Biserica „Sf. Nicolae” din Dejani

În pelerinajul nostru virtual, care are ca obiectiv bisericile din zona noastră, am ajuns şi la Dejani. Despre istoria satului, dar şi a întregii Ţări a Făgăraşului în perioada apariţiei greco-catolicismului, ne povesteşte părintele paroh (din 2001) Valentin Funieru, înzestrat, pe lângă altele, cu un deosebit talent literar:
Un secol tragic
Până în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, secol în debutul căruia Principatul Transilvaniei a trecut în stăpânirea Imperiului Habsburgic catolic, românii ardeleni din Dejani au fost, ca toţi românii, creştini ortodocşi. Nici nu putea fi vorba de altă lege atâta timp cât prin tradiţie Ţara Făgăraşului a aparţinut Munteniei, nenumărate sate fiind proprietatea domnilor munteni şi a urmaşilor lor.
Acţiunile prozelitiste calvine printre românii ortodocşi, patronate de către cârmuitorii maghiari ai Ardealului, dăduseră greş. Românii au rămas ce-au fost, ortodocşi. Zorii lui 1700 veniră însă cu un alt val de prigoane religioase, de astă dată opera noilor stăpâni, austriecii catolici, acţiuni dirijate de către iezuiţi, cardinalul Kollonich şi împăratul Leopold I, el însuşi crescut de către iezuiţi. Atragerea prin orice metode a românilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei urmărea creşterea rolului politic al ,,statului catolic ardelean’’. Aşadar, trebuia mărit la maximum numărul catolicilor şi aceasta pe seama românilor ortodocşi care trebuiau siliţi să-şi lepede credinţa. Acesta a fost fondul tragic al sec al XVIII-lea transilvan, când Biserica românească de aici s-a dezbinat, apărând Biserica unită cu Roma sau greco-catolică, sub stăpânirea papei .

Un veac şi jumătate de greco-catolicism
Înfiinţarea Regimentului grăniceresc al districtului Făgăraş, în 1765, a însemnat militarizarea a 13 sate submontane, printre care şi Dejaniul. Prin grănicerizare satele au fost declarate automat unite. Pe de o parte persecuţiile, pe de altă parte favorurile militare tentante, au fost puternicele stimulente pentru ca mulţi să abandoneze ortodoxia şi să îmbrăţişeze greco-catolicismul. În cele din urmă, tunurile generalului Bukow, armonizate cu persecuţia economico-confesională austriacă, cu şantajul violent practicat de către autorităţile grănicereşti, cu apostazia diplomatică şi oportunismul materialist al unei părţi a clerului ortodox care a trecut la uniaţie din dorinţa de a avea şi el scutiri de dări şi titluri nobiliare, i-au ,,convins” pe dejenari să-şi lase vrând-nevrând legea ortodoxă şi să primească unirea cu Roma, devenind greco-catolici. Aşa că după mai bine de un veac de frământări, în perioada de după 1761 şi până în 1803, toţi ortodocşii din Dejani îmbrăţişează uniaţia, satul devenind dintr-unul pur ortodox, unul compact greco-catolic.
Dar cum nebănuite sunt căile Domnului, iar roata istoriei se întoarce strivindu-i nu o dată pe oameni sub vremi, în 1948, în urma unui proces similar celui din secolul al XVIII-lea, dar orientat în sens invers, şi al cărui actor principal a fost de astă dată proaspăta putere bolşevică instalată la cârma României după cel de-al II-lea Război mondial, satul revine în bloc, fără prea mari convulsii şi problematizări, la vechea credinţă ortodoxă pe care o abandonase silit la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Bisericile din Dejani
Recensămîntul lui Bukow din 1761 notează în Dejani existenţa unui preot ortodox cu 73 de familii de credincioşi şi a 3 preoţi uniţi fără nici un credincios. Cu toate acestea, în acelaşi an biserica satului a fost declarată unită de către comisia aulică, deşi nu exista nici un credincios greco-catolic în sat. Această veche biserică, pomenită în mai multe rânduri, se pare că a fost aşezată în cimitirul numit ,,Coconu”. A fost dărâmată în 1817, iar în 1818 a fost ridicată alta, în curtea actualei şcoli, cu hramul ,,Bunavestire”.
Între anii 1905 şi 1907 în vremea păstoririi preotului greco-catolic Nicolae Recean, cu mari eforturi s-a ridicat actuala biserică, construită în stil de navă, cu ziduri viguroase din cărămidă, împărţită în pronaos, naos şi altar despărţite de zid, având un turn cu ceas. Biserica, impunătoare la înfăţişare, a fost ridicată sub supravegherea meşterului Ştefan Naghi din Racoşul de Jos, mâna de lucru şi procurarea materialelor de construcţie aparţinând credincioşilor. A primit hramul ,,Sf. Nicolae” şi a fost sfinţită la 6 decembrie 1907. Este aşezată la mijlocul străzii principale a Dejaniului, primind astfel şi prin poziţie locul firesc pe care trebuie să-l ocupe biserica în cadrul comunităţii săteşti.

Straie noi
În 1908, românii originari din Dejani şi stabiliţi în SUA au înzestrat biserica cu un ceas de turn de fabricaţie germană marca Rudolf Thondel, fiind şi astăzi în stare de perfectă funcţionare.
Primele clopote au provenit de la schitul din Poiană, distrus la ordinul generalului Bukow, şi au răsunat peste sat până în 1917, când administraţia austro-ungară a confiscat clopotul cel mare, lăsându-l doar pe cel mic. În anul 1920, cu 20.000 de lei adunaţi din sat, s-a adus un clopot nou din Bucureşti, returnat apoi în 1957 la Sibiu. La 12 februarie 1965 a fost instalat în turnul bisericii un clopot în greutate de 454 de kg, ale cărui costuri au fost suportate de către fraţii Vasile şi Nicolae Mailat, fii ai satului, stabiliţi în SUA.
Între 1965-1966, cu banii credincioşilor din Dejani, ai celor din SUA şi cu ajutorul Arhiepiscopiei Sibiului, s-a pictat interiorul bisericii sub conducerea pictorului bucureştean Constantin Şelariu, lucrare efectuată în timpul păstoririi preotului Atanasie Botu.
Astăzi, biserica din Dejani are un acoperiş nou, lucrat cu măiestrie de către o ceată de meşteri bucovineni conduşi de Viorel Blănar în vara lui 2006. Costurile au fost suportate de către credincioşii din Dejani, ajutaţi şi de cei aflaţi peste hotare, neimpunându-se nici o taxă, ci fiecare contribuind pe măsura credinţei şi a posibilităţilor băneşti.
Tot în 2006, în toamnă, s-a finalizat repararea zidului exterior, a soclului şi zugrăvirea bisericii în vopsea lavabilă de exterior, prin implicarea exclusivă a Consiliului Judeţean Braşov. A fost înlocuită total instalaţia electrică, s-au reparat podurile turnului şi ceasul. În 2008, tot cu ajutorul financiar acordat de către C.J. Braşov, au fost înlocuite şi ferestrele, ajunse în timp foarte deteriorate.
Astfel, la 100 de ani de la edificare, biserica cea mare din drum a îmbrăcat straie noi, de praznic, revenind la viaţă prin mila Domnului şi râvna iubitorilor de sfântă frumuseţe, strălucind ziua în lumina amiezii, iar noaptea, descoperindu-se maiestuos, luminată feeric de două puternice proiectoare care-o fac vizibilă din depărtare.

Pr. paroh Valentin Funieru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008