Cu ce vă îmbrăcaţi fetele?

Tendinţele vestimentare folosite de o mare parte a producătorilor de haine pentru copii vă „ajută” să vă transformaţi fetele în obiecte sexuale. Aceasta este concluzia unui studiu recent, care afirmă că 30% din hainele pentru copii au caracteristici sexualizante. Cel mai adesea în alegerea hainelor pentru fetiţe, părinţii se supun unei tendinţe generale, neanalizând consecinţele ei pe termen lung.


Educate să devină obiecte sexuale
Studiul, condus de Dr. Sarah Murnen, profesor de psihologie la Kenyion College, din Ohio (SUA), s-a bazat pe analiza a 15 site-uri destinate vânzărilor de haine pentru copii, iar în cadrul lui au fost studiate peste 5.000 de articole vestimentare, care au fost clasificate pe baza unei scale a gradelor de senzualitate. Cel mai adesea, obiectele vestimentare „sexi" sunt croite astfel încât să scoată în evidenţă anumite părţi ale corpului, în special sânii şi părţile posterioare, sau au imprimate pe ele mesaje sau imagini sugestive.
Autorii studiului spun că acest tip de îmbrăcăminte are implicaţii serioase asupra modului în care fetiţele se autoevaluează, modelul care le este indus punând accentul pe atracţia fizică feminină. Acest lucru le face să se confrunte de la o vârstă foarte fragedă cu problema identităţii sexuale.
Femeile din cultura occidentală sunt în mare măsură percepute şi tratate de către bărbaţi ca obiecte. Această percepţie este interiorizată de către femei, care primesc mesajul şi ajung să îşi considere propriile trupuri ca obiecte care sunt evaluate în funcţie de anumite standarde de atractivitate, în special sexuală. Eşecul în conformarea la aceste standarde provoacă adesea depresie, lipsă de încredere în sine, stimă de sine scăzută, dificultăţi în relaţiile sociale. Echipa de cercetători consideră că hainele sexualizante determină educarea fetelor încă de mici să îşi perceapă propriul corp ca un obiect ce trebuie să se adapteze unor asemenea standarde: „Noi credem că a le îmbrăca pe fete în acest fel ar putea să contribuie la adaptarea lor la rolul îngust de femei transformate în obiecte sexuale", precizează aceştia în studiul apărut în publicaţia de specialitate „Sex Roles”.
Majoritatea hainelor sexualizate prezintă şi caracteristici ale hainelor pentru copii, prezente în imprimeuri sau culori, ceea ce îi derutează pe părinţi: „Părinţii confuzi ar putea fi convinşi să cumpere fusta mini cu imprimeu de leopard dacă aceasta este roz ţipător. Dar în mod clar, aspectul sexual este vizibil şi dincolo de fundiţe sau culori copilăreşti.” – afirmă autorii studiului.

„Părinţii sunt de vină”
Sexualizarea fetiţelor nu este pentru prima dată în atenţia presei americane, subiectul fiind dezbătut de mai multe ori până acum, plecând de la anumite produse izolate, care au fost scoase de pe piaţă în urma protestelor părinţilor. Sharon Lamb, profesor de sănătate mentală la Universitatea Massachusetts din Boston, atrage atenţia că o tendinţă în modă este mult mai periculoasă decât nişte cazuri izolate. Iar această tendinţă se bazează pe manipulare prin lucruri subtile, mărunte.
Deşi se investesc sume uriaşe în strategiile de marketing şi publicitate, bazate pe studii psihologice şi cercetări serioase, producătorii nu îşi asumă nicio răspundere, dând vina pe părinţii care cumpără astfel de haine. Şi, la urma urmei, au dreptatea lor: articolele vestimentare cu tentă sexuală nu se prăfuiesc pe rafturi, ci se vând chiar bine.
Un alt aspect periculos în această tendinţă vestimentară în rândul copiilor este pedofilia. În condiţiile în care abuzurile de acest gen sunt tot mai răspândite, este bizar că părinţii acceptă să îşi îmbrace copiii în astfel de haine, dând altor adulţi motiv să îi privească pe cei mici altfel decât ca pe nişte copii.

Traducere şi adaptare de Natalia Corlean

"Cu copii de numai 5 ani exmatriculaţi pentru ofense sexuale şi fetiţe pipăite de colegii lor de clasă care nu au ajuns nici măcar la pubertate, avem o situaţie deloc confortabilă.
Dar a cui este vina? Este foarte uşor să arăţi cu degetul spre media şi să dai vina pe imaginile din reviste, de pe internet sau de la televizor. Dar realitatea este că răspunderea aparţine fiecărei mame care spune că este ok să ieşi pe stradă purtând o fustă foarte scurtă şi strâmtă, cu picioare mici, abia ieşite din copilărie, clătinându-se pe nişte ridicole tocuri aflate „la modă”.
Dacă le permitem copiilor să se îmbrace ca nişte mini-adulţi, le răpim copilăria. Şi permiţându-le să privească la televizor orice aleg ei împreună cu grupul lor de colegi, înseamnă că pur şi simplu ridicăm din umeri şi ne spălăm pe mâini de orice responsabilitate."

Liz Fraser – “Machiaj şi tocuri la 7 ani? Este timpul ca noi, mamele, să ne oprim fetele să devină obiecte sexuale”

Părinţilor, fiţi veghetori

„...Îi rog fierbinte pe părinţi să aibă grijă de copiii lor. Ştiu că avem multe familii adevărate, cu părinţi iubitori şi copii cuminţi. Dar tocmai de aceea vă rog şi vă îndemn, părinţilor, să fiţi veghetori, ca nu cumva copiii voştri să încapă pe mâna celor ce-i strică, sau să aibă la îndemână ceva ce le poate întina fiinţa. Nu-i lăsaţi doar pe seama şcolii, căci într-o şcoală pot exista programe perverse sau o directoare care, în schimbul câtorva cadouri ieftine, le permite traficanţilor să-şi etaleze scârboasele mărfuri în văzul copiilor. Ajutaţi-vă odraslele să înveţe cu drag şi să se poarte frumos! Oferiţi-le pruncilor voştri mai puţin televizor şi mai multă lectură: din cărţile frumoase şi pe cât se poate, pagini alese din Sfintele Scripturi... Faceţi din Fiul Mariei un prieten al copiilor voştri; şi fiţi siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ţinându-vă de mână...”

ÎPS Bartolomeu Anania

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Labirintul îngerilor înlănţuiţi

Mă întrebam deunăzi de ce pentru Dumnezeu totul este atât de simplu, iar pentru noi, oamenii, totul pare uneori atât de complicat? Mi-a venit atunci în minte modul simplu în care Dumnezeu Se prezintă pe Sine atunci când face cunoştinţă cu noi. Dumnezeu nu se complică să se prezinte altfel decât este. Întinde mâna, ne priveşte în ochi şi se recomandă într-un mod surprinzător de simplu: ”Eu sunt Cel ce sunt”.

Dumnezeu este simplu
Am înţeles atunci că lui Dumnezeu nu-i place să complice lucrurile. Nu încearcă să spună prea multe lucruri, să-şi combine calităţile Sale pentru a încerca să pară ceea ce am vrea noi să pară, pentru ca apoi noi să-L putem bifa printre prietenii noştri. Nu. Dumnezeu nu se complică şi nici nu complică. Nu forţează lucrurile, dar nici nu le simplifică. El le ia aşa cum sunt ele. Simple în esenţa lor.
Încerc acum să mă întorc cu faţa către mine, omul creat de Dumnezeu. Mă întreb dacă ştiu cu adevărat cine sunt. Dacă îmi asum cu responsabilitate statutul pe care l-am primit când am venit în lume. Sunt eu ceea ce ar trebui să fiu sau îmi asum în cea mai mare parte a vieţii mele responsabilităţi care nu au nimic de-a face cu statutul meu de om în adevăratul sens al cuvântului?

Oamenii se doresc complicaţi
Noi am fost creaţi ca să fim oameni şi să rămânem oameni. Dar noi, din păcate, visăm să fim nu oameni, ci dumnezei. Aici nu ar fi o problemă chiar atât de gravă, căci într-adevăr în statutul nostru scrie că trebuie să ajungem la această măsură sau calitate dumnezeiască, dar nu de Dumnezeu, ci de „dumnezei prin har”, sau mai bine zis de fiinţe îndumnezeite. Dar noi nu vrem asta. Noi vrem să fim Dumnezeu, nu îndumnezeiţi. Şi de aici începe calvarul complicaţiilor. Începem să jucăm roluri pe care nu ni le putem asuma. Începem să ne complicăm viaţa, întrucât ne comportăm nefiresc cu noi şi cu cei din jurul nostru afişând nu imaginea cea reală de oameni, ci pe cea de dumnezei: noi, singurii stăpâni ai noştri şi în acelaşi timp şi ai celorlalţi.

Oamenii simpli sunt mai presus decât îngerii
Habar nu avem că statutul nostru real de oameni ne oferă posibilităţi extraordinare, care ne-ar putea face fericiţi în fiecare secundă a vieţii noastre. Dar noi nu şi nu. Noi nu vrem să fim doar oameni. Noi vrem să fim dumnezei. Fără să ştim, sărmanii de noi, că în statutul nostru de om Dumnezeu ne-a făcut mai presus decât îngerii. Pe îngeri i-a creat doar cu cuvântul, iar spre noi S-a aplecat cu multă atenţie şi migală, tocmai pentru a ne dovedi că pentru El suntem ceva special. Iar noi, sărmanii, îi invidiem pe îngeri, în timp ce ei, îngerii, ar trebui să ne „invidieze”. Şi de aici lucrurile le complicăm noi. Neasumându-ne calitatea noastră firească de creaturi superioare chiar şi îngerilor, ne asumăm calităţi care sunt cu mult mai presus de puterile noastre. Şi de aici începe acel joc al ielelor atât de complicat al existenţei noastre.

Dacă suntem mai presus de îngeri, de ce nu zburăm?
De aceea lumea pentru noi devine de cele mai multe ori atât de complicată. Pentru că noi, în loc să ne comportăm în felul nostru simplu şi firesc, ne asumăm calităţi şi implicit responsabilităţi care nu au de-a face cu nimic cu statutul nostru simplu de oameni. Dacă am rămâne la statutul nostru, zborul, această posibilitate de înălţare către cer, ar fi doar o joacă de copil. Dar noi nu vrem să zburăm cu aripile noastre fireşti, pe care le-am primit cadou ca şi dat al făpturii noastre. Nu ne plac aripile care ne-au fost date de Creator, ci noi ne complicăm făptura încercând să ne lipim aripi nefireşti de trupurile noastre, aripi pe care ni le creăm noi, şi apoi ni le lipim pe spatele nostru, acoperindu-le pe cele fireşti. Şi ne trezim dintr-o dată coborâţi de la statutul de „mai presus decât îngerii” la statutul de creaturi cu aripi artificiale, care se plimbă răzleţe prin această lume întortocheată, înlănţuite de pământul care ne ţine legaţi de picioare, în ciuda aripilor artificiale pe care le purtăm pe spate. Şi în loc să zburăm, ne pierdem pe coridoarele întortocheate ale acestui labirint care înseamnă viaţa.

Îndepărtaţi-vă aripile artificiale, ca să puteţi zbura
Sunt sigur că acum vine întrebarea voastră: şi ce trebuie să facem? E simplu. Pentru că aici trebuie să vorbim de simplitate. Fiţi simpli, aşa cum este Dumnezeu. Nu vă complicaţi existenţa încercând să păreţi ceea ce nu sunteţi de fapt.
Îndepărtaţi-vă aripile artificiale pe care voi sau societatea încearcă să vă impună să le purtaţi. Nimic nu e mai penibil decât să apari pe scena vieţii purtând aripi nefiresc de mari, create de tine sau de alţii, şi care sunt atât de grele şi atât de mari în comparaţie cu tine, încât în loc să te ajute să zbori, te cocoşează sub greutatea lor.
Dacă vă doriţi să zburaţi, nu fiţi complicaţi. Fiţi simpli. Fiţi ceea ce aţi fost creaţi să fiţi. Îngeri care aveţi deja aripi.
Dacă pentru Dumnezeu totul este simplu, sunt sigur că şi pentru omul simplu totul poate să devină dumnezeiesc. Aşa că vă urez „dez-lănţuire” grabnică şi zbor lin şi firesc, nu prin cotloanele labirintului vieţii, ci pe deasupra lui.

Pr. Iosif Ciolan

Omul se împlineşte pe calea simplităţii

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiinţei. De aceea Evanghelia, cartea simplităţii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.
Simplitatea dă o siguranţă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingenţelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplităţii omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizontului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura, directă cu viaţa, are totodată simţul realităţii aparente şi tainice.

Ernest Bernea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Editorial: Mai ascultăm?

Ascultarea este o componentă importantă a vieţii, dacă vrei să înaintezi în bine. Dar astăzi nu ştiu cine mai ascultă. Omul modern, prins în acest galop al secolului vitezei, uită de ceea ce este fundamental pentru viaţa duhovnicească şi pentru convieţuirea în armonie cu semenii săi.
Primii oameni au pierdut Paradisul şi vederea lui Dumnezeu din cauza neascultării poruncii dumnezeieşti. Conştienţi de greşeala săvârşită, ei ar fi trebuit să încerce să reintre în armonie cu Dumnezeu. Dar neascultarea lor a continuat, ducându-i din păcat în păcat, până la pieirea prin potop. Dar nici de această dată omul n-a învăţat nimic, şi continuă până în vremea noastră, când a ajuns să nu mai asculte de nimeni şi de nimic.
Neascultarea se învaţă din copilărie. Copilului de mic îi este stimulată dezvoltarea negativă, căci distrându-ne atunci când nu ascultă ori spune sau face o prostie, în loc să-l îndrumăm sau să-l mustrăm pentru fapta săvârşită, de fapt îl încurajăm să repete atitudinea. Ne mirăm apoi, crescând, că nu mai ascultă de părinţi şi trece dintr-o boacănă în alta. Pe de altă parte, copilul de azi ascultă mai mult de televizor sau internet, unde zăboveşte zilnic ore în şir; iar ideile pe care le primeşte de aici, printr-o manipulare subtilă, îi devin treptat mod de viaţă.
Părintele Arsenie îndruma pe cei ce mergeau la dânsul „să lucreze ca pentru Dumnezeu”. Dar astăzi la locul de muncă omul nu mai ascultă de şef, pentru că el „ştie mai bine ce şi cum trebuie să facă”, sau până să îndeplinească o sarcină trebuie să i se spună de două-trei ori.
În mănăstiri ascultarea este un vot, un legământ pe care-l fac monahii că vor asculta necondiţionat de duhovnicul lor. Aşa avem în Pateric exemple de ucenici care încercau să care apă din mare cu coşul, sau un ucenic care primeşte poruncă să prindă o leoaică, să o lege şi să o aducă părintelui său, sau tot felul de astfel de exemple. Şi vedem că cei care au făcut ascultare au obţinut desăvârşirea.
Ascultare ar trebui să facă fiecare credincios faţă de duhovnicul său, pe care să-l caute cât mai des şi să-i ceară sfatul, pentru că tot la Pateric se spune „Cel ce vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească”. Să nu uităm că în această situaţie ascultarea nu este faţă de omul-preot, ci faţă de Dumnezeu, Care grăieşte ucenicului prin cuvântul părintelui duhovnicesc. Ascultarea aduce astfel un drum statornic către Dumnezeu. Ce aduce lipsa ascultării? Vom pierde totul.

Pr. Vasile Stan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Minunata alcătuire a fiinţei umane. Corpul uman şi activităţile fiziologice

Cum am arătat în articolul trecut, celula, considerată de cei ce-au formulat teoria evoluţiei „o bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”, are în fapt o structură extraordinară. Asocierea mai multor celule care au structură, formă şi origine comune dă naştere la ţesuturi; mai multe ţesuturi cu o anumită formă, structură şi funcţie formează un complex anatomic numit organ (muşchi, ficat, stomac, rinichi). Sistemele sunt grupe de organe cu structura asemănătoare şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii (sistemul nervos, sistemul muscular). Aparatele sunt formate dintr-un grup de mai multe organe diferite din punct de vedere morfologic, care contribuie la îndeplinirea unei funcţii comune (de exemplu, aparatul digestiv).


Inteligenţa celulelor

Organizarea corpului nostru, spunea Alexis Carrell, nu seamănă cu montarea unei maşini. O maşină se compune din multe piese separate. Odată piesele adunate, maşina e simplă dar şi complexă. Însă la origine este complexă, şi apoi simplă. Dimpotrivă, fiinţa umană e la origine simplă şi apoi complexă. Ea se compune întâi dintr-o singură celulă. Această celulă se desparte în alte două, care se despart la rândul lor, şi despărţirea continuă la nesfârşit. În cursul acestui proces de complicaţie structurală, embrionul păstrează simplitatea funcţională a oului. S-ar zice că celulele păstrează amintirea unităţii lor originale chiar când au devenit elementele unei nenumărate mulţimi. Ele cunosc dinainte funcţiunile care le sunt atribuite în ansamblul organismului. Dacă, timp de câteva luni cultivăm celulele epiteliale afară din animalul din care provin, ele se aşează tot în mozaic, ca pentru a acoperi o suprafaţă. Leucocitele ţinute în borcane înghit microbi şi globule roşii, cu toate că nu mai trebuie să apere corpul împotriva incursiunilor acestor străini. Cunoaşterea înnăscută a rolului pe care trebuie să-1 joace în ansamblu este un mod de a fi al elementelor corpului.
Celulele seamănă cu albinele care-şi construiesc alveolele geometrice, îşi fabrică mierea, îşi hrănesc embrionii, ca şi cum fiecare din ele ar şti matematica, chimia, biologia, şi ar lucra în interesul întregii comunităţi. Această tendinţă de a forma organele prin elementele lor constitutive e întocmai ca aptitudinile sociale ale insectelor. Ea nu se poate explica cu ajutorul conceptelor noastre actuale, dar ne ajută să înţelegem cum se organizează corpul viu.
Un organ se construieşte cu procedee care par foarte ciudate spiritului nostru. El nu cere un aport de celule aşa cum ar cere o casă un aport de materiale. Nu e o construcţie celulară. Fără îndoială, se compune din celule, aşa cum o casă se compune din cărămizi. Dar el răsare din aceste celule, ca şi cum casa s-ar naşte dintr-o cărămidă. O cărămidă care s-ar apuca să fabrice alte cărămizi, folosind apa râului, sărurile minerale pe care le conţine şi gazele din atmosferă. Apoi, aceste cărămizi s-ar aduna în ziduri, fără să aştepte planul arhitectului şi sosirea zidarilor. Tot ele s-ar transforma şi în geamuri pentru ferestre, în ardezii pentru acoperiş, în cărbuni pentru încălzit, în apă pentru bucătărie. Într-un cuvânt, un organ se dezvoltă prin procedeele folosite de zâne în poveştile care se spuneau odinioară copiilor. El e făcut din celule care parcă ar cunoaşte clădirea viitoare, şi care sintetizează pe socoteala mediului interior, planul de construcţie, materialele şi lucrătorii.
Reflectând la toate acestea, chimistul R. Boile spunea: „Adevăratul cercetător al naturii, nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiunii, fără a vedea degetul lui Dumnezeu”.


Corpul nostru in cifre

Corpul uman este o maşinărie perfectă, care îşi face treaba fără cusur, dacă este bine întreţinută. Vă prezentăm, în câteva cifre, o mulţime de detalii surprinzătoare despre cum funcţionează organismul nostru. Unele dintre ele sunt cu adevărat incredibile...

Mii de miliarde de celule. În organism există mii de miliarde de celule, de 200 de tipuri diferite. Aproximativ 10% dintre acestea sunt „nemuritoare”. Celelalte sunt celule care, la un moment dat, mor, fiind în permanenţă înlocuite de unele noi. Mai exact: în fiecare minut mor şi sunt înlocuite 3 miliarde de celule. O celulă măsoară 0,07 mm - daca am înşira toate celulele una după alta, am obţine un lanţ cu o lungime de 15.000 km.

2 metri pătraţi de piele. Puţini ştiu că pielea este un organ, şi încă cel mai mare din organism. Suprafaţa sa măsoară 2 metri pătraţi, iar greutatea variază între 2,5 si 4,5 kg. În fiecare an, 200 g de celule moarte se detaşează de epiderma noastră. Până în jurul vârstei de 25 de ani, celulele îmbătrânite sunt înlocuite la fiecare 28 de zile, lăsând suprafaţa pielii netedă şi lucioasă. Pe măsură ce trec anii, acest proces de reînnoire a celulelor îşi încetineşte ritmul, nemaifiind la fel de eficient ca în tinereţe - iată de ce, după 30 de ani, debutează îmbătrânirea cutanată şi încep să apară mult temutele şi hulitele riduri.

8 litri de aer. Atât respirăm, în medie, în fiecare minut, pentru a asigura oxigenul necesar funcţiilor vitale. Când suntem calmi, inspirăm aproximativ de 16 ori pe minut, câte o jumătate de litru de aer. În timp ce depunem efort, consumul de oxigen creşte: organismul va accelera numărul şi amploarea inspiraţiilor, necesarul de oxigen ajungând la 60 de litri pe minut.

5.000.000 de fire de păr. Pe toată suprafaţa pielii se găsesc cca 5 milioane de fire de păr. Evident că pielea capului e zona cu cea mai mare densitate - aici se găsesc cca 100.000 de fire de păr, fiecare fiind programat să trăiască între 4 si 8 ani. Apoi, firul îmbătrânit cade şi un alt fir creşte în locul lui. Aşadar, părul nostru creşte şi se înnoieşte continuu, pe tot parcursul vieţii.

Neuroni. Creierul cântăreşte 1,600 kg la bărbaţi şi 1,450 la femei. El conţine 14 miliarde de neuroni, fiecare dintre aceştia putând fi în contact cu alţi 25.000 de neuroni, creându-se astfel mii de miliarde de conexiuni.
Impulsurile nervoase sunt transmise de la şi spre creier, cu o viteză de până la 274 km pe oră, însă unele informaţii parcurg traseul cu o viteză de 400 km pe oră. Teoretic, creierul poate stoca o cantitate de informaţii echivalentă cu cea din 1.000 de enciclopedii. Celulele nervoase sunt singurele care mor fără a fi înlocuite ulterior. Până la vârsta de 20 de ani pierdem în fiecare zi o sumă „modestă” de 10.000 de neuroni, 50.000 de neuroni până la 40 de ani şi 100.000 până la 90 de ani. Astfel, în cursul vieţii, creierul nostru „slăbeşte” - el pierde în greutate aproximativ 300 g.

100.000 km de vase. Daca am pune cap la cap arterele, venele şi capilarele, adică toate vasele de sânge ce alcătuiesc sistemul nostru circulator, am obţine un cordon incredibil de lung - 100.000 km. Cu acest cordon am putea înfăşura Pământul de doua ori. Şi totuşi, o celulă roşie din sânge circulă prin întreg organismul în doar 20 de secunde.

100.000 bătăi de inimă. Inima este un muşchi care creşte considerabil: la vârsta adultă este de 17 ori mai mare decât la naştere. Când organismul este în repaus, inima bate de 72 de ori pe minut, deci, de peste 100.000 de ori într-o zi. Acest organ pompează 5 litri de sânge pe minut, cu o viteză de 2 km pe oră. Dacă depunem efort sau dacă suntem emoţionaţi, frecvenţa cardiacă creşte până la 140 de bătăi pe minut, pentru a permite organismului un aflux sanguin maxim. Inima ta cântăreşte aproximativ 250 g şi este puţin mai mare decât pumnul tău.


Alte adevăruri incredibile

• Dacă toţi cei 600 de muşchi ar "trage" deodată în aceeaşi direcţie, am putea ridica aproximativ 25 de tone.
• Este imposibil să strănutam cu ochii deschişi. Mai mult, în timpul strănutului, toate funcţiile organismului se opresc, inclusiv bătăile inimii. Aerul este expulzat cu o viteză ce atinge 160 km/h.
• Stomacul trebuie să producă la fiecare 2 săptămâni un nou strat de mucus, altfel s-ar autodigera.
• La procesul de vorbire participa 72 de muşchi diferiţi.
• Ochii rămân la aceeaşi mărime de la naştere, în timp ce nasul şi urechile nu se opresc niciodată din creştere.
• În fiecare secundă sunt distruse 8 milioane de celule sanguine, iar în secunda următoare se nasc tot atâtea.
• În medie, ne petrecem o treime din viaţă dormind. Ceea ce înseamnă peste 200.000 de ore, adică 23 de ani.
• Femeile clipesc aproape de două ori mai mult decât bărbaţii.
• Graţie unei mici zone aflată în partea superioară a foselor nazale, putem recunoaşte 10.000 de mirosuri.

3.000 papile gustative. Papilele gustative sunt receptorii cu ajutorul cărora simţim gustul alimentelor şi lichidelor pe care le consumăm. Acestea sunt dispuse pe suprafaţa limbii, care devine astfel o veritabila hartă a savorilor - la baza ei se percepe gustul amar, pe margini cel acid şi sărat, iar în vârf, gustul dulce.

350 litri de sudoare. 600 dintre glandele sudoripare din organism (care sunt în număr total de două milioane) se găsesc în palme, fiind dispuse pe o arie ce are doar un centimetru pătrat. Când suntem stresaţi sau emoţionaţi, palmele se umezesc intens – o reacţie a sistemului nervos central în faţa unui eventual pericol. Glandele sudoripare sunt concentrate în special în axile, palme şi tălpi. Ele produc între 600 ml şi un litru de sudoare pe zi, adică 350 de litri pe an.

1,5 litri de salivă. Cele trei perechi de glande salivare secretă zilnic 1,5 litri de salivă, dar nu încontinuu. Cantitatea cea mai mare de salivă se secretă înainte de masă, în timp ce, în cursul nopţii, producţia de salivă este minimă. Secreţia salivei este influenţată şi de stările noastre emoţionale. Când ne este teamă sau suntem stresaţi, salivarea se reduce drastic, ceea ce ne dă senzaţia neplăcută de „gură uscată”. În schimb, contactul papilelor gustative cu anumite substanţe (ca, de exemplu, lămâie, oţet, zahăr) stimulează producerea salivei.


Moarte şi Înviere

Trei miliarde de celule ,,mor” în corpul nostru în fiecare minut. Oare aşa era şi înainte de căderea protopărinţilor noştri? Sau poate această ,,moarte” celulară a intervenit după cădere? Personal aş înclina să cred că ea putea exista şi înainte de cădere. De fapt nu e o moarte propriu-zisă (dispariţie) – căci Dumnezeu ,,toate câte a făcut… erau bune foarte” (Fac. 1, 31) – ci organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulară care funcţionează continuu pentru a conserva – aproximativ – acelaşi număr de celule. Nicio celulă, fără excepţie, nu moare. Când ajunge la capătul vieţii, ea se împarte în două celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al său. Acest proces de diviziune se numeşte mitoză. În timpul formării celulelor reproducătoare, celula-mamă suferă o meioză: este vorba de două diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameţi.
Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale (Înţ. lui Solomon 2, 23 ). Aşa că, prin creaţie, omul este chipul lui Dumnezeu fiind chemat ca, prin voinţă liberă, să realizeze şi asemănarea cu Dumnezeu (Fac. 1, 26- 27). Chipul se referă la natura spirituală, intelectuală şi morală a omului; iar asemănarea, la scopul către care tinde omul în dezvoltarea şi perfecţionarea lui morală. Asemănarea este astfel starea de sfinţenie şi dreptate, câştigată prin practicarea virtuţii şi ajutorul harului.
Omul este chemat, deci, la o permanentă înnoire, iar această înnoire este înscrisă în însuşi codul nostru genetic. Ştim că ne schimbăm, că nu suntem identici cu ceea ce eram altădată, şi totuşi că suntem aceeaşi fiinţă, căci prin diviziune, deşi celulele-fiice au o identitate morfo-funcţională cu celulele-mame, din punct de vedere al regularităţii sunt şi diferite. Din acest punct de vedere suntem în permanenţă făpturi noi. Organismul cunoaşte o continuă reînnoire a fiecărei molecule constituente.
Heraclit spunea că ,,totul curge – nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu”. Adică nimeni nu apare de două ori identic în faţa lui Dumnezeu, a lui însuşi şi în faţa lumii. Fiecare, biologic şi sufleteşte, evoluăm, ne modificăm, de fapt ne înnoim în permanenţă. În raport cu fiecare din aceste modificări se vede acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, Care ne modelează din nou din ce am fost. Numai aşa putem înţelege ,,creaţia virtuală” despre care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa. Se poate vorbi astfel de un ,,evoluţionism creştin” ce pune în evidenţă lucrarea creatoare a lui Dumnezeu.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Kefalonia, insula Maicii Domnului şi a Sfântului Gherasim

Kefalonia este cea mai mare dintre insulele vestice ale Greciei situate în Marea Ionică. Se întinde pe 780 de kilometri pătraţi, se înalţă până la 1628 de metri altitudine şi are aproximativ 37.000 de locuitori, dintre care astăzi două treimi trăiesc în oraşe. Are cinci porturi şi un aeroport.
Istoria insulei a fost una zbuciumată. Aflându-se într-o zonă de confluenţă internaţională, ea a devenit parte din Grecia abia în 1864, până atunci cunoscând diverse perioade de ocupaţie: veneţiană, franceză, spaniolă, otomană, britanică. În secolele 16-18 a fost una din cele mai mari exportatoare de stafide, împreună cu insula Zakynthos, şi deţinea o flotă importantă. Pentru a se feri de atacurile piraţilor, localităţile erau construite în locuri înalte, pe culmi.

Principalele ocupaţii ale localnicilor sunt, şi astăzi, creşterea animalelor, cultura măslinelor, pescuitul. La câmpie (care reprezintă mai puţin de 15% din suprafaţa insulei), se cultivă şi cereale şi legume. Zona muntoasă neîmpădurită este folosită pentru creşterea caprelor.
Kefalonia se află în centrul unei importante zone seismice, anual având loc mii de cutremure insesizabile. Istoria insulei a fost schimbată de seria de cutremure din 1953, care au distrus-o aproape în totalitate şi au determinat o bună parte a populaţiei să emigreze. Şi astăzi se pot vedea ruinele fostelor locuinţe.

Turismul în Kefalonia s-a dezvoltat vertiginos mai ales după difuzarea unui film artistic realizat în câteva locaţii superbe ale insulei. Turiştii care vin aici din toată lumea sunt încântaţi de imaginile unice oferite de plajele spectaculoase, culoarea turcoaz a mării, peşterile maritime Drogarati sau lacul Melissani. Insula este şi un cuibar pentru ţestoasele Caretta caretta, o specie protejată.
Reperul românesc în Kefalonia este scriitorul Panait Istrati, casa tatălui său, un contrabandist grec, existând şi astăzi şi fiind transformată recent în casă memorială.


Protectorul insulei

Sfântul protector al insulei Kefalonia este Sfântul Gherasim, cinstit cu mare evlavie de locuitori. Ca un semn al preţuirii lor, foarte mulţi copii din insulă îi poartă numele. În 1953, la cutremurul care a zguduit insula din temelii, au fost consemnate foarte multe arătări ale Sfântului Gherasim în întreaga insulă, cei care au fost surprinşi şi blocaţi de seism în interiorul locuinţelor spunând că au fost mângâiaţi şi întăriţi de ocrotitorul Kefaloniei.
Chiar şi kefalonienii care au părăsit insula, aflându-se în exil, nu şi-au pierdut evlavia pentru Sfântul Gherasim, biserica mare a mănăstirii ridicându-se din contribuţia celor care trăiesc în Statele Unite, unde la New York aceştia au ridicat şi o biserică cu hramul Sfântului lor ocrotitor.
Datorită mai multor vindecări care s-au întâmplat, Sfântul Gherasim este considerat şi tămăduitor de boli psihice.

Biserica cu şerpi

Aşa este cunoscută biserica Maicii Domnului Lagouvarda, aflată în satul Markopoulos, situată pe locul unde a fost iniţial o mănăstire, distrusă de turci. Numele de „biserica cu şerpi” vine de la un fenomen interesant: în fiecare an, în Postul Maicii Domnului în jurul bisericii apar o mulţime de şerpi care ating până la un metru, purtând pe cap şi pe limbă semnul crucii. Şerpii stau în zonă până la Adormirea Maicii Domnului şi în această perioadă nu sunt agresivi, intră în biserică unde stau pe icoane, sau urcă pe clopotniţă. Pelerinii îi iau în mâini, îi mângâie (contrar caracteristicilor reptilelor, aceştia sunt blânzi şi calzi), iar cei bolnavi îi aşează pe partea bolnavă a trupului lor.
Sunt numiţi şerpii Maicii Domnului pentru că se spune că ei vin la această biserică din anul 1705, când mănăstirea a fost atacată de piraţi. Atunci maicile, aflate în mare pericol, s-au rugat fierbinte Maicii Domnului să le apere. Astfel s-a întâmplat pentru prima dată această minune, când au apărut în jurul mănăstirii o mulţime de şerpi, spre spaima piraţilor care au renunţat la gândurile lor murdare. De atunci, fenomenul se repetă aproape în fiecare an şi este aşteptat cu nerăbdare de către localnici, pentru că este considerat un semn al purtării de grijă a Maicii Domnului. Singurii ani în care nu ei nu au apărut, în 1940 şi 1953, au fost ani în care s-au întâmplat catastrofe: bombardarea Ciprului, respectiv cutremurul care a distrus Kefalonia.

File de jurnal

Kefalonia este a treia insulă din pelerinajul nostru, după Evia şi Eghina. Într-adevăr, au dreptate cei care spun că cine n-a cunoscut insulele greceşti nu ştiu nimic despre Grecia. Călătoria cu feribotul, o adevărată terapie cu aerosoli (dacă alegi să o petreci pe punte), culoarea incredibilă a mării, peisajele spectaculoase pentru cei mai puţin obişnuiţi cu contrastele munte-mare, toate acestea îmi taie răsuflarea. Câtă frumuseţe! Sistematic îmi revine în minte cântarea „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”. Şi o fredonez liniştită, cuprinsă de o pace existenţială. Portul Poros ne întâmpină cam înfrigurat. Nu e însă nicio problemă în asta, am intrat „pe teritoriul” Sfântului Gherasim, iar sub protecţia lui nu poate fi decât bine, indiferent ce s-ar întâmpla. Părintele ne spune că marile insule greceşti au câte un protector, iar binecuvântarea lor se simte. Aşa este, m-am convins deja în cele două insule deja vizitate, când ispitele inerente fiecărui pelerinaj, pe care le-am avut în primele zile, parcă s-au disipat în purtarea de grijă a cuiva de mai sus. Iar faptul că în ultimul port problema întârzierii de o jumătate de oră, care ne distrugea întregul traseu prin pierderea unicului feribot din acea zi, a fost rezolvată prin aşteptarea noastră de către întregul vas, nu poate decât să îmi întărească această convingere. Ne continuăm deci traseul, schimbând vaporul cu autocarul. Nu durează mult şi norii reci şi ameninţători dispar ca prin minune, făcând loc soarelui, care ne proiectează privelişti de album.

Şerpii Maicii Domnului

Cu ochii şi aparatele de fotografiat mereu îndreptate spre albastrul mării, ajungem la Markopoulo, unde căutăm biserica cu şerpi. Traversăm satul, urmărind să vedem vreun indicator care nu mai apare. Oprim, întoarcem, părintele pune o întrebare. (Ce ne-am fi făcut fără greaca dânsului pe aceste meleaguri, în care doar simpla necunoaştere a alfabetului grecesc te transformă într-un analfabet incapabil să citească un indicator? Nu mai vorbim de necunoaşterea limbii…) Aflăm că obiectivul este de fapt chiar biserica parohială din sat.
Ne îndreptăm spre ea, coborând agale pe o alee. Ne ajung din urmă, cu maşina, cei care au în grijă lăcaşul de cult, probabil soţ şi soţie. Suntem invitaţi să ne bucurăm de privelişte până aranjează ei biserica. Înţeleg ce înseamnă asta abia mai târziu: pictura este în lucru, totul este acoperit cu folii de nailon, care trebuie date la o parte atunci când primeşti oaspeţi. Ne bucurăm de curtea care îmbină extraordinar umbra deasă cu petece însorite, înflorite, şi cu o privelişte superbă spre acelaşi uimitor albastru marin.
Suntem invitaţi în biserică, ne închinăm la icoana Maicii Domnului cu şerpi şi aşteptăm curioşi traducerea relatărilor doamnei. Aşa este, cum am citit. Ne povesteşte cum în seara de 5 august, când se face slujba pentru praznicul Schimbării la Faţă de a doua zi, în jurul bisericii vin, ca din senin, şerpii. Sunt deosebiţi: blânzi şi calzi (deşi şerpii sunt renumiţi pentru răceala lor), sunt însemnaţi cu semnul crucii şi nu muşcă. Intră în biserică, stau pe icoane sau pe mâinile oamenilor care îi consideră tămăduitori şi dătători de bine.
Şarpele ne provoacă celor mai mulţi dintre noi o senzaţie de înfrigurare... Aşa că ne asigurăm, prin glasul unei doamne: „Chiar nu muşcă pe nimeni, nici pe cei răi?”; răspunsul vine liniştitor: „Nu, în această perioadă nu muşcă pe nimeni, nici chiar pe atei, dar nici nu îi ajută decât pe cei care au credinţă.”
Aşteptaţi cu mare interes de localnici, care prevăd viitorul an în funcţie de numărul şerpilor (mulţi înseamnă bunăstare, puţini înseamnă probleme, iar deloc înseamnă dezastru), şerpii dispar după Adormirea Maicii Domnului. Miracolul este, într-adevăr, impresionant. Atât de impresionant, încât punem, ad-hoc, de un pelerinaj de 3 zile în perioada cu pricina. Locurile sunt ocupate toate, s-a înscris tot grupul, inclusiv cei doi şoferi secui.



O gazdă minunată

Urmând traseul sinuos de munte, ne îndreptăm spre gazda noastră din această insulă: Sfântul Gherasim. Trecem pe lângă catedrala imensă şi oprim în parcare în acelaşi timp cu un autocar de turişti. Ne grupăm şi îi lăsăm să intre primii. Nu, nu pentru „a nu ne amesteca cu necredincioşii”, ci pentru a nu le strica programul forţându-i să aştepte după şederea noastră prelungită în cântări şi rugăciune, bisericuţa nepermiţând intrarea mai multor grupuri mari. După vreo cinci minute încep să iasă, unii impresionaţi, profitând de prezenţa părintelui şi de limba engleză pentru a afla amănunte despre locul vizitat, alţii nerăbdători să îşi aprindă o ţigară sau să se debaraseze de pânzele menite să le acopere picioarele şi umerii goi.
Intrăm şi noi. Cuvintele „Hristos a înviat!”, rostite de maica româncă de la pangar, îmi umplu sufletul de bucurie. Ce preţioasă devine limba maternă atunci când eşti departe de ţară! Şi ce bucurie, să te întâlneşti român cu român pe meleaguri străine. Exilul este o cruce greu de purtat, mi-o confirmă emoţia multor dintre monahii noştri atunci când primesc grupuri de români.
Părintele nostru, care nu este la prima vizită, ne explică cum sub biserică se află peştera în care s-a nevoit Sfântul Gherasim, dar în care se intră printr-o gaură strâmtă, deci e rezervată cumva oamenilor supli şi curajoşi. Hm, nu mă încadrez la niciuna din cele două categorii, aşa că mă resemnez uşor.
Biserica răsună de cântarea noastră „Hristos a înviat” (ce frumos e să fii pelerin între Înviere şi Înălţare!). Între timp vine şi un părinte împreună cu o maică care ne deschide racla să ne închinăm. După ectenia în care ne-am rugat pentru noi şi pentru „toţi cei care îi purtăm în suflete”, cerând binecuvântarea Sfântului Gherasim, suntem invitaţi să vedem şi catedrala cea mare. Un alt dar, căci ea nu e deschisă permanent şi oricui.
În drum spre ieşire, trecem din nou pe lângă scara care coboară în peşteră. Câţiva împreună-călători, plini de credinţă, coboară. De curiozitate, mă apropii şi eu. Scara coboară drept, ca din pod, obligându-te pe la mijloc să treci printr-o gaură pătrată. O, dar ce e mare filozofie? Pe o scară e simplu să cobori, iar gaura nu e chiar aşa de inaccesibilă. Mă trezesc pe scări, apoi în încăperea de dedesubt. Aici, surpriză. Din cele vreo 3-4 persoane care coborâseră înaintea mea, nu mai e decât una. Doamne, ce s-a întâmplat? Aflu imediat explicaţia. E vorba doar de o anticameră, din care intrarea în chilie se face printr-o gaură la nivelul podelei. Mă pregătesc să urc înapoi, dar mai zăbovesc din curiozitate: cum au putut să intre acolo? Văd cum iese un cap, apoi şi trupul, întins la orizontală. Mi-e imposibil să fac aşa ceva. Dau să plec, dar mă opresc îndemnurile celor mai râvnitori decât mine: „Haideţi, doamna preoteasă! Nu e greu deloc!”. Mă păleşte brusc un curaj nebun şi mă trezesc la orizontală. Bag capul, sprijinindu-mă cu mâinile de pământul umed, concentrată pe „tehnici de strecurare”. Filmul însă parcă se opreşte şi ceva mă trage, lin, înăuntru. Mă ridic, cu plămânii timoraţi de lipsa oxigenului. Doamne, cum a putut să stea aici? Mintea îmi este blocată de uimire. Nu mai pot decât să fac trei mătănii (cine îşi poate aduce aminte în asemenea condiţii că în perioada pascală nu se fac mătănii?) şi, împinsă de uşoara durere de cap care îmi semnalează şi mai puternic lipsa oxigenului, să mă aplec din nou spre gaură. Mă sperie din nou, dar trec prin ea ca prin vis, cu aceeaşi uşurinţă. Mă mir din nou, apuc să fac o fotografie, apoi încă una, care o surprinde ieşind pe cea cu care am împărţit experienţa, şi ies la suprafaţă. Din nou: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Creştinismul înseamnă să-l trăieşti pe celălalt

Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm, poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, de beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic, nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Bubosul din Evanghelie / adolescentul din troleu
Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc în verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, "sărmani", cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pa David. Şi acest om "sărman" este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, pentru că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti... Şi-atunci, cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: "Aliluia, aliluia, aliluia!" Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi noi ne oprim, pur şi simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e o garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi faţă de un om de care nimeni, poate niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta, noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în "satul din apropiere" şi-l lăsăm acolo, ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât obligatoriu să-l duci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în "cetatea din apropiere", adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.

Convertirile nu sunt imediate
Şi cred că, de fapt, convertirile, majoritatea, nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: "Unul seamănă, altul udă, altul culege". Este minunat că e aşa. Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată, şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, este mai bine nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritarele porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.

Dragostea şi curiozitatea de a-l trăi pe celălalt
Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-l trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem ca apostolul: " Doamne, lucrează Tu!", noi spunem: "Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!" şi încercăm să-i convingem pe oameni şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că poate trebuia, totuşi, probabil, să-L fi întrebat pe Dumnezeu! Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu L-am văzut pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!
Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile. "Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!". Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

Pr. Savatie Baştovoi, "Curaj şi libertate în Ortodoxie"

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Iubirea începe după ce trece starea de îndrăgostire

Blagosloviţi şi iertaţi, Maică!
Vă scriu legat de un lucru citit chiar pe site, este vorba despre articolul despre dans. La un moment dat am citit acolo despre hora în satul românesc, iar dumneavoastră aţi spus ceva legat şi de prieteniile dintre tineri, de felul în care se legau şi de cum ajungeau să se căsătorească; aţi spus ceva de genul că de cele mai multe ori, căsătoriile se făceau cu intermedierea părinţilor, tinerii nu prea îşi permiteau să se îndrăgostească, adică să aibă o simpatie faţă de cineva anume. Dacă părinţii decideau că viitorul mire / viitoarea mireasă să fie dintr-o anumită familie, tinerii erau nevoiţi să se supună.
Acum vine întrebarea mea: credeţi că e bine să te căsătoreşti cu cineva pentru că părinţii (şi chiar şi duhovnicul) te sfătuiesc aşa, spre o anumită persoană? Chiar nu ne putem permite luxul de a ne îndrăgosti, de a simţi ceva frumos la vederea persoanei iubite? (Desigur, nu mă refer la patima trupească, pur şi simplu la sentimentul de a fi îndrăgostit şi de a-ţi dori cu toată fiinţa să fii alături de cel drag…) Pentru că sunt într-o situaţie oarecum similară şi simt că e o mare frustrare să încerc să mă îndrăgostesc forţat de cineva... Duhovnicul m-a sfătuit să am răbdare şi nădejde şi să nu-l îndepărtez pe băiatul de care v-am spus. Ştiu că trebuie să facem ascultare, că prin duhovnic ne descoperă Dumnezeu voia Sa, dar ce să fac dacă mi-e atât de greu să-l accept pe băiatul respectiv, în sensul că nu simt nimic pentru el? Poate ar trebui să vă menţionez că, înainte de a-l cunoaşte pe acest băiat, m-am îndrăgostit de cineva cu care nu aveam nicio şansă să mă căsătoresc, deşi mă plăcea şi el... şi, cu mare durere, m-am depărtat de el, dar sperând în inima mea că într-o zi mă voi îndrăgosti de cine trebuie. Deci poate că nu ştiu să aleg, poate chiar din acest motiv e mai bine să mă supun?
Vă mulţumesc pentru timpul acordat citirii mesajului meu şi vă rog din toată inima să-mi răspundeţi la frământările mele, atât cât se poate şi cât vă permite timpul.

Doamne ajută!

Alexandra


Draga mea Alexandra,
De multe roi, luxul de a se îndrăgosti îi costă forte mult pe oameni! Dar numai dacă se căsătoresc înainte de a trece starea aceea de atracţie iraţională. Când ne simţim atraşi în mod "inexplicabil" de cineva, poate să fi un impuls al subconştientului care caută un "model" indus de un personaj real sau fictiv pe care l-am admirat, sau care nu ne-a plăcut pe noi! Căutăm, fără să ne dăm seama, o "recompensă"! Dar motivele pot fi multe. Important este că atracţia iraţională, numită îndrăgostire, este dictată de "creierul primitiv", vegetativ şi emoţional, care nu are acces la valorile noastre! După ce acela îşi rezolvă pretenţiile, putem să ne trezim lângă un om cu totul şi cu totul străin de sufletul nostru. De aceea, iubirea începe după ce trece starea de îndrăgostire. Această stare ne face atenţi la cineva şi, prin atenţie, descoperim taina persoanei sale. Dar dacă nu vedem nimic, ci doar ce e în capul nostru, inevitabil vom ajunge la dezastru! Să mă ierţi, copil iubit, am cunoscut atâtea victime ale unor "mari iubiri" sfârşite în căsnicii "pasionale", cu gelozie, bătăi, jigniri, umiliri, încât vă recomand ca atunci când vă permiteţi luxul de care vorbiţi, să vă rugaţi mult, să culegeţi informaţii despre Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana şi să aveţi răbdare. Nu cred că e o soluţie să vă căsătoriţi fără a vă iubi! Dar merită să fii atentă la omul pe care poate nu-l vezi pentru că nu seamănă cu "prototipul"!

Cu înţelegere şi respect pentru frământarea ta,

M. Siluana

Centrul de formare şi consiliere „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”, Iaşi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Sfaturi care duc la o căsnicie fericită

1. Să nu fiţi niciodată supăraţi amândoi în acelaşi timp;
2. Să nu ridicaţi niciodată vocea unul la celălalt (cu excepţia cazului când arde casa);
3. Dacă unul dintre voi trebuie neapărat să iasă învingător din dispută, cedează tu;
4. Dacă trebuie să mustri, fă asta cu dragoste;
5. Niciodată să nu aminteşti greşelile din trecut;
6. Nu mergeţi la culcare fără să vă fi împăcat;
7. Străduiţi-vă, cel puţin o dată pe zi, să vă spuneţi unul celuilalt o vorbă bună;
8. Dacă ai făcut ceva greşit, grăbeşte-te să-ţi recunoşti greşeala şi să-ţi ceri iertare;
9. În contradictoriu discută doi, însă cel ce n-are dreptate vorbeşte întotdeauna mai mult.
În esenţă, aceste sfaturi şi altele de acelaşi fel reprezintă o repovestire a ceea ce ne învaţă credinţa creştină. Ca atare, dacă amândoi soţii se vor strădui să devină creştini mai buni, vor fi înlăturate toate neînţelegerile, iar înţelegerea şi dragostea reciprocă dintre ei vor creşte.

PS Alexandru Mileant

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Despre nerăbdare, compromisuri şi favoruri

Ceea ce cred că trebuie să avem în vedere la modul cel mai serios este starea noastră de nerăbdare. Toţi Vrem! Dar mai mult decât atât: toţi vrem mult şi repede! Vrem case, vrem bani, vrem funcţii,vrem laude,vrem… vrem tot!

Muncă puţină, bani mulţi
Dacă înainte părinţii noştri ne îndemnau să facem şcoală ca să ajungem domni, azi noi suntem părinţi şi ne îndemnăm copiii spre o muncă cât mai uşoară şi un câştig cât mai mare. Nici înainte şi nici acum nu prea contează ce vrea copilul să facă şi mai ales ce poate copilul să facă. Citeam undeva că nu trebuie să ne silim să ne facem copilul popă, dacă el e bun de cioban. Dacă e să glumim puţin, chiar dacă amândoi sunt păstori, au „turme osebite” şi pălării diferite. Important este în fond ca amândoi să fie cinstiţi şi dedicaţi vocaţiei personale şi aşa vor ajunge să se cheme „mari” înaintea lui Dumnezeu.
Am trăit ani buni cu vorba că ”Românul e bun la toate!”, iar acum vedem că nu este chiar aşa, însă nu reuşim nici să ne eliberăm de sub puterea acestei idei. Încă se trăieşte în România ca înainte de 1989, doar că acum ne temem de alte lucruri. La noi nu există ideea de a angaja persoana cea mai competentă într-un anumit post decât în manuale şi referate de specialitate. Eu transpir de emoţie când mă gândesc cum se „împart” posturile. Colac peste pupăză, a apărut după 1989 şi criteriul politic ca fiind esenţial: adică nu contează dacă eşti sau nu competent, câtă vreme eşti din partidul care trebuie şi răspunzi rapid la comenzile: culcat, târâş, stai, ridică lăbuţa etc.

Cercul vicios al favorurilor
Ne amăgim cu gândul că nu avem cum să schimbăm personal ceva. Vedem cangrena care ne înconjoară, dar nu putem să zicem prea multe, că rămânem pe drumuri. Ştim cu toţii vorba: ”Omul sfinţeşte locul!”. Ei bine, sunt unii atât de plini de sfinţenie, încât se plimbă din loc în loc, să le poată sfinţi pe toate. Nu avem cum să-i schimbăm pe alţii, dar ne putem schimba pe noi. Adică nu-l pot face pe un prieten sau un apropiat să nu accepte să facă orice numai pentru a obţine un post mai bun şi mai bine remunerat, dar eu personal pot să nu accept. Cunosc şi eu persoane care, odată ce au făcut un compromis, au intrat în cercul vicios al lui „sunt dator”. Sunt datori să întoarcă ”favoarea” de care s-au bucurat la un moment dat. Ei bine, eu zic că sunt şi persoane care meritau oricum posturile în care sunt azi dar, din nefericire, de multe ori ei le ocupă nu în urma respectării unor condiţii impuse de un concurs pentru post, ci pentru că au acceptat să le ocupe cedând unor presiuni din partea unor persoane ”binevoitoare” sau, de foarte multe ori, cedând propriilor slăbiciuni. Dar vine o vreme când trebuie să întorci favorurile astea.

Lăcomie şi orgoliu
Cred că acceptarea nu pleacă de la frica de sărăcie, sau de la faptul că nu avem de ales, ci pleacă din dorinţa de a avea cât mai mult şi cât mai repede, adică din lăcomie. Noi Vrem! Nici nu ne mai întrebăm dacă avem nevoie. Lăcomia ne face nerăbdători, şi nu sărăcia. Lăcomia ne face slabi, şi nu nevoia. Şi mai e şi orgoliul nostru nemăsurat. Nu putem concepe să fim consideraţi inferiori, nici social şi nici economic, şi astfel ajungem să gonim orbeşte după funcţii şi după bani. Apoi ajungem să iubim şi funcţiile, şi banii, şi nu ne mai putem întoarce spre cumpătare. Dragostea de putere şi dragostea de avere. De la acestea două nu mai este decât un pas spre ultima dragoste păcătoasă, şi anume dragostea de plăcere. Marcu Ascetul ne vorbeşte despre trei gânduri de căpetenie ale răutăţii ce stau împotriva noastră în drumul spre desăvârşire, de la care pleacă de fapt toate celelalte păcate, adică: dragostea de avere, dragostea de putere şi dragostea de plăcere. Şi totul pleacă de la starea noastră de nerăbdare. Toţi Vrem Tot! Nu uitaţi însă că au fost şi îngeri care au vrut tot şi…

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Infertilitatea. Cauze, soluţii şi false soluţii.

Înfruntarea infertilităţii este o problemă dificilă şi foarte dureroasă pentru familie. Ce perspective are familia creştină?


Lipsa copiilor în familie este o încercare, o pedeapsă, o cruce de dus? Dacă o familie nu are copii, cum să se refere la acest lucru ambii soţi?
Faţă de acest lucru ar trebui să ne raportăm întotdeauna cu recunoştinţă, ca fiind voia lui Dumnezeu. Dar trebuie de amintit aici faptul că, de foarte multe ori, cauza infertilităţii, în dorinţa evidentă de a avea copii, se poate ascunde chiar în personalitatea omului însuşi. Şi acest lucru trebuie spus, căci sunt lucruri ce pot fi reparate. Iată unul din cazurile pe care le cunosc ca preot. Într-o familie bună, în care soţii se iubeau foarte mult, toate sarcinile se încheiau cu avorturi spontane. Era o familie foarte bună, cu venituri bune. Au mers la o clinică elveţiană, la cei mai buni medici, la psihologi – totul a fost inutil. După cum s-a văzut, motivul nu a fost medical, ci psihologic şi spiritual. Ideea este că, după cum ştiţi, stările spirituale şi psihice se reflectă în manifestările fizice, somatice. Dacă o persoană este nervoasă, o doare inima sau îi creşte tensiunea arterială. Şi aici, la fel. Dacă o femeie nu-şi iubeşte soţul, ascunzând acest lucru chiar de ea însăşi, nu vrea copii şi, inconştient, îi este frică de copii sau, în general, simte o frică, toată natura ei feminină se comprimă, ca vasele la tensiunea nervoasă. Şi, dacă din punct de vedere medical femeia este bine, totuşi, ea nu poate concepe. Organismul poate „ascultă” de comanda ei din subconştient. În cazul de care vorbesc, a fost teama de a fi inconsecventă în faţa soţului ei. Îi era teamă că nu va putea suporta, nu va educa bine copilul, ar putea face greşeli... Această teamă a generat perturbări grave fiziologice în corpul ei şi ea pierdea sarcinile tot timpul. Dar în alte cazuri pot exista alte motive. Cuplul nu vrea să recunoască că are astfel de probleme. Se întâmplă des acest lucru. Soţii joacă rolul unei familii decente, pioase, nedorind să recunoască faptul că au probleme grave personale şi spirituale. Pot fi şi alte cauze: boală, ereditate, traume, munci grele şi de mediu. Motive sunt multe. La baza tuturor este păcatul omului, dar nu întotdeauna un păcat personal sau de familie, de multe ori, este păcatul nostru, al tuturor, al omenirii.

FIV, un iad al copiilor

Cum vă raportaţi la cele mai noi tehnologii medicale, care ajută cuplurilor fără copii să conceapă?
Să te tratezi sau să nu te tratezi nu este o problemă spirituală. Dacă există o boală, ea trebuie tratată. Nu putem dispreţui medicii şi medicina ca atare. Dar este cu totul altceva recurgerea la tehnologia modernă. Nu înseamnă cumva acest lucru să dai curs patimii tale de a avea copii, dorinţei de a „obţine” copii cu orice preţ? Ştiu un caz în care o femeie tânără a trăit trei ani în căsătorie, după care a mers la fertilizare artificială. Medicul a încercat să o convingă să mai aştepte, pentru că trei ani înseamnă o perioadă atât de scurtă, n-a izbutit. Ea a mers, în ciuda tuturor argumentelor de a aştepta, să facă procedura de trei ori. N-a conceput şi, în al cincilea an de căsătorie, a conceput natural şi a născut foarte bine. Cred că problema se află în „cap” şi nu în corp.
Eu, ca antropolog şi psiholog, am motive serioase să cred că fertilizarea artificială, şi, în general, orice intervenţie artificială în concepţia omului va afecta, în mod inevitabil, şi copiii şi soţii. În primul rând, procedura de fertilizare in vitro încalcă spaţiul intim al soţilor. În al doilea rând, noi nu trebuie să uităm că tehnicile moderne nu pot evita fertilizarea multiplă. Medicii fac apoi o „reducţie”, adică distrug copiii „în plus”. Este o procedură oribilă. Recent, un medic care efectuează proceduri FIV s-a justificat în faţa preotului în felul următor: „Eu nu mă ocup de reducţie! Pentru acest lucru invit un alt medic”... Deci, acest medic înţelege că face un lucru rău, o omucidere, şi ştie care este atitudinea Bisericii faţă de asta, dar o face cu alte mâini! Interesant cum se desfăşoară procesul naşterii şi îngrijirii copiilor la aceste cupluri? Am fost prezent odată într-o secţie de îngrijire a nou-născuţilor prematuri. Am botezat acolo patru copii ai unor cupluri care au făcut FIV. Copii cu greutatea de patru sute de grame! Iar cei care cântăresc 800 de grame sunt consideraţi mari. Părinţi nu sunt în jurul lor. Desigur, ei pot veni, dar e inutil să stea acolo. Aceasta este o adevărată secţie de fabrică. Tuburi, fire, ceva zumzăie, bâzâie, copiii stau în cuve transparente acoperite cu scutece, stau acolo, ca într-un fel de vizuini, conectate la aparate. Şi impresia mea emoţională, când i-am văzut aşa, a fost: iată iadul. Este un iad al copiilor. Noi l-am creat. Iar oamenii, medicii şi asistentele care lucrează acolo, sunt adevăraţii zeloţi ai acestuia. Studiile moderne de psihologie prenatală au arătat că copiii memorează totul, chiar şi la această vârstă, chiar dacă la nivel inconştient, la nivelul memoriei corporal-fiziologice. Şi această perioadă a vieţii nu trece fără a lăsa urme: ea se manifestă mai târziu, uneori prin severe boli somatice şi psihice. Cuplurile care fac asta copiilor lor îşi asumă responsabilitatea pentru sufletele lor. Eu nu pot, ca preot si psiholog, să le interzic să o facă, dar nici nu-i sfătui în acest sens.

Copiii nu rezolvă golul interior

Poate că oamenii vor doar să epuizeze toate posibilităţile?
Nu trebuie să-ţi doreşti copii cu orice preţ. Dacă soţii doresc copii cu orice chip, acest lucru e o chestiune patologică, din punctul de vedere al unui psiholog. Această abatere a unei persoane, a unui individ, e deja şi păcat, şi patimă. Tocmai pentru faptul că copiii nu sunt deloc sensul căsătoriei şi sensul vieţii umane. Sensul vieţii umane este omul însuşi, sufletul său nemuritor. Din păcate, de prea multe ori, soţii vor „copii” ca să reducă breşa din relaţiile lor conjugale. Doresc ca prin naşterea de copii să-şi rezolve o problemă a căsniciei lor. Dar acest lucru nu trebuie făcut niciodată. În cazul în care soţii nu se iubesc unul pe altul, nu au pace, nu pot fi prieteni, nu sunt în măsură să-şi regleze relaţiile, naşterea de copii nu le adaugă nimic, dimpotrivă le poate complica relaţia, înstrăinându-i unii de alţii. Când se naşte un copil, soţia se îndreaptă complet spre el. Soţul începe să fie gelos. Există încă un motiv pentru un alt conflict. Copiii, în general, nu sunt o cale de a rezolva problemele de familie.
Foarte adesea, femeile sunt în stare să meargă până la a naşte copii în afara căsătoriei şi până la fertilizarea in vitro, pentru că vor să se împlinească, să se realizeze ca mame. Este o minciună şi o înşelăciune, deoarece ele încearcă, prin naştere, să-şi rezolve golul şi eşecul lor interior. Acest lucru nu se poate face. În general, copilul nu este o jucărie, căci el nu se naşte pentru noi. Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „se fac”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu re-producerea ta proprie.

Pr. Prof. Andrei Lorgus,
decanul Facultăţii de Psihologie a
Universităţii Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan Teologul”
Miloserdie.ru
Traducere: Asociaţia Provita Media

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

…Începuturi…

Am început să lupt
Când n-am mai vrut să rabd
Şi-am început să urc
Când capul l-am plecat
Am început să pot
De când am vrut ceva
Şi-am început să cânt
De când cu cheia Fa
Am început să cred
Când cerul mi-a zâmbit
Şi-apoi m-am îndoit
Când omul m-a rănit
Am început să simt
De când Te-am cunoscut
Şi tot de-atunci mă tem
Să nu mă rătăcesc
Am început să cad
Când n-am mai vrut să iert
Şi-am început să pierd
Când tot am vrut să am
Am început să plâng
Când am privit în jur
Şi m-am împiedicat
Să zbor când n-am putut
Am început să ştiu
Că Adevăru-i bun
Dar am ajuns să mint
De când doare prea mult
Am început să ard
Când frigul l-am simţit
Şi-am reuşit să cresc
Când m-am purtat umil
Am început să spun
Când n-am mai vrut să tac
Şi-am început să scriu
Să nu stau încruntat.

Pr. Marius Demeter

De ce evităm Rugăciunea lui Iisus?

Îmi spunea un prieten că a făcut un mic sondaj printre cunoscuţii săi punând întrebarea: „Vă rugaţi folosind Rugăciunea lui Iisus?“. Reacţiile lor au fost, în mare, dezarmante faţă de aşteptările pe care cunoscutul meu le avea de la nişte oameni cu solide lecturi teologice, cu ani de mers cu regularitate la biserica din parohie şi pe la mănăstiri: majoritatea s-au uitat stupefiaţi la el, de parcă i-ar fi întrebat care este formula cutare din fizica cuantică.

O piesă de muzeu
Răspunsurile au alternat între: „Nu, Doamne, fereşte!, doar nu sunt ca Sfinţii din Filocalie“ (acest ultim răspuns varia cu: „nu am binecuvântare de la duhovnic“) şi „Da, puţin, numai când am timp, adică atunci când mă întorc de la serviciu/şcoală sau uneori, când îmi fac canonul de metanii şi închinăciuni“.
Mi se pare că am transformat Rugăciunea lui Iisus într-o piesă de muzeu: ne uităm la ea, o admirăm, o lăudăm. Şi atât. Problema nu stă în scuzele invocate ci în faptul că nici măcar nu dorim să ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus. Faptul că, în cel mai bun caz, o zicem accidental nu înseamnă că ne şi rugăm ci că ne liniştim puţin conştiinţa, bifăm un x la rubrica în care spune că această rugăciune nu ar trebui să lipsească din viaţa creştinului. La urma urmei, la ce ne mai folosesc cărţile Sfinţilor isihaşti, Filocalia şi Sbornicul? Ca să le ţinem în bibliotecă pentru molii? De ce mai cumpărăm tot felul de metanii de diferite modele, dacă nu le folosim? Fiindcă la aceasta foloseşte metania, la Rugăciunea lui Iisus şi nu pe post de etichetă pe care o ţinem la mână pentru ca cei din jurul nostru să înţeleagă mesajul: „Atenţie, sunt creştin“.

O armă automată
Trebuie să dorim această rugăciune şi trebuie să cerem binecuvântare fiindcă o vom primi. Nu se poate altfel. Nu cred să existe duhovnic care să spună: Nu, Rugăciunea lui Iisus nu este pentru tine! Dacă nu e pentru păcătoşi, atunci pentru cine? Vameşul se bătea cu pumnul în piept zicând-o. Femeia cananeeancă a rostit-o; orbul, la fel. Noi suntem mai sănătoşi duhovniceşte decât ei?
Repet, problema nu constă în motivaţiile invocate ci în indiferenţa şi laxitatea noastră. Hristos nu este instalatorul de serviciu: Îl chemăm numai când avem un necaz. La fel, Hristos nu ţine o condică de serviciu în care fiecare creştin semnează acolo un „Tatăl nostru“ dimineaţa şi seara, un acatist zis în grabă şi gata, s-a achitat de sarcini. El stă la uşa inimii şi bate mereu. Din ce am citit pe la Părinţi, Rugăciunea lui Iisus trebuie să fie precum o armă automată în mâinile creştinului. Să tragă cu ea neîncetat şi nu numai în vreme de ispită şi nu doar condiţionat de încercarea vreunei ispite sau de vreo metodă (absolut necesară, de altfel, dacă e vorba de viaţa în mănăstire dar mult mai mari sunt aici ispitele). S-au scris cărţi întregi în care sunt adunate mărturii ale unor oameni din lume care s-au mântuit zicând Rugăciunea lui Iisus şi singura lor „metodă“ a fost perseverenţa şi dorinţa de a se ruga neîncetat, dar în modul cel mai discret cu putinţă. Nu putem invoca altă scuză decât obtuzitatea noastră faţă de ceea ce ar putea să ne scoată din amorţeală, faţă de ceea ce ar unge cu untdelemn duhovnicesc mecanismele noastre ruginite.

Apa cea limpede din inima noastră
Un proverb spune „dacă omul vrea să aibă o fântână cu apă limpede, trebuie să sape adânc“. Într-adevăr, la fel este şi cu Rugăciunea lui Iisus. Apa cea mai limpede – mântuirea împreună cu cele mai mari daruri duhovniceşti - o aflăm dacă săpăm adânc în inima noastră, dacă spargem crusta păcatului care s-a întipărit prin consimţământ şi reaua obişnuinţă. Putem să cerem ajutor pentru cutare şi cutare problemă folosind alte rugăciuni, dar curăţirea inimii şi paza minţii nu o vom dobândi decât întipărind numele lui Hristos în inima noastră. Cunoaşteţi o altă metodă mai bună pentru aceasta decât Rugăciunea lui Iisus?

Dragoş Dâscă
www.doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Apostolat nr. 52

 Editorial: Îmbrâncirea, între spectacol şi responsabilitate


Actual:

• ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului: „Există Dumnezeu dacă trăiesc ce m-a învăţat Dumnezeu”
•  Părintele Teofil: Oameni şi flori…
• Despre măiestria Olarului
• Sectele şi lucrarea lor în lume
•  Civilizaţia anormalului
• Paşaport spre rai

Jurnal de pelerin:

• “Împreună de sărbători!” în Maramureş

Catehism pe înţelesul tuturor:

• Dragostea faţă de Dumnezeu şi manifestarea ei

Educaţie creştină:

• Copiii la slujbele Bisericii

Căsuţa copiilor:

• Cu Domnul, la Marea Tiberiadei

Cu Dumnezeu în casă:

• Profitând la maxim de darurile lui Dumnezeu: Doamna Elena Niţă Ibrian (1921-2009)
• Pregătirea hranei, armonie pentru trup şi suflet
• Supă-cremă de dovlecei

• Clipa...

ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului: „Există Dumnezeu dacă trăiesc ce m-a învăţat Dumnezeu”

De Izvorul Tămăduirii, praznicul care a adunat de hramul Mănăstirii Brâncoveanu mii de pelerini, Părintele Mitropolit a vorbit despre asumarea credinţei prin trăirea ei, despre respingerea darului lui Dumnezeu şi despre dragostea cu care trebuie abordaţi tinerii în vâltoarea provocărilor contemporane. Iată câteva fragmente din cuvântul Părintelui Mitropolit:


Credinţa noastră se limitează la declaraţii

Să ne rugăm Maicii Preacurate, mama mamelor noastre, să lase din dragostea ei în sufletul fiecărei fiinţe. Nu numai al mamelor, ci şi al bărbaţilor, al fraţilor şi fiilor noştri, pentru ca să înţeleagă că rostul nostru pe pământ nu este veşnic, că viaţa noastră e atât de scurtă încât orice clipă este preţioasă. Să i-o oferim lui Dumnezeu. Să fim urmaşi ai Lui prin faptele noastre, nu prin declaraţii, nu prin cuvinte. Dacă am face acum un recensământ sau am pune o întrebare: „Câţi suntem creştini?”, am zice „Toţi suntem creştini!”. Toţi spunem că suntem credincioşi, dar de fapt ne limităm la a declara că există Dumnezeu. Însă Dumnezeu există şi dacă nu declarăm noi! Aşa că pentru mine există Dumnezeu dacă trăiesc ce m-a învăţat Dumnezeu, dacă am o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi dacă las urmaşilor mei darul acesta pe care Dumnezeu mi l-a dat mie.
Iată-ne aici, împreună, nu întâmplător, ci prin rânduiala lui Dumnezeu, ca să ne rugăm nu numai să se facă timp frumos, ci să rămână Hristos cu noi. Acesta este lucrul esenţial. Un creştin doreşte ca Hristos să fie al lui şi el să se dăruiască lui Hristos, nu este doar o simplă relaţie de ocrotire pe care noi o cerem de la Dumnezeu.

Treziţi-i pe tineri cu dragoste

Părinţii se roagă ca Dumnezeu să îi aibă în grijă pe cei dragi, dar să se roage cu autoritatea celui care s-a rugat şi seara, şi dimineaţa, pentru viaţa familiei şi viaţa omenirii. Să nu fie doar o atenţionare pe care o face cineva care are „obligaţia” de a răspunde de viaţa pruncului, ci mult mai mult! Noi, dacă aparţinem lui Dumnezeu, trebuie să fim atât de largi în iubirea noastră, încât să îi cuprindem pe toţi. Să nu ne comportăm cu duşmănie, sau cu o autoritate din aceasta provocată de vreo „demnitate” pe care am avea-o, ci cu dragostea puternică pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu ca să o facem lucrătoare. Încercaţi să îi apropiaţi şi să îi treziţi pe tineri cu dragoste, dar cu o dragoste statornică, căci această dragoste dă autoritate.

Dacă respingem darul vieţii pe care ni-l trimite Dumnezeu, El Îşi va întoarce faţa de la noi

Noi nu înţelegem că nu e vrednicia noastră, nici a tatălui, nici a mamei, că se naşte un prunc, ca să dispunem de viaţa lui. Ci este darul lui Dumnezeu, pe care noi îl primim sau îl respingem, este darul esenţial, este un dar al vieţii. Dumnezeu creează sufletul pruncului înainte ca mama să ştie că îl are în pântece. Noi ne jucăm cu tot felul de artificii şi îi punem şi pe oamenii de ştiinţă, care au jurat să apere viaţa, să o întrerupă, să îşi calce jurământul, zicând că de fapt până la o anumită perioadă pruncul nu e prunc, e doar un embrion. Dar ce este embrionul? Este viaţă! Este chintesenţa vieţii, care, dezvoltată, dă naştere la această fiinţă minunată care este pruncul.
Să lăsăm să lucreze darul şi bucuria lui Dumnezeu în viaţa noastră, pentru că dacă noi Îl vom respinge pe Dumnezeu, şi Dumnezeu Îşi va întoarce faţa de la noi. Dar dacă pe copii ni-i dorim şi îi considerăm cel mai ales dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut, atunci Dumnezeu Se întoarce spre noi şi vom trece mai uşor prin toate încercările care vin asupra noastră. E o mare greutate pe mamă să îngenuncheze în faţa icoanei Maicii Preacurate şi să spună: „Maica Domnului, tu, cea prin a cărei inimă a trecut sabia şi ai stat alături de crucea Fiului Tău, eu nu mă pot asemăna ţie, pentru că am respins viaţa pe care Dumnezeu mi-a trimis-o prin pruncii pe care trebuia să îi nasc…”.

Tinerii nu „trăiesc” împreună, ci curvesc împreună

Maica Domnului este mama mamelor, să alergăm la ea cu lacrimi şi să strigăm să se milostivească asupra copiilor noştri, pentru ca ei, cei tineri, să înţeleagă că legătura dintre bărbat şi femeie este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru perpetuarea vieţii noastre, nu este un mijloc de plăcere pe care îl faci printr-o învoială. Tinerii noştri declară că „trăiesc împreună” (nu trăiesc împreună, ci curvesc împreună!) până la momentul în care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de multe ori părinţii sunt obligaţi să accepte (sau trec cu nepăsare faţă de această situaţie) şi să îi ţină sub ocrotire. Vin unii şi spun: „Ne-am programat nunta peste doi ani.” „Dar de ce peste doi ani?” „Pentru că numai atunci am găsit sală.” „Dar ce faceţi încă doi ani?” „Păi ce am făcut şi în ultimii doi-trei ani, stăm împreună.” Sunt conştienţi aceştia de ce fac? Vă doriţi să vină lumea la nuntă şi să vă vadă, să vă laude că sunteţi tineri miri, sărmanii de voi, după atâţia ani de „osteneală” zadarnică şi de irosire a vieţii şi a ceea ce este mai frumos din viaţa voastră: tinereţea.

Să cerem curajul mărturisirii şi al statorniciei

Este, într-adevăr foarte greu, în condiţiile în care autoritatea legală s-a „deschis” atât de mult încât sunt permise tot felul de „drepturi”. Să nu uităm însă că Sf. Apostol Pavel a spus: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”. Vă rog să reţineţi acest cuvânt. Ne sunt îngăduite. Dumnezeu ne-a lăsat libertate pentru ca să fim responsabili. Dacă n-am fi liberi, n-am avea răspundere în faţa lui Dumnezeu. Dar să facem ca această libertate să devină o libertate a harului. Să nu consider că este o lezare a libertăţii dacă eu mă opresc de la un drept care e păcătos, care mă duce la pierzare, ci să consider că acest lucru nu îmi este de folos. Dacă vom încerca să împlinim doar cele care ne sunt de folos, şi Dumnezeu Se va milostivi faţă de noi şi faţă de neamului nostru, şi vom fi bucurie urmaşilor noştri. Să ne ajute Dumnezeu şi Maica Preacurată să ne ridicăm din starea acesta de neputinţă spirituală, neputinţa părinţilor de a vorbi copiilor. Neputinţă nu doar de a-i ocroti, ci chiar de a-i îndruma. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne schimbe această neputinţă şi să ne dea curajul statorniciei. La picioarele Crucii Mântuitorului punând toate, ne vom putea bucura şi de Învierea Lui. Amin.

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Părintele Teofil: Oameni şi flori…

Acum de curând, de ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gândit la mine au socotit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. Şi acum, în vremea noastră, există această posibilitate nu numai vara, ci şi în vreme friguroasă - iar¬na, toamna - se pot oferi flori. Bineînţeles, se oferă flori de către cei care au o consideraţie faţă de flori şi au o consideraţie faţă de oamenii cărora le oferă flori.



Să aducem în lume frumuseţe şi bucurie
Floarea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Floarea e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca noi, ca fiecare dintre noi, nu mai există în lumea aceasta, suntem ceva unic. Aşa că există o legătură între flori şi oameni. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta, şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem rostul acesta de la Dumnezeu: să înfrumuseţăm pământul, să aducem ceva din cer pe pământ, să înmulţim ceea ce este frumos, să înflorim aşa cum înfloresc floriile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare înfloreşte prin firea ei, ea nu are cum să se gândească să înflorească pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce este frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi mai ales îi desfată pe cei la care ajunge.
O floare înfloreşte pentru ea, în primul rând, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legă¬tură cu ea. Oriunde ar fi, o floare înfloreşte. Există o floare care se numeşte „floarea-reginei" sau „floare-de-colţ". Creşte pe munte, în locuri la care se ajunge greu şi de aceea este văzută de puţini oameni. S-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la floarea-de-colţ; şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Dar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind în noi ceva unic, trebuie să avem şi ceva din gingăşia unei flori. De altfel, şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, aşa de mare, plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea lui, prin parfumul lui. Sunt însă şi flori plăpânde, de exemplu ghioceii, brân¬duşele – nuşcelele, cum le mai spune pe aici - sau viorelele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi ce par¬fum minunat au, mai ales în buchet! Te desfată, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi, să oferim oa¬menilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm în sufle¬tul nostru. Florile aduc bucurie, să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie, să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie, să avem deci smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva de¬spre măreţia lui Dumnezeu, să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă par¬fumul lor în jur, să avem şi noi „miros de bună mireasmă duhovnicească", să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim.

Spor de bucurie şi de mulţumire
Când aducem lui Dumnezeu florile pe care le-am pri¬mit de la alţii, zicem cumva ca la Sfânta Liturghie: „Doam¬ne, îţi aduc «ale Tale dintru ale Tale». De ce? Pentru că ceea ce îţi ofer eu acum, Tu ne-ai dat. Floarea nu e creată de mine, mi-au dat-o prietenii mei, mi-au dat-o cei care mă iubesc, floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cin¬stesc, şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea, iar acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea, primeşte-le pe ele cum m-ai primit pe mine.

Poetul Vasile Militaru are o rugăciune de seară în care sunt pomenite şi florile. El zice:
„Cu de lacrimi gene ude înalţ rugă Domnului, Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului. Gândurile ce mă tulbur' cu-al Tău Duh înfrânge-le, Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sângele. Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile Şi cu inimă curată să mă scoale zorile. Să pornesc la muncă sfântă, cum pornesc albinele, Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele. Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii."

E o alcătuire gingaşă ca florile, e o alcătuire pe care o poţi oferi lui Dumnezeu în rugăciunile de seară, când îi spui lui Dumnezeu: „Aş vrea, Doamne, ca în lumea aceasta să se înmulţească binele - «să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca şi ele fagurii cu binele» - şi să Te slăvesc pe Tine, din lumea aceasta -„de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slă¬vesc toţi îngerii" să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, a Te preaslăvi ca şi florile, cu gingăşie, cu delicate¬ţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca ele pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire. Să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii pentru că nu au nevoie de ele, ci să fiu ca florile, pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă, pe care le primesc, pe care le sădesc şi la grijesc, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum, când ne pregătim pentru spovedanie şi când ar trebui să spunem şi dacă suntem ca florile, şi dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem şi dacă suntem delicaţi, şi dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spu¬nem dacă înmulţim binele sau nu îl înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi prin aceasta să aducem mai mult bine în lumea aceasta Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind, şi nu numai flori. Am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim cu¬raţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc, să ne bucurăm şi prin ceea ce adunăm noi în sufletul nostru spre mărirea lui Dumnezeu. Amin.

Părintele Teofil Paraian, fragmente din cuvântul ţinut la Mănăstirea Brâncoveanu, 8 martie 2002 Apărut în volumul „Calea spre bunătate”

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Editorial: Îmbrâncirea, între spectacol şi responsabilitate

Auzim adeseori în spaţiul mediatic românesc expresii de genul: ,,îmbulzeală la moaşte”, ,,credincioşii s-au călcat în picioare pentru a lua aghiasmă”, ,,învălmăşeală la canonizare” etc. Acestea sunt folosite mai întotdeauna cu iz tendenţios la adresa Bisericii Ortodoxe, care în concepţia adversarilor ei declaraţi sau a celor ,,deghizaţi” s-ar face vinovată de astfel de atitudini întâlnite în rândul credincioşilor, mai ales cu ocazia unor manifestări religioase mai ample: pelerinaje, canonizări, hramuri etc. Este limpede pentru noi, creştinii, că esenţa acestor manifestări este alta. Însă această esenţă, deşi există, este trecută cu vederea de fiecare dată, parcă dintr-un reflex diabolic care face ca foarte multe din mijloacele de informare în masă să se transforme în mesageri ai răului. Aflaţi într-o permanentă alergătură după senzaţie şi spectacol (fie el şi ieftin), reporterii nu mai au ochi decât pentru astfel de manifestări ale neputinţelor oamenilor. Am ajuns astfel în situaţia ridicolă de a vedea „ştiri” despre faptul că „la mănăstire a fost linişte” sau „au lipsit înghesuiala şi bătaia pe apă sfinţită”. Ca să nu mai vorbim de faptul că în majoritatea reportajelor mici secvenţe de înghesuială sunt scoase din context şi prezentate (cu toate mijloacele de manipulare de care dispune presa) ca atmosferă generală.
Este adevărat că dacă aceste secvenţe nu ar exista, presa nu ar avea de la ce să îşi pornească „spectacolul” (deşi e foarte probabil că ar găsi alte metode). Este adevărat că îmbrâncirea celuilalt este un comportament care este în totală neconcordanţă cu preceptele şi spiritualitatea creştină. Este adevărat că cei care vin la biserică ar trebui să conştientizeze că aceasta este un spaţiu comunitar, un spaţiu al solidarităţii, al iubirii, în care armonia, ordinea, disciplina, pacea, liniştea trebuie puse mai presus de atitudinile egoiste şi concurenţiale.
Dar este la fel de adevărat că de multe ori preoţii nu reuşesc să stăpânească aceste porniri ale oamenilor, care vor să ajungă „primii” la orice ar fi: lumină, apă, mir… Şi nu reuşesc pentru că atitudinile comportamentale sunt consecinţele educaţiei, iar educaţia nu aparţine doar Bisericii. Din păcate oamenii nu mai trăiesc cu adevărat în Biserică, şi atunci educaţia lor este făcută în special de familie, şcoală, societate. Deci răspunderea ne revine nouă, tuturor, pentru că noi împreună formăm societatea, aşa cum împreună formăm Biserica, care este constituită din totalitatea membrilor ei, care sunt legaţi între ei.

Pr. Nicolae Lie

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011