Pagini

vineri, 17 octombrie 2008

Ce trebuie să ştim despre: Transplantul de organe (II)

În numărul trecut al revistei noastre am vorbit despre performanţele medicinii moderne în ceea ce priveşte transplantul de organe. Dincolo de beneficiile acestei practici se ridică şi o serie întreagă de probleme care-i frământă pe teologi şi bioeticieni, una din ele fiind şi aceasta: când părăseşte sufletul trupul? Când este în moarte cerebrală sau în moarte biologică? Nu cumva prin transplant se atentează la integritatea persoanei donatorului?

Mai multe morţi…
Din punct de vedere medical se vorbeşte de mai multe „morţi”, şi anume:
  • a) moarte aparentă - funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale;
  • b) moarte clinică - funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil, ele putând fi reactivate prin terapia intensivă şi reanimare;
  • c) moarte biologică - organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor;
  • d) moarte cerebrală - reprezintă încetarea definitivă a funcţiilor encefalului întreg (cortex, cerebel şi trunchi cerebral) .
Moartea cerebrală nu trebuie confundată cu moartea biologică. Procesul de necroză a ţesuturilor (moartea biologică) începe după instalarea morţii cerebrale. Deşi activitatea corticală încetează, anumite organe ale corpului pot fi menţinute, pentru o anumită perioadă de timp, „în viaţă”, cu ajutorul aparaturii medicale.

Moartea cerebrală - adevăratul criteriu al morţii
Unii teologi sunt de părere că, biologic vorbind, viaţa se continuă în trupul uman şi după declararea morţii cerebrale, şi este viaţă umană. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că toate persoanele a căror moarte cerebrală se constată, se găsesc în serviciile de terapie intensivă ale spitalelor. Deci, sunt ţinute artificial în viaţă, oarecum forţat. Dacă nu s-ar găsi în acele spaţii şi nu ar primi îngrijirile specifice acelor spaţii ar fi fost moarte demult, chiar şi din punct de vedere biologic.
Academia Pontificală de Ştiinţe consideră că moartea cerebrală este adevăratul criteriu al morţii, deoarece încetarea funcţiilor cardio-respiratorii mai mult de 4 minute duce foarte rapid la moartea cerebrală. Oamenii de ştiinţă consideră că în cazul terapiei intensive, odată instalată moartea cerebrală, personalul medical este îndreptăţit să suspende terapia.
Comisia Naţională Elveţiană „Dreptate şi pace” spune în acest sens: „daca noi socotim că fiinţa omenească este o unitate indisolubilă a trupului şi a sufletului, trebuie să admitem că viaţă pământească a unei persoane s-a sfârşit în mod definitiv când creierul acesteia, suportul fizic al sufletului, a încetat definitiv să mai funcţioneze. Chiar dacă este posibil să se menţină încă metabolismul trupului, în mod artificial, nu mai este vorba de o viaţă a persoanei. A menţine un trup în mod artificial în „viaţă”, fără cea mai mică perspectivă de revenire a persoanei la viaţă, va echivala cu o lipsă de respect faţă de trupul defunctului”. Moartea cerebrală reprezintă, din punct de vedere medical, alterarea ireversibilă a vieţii celulelor scoarţei cerebrale, ceea ce face ca trupul omului să nu mai fie structura propice prin care sufletul omenesc comunică cu mediul înconjurător. Astfel, trupul nu-şi mai asigură propria-i existenţă din schimbul cu mediul înconjurător şi nici comunicarea cu sufletul nemuritor. Va fi o structură incapabilă să asigure condiţiile minime de manifestare a sufletului în ea.

Creierul – suport fizic al sufletului
Preluând învăţătura creştină potrivit căreia sufletul este în tot trupul omenesc, Prof. dr. Tristam Engelhardt precizează că există o diferenţă între organele trupului omenesc în ceea ce priveşte efectul prezenţei lor la definirea personalităţii. Spre exemplu, omul îşi păstrează calităţile personale şi identitatea personală chiar dacă i se transplantează o altă inimă, un alt ficat sau un alt plămân. Sufletul este şi în mână, dar distrugându-se mâna nu se distruge şi persoana. Sufletul este şi în inimă, dar în cursul operaţiilor pe cord oamenii trăiesc având inima scoasă din trup (chiar dacă aceasta nu este decât pentru câteva ore). Nu acelaşi lucru este când este afectat creierul: când unei persoane i s-a distrus creierul, persoana este moartă. Prin urmare, este o crimă să declari un om mort numai pentru că i-a încetat funcţionarea spontană a sistemului cardio-respirator, fără să fi murit şi creierul. Însă după moartea creierului, celelalte părţi ale trupului pot fi folosite pentru transplant.
Refuzul de a fi donator de organe pentru transplant, în timpul vieţii sau după moarte nu este justificat de ideea că la învierea de obşte trupurile vor învia cu inventarul complet al atomilor şi moleculelor trupului în momentul morţii. Învierea morţilor va fi un act de nouă creaţie a lumii şi a omului, după modelul trupului înviat al Mântuitorului Hristos.
Criteriul învierii trupurilor nu va fi reconstituirea sumei tuturor elementelor fizico-chimice trecute prin noi într-o viaţă pământească ci, aşa cum spunea Sfântul Grigore de Nyssa, „din păcatele şi virtuţile care se imprimă în suflet pentru eternitate, precum se imprimă sigiliul în ceară”.
Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este înţeles şi se pune în valoare în măsura în care reflectă în el Prototipul său, care este Dumnezeu. Atâta vreme cât împlineşte porunca iubirii şi rămâne în Dumnezeu, care este iubire, este membru al Bisericii lui Hristos. În această perspectivă, dăruirea unui organ, a unui ţesut şi chiar a unei picături de sânge, din dragoste faţă de aproapele, înseamnă autodăruirea şi autojertfirea întregului om în interiorul aceluiaşi Trup mistic al lui Hristos. Acest lucru exclude însă privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoşire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb.
Pr. Alexandru Stanciu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu