Pagini

luni, 27 iunie 2011

Labirintul îngerilor înlănţuiţi

Mă întrebam deunăzi de ce pentru Dumnezeu totul este atât de simplu, iar pentru noi, oamenii, totul pare uneori atât de complicat? Mi-a venit atunci în minte modul simplu în care Dumnezeu Se prezintă pe Sine atunci când face cunoştinţă cu noi. Dumnezeu nu se complică să se prezinte altfel decât este. Întinde mâna, ne priveşte în ochi şi se recomandă într-un mod surprinzător de simplu: ”Eu sunt Cel ce sunt”.

Dumnezeu este simplu
Am înţeles atunci că lui Dumnezeu nu-i place să complice lucrurile. Nu încearcă să spună prea multe lucruri, să-şi combine calităţile Sale pentru a încerca să pară ceea ce am vrea noi să pară, pentru ca apoi noi să-L putem bifa printre prietenii noştri. Nu. Dumnezeu nu se complică şi nici nu complică. Nu forţează lucrurile, dar nici nu le simplifică. El le ia aşa cum sunt ele. Simple în esenţa lor.
Încerc acum să mă întorc cu faţa către mine, omul creat de Dumnezeu. Mă întreb dacă ştiu cu adevărat cine sunt. Dacă îmi asum cu responsabilitate statutul pe care l-am primit când am venit în lume. Sunt eu ceea ce ar trebui să fiu sau îmi asum în cea mai mare parte a vieţii mele responsabilităţi care nu au nimic de-a face cu statutul meu de om în adevăratul sens al cuvântului?

Oamenii se doresc complicaţi
Noi am fost creaţi ca să fim oameni şi să rămânem oameni. Dar noi, din păcate, visăm să fim nu oameni, ci dumnezei. Aici nu ar fi o problemă chiar atât de gravă, căci într-adevăr în statutul nostru scrie că trebuie să ajungem la această măsură sau calitate dumnezeiască, dar nu de Dumnezeu, ci de „dumnezei prin har”, sau mai bine zis de fiinţe îndumnezeite. Dar noi nu vrem asta. Noi vrem să fim Dumnezeu, nu îndumnezeiţi. Şi de aici începe calvarul complicaţiilor. Începem să jucăm roluri pe care nu ni le putem asuma. Începem să ne complicăm viaţa, întrucât ne comportăm nefiresc cu noi şi cu cei din jurul nostru afişând nu imaginea cea reală de oameni, ci pe cea de dumnezei: noi, singurii stăpâni ai noştri şi în acelaşi timp şi ai celorlalţi.

Oamenii simpli sunt mai presus decât îngerii
Habar nu avem că statutul nostru real de oameni ne oferă posibilităţi extraordinare, care ne-ar putea face fericiţi în fiecare secundă a vieţii noastre. Dar noi nu şi nu. Noi nu vrem să fim doar oameni. Noi vrem să fim dumnezei. Fără să ştim, sărmanii de noi, că în statutul nostru de om Dumnezeu ne-a făcut mai presus decât îngerii. Pe îngeri i-a creat doar cu cuvântul, iar spre noi S-a aplecat cu multă atenţie şi migală, tocmai pentru a ne dovedi că pentru El suntem ceva special. Iar noi, sărmanii, îi invidiem pe îngeri, în timp ce ei, îngerii, ar trebui să ne „invidieze”. Şi de aici lucrurile le complicăm noi. Neasumându-ne calitatea noastră firească de creaturi superioare chiar şi îngerilor, ne asumăm calităţi care sunt cu mult mai presus de puterile noastre. Şi de aici începe acel joc al ielelor atât de complicat al existenţei noastre.

Dacă suntem mai presus de îngeri, de ce nu zburăm?
De aceea lumea pentru noi devine de cele mai multe ori atât de complicată. Pentru că noi, în loc să ne comportăm în felul nostru simplu şi firesc, ne asumăm calităţi şi implicit responsabilităţi care nu au de-a face cu nimic cu statutul nostru simplu de oameni. Dacă am rămâne la statutul nostru, zborul, această posibilitate de înălţare către cer, ar fi doar o joacă de copil. Dar noi nu vrem să zburăm cu aripile noastre fireşti, pe care le-am primit cadou ca şi dat al făpturii noastre. Nu ne plac aripile care ne-au fost date de Creator, ci noi ne complicăm făptura încercând să ne lipim aripi nefireşti de trupurile noastre, aripi pe care ni le creăm noi, şi apoi ni le lipim pe spatele nostru, acoperindu-le pe cele fireşti. Şi ne trezim dintr-o dată coborâţi de la statutul de „mai presus decât îngerii” la statutul de creaturi cu aripi artificiale, care se plimbă răzleţe prin această lume întortocheată, înlănţuite de pământul care ne ţine legaţi de picioare, în ciuda aripilor artificiale pe care le purtăm pe spate. Şi în loc să zburăm, ne pierdem pe coridoarele întortocheate ale acestui labirint care înseamnă viaţa.

Îndepărtaţi-vă aripile artificiale, ca să puteţi zbura
Sunt sigur că acum vine întrebarea voastră: şi ce trebuie să facem? E simplu. Pentru că aici trebuie să vorbim de simplitate. Fiţi simpli, aşa cum este Dumnezeu. Nu vă complicaţi existenţa încercând să păreţi ceea ce nu sunteţi de fapt.
Îndepărtaţi-vă aripile artificiale pe care voi sau societatea încearcă să vă impună să le purtaţi. Nimic nu e mai penibil decât să apari pe scena vieţii purtând aripi nefiresc de mari, create de tine sau de alţii, şi care sunt atât de grele şi atât de mari în comparaţie cu tine, încât în loc să te ajute să zbori, te cocoşează sub greutatea lor.
Dacă vă doriţi să zburaţi, nu fiţi complicaţi. Fiţi simpli. Fiţi ceea ce aţi fost creaţi să fiţi. Îngeri care aveţi deja aripi.
Dacă pentru Dumnezeu totul este simplu, sunt sigur că şi pentru omul simplu totul poate să devină dumnezeiesc. Aşa că vă urez „dez-lănţuire” grabnică şi zbor lin şi firesc, nu prin cotloanele labirintului vieţii, ci pe deasupra lui.
Pr. Iosif Ciolan


Omul se împlineşte pe calea simplităţii

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiinţei. De aceea Evanghelia, cartea simplităţii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.
Simplitatea dă o siguranţă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingenţelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplităţii omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizontului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura, directă cu viaţa, are totodată simţul realităţii aparente şi tainice.
Ernest Bernea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu