporul nostru are nevoie mai mult ca oricând de pilde, are nevoie mai mult ca oricând de îndemn şi de urmare a lui Hristos.
Cu adevărat ei s-au îmbrăcat cu toate armele lui Dumnezeu, având mijlocul încins cu adevărul şi platoşa dreptăţii, încălţaţi fiind pentru Evanghelia păcii, în toate luând pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu. (Efeseni 6, 13-17)

Aurel Dragne

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Cu Dumnezeu în casă

Suntem de multe ori obişnuiţi să îi acordăm lui Dumnezeu un „spaţiu” separat. Ne întâlnim cu El la Sfânta Liturghie, la slujbe, atunci când ne rugăm… (deşi şi în aceste clipe gândul zboară adesea la altele). În rest suntem ocupaţi cu treburile zilnice. Ne mai aducem aminte de El din când în când, când avem nevoie de ajutor, şi atunci zicem repede: „Doamne ajută!”.
Dumnezeu este însă mereu cu noi şi în noi, numai că noi Îl ignorăm. „Iată, Eu stau la uşă şi bat”, ne spune Mântuitorul. Să ne gândim la acest lucru, că în permanenţă la uşa inimii noastre se află Hristos, Care vrea să intre. Şi atunci vom fi mai conştienţi de prezenţa Lui permanentă, de darurile pe care El ni le dă atunci când Îl invocăm: răbdare, pace, bucurie… (Şi cine nu are nevoie de ele în această lume atât de agitată?) Să ne încredinţăm mereu lui Dumnezeu, raportându-ne mereu la El, chemându-L mereu prin rugăciuni simple, scurte, ca „Doamne, miluieşte!”, „Doamne, ajută-ne”, „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”, „Doamne, apără-ne!”, „Doamne, iartă-mă!”, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa!”, şi orice altceva ne vine să îi spunem lui Dumnezeu Care e prezent în fiecare clipă.
Prin rubrica pe care o inaugurăm în acest număr, pe care am numit-o „Cu Dumnezeu în casă”, încercăm să vă prezentăm un mod de viaţă care Îl pune pe Dumnezeu mai presus de toate. Pentru că El este Cel care ne oferă hrana zilnică, Care creşte şi ne oferă cu multă iubire roadele pământului, Care ne dă dragoste când gătim (şi ce gustoasă e mâncarea gătită cu dragoste!), Care ne ţine în viaţă şi ne dă putere să trecem peste toate răutăţile zilei, ne dă puterea de a primi toate cele cu care ne întâlnim pe parcursul unei zile, din zorii ei şi până în seară. El este mereu cu noi, chiar şi în treburile gospodăreşti, aşa că să-L primim cu bucurie, în gând şi într-o casă curată, unde putem amenaja locuri care să invoce prezenţa Lui.
În acelaşi timp această rubrică este şi o pledoarie de întoarcere la tot ce este natural şi oferit de Dumnezeu, de la mâncare până la haine sau detergenţii pe care îi folosim, pentru că experienţa ne arată că îndepărtarea de la cele pe care ni le oferă Domnul duce la pierderea sănătăţii şi distrugerea acestui univers minunat pe care l-am primit drept casă şi pentru care noi suntem responsabili. De aceea vom încerca să oferim informaţii despre alimentele pe care le consumăm, reţete cât mai lipsite de componentele numite E-uri, care ne intoxică organismul, dar şi „secrete” despre plante sau grădinărit.
Pentru a reuşi acest lucru, vă chemăm şi pe dumneavoastră în ajutor, pentru că nimeni nu le ştie pe toate, şi datori suntem să ne sprijinim unii pe alţii. Dacă aveţi deci gânduri pe această temă, reţete cât mai naturale, idei despre îngrijirea plantelor sau remedii naturiste, aşteptăm cu bucurie să ni le împărtăşiţi tuturor, trimiţându-le pe adresa redacţiei, prin poştă sau email, sau chiar aducându-le la sediul nostru, pentru că „dar din dar se face har”.
Şi iată că în acest număr vă prezentăm deja două reţete oferite de cititoarele noastre, una de vegeta de casă, o alternativă binecuvântată la vegeta din comerţ, care conţine mulţi aditivi cancerigeni şi este extrem de periculoasă, şi un desert delicios, cu care să îi bucuraţi pe toţi ai casei şi să le oferiţi un „dulce” în care ştiţi ce aţi pus.
Şi nu uitaţi, aşteptăm să ne împărtăşiţi din experienţa dumneavoastră!

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Vegeta de casă

Dumnezeu ne-a lăsat în natură toate substanţele de care avem nevoie pentru a ne păstra sănătatea sau pentru a vindeca anumite boli. Contează însă foarte mult proporţia în care aceste substanţe (vitamine, minerale etc) se regăsesc în hrană noastră zilnică. Pentru perioada puţin mai critică (cea a anotimpului rece) este imperios necesar să pregătim în casă conserve.
Cea mai veche şi mai eficientă metodă de conservare a fructelor şi legumelor este uscarea (deshidratarea) lor. În felul acesta se păstrează iarnă plantele medicinale, ierburile parfumate, fructele (mere, pere, prune, struguri) şi chiar legumele. Se pot usca legume întregi, feliate, sau sub formă de pulbere, alcătuind un condiment de tip „Vegeta”, care este o alternativă minunată la amestecul de chimicale pe care îl găsim în comerţ.
Noi am pregătit Vegeta după reţetă următoare:

• -1 kg morcovi
• - 1 kg ţelină (rădăcină)
• - 1 kg ceapă
• - 6 legături pătrunjel
• - ½ kg ardei capia
• - 1 linguriţă zahăr
• - 1 lingură sare

Morcovii şi ţelina se curăţă, se spăla şi dau pe răzătoare. Ceapa şi ardeiul capia se tăie feliuţe, respectiv solzişori. Se amestecă toate şi se aşează într-o tavă la uscat, ca şi frunzele de pătrunjel. Uscarea se poate face la aer curat, ferit de soare, sau în cuptorul de la aragaz, cu focul dat la minim şi cu uşa cuptorului deschisă. Când sunt bine uscate, frunzele se fărâmiţează între palme, iar celelalte legume se dau prin râşniţa de cafea sau râşniţa mixerului. Se amestecă cu zahărul şi sarea şi se depozitează în borcane bine închise. Prin mixare legumele se transformă într-o pulbere fină, care se dizolvă în mâncare.
Are un aspect plăcut, un miros puternic de legume coapte şi dă mâncării o culoare frumoasă datorită betacarotenului. O adevărată binecuvântare!

Reţetă oferită de doamna Nicoleta Cintar din Craiova

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Tort de mere

Orice prăjitură are farmecul ei special şi încântă atât prin frumuseţea exterioară cât şi prin gustul delicat. Însă atunci când un tort îşi face intrarea pe masa frumos pregătită înseamnă că este zi de sărbătoare, sau oricum o ocazie specială, care este încununată cu o dulceaţă regală, aşa cum spunea cineva: „Tortul este regal, tocmai pentru că este impunător”.
Şi pentru că mărul este fructul vitaminei şi al tinereţii, iată o reţetă de tort de mere, foarte uşor de pregătit şi într-un timp relativ scurt.
Ingrediente:
Pentru blat:

• -5 ouă
• -5 linguri de zahăr
• -5 linguri de făină
• -1 praf de copt

Pentru umplutura:

• -1 kg de mere

Pentru ornat

• - 500-750 ml frişcă (în funcţie de preferinţă)
• - cacao sau cappucino

Mod de preparare:
Merele spălate şi curăţate de coajă se taie în jumătate şi apoi se scot cu grijă sâmburii şi căsuţele acestora, în aşa fel încât jumătatea de măr să nu se crape.
După pregătirea merelor, acestea se aşează în forma de tort, sau într-o oală care imită forma de tort, în care se pune hârtie pentru copt care să acopere în totalitate partea interioară a formei.
Când merele sunt aşezate se tapetează cu zahăr şi apoi se dau la cuptor pentru 10 min.
Până când merele se vor carameliza la cuptor se pregăteşte aluatul. Albuşurile de ou se bat spumă (pana când aceasta sta cui) apoi se adaugă rând pe rând câte o lingură de zahăr (între lingurile de zahar adăugate, spuma trebuie să fie bătută la viteză maximă), apoi rând pe rând câte o lingură de faină, în cele din urma se pun şi gălbenuşurile şi apoi se adaugă praful de copt.
Se adaugă peste merele caramelizate şi se dă la cuptor timp de 30 - 35 de minute, la foc potrivit.
Se scoate blatul pe o farfurie, iar după ce s-a răcit se ornează cu frişcă şi, după preferinţă se presară puţină cacao sau cappucino.

Reţetă oferită de doamna preoteasă Mihaela Bîlbă, din Toderiţa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Biserica „Sf. Nicolae” din Dejani

În pelerinajul nostru virtual, care are ca obiectiv bisericile din zona noastră, am ajuns şi la Dejani. Despre istoria satului, dar şi a întregii Ţări a Făgăraşului în perioada apariţiei greco-catolicismului, ne povesteşte părintele paroh (din 2001) Valentin Funieru, înzestrat, pe lângă altele, cu un deosebit talent literar:
Un secol tragic
Până în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, secol în debutul căruia Principatul Transilvaniei a trecut în stăpânirea Imperiului Habsburgic catolic, românii ardeleni din Dejani au fost, ca toţi românii, creştini ortodocşi. Nici nu putea fi vorba de altă lege atâta timp cât prin tradiţie Ţara Făgăraşului a aparţinut Munteniei, nenumărate sate fiind proprietatea domnilor munteni şi a urmaşilor lor.
Acţiunile prozelitiste calvine printre românii ortodocşi, patronate de către cârmuitorii maghiari ai Ardealului, dăduseră greş. Românii au rămas ce-au fost, ortodocşi. Zorii lui 1700 veniră însă cu un alt val de prigoane religioase, de astă dată opera noilor stăpâni, austriecii catolici, acţiuni dirijate de către iezuiţi, cardinalul Kollonich şi împăratul Leopold I, el însuşi crescut de către iezuiţi. Atragerea prin orice metode a românilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei urmărea creşterea rolului politic al ,,statului catolic ardelean’’. Aşadar, trebuia mărit la maximum numărul catolicilor şi aceasta pe seama românilor ortodocşi care trebuiau siliţi să-şi lepede credinţa. Acesta a fost fondul tragic al sec al XVIII-lea transilvan, când Biserica românească de aici s-a dezbinat, apărând Biserica unită cu Roma sau greco-catolică, sub stăpânirea papei .

Un veac şi jumătate de greco-catolicism
Înfiinţarea Regimentului grăniceresc al districtului Făgăraş, în 1765, a însemnat militarizarea a 13 sate submontane, printre care şi Dejaniul. Prin grănicerizare satele au fost declarate automat unite. Pe de o parte persecuţiile, pe de altă parte favorurile militare tentante, au fost puternicele stimulente pentru ca mulţi să abandoneze ortodoxia şi să îmbrăţişeze greco-catolicismul. În cele din urmă, tunurile generalului Bukow, armonizate cu persecuţia economico-confesională austriacă, cu şantajul violent practicat de către autorităţile grănicereşti, cu apostazia diplomatică şi oportunismul materialist al unei părţi a clerului ortodox care a trecut la uniaţie din dorinţa de a avea şi el scutiri de dări şi titluri nobiliare, i-au ,,convins” pe dejenari să-şi lase vrând-nevrând legea ortodoxă şi să primească unirea cu Roma, devenind greco-catolici. Aşa că după mai bine de un veac de frământări, în perioada de după 1761 şi până în 1803, toţi ortodocşii din Dejani îmbrăţişează uniaţia, satul devenind dintr-unul pur ortodox, unul compact greco-catolic.
Dar cum nebănuite sunt căile Domnului, iar roata istoriei se întoarce strivindu-i nu o dată pe oameni sub vremi, în 1948, în urma unui proces similar celui din secolul al XVIII-lea, dar orientat în sens invers, şi al cărui actor principal a fost de astă dată proaspăta putere bolşevică instalată la cârma României după cel de-al II-lea Război mondial, satul revine în bloc, fără prea mari convulsii şi problematizări, la vechea credinţă ortodoxă pe care o abandonase silit la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Bisericile din Dejani
Recensămîntul lui Bukow din 1761 notează în Dejani existenţa unui preot ortodox cu 73 de familii de credincioşi şi a 3 preoţi uniţi fără nici un credincios. Cu toate acestea, în acelaşi an biserica satului a fost declarată unită de către comisia aulică, deşi nu exista nici un credincios greco-catolic în sat. Această veche biserică, pomenită în mai multe rânduri, se pare că a fost aşezată în cimitirul numit ,,Coconu”. A fost dărâmată în 1817, iar în 1818 a fost ridicată alta, în curtea actualei şcoli, cu hramul ,,Bunavestire”.
Între anii 1905 şi 1907 în vremea păstoririi preotului greco-catolic Nicolae Recean, cu mari eforturi s-a ridicat actuala biserică, construită în stil de navă, cu ziduri viguroase din cărămidă, împărţită în pronaos, naos şi altar despărţite de zid, având un turn cu ceas. Biserica, impunătoare la înfăţişare, a fost ridicată sub supravegherea meşterului Ştefan Naghi din Racoşul de Jos, mâna de lucru şi procurarea materialelor de construcţie aparţinând credincioşilor. A primit hramul ,,Sf. Nicolae” şi a fost sfinţită la 6 decembrie 1907. Este aşezată la mijlocul străzii principale a Dejaniului, primind astfel şi prin poziţie locul firesc pe care trebuie să-l ocupe biserica în cadrul comunităţii săteşti.

Straie noi
În 1908, românii originari din Dejani şi stabiliţi în SUA au înzestrat biserica cu un ceas de turn de fabricaţie germană marca Rudolf Thondel, fiind şi astăzi în stare de perfectă funcţionare.
Primele clopote au provenit de la schitul din Poiană, distrus la ordinul generalului Bukow, şi au răsunat peste sat până în 1917, când administraţia austro-ungară a confiscat clopotul cel mare, lăsându-l doar pe cel mic. În anul 1920, cu 20.000 de lei adunaţi din sat, s-a adus un clopot nou din Bucureşti, returnat apoi în 1957 la Sibiu. La 12 februarie 1965 a fost instalat în turnul bisericii un clopot în greutate de 454 de kg, ale cărui costuri au fost suportate de către fraţii Vasile şi Nicolae Mailat, fii ai satului, stabiliţi în SUA.
Între 1965-1966, cu banii credincioşilor din Dejani, ai celor din SUA şi cu ajutorul Arhiepiscopiei Sibiului, s-a pictat interiorul bisericii sub conducerea pictorului bucureştean Constantin Şelariu, lucrare efectuată în timpul păstoririi preotului Atanasie Botu.
Astăzi, biserica din Dejani are un acoperiş nou, lucrat cu măiestrie de către o ceată de meşteri bucovineni conduşi de Viorel Blănar în vara lui 2006. Costurile au fost suportate de către credincioşii din Dejani, ajutaţi şi de cei aflaţi peste hotare, neimpunându-se nici o taxă, ci fiecare contribuind pe măsura credinţei şi a posibilităţilor băneşti.
Tot în 2006, în toamnă, s-a finalizat repararea zidului exterior, a soclului şi zugrăvirea bisericii în vopsea lavabilă de exterior, prin implicarea exclusivă a Consiliului Judeţean Braşov. A fost înlocuită total instalaţia electrică, s-au reparat podurile turnului şi ceasul. În 2008, tot cu ajutorul financiar acordat de către C.J. Braşov, au fost înlocuite şi ferestrele, ajunse în timp foarte deteriorate.
Astfel, la 100 de ani de la edificare, biserica cea mare din drum a îmbrăcat straie noi, de praznic, revenind la viaţă prin mila Domnului şi râvna iubitorilor de sfântă frumuseţe, strălucind ziua în lumina amiezii, iar noaptea, descoperindu-se maiestuos, luminată feeric de două puternice proiectoare care-o fac vizibilă din depărtare.

Pr. paroh Valentin Funieru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008