Editorial: Criza mondială sau provocarea „Fetei Morgana”

În arta oratoriei există o metodă numită „captatio benevolensis” sau captarea atenţiei. Oratorul foloseşte această metodă pentru a atrage atenţia auditoriului asupra sa, dar mai ales asupra mesajului pe care doreşte să-l transmită. Pentru a fi sigur că cei care îl ascultă vor avea întreaga atenţie îndreptată spre mesajul său, oratorul trebuie fie să prezinte o idee care să dea naştere unui sentiment de speranţă, de bucurie, de exaltare, fie să transmită o idee care să şocheze, să creeze un sentiment de frică, de teamă, de panică.
În ultima vreme se încearcă impunerea unui sentiment de frică, de teamă, de panică. Este criză mondială. O criză financiară. O teribilă criză economică. Canalele de televiziune, în unanimitate răspândesc această idee. Întreaga mass-media bombardează conştiinţa liniştită a întregii umanităţi. Cât de actual este cuvântul Sfântului Apostol Petru care spune într-una din epistolele sale că „diavolul urlă ca un leu căutând pe cine să apuce”!
Într-una din melodiile hip-hop, care se adresează în special tinerilor, se dă şi răspuns de ce există această criză financiară. Ce ne spun hip-hoperii? Ne spun că „E foame de bani, e foame de bani, băieţi. Ce fel de băieţi sunteţi?” Cu alte cuvinte, nu ne transmit ideea că ar fi lipsă de bani, ci ideea clară că există o avidă foame de bani.
Este reală sau nu această criză economică mondială? Părerea mea este că această criză este de fapt „Fata Morgana” zilelor noastre. „Fata Morgana” este un concept dar este şi o realitate. Mulţi au crezut o vreme îndelungată că este vorba de o simplă halucinaţie a celor care călătoresc prin deşert. Astăzi însă s-a dovedit ştiinţific că nu este o halucinaţie psihică personală ci o iluzie optică reală. Această reflexie este de fapt o realitate virtuală care apare datorită intersectării unor realităţi materiale: nisipul, orizontul, căldura.
Ce este actuala criză mondială? Este intersectarea voinţei marelui orator al lumii acesteia – diavolul – cu visele pe care acesta ni le-a inoculat. A urlat până acum arătându-ne un nivel înalt material pe care îl putem dobândi. Iar după ce iluzia a fost creată, ne înspăimântă spunându-ne că nu putem păstra ceea ce nu am avut niciodată.
În contradicţie cu el, Dumnezeu ne spune că ancorarea prea adâncă în lumea aceasta este deşertăciune şi că trăind doar pentru lumea aceasta totul este „vânare de vânt”. De ce criza actuală creează o panică atât de mare? Pentru că sunt mai mulţi cei care audiază glasul marelui orator diabolic decât glasul binecuvântat al lui Dumnezeu, care nu împrăştie panică, frică, sau teamă, ci bucurie, pace şi linişte.
Criză există. Iar ea este Fata Morgana. Este o iluzie optică şi auditivă a unei nefericiri pe care ne-o provocăm noi. Este criza spirituală a omului care se ascunde de Dumnezeu şi de glasul Lui. Eu vă doresc ca în acest deşert al vieţii să-L redescoperiţi pe Dumnezeu înainte ca „Fata Morgana” să vă fure minţile.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Brâncovenii, o familie de mucenici

Se împlinesc anul acesta, în ziua de Sfânta Marie, 295 de ani de la pătimirea Sfinţilor Brâncoveni. În miercurea Săptămânii mari a anului 1714, când însuşi Domnul a fost vândut, Sfântul Constantin află de trădarea căreia i-a căzut victimă. În Vinerea Mare, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache, începe drumul Golgotei. Îşi lasă profetic trădătorii în mâna lui Dumnezeu şi porneşte înlănţuit spre Stambul. Imediat, în locul lui este numit domn Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, văr primar cu Brâncoveanu. El, împreună cu tatăl său, l-a lucrat la turci. Dar Dumnezeu nu i-a răbdat nici pe ei şi în zorii zilei de 7 iunie 1716, ambii au fost spânzuraţi la Constantinopol.
La Stambul, Brâncovenii sunt întemniţaţi şi supuşi unor chinuri inimaginabile, până în ziua de 15 august - praznicul Adormirii Maicii Domnului, când doamna Maria îşi serba ziua numelui, iar domnitorul împlinea 60 de ani. Uciderea celor şase a fost de o cruzime care i-a îngrozit şi pe turci. Constantin Brâncoveanu a fost silit să privească descăpăţânarea celor patru fii şi a sfetnicului Ianache, pentru ca apoi să-şi afle şi el, în acelaşi mod, sfârşitul. Trupurile martirizate au fost târâte pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini şi înfipte la poarta seraiului, unde au stat trei zile. Pe ascuns, creştini milostivi au cules din valuri trupurile sfinţilor şi le-au îngropat în taină, în insula Halchi.
În acest timp, doamna Maria se găsea închisă cu fetele, cu ginerii şi cu nepoţelul de şapte luni, scăpat ca prin minune de la moarte, în temniţa Fornetta. Cu multă durere a primit vestea sfârşitului tragic al celor dragi ei. Printre lacrimi, şi-a făgăduit că nu va avea linişte până nu va duce în ţară trupurile soţului şi ale copiilor.
Ca să poată împlini acest gând, doamna Maria trebuia sa fie liberă. Cu multă dibăcie, a luat legătura, în temniţă fiind, cu nişte prieteni ai familiei din ţară, care au făcut rost de 50.000 de galbeni, bani împrumutaţi cu o dobândă uriaşă, şi au plătit vizirului preţul răscumpărării.
Dar neîmpăcaţii duşmani din Ţara Românească, Cantacuzinii, au dat aceluiaşi vizir 40.000 de galbeni, obţinându-i promisiunea trimiterii în exil a membrilor familiei Brâncoveanu rămaşi în viaţă. Astfel, pe neaşteptate, aceştia s-au trezit în surghiun la Kutahia, în Caucaz, unde au stat trei ani, fiind apoi trimişi în ţară.
De-acum, doamna Maria va face tot posibilul să aducă în ţară trupul soţului. Abia în anul 1720 va reuşi acest lucru. L-a aşezat, nu în mormântul pregătit din vreme de domnitor la Hurezi, ci sub o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, de la biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Pe piatră se poate distinge stema Ţării Româneşti, precum şi vulturul cu crucea în cioc. În mod discret, evlavioasa doamnă a aşezat deasupra criptei o candelă de argint, cu o frumoasă lucrătură, tot în stil brâncovenesc, care atesta că acolo odihnesc ”oasele fericitului Domnu Io Constantin Basarab Voievod” şi că doamna nădăjduieşte ca tot aici “să i se odihnească oasele”. Lumina candelei mormântului a acoperit taina inscripţiei timp de două veacuri, fiind descoperită abia în 1914.
În preajma sărbătorii Sfinţilor Martiri Brâncoveni, preoţi şi credincioşi ai bisericii ,,Sfântul Nicolae” din Făgăraş, ctitorie brâncovenească, lăsăm să picure o lacrimă pe amintirea sfinţilor, dar şi a doamnei Maria, nu mai puţin încercată de un destin tragic. Ne gândim la ei ca la o familie şi împreună ocrotitori ai neamului românesc.

Pr. Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Biserica Sfântul Ilie din Oraşul Victoria şi-a sărbătorit hramul

Credincioşii ortodocşi de pretutindeni l-au sărbătorit în data de 20 iulie pe Sfântul Ilie Tesviteanul, prorooc al Vechiului Testament şi mare făcător de minuni. În această zi, biserica “Sfântul Ilie” din Oraşul Victoria s-a îmbrăcat în haina bucuriei sărbătoririi hramului, bucurie care se putea citi pe feţele tuturor celor prezenţi.
Praznicul a început încă de cu seară, în ajunul sărbătorii credincioşii luând parte la slujba privegherii. Împreună cu părintele Adrian Magda, parohul nostru, au fost alături de noi şi părintele Ion Tărcuţă din Ucea de Jos şi părintele Marius Corlean din Bucium. A fost o seară plină de lumina rugăciunii şi a frumuseţii duhovniceşti.
Cinstirea adusă Sfântului a fost încununată de Dumnezeiasca Liturghie în dimineaţa zilei de 20 iulie, biserica fiind frumos împodobită cu numărul mare de credincioşi prezenţi, nu doar din oraş, ci şi din parohiile învecinate (şi nu numai) şi cu mireasma rugăciunii şi a florilor aduse în dar. Dumnezeu şi Sf. Ilie ne-au învrednicit tot de prezenţa a trei împreună slujitori, pe lângă părintele paroh fiind acum părintele Cornel Codrea şi părintele Mihail Fogoroş, împreună cu care ne-am rugat, cerând ajutorul lui Dumnezeu şi ocrotirea Sfântului Ilie, mijlocitor pentru noi în faţa Lui.
Ca în zi de sărbătoare a parohiei, la sfârşitul Sfintei Liturghii am putut asculta concertul de pricesne interpretate cu emoţie sfântă de patru doamne ale cântecului romanesc: Mariana Şandru, Viorica Cerbu, Mioara Greavu şi Eugenia Gheban. S-au bucurat împreună şi cerul şi pământul…
Precum Sfântul Ilie a reuşit, prin credinţă şi curajul demn de urmat, să întoarcă poporul evreu de la închinarea la zei la cinstirea adevăratului Dumnezeu, nădăjduim şi noi ca prin rugăciunile sale să ne îndrume pe calea cea adevărată a vieţii veşnice.

Teodora Huştiu, Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Înălţarea Crucii catedralei făgărăşene

Crucea este simbolul fundamental al locaşului de cult. De la punerea temeliei catedralei din Făgăraş şi până la aşezarea crucii de pe cupolă, ca semn al biruinţei, a fost un drum lung şi anevoios. Înălţarea crucii pe catedrala Ţării Făgăraşului a fost un moment pe care l-am aşteptat zi de zi, cu multă nădejde şi bucurie, pe parcursul anilor ridicării acestui impresionant locaş de cult pentru ortodoxia făgărăşeană. Atunci când crucea este înălţată, înseamnă că jumătate din lucrare este terminată.


DIMENSIUNI ŞI MATERIALE DE EXCEPŢIE. Crucea care veghează acum Făgăraşul este în formă de treflă, în stil ortodox bizantin, şi este constituită din două părţi: una vizibilă, cu o înălţime de 7,50 m, şi una care nu se vede din exterior pentru că rămâne sub acoperiş, cu o dimensiune de 1,50 m. Ea este montată pe o structură de rezistenţă solidă: un stâlp de fier beton, turnat, de 40/20 cm diametru şi un stâlp de fier beton pe exterior, de 70/50 cm. Este ancorată din patru părţi cu patru ancore, simbolizând cele patru puncte cardinale, întreg mapamondul pe care Hristos îl cheamă la mântuire prin jertfa Sa.
Materialul din care este construită crucea e ţeavă de inox îmbrăcată în tablă de inox titanizat, culoarea aurului, şi este fabricat în momentul de faţă doar în două locuri din lume. Conform cercetărilor savanţilor chimişti, aceasta are o durabilitatea calitativă sigură.
Braţul orizontal al crucii are dimensiunea de 4,70 m, lăţimea de 50 cm şi grosimea de 35 cm.
În centru, între braţe, crucea are un cerc ornamental cu săgeţi, ce simbolizează razele soarelui, căci Hristos Domnul este pentru noi „Răsăritul Cel de Sus”.
Crucea a fost făcută, cu materialul adus din străinătate, la Mapason Braşov. A costat 10 000 de euro, fiind donată de domnul Dorel Piticaş, patronul firmei Blach Dom. A fost transportată de la Braşov cu o platformă însoţită de un echipaj de poliţie, având nevoie de aprobări speciale pentru gabarit depăşit.

ZI DE ÎNĂLŢARE. Ziua cea mare a înălţării crucii pe catedrala Făgăraşului a fost vineri, 17 iulie, când Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul, alături de Părintele Ilarion Urs, stareţul Mănăstirii Brâncoveanu, şi un sobor de preoţi, a fost în mijlocul nostru pentru a o sfinţi. Au mai fost prezenţi atât donatorul Dorel Piticaş, cât şi reprezentanţi ai autorităţilor locale, în frunte cu domnul primar Sorin Mănduc.
Procedura înălţării a fost una destul de complicată, în acest sens fiind nevoie de o macara adusă special pentru acest lucru. Fiind o lucrare de biruinţă a credinţei noastre strămoşeşti, nu se putea să nu avem şi ispite. Din cauza unei pene de curent am fost nevoiţi chiar să o dăm jos o dată, apoi a intrat foarte greu în stâlpul de rezistenţă, însă până seara la Vecernie a fost înălţată şi ancorată.
Lucrarea însă nu se termină aici. Urmează încă 4 cruci pe turnurile mici, cu o dimensiune de 2,5 m (cam a treia parte din crucea mare) şi alte 8 cruci pe cupole (cu dimensiunea de 1 m), dar şi îmbrăcarea tuturor cupolelor în tablă de inox titanizat. Fiind o lucrare costisitoare, nădăjduim ca Dumnezeu să deschidă şi inima altor oameni darnici, pentru a vedea catedrala în toată strălucirea şi măreţia ei.

Pr. Protopop Ioan Ciocan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

O biserică nouă la Hălmeag

Cunosc satul Hălmeag pentru că fac parte din cercul de preoţi care merg acolo de trei sau patru ani pentru a sluji Sfânta Taină a Maslului. La fiecare vizită îmi veneau în gând cuvintele Mântuitorului: „Nu te teme, turmă mică...” O biserică mică şi relativ puţini credincioşi. Puţini, dar inimoşi.
Părintele Lucian Streza, din Şercaia, care se ocupă şi de serviciile religioase de la Hălmeag, a avut bunul, măreţul şi responsabilul gând să construiască împreună cu autorităţile locale şi credincioşii de acolo o biserică nouă. Zis şi făcut. S-au făcut formele, s-a bătut fundaţia şi iată că lucrurile au fost pregătite pentru rugăciunea arhierească de punere a pietrei de temelie. Seara plăcută de 5 iulie 2009 s-a bucurat la Hălmeag de un aer festiv. Aşteptat de o mulţime impresionantă de credincioşi din sat şi de prin împrejurimi, de preoţi, oficialităţi locale şi nu numai, Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Laurenţiu Streza a venit şi s-a rugat pentru reuşita acestui proiect. A stropit cu apă sfinţită în cele patru laţuri ale locaşului de închinare şi a dezvăluit, printre altele, că piatră cea din capul unghiului este Hristos... Început bun s-a făcut.
Nu vreau să mai adaug decât că am fost după trei săptămâni din nou la Hălmeag şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că zidurile noii bisericii au fost deja ridicate. Şi iarăşi mi-au venit în cap cuvintele: „Nu te teme, turmă mică...”, „căci unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii”.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Sfinţirea bisericii din Râuşor: „Aceasta este ziua...”

De acum înainte, luna lui Cuptor va avea o însemnătate aparte pentru credincioşii satului Râuşor. Ziua de 5 iulie 2009 va rămâne în conştiinţa lor ca mărturia binecuvântării dumnezeieşti.


SFINŢIREA BISERICII „SF. CUV. PARASCHEVA”. Deşi aprig încercată de bizara alianţă politico-religioasă de la 1700, care i-a dezbinat pe săteni până în 1948 în două comunităţi, ortodoxă şi greco-catolică, istoria locului îşi scrie, după trei secole, încă o pagină sărbătorească a unităţii de credinţă şi simţire consfinţite de Părintele luminilor.
Încă de când s-a mijit de ziua, râuşorenii au purces degrabă să-şi aranjeze treburile gospodăriei. Totul era învăluit de emoţia întâlnirii: mitropolitul de la Sibiu putea să apară dintr-un moment într-altul. Şi inevitabilul mult dorit s-a produs. Alaiul de întâmpinare format de preoţi, oficialităţi şi credincioşi l-au primit cu bucurie sfântă pe cel ce avea să le încununeze duhovniceşte eforturile de ani şi ani.
După Slujba de sfinţire a locaşului de cult închinat Sfintei Cuvioase Paraschiva, Sfânta Liturghie a fost slujită de Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, în prezenţa preoţilor comunei Mândra şi a celor veniţi din Ţara Făgăraşului şi chiar din Braşov, a invitaţilor speciali şi a unei frumoase comunităţi de credincioşi şi fii ai satului care au venit să se roage şi să se bucure împreună de acest eveniment unic. Cu această ocazie, toţi au aşteptat clipa de graţie, poate unică în viaţă unora, când au păşit dincolo de catapeteasmă, în Sfântul Altar. Sfinţii hieratici şi zvelţi de pe pereţii locaşului, parcă aflându-se mai mult în cer decât pe pământ, păreau că-i invită pe toţi, prin privirile lor de-o sobrietate părintească, în cel mai sfânt şi exigent loc din biserică.
Ceea ce a adus un plus de distincţie sărbătorii a fost inspiraţia organizatorilor de a amenaja curtea bisericii în vederea oficierii Sfintei Slujbe în aer liber. Mana Tatălui ceresc s-a făcut astfel simţită şi prin palele uşoare de vânt ce răcoreau feţele entuziaste ale rugătorilor, prin norişorii care, pe alocuri, cerneau valurile de căldură şi lumină. Deloc nepotrivit, Prea Cucernicul Preot paroh Nicolae Andrei Vasu şi-a început cuvântul de mulţumire cu stihul: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne veselim şi să ne bucurăm într-însa”.

TRADIŢII ROMÂNEŞTI. După momentele de rugăciune, a căror importanţă de prim ordin a fost pusă în lumină de Înalt Prea Sfinţia Sa, a urmat o paradă a costumelor populare româneşti de factură făgărăşeană. S-a subliniat astfel şi la nivel cultural, încă odată, moştenirea preţioasă a unităţii tradiţiei pe care sătenii din Râuşor au învăţat s-o păzească într-o lecţie istorică dură. Însoţită de jocul autentic românesc, prezentarea a căpătat expresia energiei şi dinamismului cu care bucuria şi veselia românească ne-a obişnuit întotdeauna şi pretutindeni.
Apoi, ca după o simetrie necăutata, înainte de agapa organizată la căminul cultural din localitate, sătenii l-au primit pe Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu cu simbolurile generozităţii româneşti: pâine şi sare. Nu mult după ce Înalt Prea Sfinţia Sa i-a chemat pe râuşoreni la Sfânta Împărtăşanie, dezvăluind astfel rostul de adâncime al prezenţei sale în mijlocul lor, aceştia l-au invitat la masa ospitalităţii specifice neamului nostru.

PREGĂTIRI PENTRU O NOUĂ SFINŢIRE. Şi, ca un semn al continuităţii istorice cu neamul, de dinaintea noastră şi de după noi, părintele paroh a făgăduit: „Astăzi credincioşii noştri se închină călăuziţi de aceleaşi năzuinţe şi idealuri comune, înaintea aceluiaşi altar străbun. Roadele acestei unităţi nu au încetat să se arate şi am convingerea că, prin împreuna noastră lucrare, vom mai putea agonisi multe izbânzi în ogorul Domnului şi vom reuşi să pregătim şi biserica de sus cu cele necesare, ca peste doi-trei ani să ne putem bucura încă o dată de prezenţa Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu cu ocazia sfinţirii bisericii”. Dumnezeu să va audă, părinte, şi să va călăuzească împreună cu credincioşii dumneavoastră spre împlinirea acestor gânduri cinstitoare de neam şi demne de urmat de către noi, cei mai tineri.

Pr. Ciprian şi Mihaela Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Glas de toacă la Victoria

Biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din oraşul Victoria a găzduit marţi, 7 iulie, cea de a 5-a ediţie a Festivalului Internaţional de bătut toaca intitulat „Cântecul care zideşte”. După întâlnirea participanţilor în centrul oraşului şi prezentarea în faţa Primăriei a unui moment folcloric, s-a purces la o impresionantă paradă a portului popular până la biserică unde a avut loc, pentru circa două ore, concursul propriu-zis.
Aici, concurenţii - copii de grădiniţă şi elevi până la clasa a VIII-a – şi-au demonstrat măiestria şi bucuria de a bate toaca de lemn, care prin cântul ei cheamă şi încântă creştinul spre cele sfinte. Aceleaşi mânuţe dibace care dădeau viaţă şi sunet lemnului, au primit daruri şi premii prin strădania şi grija părintelui paroh Octavian Smădu.
La acest binecuvântat regal au participat 80 de copii din diferite zone ale ţării dar şi din Ucraina, Franţa şi îndepărtata India, copiii ucraineni fiind însoţiţi de consulul acestei ţări în România. După premierea tuturor concurenţilor a urmat o masă festivă la un restaurant din apropierea bisericii. Cu imaginea şi amintirea acestui frumos festival şi cu ecoul de toacă dorim să ne reîntâlnim şi anul viitor, dar şi la mai mulţi ani.

Pr. Gherasim Frăţilă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Dacă voi, ca ucenici, veniţi la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi prooroci

Ascultarea = căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic
Cât de departe trebuie să meargă ascultarea celui din lume faţă de duhovnicul său?
Părintele Rafail: Ascultarea nu este o disciplină. În dreapta slăvire, în ortodoxie, ascultarea este o taină. Iertaţi-mă, fraţi teologi, Biserica noastră nu reduce Tainele la şapte. Sunt nenumărate Taine, chiar dacă şapte, ba opt ar trebui să numim taine de căpătâi. Care-i a opta? Dacă Nunta-i o Taină, atunci călugăria nu-i şi ea o Taină? Dar bun, hai să zicem şapte Taine de căpătâi, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viaţă duhovnicească, este vorba de viaţă tainică, o numim mistică (mistic = tainic). Ascultarea este acea taină în care omul caută voia lui Dumnezeu pentru el însuşi, în care omul poate afla şi poate rămâne în voia şi proniile lui Dumnezeu. Şi asta se face prin duhovnic.
Nu există o mântuire a monahului şi o mântuire a mireanului, că altfel ar fi dat Hristos alte porunci şi altă Evanghelie pentru monahi şi pentru mireni, pentru femei şi pentru bărbaţi şi aşa mai departe, pentru chinezi şi pentru români. Avem o Evanghelie, adică buna vestire a învierii din morţi, şi aceleaşi porunci, pentru lumea întreagă. Deci şi mireanul e acelaşi om ca Adam, ca şi Eva, ca şi mine monahul. Avem nevoie de aceeaşi înţelegere a voii lui Dumnezeu. Ascultarea este acea căutare a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Ce gândeşte Dumnezeu? Cine sunt eu? Un mirean de la Bucureşti zicea: aş vrea să ştiu cine sunt eu şi ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i întrebarea de căpătâi şi pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Făcătorul meu, trebuie să-mi spună cine sunt şi ce vrea cu mine, adică ce rol am de jucat, ca să zicem aşa, în această istorie, în plus de cum să-mi găsesc fiinţa cea adevărată, mântuirea mea.
Deci, ascultarea de duhovnic, dacă o înţelegeţi drept, nu este vorba de orizontalism între tine şi duhovnic. Este vorba de căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic şi asta-i înţelegerea dreaptă şi taina aceasta se săvârşeşte în felul ăsta: tu, ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie să te spovedeşti, fie să ceri sfat, cere întâi Domnului în taina inimii tale; de câte ori te vezi păcătos, spune Domnului: uite Doamne că sunt păcătos, iartă-mă, vindecă-mă! Şi cere iertare, iar când te duci la duhovnic cere-I ca prin preoţia duhovnicului, prin lucrarea tainică pe care a lăsat-o Biserica, Taina Spovedaniei, să ţi se ierte păcatele şi nădăjduiesc că de vei face astfel, şi ştiu că dacă o vei face în Duh şi adevăr, cât de puţin, de la fiecare spovedanie o să ieşi mai mult sau mai puţin zburând. Acest zbor nu este doar o stare psihologică, că te simţi psihologic uşurat, ci într-adevăr se întâmplă în Duh o uşurare, de care dă, Doamne, să ai parte acum şi în veci!

Cere mai întâi îndrumare lui Dumnezeu
Dacă te duci pentru un sfat, întâi lui Dumnezeu să-i ceri îndrumare: Doamne, să fac asta sau să fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Şi când simţi oarecum, în rugăciune, în viaţa ta, că vine momentul, du-te la duhovnic cu gândul la Dumnezeu, cu atenţia către Dumnezeu şi atunci spune-i duhovnicului problema ta şi pândeşte de la el primul cuvânt. Dumnezeu atotputernic e blând, e acea adiere de glas subţire pe care a auzit-o proorocul Ilie şi de care s-a impresionat mai mult decât de cutremur, de uragan, de foc. Adierea de glas subţire, care e mai rapidă decât toţi dracii dacă lucrăm prin ascultare. Nu întreba pe duhovnic mai departe, primeşte acel prim cuvânt, e cuvântul tău, duhovnicul nu ţi-l poate explica, este dialogul tău intim cu Dumnezeu. Dacă aşa l-ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul ăsta îl vei primi de la duhovnic. De ce să nu cârteşti, de ce să nu te împotriveşti? Fiindcă rişti să lepezi cuvântul lui Dumnezeu. Ba chiar în momentul când îi spui: părinte, explică-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai închis telefonul şi acuma vorbeşti cu aparatul de plastic, dacă-i vorba de telefon, acuma vorbeşti cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci! Primeşte cuvântul cu credinţă, cere blagoslovenie şi tu vei înţelege acel cuvânt făcându-l.

Rugăciunea ucenicului face din duhovnic - prooroc
Unul din chipurile ascultării sunt cei zece leproşi. Hristos le-a spus un cuvânt foarte indiferent. Cei zece leproşi au strigat: Mântuitorule, miluieşte-ne şi pe noi! Şi le-a zis: duceţi-vă şi vă arătaţi preotului. Păi, n-avea nici un sens cuvântul acesta, fiindcă ce poate să-mi facă mie preotul, în primul rând. În al doilea rând Moise a rânduit că dacă te-ai curăţit de lepră sau ţi se pare că te-ai curăţat, du-te la preot şi el te va cerceta şi dacă te va găsi curăţit te va înscrie din nou în societate. Dar ei erau încă leproşi. Şi ce-au făcut? S-au întors şi au făcut ascultare, fără să judece, fără să cârtească. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiască care era conţinută în acea poruncă, pe care ei, făcând ascultare, şi-au însuşit-o. Aia i-a înviat din morţi, aia i-a curăţit, aia trebuie să căutaţi voi, ucenicii; iar voi, duhovnicii, trebuie să învăţăm lucrul ăsta, să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când răspundeam din mintea mea erau greşeli şi Sfântul Siluan zice: greşelile pot fi mici, dar pot fi mari. Deci noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt. Şi trebuie să ne nevoim, să desluşim acel cuvânt. Dar nădăjduim că până vom ajunge şi noi să desluşim acel prim cuvânt, dacă voi, ca ucenici, veniţi la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi prooroci. Dacă tu vii cu inima aşa, cu rugăciune la Dumnezeu şi cu deschidere, tu vei face din duhovnicul tău un prooroc pentru tine, de fiecare dată când vei veni în această ascultare la duhovnicul tău.
Multe s-ar putea zice, cer Domnului să le zică în inima voastră, şi fraţi duhovnici şi cei care vă duhovniciţi.

Părintele Rafail Noica

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Simbolul de credinta (VIII)

Dacă în primele şapte articole din simbolul de credinţă am fost familiarizaţi cu învăţătura de credinţă despre primele două Persoane ale Sfintei Treimi, Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, în articolul al optulea aflăm cine este Duhul Sfânt.

Articolul al VIII-lea
“Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci.”

Duhul este cel ce dă viaţă
În cartea Facerii, al doilea verset din capitolul întâi ne spune că la început pământul era „netocmit şi gol”, iar „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Aceasta se petrecea pe când nu exista nici o formă de viaţă în materie, iar „purtarea” Duhului pe deasupra materiei are tocmai acest sens de a pune viaţă în materie. Mântuitorul Însuşi a făcut precizarea clară că „Duhul este Cel ce dă viaţă” (Ioan 6, 63). Noi avem viaţă duhovnicească în Duhul Sfânt prin harul care ni se comunică atunci când primim Sfintele Taine şi în special Taina Sfintei Împărtăşanii.

Fiul se naşte din veci, Duhul purcede din veci
În prima parte a Crezului am aflat că Dumnezeu-Fiul are însuşirea de a-şi avea existenţa din vecie, prin naştere din Tatăl, iar acum aflăm că Duhul Sfânt îşi are existenţa tot din vecie, dar prin purcedere din Tatăl. Deci, în limbaj teologic spunem că Fiul se naşte, iar Duhul Sfânt purcede. În încercarea de a-i ajuta pe credincioşi să aibă o minimă înţelegere a acestei taine (pentru că tainele nu pot fi cunoscute prin efortul raţiunii umane), sfinţii părinţi au făcut următoarea analogie: Fiul se naşte din veci din Tatăl, iar Duhul purcede din veci din Tatăl, aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui.

Deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul
Toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă dumnezeiască şi sunt egale între ele, deci Duhului I se cuvine aceeaşi cinstire ca şi Fiului şi Tatălui. Când ne închinăm Tatălui şi Fiului, ne închinăm şi Duhului Sfânt, când îl preamărim pe Tatăl, Îl preamărim şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Cel care ne aduce inspiraţia
În limbajul profan de multe ori întâlnim afirmaţii de genul „m-a inspirat muza mea”, „am avut o muză bună” etc. Pentru creştini nu există „muze”, ci doar inspiraţia Duhului Sfânt, care este o Persoană concretă şi luminează mintea rugătoare, aşa cum s-a întâmplat cu proorocii cărora le-a descoperit cele viitoare şi i-a luminat în activitatea lor. Duhul Sfânt i-a luminat şi păzit pe sfinţii scriitori ai Sfintei Scripturi pentru a înţelege adevărurile dumnezeieşti descoperite şi pentru a le scrie fără greşeală.
Biserica îşi începe întotdeauna rânduielile de rugăciune cu invocarea Duhului Sfânt prin rugăciunea „Împărate Ceresc”, iar credincioşii sunt îndemnaţi să cheme Duhul Sfânt în toate lucrările pe care le fac, fie fizice, fie intelectuale sau duhovniceşti.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

• Simbolul de credinţă (I)
• Simbolul de credinţă (II)
• Simbolul de credinţă (III)
• Simbolul de credinţă (IV)
• Simbolul de credinţă (V)
• Simbolul de credinţă (VI)
• Simbolul de credinţă (VII)

Cuvinte veşnice:

„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Efeseni 6, 11)

Multe sunt uneltirile lui, multe căile lui, prin care încearcă să pună piedică celor mai trândavi! De aceea trebuie să cunoaştem bine uneltirile lui, ca să scăpăm de laţurile lui şi să nu-i lăsăm nicio portiţă de intrare. Să ne păzim bine limba, să punem strajă ochilor, să ne curăţim mintea şi să fim totdeauna gata de luptă, ca şi cum ar năvăli asupra noastră o fiară sălbatică ce încearcă să ne vatăme. Pentru asta şi Sf. Pavel, sufletul acela care a ajuns până la cer, dascălul neamurilor, limba întregii lumi, cel care a făcut şi a gândit totul pentru mântuirea ucenicilor săi, după ce a spus „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu”, a adăugat iarăşi, pentru a ne întări din toate părţile şi a ne face nebiruiţi, grăind aşa: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6, 14-17). Ai văzut că ne-a înarmat toate mădularele? Şi ca şi cum ar fi avut de gând să ne trimită la luptă aşa, mai întâi ne-a încins cu cingătoarea, ca să ne fie uşor drumul, apoi ne-a dat platoşa, ca să nu fim răniţi de săgeţi; apoi ne-a asigurat picioarele şi, în sfârşit, ne-a întărit din toate părţile cu credinţa. Această armură, aceasta, spune Sf. Pavel, va putea stinge şi săgeţile cele aprinse ale vicleanului.
Dar care sunt săgeţile diavolului? Poftele cele rele, gândurile cele necurate, patimile cele pierzătoare, mânia, invidia, gelozia, ura, urgia, pofta de bani şi toate celelalte păcate. Pe toate acestea, spune Sf. Pavel, va putea să le stingă sabia Duhului. Dar pentru ce spun să le stingă? Va putea chiar să taie capul vrăjmaşului.
Ai văzut cum a întărit Pavel pe ucenicii lui? Ai văzut că i-a făcut mai tari ca fierul pe cei ce erau mai moi decât ceara? Pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva puterilor celor netrupeşti, de aceea nici nu ne-a dat arme trupeşti, ci toate sunt duhovniceşti şi aşa de strălucitoare încât acel demon viclean să nu poată suferi nici strălucirea lor.
Înarmaţi dar cu nişte arme ca acestea, să nu ne temem de luptă, nici să fugim de încăierare, dar nici să ne trândăvim! După cum, dacă suntem treji, demonul acela viclean nu biruie nicicând puterea armelor noastre – şi dacă voim putem să-i facem netrebnice armele lui –, tot aşa, dacă ne trândăvim, armele nu ne sunt de niciun folos, pentru că duşmanul mântuirii noastre priveghează necontenit şi face orice împotriva mântuirii noastre. Să ne înarmăm, dar, de pretutindeni! Să fim cu luare aminte la cuvintele pe care le rostim; să ne ferim de faptele care pot să ne vatăme; şi, o dată cu înfrânarea de la bucate şi cu celelalte fapte bune, să fim darnici şi cu cei săraci, cunoscând câtă răsplată ne stă înainte dacă ajutăm pe cei nevoiaşi.

Sf. Ioan Gură de Aur

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

„Mi-am spus că depresiile sunt pentru cei slabi de înger“

Când m-am hotărât să fac avortul aveam 20 de ani şi o mulţime de motive:

• - nu eram căsătorită
• - prietenul meu era student şi nu dorea copilul
• - studiam la o şcoală de asistente medicale
• - nu doream să fiu o victimă

Era la începutul anilor ‘70. Fiind vorba de trupul meu şi de viaţa mea aveam tot dreptul să fac avort. Un copil ar fi fost pe atunci o piedică în viaţa mea.
Tocmai eram în stagiu la ginecologie şi am văzut pentru prima dată cum se face un avort. Trupul copilului era deja prea mare pentru a folosi metoda prin aspiraţie, aşa că medicul a fost nevoit să-l zdrobească mecanic. Plângea în timp ce făcea această operaţie, căci avea şi el copii acasă. În final, împreună cu asistenta, a trebuit să verificăm dacă toate membrele copilului au fost chiuretate.
În aceeaşi perioadă trebuia eu însămi să iau o decizie cu privire la sarcina mea.. Din momentul în care am asistat la avort mi s-a împietrit inima şi împreună cu prietenul meu am luat decizia să fac avort. Copilul avea 10 săptămâni. Inima îi bătea deja, se cunoştea sexul şi i se puteau lua amprentele de la degete. Dar pe atunci eu nu ştiam toate acestea.
Aparent, toate problemele mele s-au rezolvat după avort! Mi-am spus că depresiile sunt pentru cei slabi de înger, iar eu le voi învinge cu siguranţă!
Am absolvit şcoala de asistente medicale şi timp de 3 ani m-am simţit foarte bine. Nu am avut nici un fel de complicaţii post-avort. Apoi m-am căsătorit şi am devenit mamă. Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere.
În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute.
Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult.
În situaţia disperată în care mă găseam, mi-a mai rămas doar Dumnezeu, aşa că am strigat către El după ajutor. Iar El mi-a răspuns. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic. Am strigat către Dumnezeu: “De ce aflu asta abia acum? E prea greu pentru mine şi nu foloseşte la nimic!” Răspunsul Lui a fost foarte blând şi simplu: “Ca să-mi ceri iertare pentru doi copii.” Am plâns mult atunci… Putea El oare să mă ierte pentru cei doi copii pe care i-am ucis? Câtă răbdare şi dragoste are Dumnezeu pentru noi şi cât de preţioasă este fiecare viaţă omenească! Le-am dat şi nume celor două fetiţe: Melody şi Harmony. Această experienţă a fost ca un cadou oferit de Dumnezeu când ele ar fi împlinit 20 de ani.
Apoi a început o perioadă în care mi-am jelit fetele şi am început să experimentez iertarea lui Dumnezeu. Mi-am cerut iertare şi de la copiii mei pentru că i-am lipsit de surorile lor.

Marianne, 42 de ani, mamă a 4 băieţi

„În cabinetul meu am ucis un oraş ca Smeredvo, fără să ştiu ce fac”.

Dr. Adaşevic, sunteţi un cunoscut specialist în obstetrică ginecologie din Belgrad, dar din 1988 nu mai faceţi avorturi. Ba chiar aţi devenit un mare adversar al lor. Pregătiţi întemeierea „Asociaţiei pentru protecţia vieţii umane şi a familiei”. Însă, vreme de 6 ani aţi efectuat aproximativ 60.000 de avorturi. Odată chiar aţi afirmat: „Am ucis un oraş ca Smeredvo”.
Cred că oraşul Smeredvo are mai puţini cetăţeni, aproximativ 45.000. Am ucis fără să ştiu ce fac! Dar am înţeles că nu am dreptul să ucid, nici ca soldat, nici ca ginecolog, şi cu atât mai puţin ca „ucigaş plătit”, care aşteaptă după colţ. Am înţeles că este vorba de o fiinţă umană ca şi mine. După „legea creştină” n-am dreptul să ucid fiinţa umană, născută sau nenăscută. În viaţa umană există schimbări cantitative şi calitative. Una dintre schimbările calitative este începutul vieţii umane, prin unirea a două celule, masculină şi feminină într-o singură fiinţă. Când vedem aceasta, înţelegem că din momentul fertilizării, până la moarte, fiinţa umană este aceeaşi.

Aţi încetat avorturile. Vreun fapt concret a avut influenţă asupra deciziilor dumneavoastră?
S-a întâmplat când cineva dintre rudele mele a venit cu logodnica lui. Când am început să fac acest avort, la început am scos o mână care a căzut pe faţa de masă care era plină de tinctură de iod şi mâna a început să se mişte, deoarece un nerv a căzut în tinctură şi astfel a dat comandă mâinii să se agite. Înainte de a-mi continua lucrul am găsit ceva pe dibuite şi mi-a trecut prin minte: „Nu mi-ar plăcea să fie un picior”. De fapt, era un picior. Mi-am concentrat toată atenţia să nu cadă în alcool. Dar, în acel moment, ceva s-a răsturnat şi câteva instrumente au căzut cu zgomot. Am tresărit şi am scăpat piciorul, care a căzut pe masă şi nervul a atins alcoolul. Acum şi piciorul se mişca. Am continuat şi am prins din nou ceva. Era inima, care zvâcnea.
Mi-aduc aminte că o asistentă m-a întrebat dacă mă simt rău. În faţa mea zăcea inima, care mişca. Vedeam mişcările piciorului şi mâna, care se contractau. Numai cu vreo zece minute înainte, pe ecranul ecografului văzusem totul funcţionând… Din acel moment m-am cutremurat şi am înţeles că avortul este într-adevăr ucidere!!!

Fragment dintr-un interviu cu Dr. Stoian Adaşevic din Belgrad (Serbia), 1996

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Pentru mai multe informaţii:
www.avort.ro
www.avort.net

„Nu există gimnastică mai bună decât metaniile“

Cea mai potrivită metodă de întărire a muşchilor abdominali o constituie metaniile. Nu râde, aşa este! Când cineva face metanii folosul este dublu, şi pentru sufletul şi pentru trupul celui care le face. Sufletul se foloseşte pentru că, prin metanii, cere iertare şi milă Domnului, iar trupul, pentru că, astfel, îşi întăreşte muşchii abdominali şi se fortifică. Îţi recomand să faci cât mai multe metanii. Începe cu un număr redus, apoi adaugă altele în fiecare zi, până ajungi în punctul în care să simţi că poţi rezista. Însuşi organismul ne înştiinţează limitele rezistenţei lui şi, atunci, stabilim numărul de metanii în funcţie de rezistenţă.
Apoi, deşi nu e obligatoriu, putem menţine constant numărul de metanii în fiecare zi. Aceasta depinde de numeroşi factori, ca dispoziţia sufletească, oboseala, starea de sănătate etc. Important este începutul, pe de o parte, iar pe de altă parte, e importantă şi pocăinţa care trebuie să însoţească metaniile, pocăinţa pentru multele noastre păcate, pentru care trebuie să ne cerem iertare de la Domnul cu toată puterea sufletului şi a trupului. Dacă putem, să zicem în timp ce facem metaniile: Doamne, Iisuse, miluieşte-mă! Aşa este cel mai bine. Şi Domnul nu numai că ne va auzi, dar ne va şi ierta, întrucât cerem iertarea nu doar cu buzele, ci şi cu trupul şi din tot sufletul, indiferent dacă acesta e aproape de Hristos ori prins în mrejele păcatului. Căci Hristos nu S-a răstignit pentru credincioşi şi oameni fără pată, ci pentru ne-credincioşi şi păcătoşi ca noi.
Prin metanii, şi trupul participă la rugăciune, rezultând astfel unitatea sufletului cu trupul, element care este esenţial în existenţa, forma şi tămăduirea bolilor.
Nu există gimnastică mai bună decât metaniile. După ce ne-am făcut cruce îngenunchem, atingem pământul cu fruntea, apoi ne ridicăm, făcând aceasta iar şi iar, în timp ce sufletul suspină în faţa lui Dumnezeu, rostind rugăciunea vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Sau orice altă rugăciune pe care ne va lumina Duhul Sfânt să o rostim. După metanii urmează bucurie mare, uşurare, pace în suflet, iar trupului nu-i va mai rămâne nici un singur mădular nefolosit şi nepus la lucru. Părintele, pentru a accentua importanţa metaniilor, spunea că după cum ne-o arată Evanghelistul, Hristos Însuşi a făcut şi El metanii când Se afla în grădina Ghetsimani, căzând cu faţa la pământ şi apoi ridicându-Se. Metaniile fac bine şi sufletului şi trupului. De aceea asceţii nu păţesc cu una cu două infarcte ori alte boli de inimă, întrucât, prin metanii, arterele şi vasele de sânge se păstrează excelent, iar sufletul se linişteşte, spulberând supărările. Metaniile nu sunt de la om, ci descoperire dumnezeiască, şi nefericit este omul care nu a aflat taina lor. Cei ce fac metanii noaptea, înainte de a adormi, alungă din minte grijile de zi cu zi, se liniştesc şi dorm mult mai bine.
Să faceţi la rugăciune câte metanii puteţi, chiar dacă obosiţi. Când rugăciunea e însoţită şi de jertfă, devine mai eficientă şi mai plăcută lui Dumnezeu, sfătuia părintele.

Părintele Porfirie – Antologie de sfaturi şi îndrumări

Invitaţie la dans...

Metaniile sunt, cu adevărat, un dans duhovnicesc. Sunt rugăciunea trupului smuls inerţiei şi moleşelii specifice delăsării în robia păcatului sub toate formele lui. Ele sunt una din lucrările tainice prin care, acest miracol psiho-biologic, umilit şi batjocorit de păcat, este ridicat la demnitatea lui de Templu al Duhului Sfânt! Metaniile sunt mici şi mari. În metaniile mici, stăm în picioare în faţa lui Dumnezeu şi ne însemnăm (adică devenim semne vii) cu Sfânta Cruce, mărturisind că numai prin ea şi prin jertfa Celui ce S-a răstignit pe ea pentru noi, suntem iarăşi făpturi verticale, suntem iarăşi axa care uneşte cerul cu pământul, văzutul cu nevăzutul şi pipăitul cu nepipăitul... Apoi ne aplecăm în faţă şi atingem pământul cu vârful degetelor de la mâna dreaptă, mărturisind, fără cuvinte, că suntem din ţărână făcuţi şi că adesea am căzut iarăşi în ea. Apoi, ne ridicăm, mărturisind prin aceasta că am primit darul Învierii, darul Răscumpărării şi, iată, iarăşi suntem scară la cer cu mila Celui Ce S-a răstignit pentru ca Învierea Lui să devină înălţarea noastră. Şi iarăşi repetăm, pentru că iarăşi cădem, şi iarăşi ne ridicăm, spunând mereu, în timp ce ne însemnăm cu Semnul Crucii: "În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!" sau: "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!" Facem atâtea închinăciuni câte sunt indicate în cartea de rugăciuni, sau câte ne-a dăruit părintele prin canon să facem, sau câte ne dă Duhul să facem în momentele noastre fierbinţi de rugăciune. E bine să luăm binecuvântare de la părintele pentru numărul lor, ca să fim ocrotiţi de năvala diavolului mândriei care stă să ne înghită pe toţi, şi după ce am pornit pe Calea mântuirii!
Metaniile mari duc mişcarea trupului mai departe. După ce ne închinăm stând în picioare, ne aplecăm înainte, ducem ambele mâini la podea îndoind coatele şi ne sprijinim în palmele aşezate în dreptul umerilor. În acelaşi timp, îndoim genunchii până ajungem cu ei la podea şi atingem şi fruntea de pământ. În această poziţie, trupul nostru imită căderea Mântuitorului sub cruce pe Drumul Golgotei şi formează el însuşi o cruce! Apoi, imediat, împingem cu palmele în podea, îndreptăm genunchii şi ne ridicăm armonios în picioare. Semnificaţia mişcărilor este, cred, grăitoare de la sine şi, vei vedea, acel canal de comunicare pentru înţelesuri mult mai adânci şi mai mângâietoare decât aş putea eu formula prin cuvinte. Şi pe acestea le repetăm, de cele mai multe ori de 40 de ori, dar şi de atâtea ori de câte avem canon sau pravilă să facem. Încet, încet, respiraţia se pliază pe mişcările trupului şi devine şi ea rugăciune! Bătăile inimii vor intra şi ele în ritmul închinării, cântând cu recunoştinţă o adevărată odă a bucuriei de a fi, în sfârşit, folosită pentru a da Slavă Domnului ei, Celui ce Se sălăşluieşte în taină, de la Botez, în adâncul ei atât de necunoscut celui ce o are!

Maica Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Te căsătoreşti cu o familie

„Nu te căsătoreşti cu o persoană, ci cu o familie” – este o expresie care transmite un adevăr important. Oricât „îşi va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa”, în alipirea aceasta fiecare vine cu un set de obiceiuri – fel de a gândi, mânca, dormi, sărbători, glumi şi relaţiona – care au fost cultivate timp de mulţi ani în familia lui/ei. Căsătoria este fuziunea, şi în acelaşi timp ciocnirea, a două culturi.
Fiecare purtăm cultura familiei noastre în noi. Relaţia permanentă cu familiile noastre de origine exercită o subtilă (şi câteodată nu chiar aşa de subtilă) presiune din exterior. Iată câteva reguli de care trebuie să ţineţi seama pentru a putea depăşi aceste probleme:

- În primul rând respectaţi cultura familială a fiecăruia. Nu putem discuta eficient dacă nu ne respectăm reciproc familiile. Nu vă criticaţi unul altuia familia şi cu toate acestea ascultaţi ceea ce fiecare dintre voi apreciază sau găseşte dificil raportat la ea. Deşi căsătoria este într-un fel un transplant, sau o altoire a ceea ce suntem, trebuie să respectăm locul în care s-au dezvoltat rădăcinile. O familie este un hibrid care este împlinit atunci când exprimă caracteristici ale ambelor linii, genetic şi cultural.

- În al doilea rând, fiţi de acord că noua voastră familie este pe primul plan. Asta înseamnă că „Familia mea întotdeauna a făcut aşa” nu ar trebui să devină un refren. Ajutaţi-vă partenerul să înţeleagă ceea ce preţuiţi la vechile obiceiuri şi cum anume acestea pot îmbogăţi viaţa voastră actuală de familie.

- În al treilea rând, fiţi deschişi către familiile voastre, dar aveţi grijă la limite. Familiile noastre de origine ne pot îmbogăţi într-un mod excelent propria viaţă de familie. Fie că e vorba de o nevoie urgentă de ajutor cu mutatul, sau de îngrijitul copiilor după operaţia unui frate, sau mutarea unui părinte în vârstă la voi acasă, a-ţi exprima mulţumirea faţă de familie este frumoasa expresie a conexiunii care arată copiilor noştri importanţa familiei. Fără să rupem legătura cu acei membri ai familiei care ne fac probleme, trebuie să ne ferim într-un mod compătimitor şi responsabil de contactele distructive şi nesănătoase pe care aceştia le au cu noua noastră familie.

- În al patrulea rând, iertaţi şi vindecaţi orice rană şi nedreptate care vi s-a făcut în familia de origine. Nici unii dintre noi nu suntem părinţi sau familii perfecte.

Paul Ruff

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

De ce se despart atât de multe cupluri în ziua de azi?

Divorţul devine, acum, din ce în ce mai des, o etapă finală a căsătoriei. De ce s-a ajuns aici? De ce nu mai avem răbdare în căsătorie şi de ce se despart atât de multe cupluri în ziua de azi?

DACĂ PORNIM FĂRĂ DUMNEZEU, NU PUTEM FACE FAŢĂ FAMILIEI. Vreau să spun că de-a lungul timpului am ajuns, în legătură cu acest subiect, la două explicaţii. Prima dintre ele este faptul că noi am ajuns la capătul răbdărilor. Trăim vremuri de pe urmă şi am moştenit sânge încărcat de păcate. În vremea comunismului puţini oameni se mai spovedeau, iar din acest motiv păcatele au rămas la noi, nu le-a mai ridicat nimeni. Ca să facă faţă prigoanei, creştinii au preferat să-şi facă fiecare propriul mod de comuniune cu Dumnezeu. N-au mai mers la biserică, nu s-au împărtăşit, iar păcatele n-au fost ridicate; acesta este motivul pentru care nu mai avem răbdare, suntem fără Dumnezeu în noi. Dacă pornim fără Dumnezeu, nu putem face faţă familiei. Omul se căsătoreşte cu tot neamul, să nu credem că ne căsătorim doar cu persoana pe care o alegem, ci ne căsătorim cu tot neamul, să nu credem că dacă tatăl e beţiv sau nu mai ştim cum, acest lucru nu ne poate afecta.

ATRACŢIA TRECE REPEDE. Al doilea motiv este că noi nu ne căsătorim ca să facem o familie, ci pentru că ne potrivim, pentru că ne simţim atraşi. Atracţia trupească este prima care trece, apoi atracţia sufletească, emoţiile sunt mai statornice, dar trec şi ele. Trebuie să avem în vedere când ne căsătorim valorile intelectuale, muzica, cărţi, filme şi nu în ultimul rând chiar relaţia duhovnicească. Trebuie să ne punem anumite întrebări, să vedem cum răspundem amândoi la ele: Ce facem cu postul, cu viaţa, cum ne creştem copiii. Dacă nu ne gândim cine-i omul cu care ne întâlnim, o să avem surprize, vom descoperi la el lucruri şi atitudini pe care nu vi le-aţi fi imaginat.

DUMNEZEU ÎŢI DĂ PUTERE SĂ POŢI IUBI. Apoi noi nu înţelegem ce se întâmplă în taina căsătoriei. Prin Taina căsătoriei, prin slujba care se face la nuntă, Dumnezeu îţi dă putere să poţi iubi. Roagă-te pentru cel lângă care eşti: „Doamne binecuvântează-l pe…..”. Aşa primim dragoste şi aducem puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Maica Siluana Vlad,
în cadrul conferinţei „Creştinul de astăzi, între confuzie şi dumirire”, Tg. Mureş, 13 mai 2009

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Puterea vorbei

De foarte multe ori aruncăm cuvinte pe care mai târziu le regretăm. Câteodată furia ne face să ne pierdem cumpătul şi să reacţionăm iraţional, împroşcând cu vorbe care îl rănesc profund pe celălalt şi ne afectează relaţia de căsnicie. Vorbele grele vin uşor la gură atunci când furia domină raţiunea, dar efectul lor în sufletul celui de lângă noi este foarte profund. De îndată ce trece furtuna, ne pare rău. Am fi vrut să nu spunem ce am spus, mai ales că nici măcar nu e chiar aşa, furia având şi acest efect de a ne face să exagerăm lucrurile. Este însă prea târziu…
Dacă nu putem schimba lucrurile deja înfăptuite, cu siguranţă putem schimba ceea ce urmează să se întâmple. În astfel de situaţii, când există discuţii în contradictoriu şi cel puţin unul dintre soţi este furios, psihologii ne recomandă să numărăm până la 10, cu scopul de a oferi câteva secunde de calmare şi de a angaja creierul în altă activitate, până ce tensiunea se domoleşte puţin. Este o soluţie care chiar funcţionează. Vă propun însă o alternativă mult mai eficientă: chemaţi-L în acele clipe pe Dumnezeu, spunând din toată inima: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!”, chemând în ajutor harul pe care l-aţi primit în Taina Cununiei. Repetaţi această scurtă rugăciune de câteva ori şi veţi simţi cum puterea răului slăbeşte la invocarea prezenţei Domnului, furia se domoleşte şi raţiunea îşi recâştigă drepturile.
Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. (Ps. 140, 3)

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Copilul în mijlocul ispitelor

Valorile educaţiei contemporane s-au îndepărtat mult de valorile creştine. Care sunt provocările prin care trece o familie care vrea să îşi educe copiii creştineşte şi ce putem face pentru a-i înarma pe copii în faţa ideilor pe care le impune societatea, ne spune Părintele Serafim Rose:

„ZEIŞORUL” FAMILIEI. Oricine va privi contemporaneitatea noastră din perspectiva unei vieţi normale, pe care au dus-o oamenii în vremurile dinainte, nu poate să nu rămână mirat de cât de departe de normă a devenit viaţa acum. Noţiuni ca autoritate şi ascultare, bunăcuviinţă şi amabilitate, comportare în societate şi în viaţa particulară - toate s-au schimbat brusc, s-au întors cu capul în jos. Această viaţă nenormală poate fi caracterizată ca stricată, alintată. Din pruncie copilul este ca un zeişor de familie: poftele lui sunt satisfăcute, dorinţele îndeplinite, e înconjurat de jucării, distracţii, comodităţi, nu este învăţat şi educat în conformitate cu regulile stricte de purtare creştină, ci i se creează condiţii să se dezvolte în acea direcţie în care îl poartă pornirile sale... Poate că aceasta nu se petrece în toate familiile şi nu întotdeauna, însă aşa se întâmplă suficient de des pentru a deveni o regulă a educaţiei contemporane a copiilor şi până şi părinţii care au cele mai bune intenţii nu pot evita aceasta cu desăvârşire. Chiar şi când părinţii încearcă să-şi crească copilul în severitate, rudele şi vecinii se vor strădui să facă invers.
Devenind matur, un astfel de om e firesc că se va înconjura pe sine cu lucrurile spre care a fost deprins de mic: comodităţi, distracţii, jucării pentru cei mari. Viaţa se umple de o continuă goană după distracţii, care sunt atât de lipsite de orice importanţă, încât un vizitator din secolul XIX, privind emisiunile noastre televizate cele mai populare, parcurile de distracţii, reclamele, filmele, muzica - aproape sub orice aspect al culturii contemporane - s-ar gândi că a nimerit într-o societate de nebuni, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană.

MESAJUL: „UITĂ DE DUMNEZEU!”. În zilele noastre, dacă încercăm să ducem o viaţă creştină, noi trebuie să conştientizam că lumea din jur încearcă să supună sufletul nostru ei - şi în religie şi în viaţa lumească omul se confruntă azi nu cu ispite separate, ci cu o stare de ispită permanentă, ba în chipul omniprezentei muzici de fundal, ba în chipul indicatoarelor şi a reclamelor pe străzile oraşelor. Chiar şi în familie, televizorul deseori devine un conducător tainic al casei, care dictează valorile contemporane, opiniile, gusturile.
De peste tot se aude chemarea: trăieşte ziua de azi, desfătează-te, relaxează-te, simte-te bine. Iar subtextul este altul, mult mai întunecat: uită de Dumnezeu şi orice altă viaţă în afară de aceasta, alungă din suflet orice teamă de Dumnezeu şi cinstire a sfinţeniei.

NU TOT CE SE ÎNVAŢĂ LA ŞCOALĂ ESTE BUN. Dar ce pot face părinţii pentru a-i ajuta pe copii să înfrunte ispitele lumii? Zilnic noi trebuie să fim gata să înfruntăm influenţa lumii printr-o educaţie creştină sănătoasă. Tot ce cunoaşte copilul la şcoală trebuie să fie controlat şi corectat acasă. Nu trebuie să gândim că ceea ce profesorii îi dau copilului este pur şi simplu folositor sau neutru: căci chiar dacă el îşi însuşeşte cunoştinţe şi îndemânări folositoare (iar cea mai mare parte a şcolilor contemporane eşuează ruşinos chiar şi în aceasta), lui i se vor preda şi multe păreri şi idei greşite. Aprecierea de către copil a muzicii, istoriei, artei, filozofiei, ştiinţei şi, desigur, a vieţii şi religiei trebuie să vină în primul rând din familie şi Biserică, altminteri copilul va căpăta o educaţie greşită. Părinţii trebuie să supravegheze ce învaţă copiii lor şi să repare aceasta acasa, menţinându-se pe o poziţie sinceră şi relevând numaidecât aspectul moral, care lipseşte cu desăvârşire în instruirea laică.
Părinţii trebuie să ştie ce muzică ascultă copiii lor, ce filme privesc (ascultând şi privind împreună cu ei, dacă este necesar), ce limbă aud şi cu ce limbă vorbesc ei înşişi - şi la toate acestea să dea o notă creştină.

TELEVIZORUL, EDUCATORUL NOSTRU. În casele în care nu există destulă bărbăţie pentru a arunca televizorul pe geam, acesta trebuie supravegheat cu asprime, urmărindu-se evitarea influenţei otrăvitoare pe care o exercită chiar în casă asupra tinerilor acest principal mesager al ideilor şi părerilor anticreştine.
Loviturile tăioase ale lumii împotriva Ortodoxiei sunt îndreptate în primul rând asupra copiilor. Şi îndată ce la copil s-a format o atitudine greşită, problema educării lui în spirit creştin devine de două ori mai anevoioasă.
Cultul personalităţii, ce ni se impune, relaxarea, indiferentismul, desfătarea, refuzul celui mai neînsemnat gând despre lumea de dincolo - sunt diverse forme ale implantării ateismului. Cunoscând ce anume vrea lumea să facă cu noi, trebuie să ne împotrivim. Dar vai, dacă urmăreşti viaţa familiilor ortodoxe în lumea de azi şi cum perpetuează ei Ortodoxia lor, se creează impresia că această luptă cu lumea mult mai des este pierdută, decât câştigată...

MUZICĂ, LITERATURĂ, ARTĂ, ISTORIE. Şi totuşi, nu trebuie să vedem lumea din jur ca pe un rău absolut. Noi trebuie să fim destul de înţelepţi, ca să folosim în scopurile noastre tot ce e pozitiv în ea. Multe din cele care, la prima vedere, nu au nicio legătură cu Ortodoxia, pot fi folosite în interesele educaţiei ortodoxe.
Copilul care de mic este deprins cu muzica clasică, care s-a dezvoltat sub influenţa ei, nu este supus ispitei ritmului brutal al rockului, pseudomuzicii contemporane, în măsura în care sunt supuşi cei care au crescut fără nicio educaţie muzicală. O bună educaţie muzicală, după cuvintele stareţilor de la mănăstirea Optina, curăţă sufletul şi-l pregăteşte pentru primirea impresiilor duhovniceşti.
Copilul deprins cu literatura bună, drama, poezia, care a simţit influenţa ei asupra sufletului, care a primit o satisfacţie autentică, nu va deveni un adept iraţional al televiziunii moderne şi al romanelor ieftine, care pustiesc sufletul şi îl abat de la calea creştină.
Copilul care s-a învăţat să vadă frumuseţea picturii şi sculpturii clasice, nu se ademeneşte uşor de pervertita artă contemporană, nu va fi atras de producţiile dezgustătoare ale reclamei şi cu atât mai mult ale pornografiei.
Copilul care ştie câte ceva despre istoria lumii, şi mai ales despre cea creştină, despre cum au trăit şi au gândit oamenii, prin ce hăţişuri au trecut îndepărtându-se de Dumnezeu şi poruncile Lui, şi ce viaţă minunată şi demnă au dus atunci când I-au fost credincioşi Lui, va putea judeca corect despre viaţa şi filozofia timpului nostru şi nu-i va urma orbeşte pe "învăţătorii" veacului acestuia.
În lupta noastră împotrivă duhului lumii acesteia putem şi trebuie să folosim ceea ce poate să ofere lumea mai bun, ca să mergem mai departe de acest mai bun; tot ce este mai bun în lume, dacă avem destulă înţelepciune să vedem aceasta, indică spre Dumnezeu şi Ortodoxie.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

"Ispitele sunt mai mari, mai diverse şi mai perfide!"

Părinte, Lucian Blaga spunea că „veşnicia s-a născut la sat”. Ce a mai rămas din această expresie, care este specificul omului de astăzi de la ţară?
Secularizarea se opune veşniciei în general, iar secularizarea în zilele noastre a pătruns şi pătrunde tot mai mult şi la sat. Acum câţiva ani se şi vehicula prin mass-media că diferenţa dintre sat şi oraş va trebui să dispară. Şi odată cu avantajele care vin, de ordin material, să zicem, vin şi dezavantajele de ordin sufletesc. Pentru că oamenii sunt prinşi de valul acesta al celor materiale şi fiecare doreşte să îşi îmbunătăţească condiţiile de trai trupesc şi să-şi aducă tot felul de uşurinţe în viaţa de zi cu zi, dar se îndepărtează încet-încet de Dumnezeu şi de Biserică. În satul nostru, cel puţin, încă este o viaţă duhovnicească bună, dar se diluează pe zi ce trece.

Prin ce se exercită cele mai mari influenţe negative ale societăţii asupra oamenilor?
Păi odată aş zice că prin tehnologie. Până acum câţiva ani aici nu aveam televiziune prin cablu, iar lumea era foarte liniştită. Înainte aveau un singur program, mai prindeau eventual încă unul prin antenă specială. Acum omul se duce acasă şi butonează telecomanda până adoarme, fără să-şi mai facă rugăciunile.

Şi se întâmplă şi duminica, să nu vină la biserică pentru că se uită la televizor?
Da, am întâlnit şi astfel de cazuri, când omul mi-a spus: „Nu am venit la biserică, dar am urmărit slujba la televizor”. Care nu e nicicum acelaşi lucru. Nu-i totuna să stai în biserică în faţa lui Dumnezeu sau să asişti la o slujbă în faţa televizorului, stând într-un fotoliu cu cafeaua lângă tine. Una e să participi la slujba reală, şi alta să participi la o slujbă din lumea virtuală...
Apoi internetul, cu părţi bune şi mai puţin bune, pătrunde tot mai mult, şi la noi şi în alte sate, atrage tinerii în faţa calculatorului, îi însingurează, îi face să caute lucruri pe care cei cu doar câţiva ani mai mari nici nu le gândeau la vârsta lor.
Iar apoi bunăstarea materială, până la urma urmei. Aproape de casa parohială există un bar, iar seara este plin de tineri acolo. Am mai discutat şi cu părinţii, şi cu bunicii: „Au bani, din asta se duc seara să stea la bar!” Şi dacă au bani fumează, sunt încântaţi de alcool… Tinerii sunt tot mai axaţi pe plăcerile imediate.

Dar mai demult cum era? E adevărat că oamenii aveau alte preocupări, aveau o viaţă mult mai ordonată spiritual, sau e doar un mit?
Nu, nu e un mit. Satul Şinca Nouă s-a format din 88 de familii care au plecat în masă din Şinca Veche, unde au rămas 4 familii, pentru că nu au vrut să accepte greco-catolicismul. Faptul că oamenii aceştia şi-au părăsit aşezarea pentru a-şi păstra credinţa… nu e un mit, e o realitate clară! Şi au construit în acele vremuri această biserică în care ne aflăm, care are la interior 10 m înălţime, 25 lungime şi 11 lăţime. O biserică monumentală, cu mijloacele de atunci, prin eforturi considerate chiar şi azi supra-omeneşti. Se duceau cu căruţele şi iarna cu săniile, 20 de km, până la Perşani; şi făceau un drum pe zi. O căruţă aducea un bloc de piatră într-o zi. Făceau nişte jertfe aproape de neînchipuit pentru noi. Le spun de multe ori oamenilor: Noi nu suntem vrednici de aceşti strămoşii! Am mai face azi aşa ceva? Să pleci şi să laşi tot, pentru credinţă? Azi omul cât poate adună, nu lasă…
Discutam şi cu domnul primar, care îmi zicea: Părinte, îţi dai seama că atunci biserica asta trona într-un sat de case de lemn? În vremea aceea singura casă de piatră era casa parohială, ridicată în paralel din cărămida care nu era conform standardelor pentru biserică şi era refuzată de constructori, dar în rest nu existau decât case de lemn. Pentru că oamenii dădeau tot ce aveau mai bun Bisericii. Dacă ar fi să ridicăm astăzi o biserică ca aceasta, cu toate mijloacele tehnice, nu am mai putea. Iar asta a fost ridicată în doi ani, părinte!

Obiceiurile de sărbători se mai păstrează?
Da, din fericire se mai păstrează, însă din păcate puţin denaturate. De exemplu se întocmeşte ceata de feciori, dar au obiceiul de a colinda şi în ziua de Crăciun în timpul Liturghiei, lucru nepotrivit. Cum Îl vesteşti pe Hristos în timp ce Hristos Se află în biserică şi te aşteaptă acolo? Iar oamenii care ştiu că la ora respectivă ajunge ceata pe la ei stau şi îi aşteaptă acasă, în loc să vină să se întâlnească la biserică cu Hristos Cel Născut pentru noi.
Un alt lucru nepotrivit este faptul că au schimbat ora de joc. În loc să înceapă jocul după-masa, să participe satul întreg la această bucurie, se începea la 9-10 seara, şi se face un fel de discotecă de noapte. După mai multe insistenţe s-a modificat şi se începe la 7 seara, dar tot e destul de târziu. Tinerii merg acolo (şi e normal să meargă!), dar dacă toată noaptea stau în muzica aceea puternică şi mai depun şi efort, nu mai vin a doua zi la biserică, pierzând un lucru extraordinar.

Dar părinţii lor vin la biserică?
Ei, de aici pleacă problema. Se pare că aici, în sat, în timpul comuniştilor a fost un exces de zel din partea liderilor, interzicându-se copiilor să vină la biserică. Şi dacă anumiţi copii veneau la biserică, erau scoşi în faţa şcolii şi mustraţi public ca o mare ruşine. Acest lucru pe unii i-a întărit, dar pe alţii i-a îndepărtat. Iar copii de atunci, îndepărtaţi de Biserică, sunt astăzi părinţi. Se mai schimbă unii dintre ei, dar destul de puţini.
Sunt însă şi oameni care se schimbă şi îşi dau seama de folosul pe care îl au. De exemplu mi-a zis cineva: „Părinte, vă mulţumesc că aţi insistat şi am postit tot postul. Aşa m-am simţit de bine! Şi de acuma înainte o să încerc să ţin toate posturile.“ Sau de curând mi-a zis o femeie: „Părinte, aşa-s de fericită acuma că duminică de duminică, deşi mă doare piciorul, viu la biserică. Şi îmi pare tare rău de timpul în care n-am venit!“

Credeţi că sunt diferite vremurile de astăzi? Este mai greu să te mântuieşti acum decât în secolul de trecut, de exemplu?
Eu cred că ispitele sunt mai mari, mai diverse şi mai perfide! Diavolul a devenit foarte perfid şi se implică în a ne ispiti în moduri diferite, uneori cu lucruri imperceptibile ca păcate! Dacă nu vin la biserică, oamenii ajung să facă păcate foarte mari fără să ştie ce fac, pentru că este permis de lege. De exemplu legea spune că se poate face avort între cutare şi cutare săptămână de sarcină. Şi dacă omul priveşte unidirecţional, zice: „E ceva perfect legal!” Nu poţi să zici că greşeşti dacă mergi de aici până în Braşov pe dreapta. Pentru că asta-i legea, să mergi pe dreapta! Aşa văd şi ei… E destul de complicat, şi probabil că o să fie şi mai complicat, dar Dumnezeu ne-a promis că o să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Casuta copiilor: Maica Domnului

Dragi copii,
În perioada care urmează avem două sărbători închinate Maicii Domnului. Mai întâi, în 15 august, Adormirea Maicii Domnului, iar în 8 septembrie Naşterea Maicii Domnului.
Poate vă mai aduceţi aminte când, într-un alt număr, v-am povestit despre Buna-Vestire, când îngerul Gavriil i-a dat Fecioarei Maria vestea cea bună că Îl va naşte pe Domnul Hristos. Maica Domnului a fost mereu lângă Fiul ei, chiar şi după ce a crescut. Ea L-a urmat mereu, până când a fost răstignit pe Cruce. Înainte să moară, Domnul Iisus l-a rugat pe Sfântul Apostol Ioan să aibă grijă de Mama Sa. De aceea, în tot restul vieţii ei, Maica Domnului a locuit în casa lui Ioan. Aici era vizitată de Sfinţii Apostoli şi ceilalţi ucenici, şi se rugau împreună. Astfel s-a format Biserica, în care Maica Domnului era foarte importantă. De aceea, când a murit, apostolii au venit din toată lumea pentru a-şi lua rămas bun de la cea care era acum Mama lor, a tuturor.
Pe drumul spre cimitir, fariseii au pus un grup de oameni să răstoarne sicriul. Însă când s-au apropiat Dumnezeu i-a orbit pe toţi, iar unuia dintre ei, care ajunsese la sicriu, i-au căzut mâinile, rămase lipite de acesta. Îl puteţi vedea şi în icoana pe care o aveţi de colorat. Văzând ce i s-a întâmplat, omul a crezut imediat în Dumnezeu şi şi-a cerut iertare, iar Dumnezeu l-a vindecat.
La moartea ei, Maica Domnului a fost ridicată la cer de către Fiul ei, Domnul Hristos, dar ne-a promis că rămâne mereu cu noi şi ne ajută ori de câte ori îi cerem ajutorul, pentru că ea este şi Maica noastră, a tuturor.

Planşă de colorat (clic pentru a tipări):

Colţul părinţilor

Pentru a-i implica activ pe copii în trăirea sărbătorilor închinate Maicii Domnului, vă oferim din nou câteva idei de activităţi practice:

• 1. Povestiţi-le copiilor istoria sărbătorii sau citiţi-o împreună cu ei, în funcţie de vârstă; priviţi icoana praznicului, discutaţi cu copiii şi recunoaşteţi persoanele prezente în ea. De Adormirea Maicii Domnului prăznuim moartea şi ridicarea la cer a Născătoarei de Dumnezeu. Este o bună ocazie de a insufla copiilor atitudinea creştină faţă de moarte. În Hristos moartea nu este un sfârşit, ci un început al vieţii veşnice, iar această sărbătoare ne demonstrează bucuria şi slava noii vieţi de care au parte cei care adorm întru credinţa în Domnul, şi unde nădăjduim să ne întâlnim cu toţii, bunici, părinţi, prieteni şi nepoţi, în bucuria veşnică.
• 2. Nici un praznic nu e deplin fără Sf. Împărtăşanie. Spovediţi-vă cu toţii (dacă nu sunteţi primii care trăiţi ceea ce propovăduiţi, educaţia nu are nicio bază) şi pregătiţi-vă şi trupeşte cu o perioadă de post, în funcţie de vârsta copiilor. Postul copiilor nu trebuie să fie neapărat ca al adulţilor, ci să inducă ideea de abstinenţă temporară de la ceva care îţi place (dulciuri, desene animate etc.).
• 3. Învăţaţi să cântaţi sau repetaţi „Cuvine-se cu adevărat”, troparul praznicului sau alte cântări închinate Maicii Domnului, potrivite cu vârsta lor.
• 4. Mergeţi împreună cu copiii fie la florărie, fie pe câmp, fie în propria grădină. Implicaţi-i în alegerea şi pregătirea unor buchete pe care să le duceţi la biserică, pentru a împodobi icoana Maicii Domnului.
• 5. Împodobiţi împreună şi acasă icoana Născătoarei de Dumnezeu pe care o aveţi la colţul de rugăciune. Puteţi face şi mici bucheţele de flori pe care copiii să le ofere vecinilor în cinstea sărbătorii.
• 6. În programul de rugăciune din această perioadă introduceţi câte o rugăciune specială închinată Maicii Domnului, spusă eventual chiar de cei mici.
• 7. Verset de memorat: „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc.” (Luca 11, 28)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Sfântul Cuvios David – copilul Înaintemergătorului

După ce numărul trecut am vorbit despre Sf. Ioan Rusul, ale cărui sfinte moaşte se află pe insula Evia din Grecia, rămânem aici pentru a-l cunoaşte şi pe Sf. Cuvios David, începătorul vieţii de obşte din această parte a Greciei.


Copilul Sfântului Ioan Botezătorul. Cuviosul David s-a născut în 1519 în localitatea numită astăzi Kiparisi. Părinţii lui, Hristodul şi Teodora, formau o familie de preot împodobită cu darul evlaviei. Încă de mic îşi însoţea tatăl la biserică şi stătea timp îndelungat să se roage în faţa icoanei Sfântului Ioan Botezătorul. Spunea că în Sfânta Biserică îi place cel mai mult “tronul lui Iisus Hristos, ochii Maicii Domnului şi aripile Sfântului Ioan Botezătorul.”
La vârsta de 3 ani, David a dispărut de acasă. Părinţii l-au căutat îndelung, dar nu l-au găsit. Singura lor nădejde s-a îndreptat către rugăciune şi au hotărât să meargă la biserică. Nu mică le-a fost mirarea când l-au zărit pe copil în faţa iconostasului. Tatăl l-a întrebat:
- Ce faci aici, copilul meu? Cum ai ajuns aici? Unde ai fost atâtea zile? Nu te-ai temut?
- Cum să mă tem, când Sfântul Ioan era lângă mine şi mă ţinea de mână? Era viu, aşa cum este în icoană. El m-a adus aici şi când am ajuns în faţa icoanei lui, a intrat în ea. Apoi mi-a spus: sâmbătă va veni tatăl tău şi va săvârşi aici Sfânta Liturghie. De aceea, nu m-am întors acasă, pentru că vă aşteptam pe voi. Are un chip atât de dulce şi de dragostea lui mi s-a umplut inima.

Plecarea de acasă. Copilăria şi-a petrecut-o învăţând Scrierile Sfinte şi ajutându-şi părinţii la treburile câmpului. La vârsta de 15 ani, a plecat de acasă deoarece “glasul pe care îl aşteptam s-a auzit înlăuntrul meu ieri seară în vremea Vecerniei. L-am întrebat şi pe Sfântul Ioan Botezătorul şi nu mi-a răspuns în clipa aceea, dar am văzut în ochii lui că este de acord. Şi nu mă mai îndoiesc deloc acum, deoarece în noaptea care a urmat mi s-a arătat în vis, spunându-mi: David, să pleci mâine după Sfânta Liturghie ca să apuci să-l întâlneşti pe viitorul tău povăţuitor.“

Întâlnirea cu părintele Acachie. Primul lui duhovnic, părintele Acachie, l-a povăţuit întru credinţă, ascultare şi dragoste, dar cu multă asprime duhovnicească. Pentru că fratele David era foarte serios şi avea autoritate, monahii din obşte l-au numit la vârsta de 20 de ani stareţ (în înţelesul de părinte duhovnicesc) şi bătrân. De aceea, i-a rămas numele de David cel bătrân.

Vieţuirea în Athos şi sihăstria din Arta. Duhovnicul Acachie a hotărât să îl ducă pe ucenicul iubit în Muntele Athos. Cuviosul David a vieţuit mai mulţi ani în Mănăstirea Marea Lavră, unde a fost supus la mai multe încercări şi la mare invidie din partea fraţilor împreună vieţuitori. În această vreme, părintele Acachie a plecat la Constantinopol pentru a lua blagoslovenie de la Părintele patriarh. Datorită severităţii, culturii şi sfinţeniei sale, părintele Acachie a fost numit mitropolit de Navpact şi Arta. Acesta l-a chemat pe cuviosul David la reşedinţa mitropolitană din Arta, unde cuviosul a început să se nevoiască într-un colţ din subsolul mitropoliei, colţ pe care l-a prefăcut în sihăstrie. În localitatea Arta, cuviosul a fost hirotonit preot, a devenit sfătuitorul mitropolitului şi duhovnicul celor care erau propuşi pentru hirotonie.

Mănăstirea Vernicova. Pentru că părintele David dorea să-i trezească din amorţirea sufletească pe preoţi şi pentru că îi mustra deseori, mitropolitul Acachie a hotărât să îl trimită egumen la mănăstirea Vernicova. Aici părintele David a devenit foarte cunoscut, iar în momentul în care slujea Sfânta Liturghie, faţa i se lumina şi i se umplea de lacrimile smereniei. Aici a cunoscut şi mucenicia. În acea vreme, turcii stăpâneau Grecia Centrală şi copiii grecilor ortodocşi erau luaţi de către aceştia şi educaţi în credinţa islamică. Câţiva copii, ce se aflau în grija unui turc din localitatea Livadia, au evadat, iar cel care a fost găsit vinovat a fost stareţul David. A îndurat timp de mai multe zile chinuri îngrozitoare, cu mâinile ridicate în sus de către turci; câţiva creştini au auzit de chinurile lui şi au dat mulţi bani guvernatorului pentru ca acest cuvios să fie eliberat. În drumul de întoarcere către mănăstire, i-a venit gândul de a nu mai merge acolo, aşa încât a plecat spre nord şi a ajuns în Evia, ţinutul lui natal.

Mănăstirea Schimbarea la Faţă. Lângă Robies, cuviosul a aflat un loc potrivit pentru pustnicie, aproape de o biserică veche a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, adăpostindu-se într-o peşteră. A devenit cunoscut şi a ajutat prin poveţe şi rugăciune pe mulţi dintre creştini. În cinci ani de vieţuire, cuviosul David a strâns în jurul lui 6 tineri şi, astfel, a închegat o obşte. Dorinţa lui era aceea de a zidi o mănăstire. De aceea, le-a spus fraţilor că au nevoie de 2 lucruri - de apă şi de bani, dar că banii vor veni mai uşor, pentru că mulţi credincioşi vor ajuta, deoarece mănăstirea va fi loc de scăpare în vremuri grele. Apa, însă, era o problemă. Sfântul David s-a rugat: “Doamne, fă o minune! Dacă aici, în acest munte, va izvorî apă, vom face o mănăstire. Pe lângă toate minunile pe care Le-ai făcut, mai poţi face o minune mică, ca să Te lăudăm şi prin asta, zidind aici sus o mănăstire”. A doua zi, când s-a urcat pe munte, exact în locul unde cu o zi mai înainte arătase cu toiagul lui, dintr-o dată a izvorât apă. Bătrânul David a plecat cu unul dintre fraţi să adune bani pentru ridicarea mănăstirii, au găsit înţelegere în multe locuri şi au ajuns până în Rusia. Această peregrinare a durat 2 ani, timp în care monahii din ţară au strâns şi ei o parte din banii necesari.
În câţiva ani, mănăstirea a fost zidită, obştea formată şi vestea despre dragostea, mângâierea, învăţătura Cuviosului David şi a obştii sale s-a răspândit peste tot, iar minunile acestui sfânt sunt nenumărate. Toţi pelerinii ortodocşi care se bucură de întâlnirea cu bătrânul David, ale cărui sfinte moaşte se află în mănăstirea pe care a ctitorit-o, primesc în inimi blagoslovenie, lumină şi credinţă puternică în Dumnezeu. Prăznuirea Sfântului Cuvios David se face în data de 1 noiembrie, ziua adormirii sale, şi reprezintă al doilea hram al Mănăstirii Schimbarea la Faţă din insula Evia.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Tămăduirea tristeţii

Tămăduirea de tristeţe este extrem de importantă. De ce? Pentru că tristeţea, lăsată să se hrănească din puterile sufletului nostru, îl seacă pe acesta de energie şi îl împinge până în prăpastia deznădejdii. Ne întoarcem deci la această patimă cu scopul de a vorbi şi despre căile de prevenire şi de vindecare. În numărul trecut am văzut că există trei cauze ale tristeţii. Fiecăreia îi corespunde o lucrare de tămăduire.

Tăierea voii
O primă cauză a tristeţii am văzut că este lipsa împlinirii unei plăceri, unei dorinţe. Prevenirea, care este un pas mult mai simplu decât eforturile de tămăduire ulterioare, constă într-o lucrare foarte simplă: tăierea voii proprii – adică renunţarea conştientă la dorinţele şi plăcerile trupeşti nefolositoare şi neataşarea de bunurile materiale. Pentru că demonul tristeţii se aşează exact în locul spre care vede că suntem atraşi cel mai mult.
Tot în acest context al ataşamentului de bunurile materiale se situează şi slava deşartă, despre care am vorbit deja într-un număr trecut. Tristeţea găseşte şi în legătură cu această patimă teren de manifestare, fiindcă omul stăpânit de slavă deşartă se întristează atunci când nu primeşte onorurile şi cinstea pe care le aşteaptă, sau nu se mulţumeşte doar cu cinstirile primite. Şi în acest caz, soluţia de prevenire este aceea de a socoti ca nimicuri toate onorurile şi cinstirile omeneşti şi de a căuta să fim plăcuţi lui Dumnezeu, nu oamenilor.

Iertarea aproapelui
Mânia îşi are cauza în noi, nu în ce ne fac ceilalţi. Mânia – dorinţa de răzbunare, care neîmplinită duce la tristeţe, este cea de-a doua cauză. Sfinţii Părinţi au arătat că pricina tristeţii omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine. Şi de aceea a înceta orice relaţie cu persoanele în cauză nu poate fi o metodă de vindecare. Dimpotrivă, menţinerea legăturii şi comunicarea cu cel care ne-a întristat ajută la vindecare, fiindcă înfrunţi toate aspectele tristeţii. În singurătate, sau ocolind persoanele care ne provoacă această stare, există riscul ca rădăcina tristeţii şi motivele pentru care se declanşează să rămână mai mult sau mai puţin cunoscute, ele continuând să acţioneze şi să-l ţină pe om în întristare.
Contactul cu ceilalţi ne scoate la iveală patimile. De asemenea, foarte important de reţinut este faptul că amintirea jignirilor, resentimentelor, ranchiuna şi în general toate urmările mâniei au tendinţa să se dezvolte în chip ascuns, sporind şi întărindu-se sub efectul imaginaţiei, răspândindu-se ca veninul şi otrăvind sufletul în întregime. Astfel că, în virtutea acestor aspecte, Sfântul Ioan Casian arată că trăirea în societate nu este vătămătoare; din contră, este de mare folos, fiindcă prin legăturile cu oamenii, bolile sufletului se pot descoperi şi, fiind mai des puse la încercare, se pot vindeca mai repede. Sfinţii Părinţi îndeamnă nu numai să nu ne supărăm pe cei care ne jignesc, ci chiar să-i socotim adevăraţi binefăcători, iertându-i, arătându-le bunăvoinţă şi iubire şi lepădând ranchiuna faţă de aceştia, pentru că prin ei fiind vădite bolile noastre sufleteşti, putem să căutăm căile şi leacurile de vindecare a lor.

Spovedania deasă
Tristeţea inexplicabilă şi nemotivată am văzut că este iscată în majoritatea cazurilor de către diavol, aici fiind a treia cauză. În acest caz nu există un remediu anume, ci se indică o grijă generală a omului faţă de starea sa. Ce se recomandă, este descoperirea gândurilor şi a stării sufleteşti unui bun părinte duhovnic. Trebuie obligatoriu evitată închiderea în sine, pentru că rămânând cu gândurile, acestea vor produce tot mai multe pagube în mintea şi sufletul nostru. De asemenea, şi cei care avem în preajmă oameni suferind de tristeţe, trebuie să luăm aminte la următorul sfat: tristeţea este o rană a sufletului care trebuie spălată cu apa binefăcătoare a cuvântului plin de blândeţe.

De la tristeţea pătimaşă la ‘fericita întristare’
Ce trebuie avut neapărat în vedere, pentru ca cel care luptă cu tristeţea să nu cadă în deznădejde, văzând că nu scapă imediat de ea, este că lupta împotriva ei şi biruirea patimii nu-l duc de îndată pe om la starea opusă, adică la bucurie. Cheia de trecere spre bucurie este trecerea de la tipul de tristeţe izvorât din patimi la fericita întristare, singura care-l poate duce la adevărata bucurie.
Ce este fericita întristare? În vreme ce, aşa cum am văzut, tristeţea ca patimă constă în mâhnirea omului din pricina lipsirii de desfătare trupească, sau a pierderii bunurilor materiale, sau a neîmplinirii plăcerilor simţurilor, sau a jignirilor, fericita întristare este o tristeţe virtuoasă, care înseamnă mai înainte de toate mâhnirea fiinţei umane de a se fi înstrăinat de Dumnezeu, de a fi departe de El, de lipsirea de bunătăţile duhovniceşti, spirituale. Pe lângă aceasta, omul se îndurerează din pricina stării sale decăzute şi a păcatelor lui, ajungând astfel prin plângerea păcatelor (ştiute şi neştiute) la fericita întristare.
În al doilea rând, tristeţea virtuoasă stă în mâhnirea pentru aproapele, înstrăinat şi el de Dumnezeu, lipsit de bunătăţile cele duhovniceşti, şi întristarea pentru greşelile şi neputinţele lui. Această formă a tristeţii este deosebit de importantă, pentru că ţine de purtarea firească a creştinului să se întristeze pentru păcatele şi neputinţele aproapelui şi să se roage pentru el.
Sfinţii Părinţi pun faţă în faţă în mod constant cele două forme de tristeţe, arătând cât de lipsită de rost şi de temei este ce dintâi, adică întristarea după lucrurile care atrag patimile, şi cât de câştigaţi suntem dacă dobândim cea de-a doua formă de tristeţe, folositoare şi de preţ pentru viaţa noastră duhovnicească şi pentru lucrarea mântuirii. Nu trebuie deci nimicită orice formă de tristeţe din suflet, ci numai cea care este o manifestarea pătimaşă a sufletului nostru. Cu cât se mâhneşte omul mai mult pentru păcatele sale şi se smereşte înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult se deschide harului dumnezeiesc.

După Terapeutica bolilor spirituale – Jean-Claude Larchet A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009