Editorial: Gânduri la început de post…

Prin venirea lui Hristos în lume, Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de noi, pentru ca noi să ne apropiem de Dumnezeu. Prin faţa umană a Fiului veşnic al lui Dumnezeu devenit Om, Dumnezeu şi-a întors pentru veşnicie faţa către oameni, pentru ca oamenii să-şi întoarcă veşnic faţa spre Dumnezeu.
O clipă de pocăinţă poate răscumpăra timpul pierdut, când se restabileşte comuniunea cu Dumnezeu, sau o clipă poate pierde un timp bun de o viaţă întreagă, când în ea se săvârşeşte, prin păcat, despărţirea de Dumnezeu. În timp ce Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece ucenici ai lui Iisus, şi-a pierdut mântuirea, prin trădare, tâlharul de pe cruce, prin pocăinţă, a câştigat printr-o clipă Împărăţia lui Dumnezeu, căci lui i-a spus Iisus pe Cruce: „…astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 43).
Iată de ce timpul postului, al pocăinţei şi al rugăciunilor intense dinaintea marilor sărbători este un timp al răscumpărărilor, al înnoirii şi al sfinţeniei vieţii.
Într-o vreme în care libertatea este înţeleasă foarte adesea cu rătăcirea de la adevăr sau cu libertatea de a face răul şi nu binele, vremea postului ne cheamă să redescoperim că liber cu adevărat este numai omul care iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi.
Într-o vreme în care violenţa şi patimile trupeşti au devenit o obsesie şi un idol propovăduit cu frenezie prin mijloacele de comunicare în masă, vremea postului ne cheamă să descoperim nu plăcerile căderii în păcat, ci bucuria ridicării prin pocăinţă şi viaţă sfântă. Unde se înmulţeşte păcatul, slăbeşte iubirea curată. Dar cine caută sfinţenia găseşte pacea sufletului.
Într-o vreme în care se înmulţeşte boala şi întristarea, sărăcia şi însingurarea, vremea postului ne cheamă să alinăm, cu cuvântul şi cu fapta, suferinţa şi să aducem bucurie celor neajutoraţi şi singuri.
Hristos Iisus are nevoie de mâinile noastre, de dărnicia şi de iubirea noastră ca lumea din jur să simtă mai mult şi să vadă mai clar cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.
Ne stă înainte Betleemul. Să ne bucurăm, dar, şi să ne gătim să-i fim oaspeţi şi gazde deopotrivă, să facem din inima noastră peşteră şi iesle a rămânerii în noi a lui Hristos.
La Naşterea Domnului fiecare din făpturile zidite de Dumnezeu aduce câte ceva: îngerii, cântarea, cerurile, steaua, magii, darurile, păstorii, minunarea, pământul, peştera, pustiul ieslea, iar tu, tu, cititorule, ce aduci?

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Mâncarea care ne dă bucurie

Perioadele de post, precum este şi cea pe care o parcurgem acum, în postul Crăciunului, pot reprezenta, pentru cei care „se prind în joc”, o provocare neaşteptat de interesantă şi de asemenea, pentru cei care le parcurg cu sinceritate şi zel, o adevărată „transfuzie” de viaţă nouă care invadează cu intensitate vinele vieţii noastre duhovniceşti.
Sub aspect exterior, perioada postului nu ne prezintă lucruri sau fapte spectaculoase. Ni se propune, simplu, respectarea unui program de alimentaţie care exclude alimentele de provenienţă animală: carnea, laptele sau ouăle. Acestea sunt înlocuite cu pâinea, uleiul, legumele si fructele care abundă în acest anotimp; şi, în plus, peştele, care se manâncă atât de des în postul Crăciunului. Departe însă de a ne slei puterea de muncă şi pofta (sănătoasă) de viaţă, această schimbare de alimentaţie, adoptată pentru o perioadă determinată, ne învaţă măsura înfrânării şi ne dăruieşte energie pentru o viaţă un pic mai înaltă, un pic mai orientată spre lucrurile dumnezeieşti. Poate părea puţin mai greu sau neobişnuit la început, dar nu după mult timp se poate simţi un trup mai uşor şi un suflet mai...uşurat, şi deci un confort al întregii fiinţe.
Şi totuşi, postul de mâncare este abia învelişul cel mai din afară a ceea ce ni se propune de fapt în perioada de post. Pentru că, uşurându-ne puţin trupul printr-o alimentaţie potrivită, suntem chemaţi la o lucrare cu mult mai interesantă şi plină de miez: lucrarea lăuntrică. Cine se lasă condus pe acest drum va rămâne uimit de ceea ce va descoperi la capăt.
Lucrarea lăuntrică de care aminteam nici măcar nu este un lucru aşa greu şi anevoios cum s-ar putea crede la prima vedere. Nu trebuie să mutăm munţii, nici să ne închipuim că acum, în post, ar trebui să devenim experţi în rugăciune, precum părinţii din pustie. Nu. Noi avem o lucrare şi o cale simplă şi sigură: Taina Spovedaniei şi apoi Sfânta Împărtăşanie. Atât ne trebuie: să avem puţină deschidere, să acceptăm provocarea aceasta care ne promite uşurare şi confort sufletesc nemincinos, temeinic; să facem pasul acesta, mergând în scaunul Spovedaniei pentru a-L întâlni acolo pe Dumnezeul cel adevărat şi bun care iartă şi dă uşurare de toată ruşinea, apăsarea sufletească şi greşeala, şi ne curăţeşte ca pe nişte copii, şi ne îmbracă din nou în cinste ca pe nişte fii de împărat. Iar după mărturisire, să îndrăznim, prin dezlegarea preotului duhovnic, să ne apropiem şi de Sfânta Împărtăşanie.
Când ne vom fi împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, să ştim că abia atunci am împlinit cu adevărat rostul postului, al postului Crăciunului şi al oricărui alt post! Căci dacă noi renunţăm la mâncarea cea lumească, nu o facem doar de dragul renunţării, ci o facem ca să mâncăm o altă mâncare, pe cea dumnezeiască. De aceea postul nu înseamnă renunţare şi tristeţe (din cauza privării de hrană grasă şi plăceri), ci înseamnă umplere, belşug şi bucurie (din cauza harului primit prin deschiderea inimii şi Sfintele Taine).
De aceea, în mod paradoxal postul înseamnă mâncare, nu lipsa mâncării. Şi prin această mâncare (Sfânta Împărtăşanie), postul înseamnă bucurie, nu tristeţe, postul înseamnă uşurare şi zbor duhovnicesc, nu povară şi aplecare spre pământ. Postul este o lucrare fundamental pozitivă.
Să mâncăm aşadar, şi să ne bucurăm!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Adevărul despre „Moş Nicolae”

Moş Nicolae - ca şi Moş Crăciun - a ajuns o figură de legendă în care nu mai crede nimeni în afară de copii. Dacă sărbătoarea lui Moş Crăciun se suprapune cu cea a Naşterii Domnului, Moş Nicolae este aşteptat cu ocazia prăznuirii sfântului cu acelaşi nume. Din păcate, mai ales pentru cei ce nu cunosc şi nu cinstesc pe sfinţi, Moş Nicolae a ajuns să domine atmosfera sărbătorii din 6 decembrie – şi mai cu seamă ajunul ei, reuşind uneori să arunce irealitatea existenţei sale chiar asupra Sfântului Nicolae. Pentru creştinul ortodox lucrurile stau altfel.

Sărbătoarea din 6 decembrie, a Sfântului Ierarh Nicolae, stă la loc de mare cinste în inima multor creştini. Pe bună dreptate sfântul al cărui nume înseamnă „biruitor de popor” a cucerit evlavia creştinilor de pretutindeni.

Ales de Dumnezeu
Sfântul Nicolae s-a născut în primele veacuri creştine în Asia Mică, într-o familie evlavioasă, în urma multor rugăciuni. Încă din vremea prunciei, se manifestă în el în chip deosebit înfrânarea, dragostea de Dumnezeu, curăţia sufletească şi lipsa preocupărilor lumeşti. Tânăr, se călugăreşte, împarte avutul său celor săraci, este hirotonit preot iar mai apoi, în chip minunat, este ales episcop al Mirei Lichiei. În perioada domniei împăraţilor romani Diocleţian şi Maximian suferă prigoană şi chiar temniţă. În anul 325, participă la primul Sinod ecumenic, la Niceea, apărând cu multă râvnă adevărul credinţei creştine. Moare la adâncă bătrâneţe, la Mira, în jurul anului 345. Sfintele sale moaşte sunt izvorâtoare de mir şi se află la Bari, în sudul Italiei.

Un sfânt printre oameni
Deşi era deosebit de smerit, Sfântul Nicolae a dobândit iubirea şi preţuirea multora. Puterea lui Dumnezeu strălucea în fiinţa lui, dar se manifesta generos şi în faptele sale. Sfântul Nicolae era atât de plăcut lui Dumnezeu, încât încă din timpul vieţii săvârşea minuni, arătându-se deseori în vedenie celor la care îl trimitea pronia dumnezeiască. De asemenea, venea în ajutorul celor care, aflaţi în nevoi, îi invocau numele. Blând şi deopotrivă zelos pentru credinţă, Sfântul Nicolae este cunoscut mai ales pentru generozitatea sa ieşită din comun, pentru graba cu care sărea în ajutorul celor din nevoi.

Aproape de noi, peste timp
Cultul Sfântului Nicolae s-a răspândit treptat, acesta devenind un sfânt foarte popular. „Marele făcător de minuni”, cum a rămas în memoria vie a Bisericii, împarte în orice timp şi loc, cu generozitate, darurile sale, fiind deosebit de iubit şi des invocat de către cei credincioşi.
Astfel este perceput în Biserică Sfântul Nicolae şi el este adevăratul „Moş Nicolae” al ortodocşilor.

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

„Să avem grijă cum trăim fiecare clipă“

L-am cunoscut pe Părintele Miron Mihăilescu cu câteva luni înainte de plecarea sa la Domnul, în 1998. Ne-a primit, pe mine şi (pe atunci) viitorul meu soţ într-un apartament simplu, modest, cu o dragoste care mi-a rămas în suflet peste ani însoţită de un alt cuvânt: dumnezeiască. Am văzut mai târziu că aşa era în general perceput Părintele de către cei cu care intra în contact, spunându-se despre dânsul că „a avut râvna de a iubi cu iubirea lui Dumnezeu“. Plin de o grijă dumnezeiască faţă de fiecare suflet în parte, Părintele predicator, duhovnic şi pictor a slujit în ultimii săi 30 de ani Sf. Liturghie în fiecare zi şi a trăit el însuşi iubirea pe care o propovăduia celorlalţi. Părintele Miron a trăit iubirea desăvârşită în primul rând în căsnicie, şi spunea mereu că iubirea nu trebuie să rămână închisă în familie, ci trebuie să crească şi să se reverse asupra oamenilor.


,,Când te uitai la el, vedeai o frescă bizantină. Figură lui era şi fără vârstă şi fără pătimire. Ca desprins din mizeria acestei lumi, trăia într-o meditaţie continuă, cerebral şi mistic deopotrivă. Un intelectual profund şi rafinat, din stirpea lui Stăniloae, căruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de dogmatică şi apoi secretar personal, sfetnic şi confident de nădejde. Semăna mult cu luminatul său profesor - aceeaşi cultură solid aşezată, aceeaşi călcătură subtilă a ideilor. Îl aştepta o strălucită carieră universitară, obţinuse chiar o bursă de excepţie la Berlin, dar brusc, ruşinându-se parcă de inteligenţa sa ieşită din comun, a renunţat la tot şi a hotărât să se retragă la ţară, simţind că vocaţia lui adevărată era să-i slujească pe cei umili, fără păstor."

Pr. Savu Popa

Omul zice atât de uşor "Facă-se voia Ta!", dar imediat o face pe a lui proprie

Rugăciunea nu e altceva decât atenţia necontenită la privirea Mântuitorului ce e aţintită cu toată dragostea Tatălui la tine. Mă gândesc de multe ori la Apostolul Ioan, când a relatat episodul întâlnirii lui Petru - după trădarea lui - cu Mântuitorul. Cum o fi suportat el privirea Mântuitorului care-l întreba tăcut: "Ce ai făcut, prietene, după cele multe făgăduite?" Omul zice atât de uşor "Facă-se voia Ta!", dar imediat o face pe a lui proprie. În fiecare clipă te afli în impasul acesta, pe muchie de cuţit între voia ta şi voia Lui, care numai ea îţi ştie binele adevărat şi ţi-l doreşte împlinindu-l pe loc, dacă-l asculţi pe Dumnezeu.
Mântuitorul a arătat pe cruce cum se face fulgerător trecerea de la: "Dacă se poate, ia de la Mine acest pahar, la: Fie Mie ca după voia Ta să treacă acest pahar!" A rostit atunci pe cruce: "Deci (traducerea veche) m-ai lăsat!, adică: m-ai lăsat să-ţi fac voia Ta, ai lăsat să se petreacă lucrul acesta teribil de mare şi frumos, de a-ţi face Eu voia Ta şi numai a Ta fiindcă nu există altceva mai bun de făcut în afară împlinirii voii Tale."
Şi să nu uităm, lucru de mare importantă, Mântuitorului nu i-a răspuns nimeni, după cum i s-a întâmplat şi lui Ioan Botezătorul, care aruncat fiind în închisoare, a fost lăsat singur să se descurce, fără vreo intervenţie din afară. Există un nivel, înainte de moarte, când te afli singur, absolut singur dar totuşi rămâi cu doi, trei, sau cu unul măcar, din cei pe care-i ştii că sunt permanent cu tine, şi de ei nu te mai desprinzi; ei te asistă tăcut şi sigur până la sfârşit...”

Mântuitorul iartă, dar nu scuză

„Le spun mereu credincioşilor că Mântuitorul nu scuză. Nu L-am văzut nicăieri, în Sfânta Scriptură, scuzând pe cineva. I-a spus El cuiva: „nu-i nimic dacă nu poţi chiar aşa, fiindcă Tatăl Meu e bun şi te iartă”? Dimpotrivă, ne-a poruncit: “Fiţi desăvârşiţi că Tatăl Meu!”. Nicăieri nu vom afla o alternativă. El îl iartă, dar nu-l scuză pe cel ce-şi socoteşte de mică importanţă greşeala. Mântuitorul nu îndreptăţeşte ascultarea de sine. Dumnezeu nu e dur. Te iert, dar Tatăl meu are dreptate. Nu voi, nici Eu, ci El. Tot aşa i-a spus şi lui Ioan Botezătorul: Să împlinim toată dreptatea, Eu şi cu tine - punându-se alături de Ioan, pe aceeaşi poziţie de ascultător al lui Dumnezeu. Întotdeauna m-a impresionat profund faptul acesta. Nu-L putem contrazice pe Tatăl, venind cu fel de fel de scuze!”
„Să avem grijă cum trăim fiecare clipă, dar mai ales clipa când ne trezim din somn, clipă în care ne luăm în primire pe noi înşine din mâna Lui Hristos, Care a zis: Eu sunt Învierea, Eu sunt viaţă în voi, în toate zilele şi-n toate clipele. Să vă îndreptaţi atenţia către Mine la fiecare bătaie a inimii, fiindcă ea bate deoarece Eu trăiesc în voi. Să trăiţi şi voi în Mine. “

Noi, preoţii, nu muncim destul

“Noi, preoţii, nu muncim destul pentru a face cunoscut oamenilor Duhul binelui lui Dumnezeu. Ne mulţumim cu lauda lor la adresa noastră: „A spus frumos Părintele ce a spus“, după care ne ducem acasă şi mâncăm, tihnit, de amiaz. Să nu ne înşelăm: Până nu vezi oamenii ajunşi la starea de a nu mai putea trăi fără Sfânta Biserică, cu Tainele ei - înnoiţi în toată gândirea lor şi în fapte - să nu socoteşti că ai reuşit mare lucru! Este adevărat că în inima omului nu se vede şi se poate întâmpla ca uneori cineva să te asculte cu aşa interes de a desprinde ceva bun, încât să desprindă, din încâlcitele tale cuvinte, sensuri mai înalte decât ai avut de gând să comunici tu. Totu-i posibil, lucrarea lui Dumnezeu în om nu o ştie nimeni, dar nu ne putem culca pe urechea asta. Numai dacă inima ta, arsă de pipăirea Adevărului, ai dăruit-o fără rezerve semenilor pe care îi slujeşti ei îl vor întrezări pe Hristos în cuvântul şi în slujirea ta. Dacă inima ta, clipă de clipă, arde de uimire în faţa lucrării lui Dumnezeu, iar tu, fie şi întâlnindu-te doar cu cineva pe uliţă, îi răspunzi înflăcărat de interes dumnezeiesc la întrebarea pusă de el, omul acela se va duce pe drumul lui, uimit de ce-a auzit de la tine. Poate n-a înţeles ce i-ai spus, dar va zice aşa cum au zis oamenii şi de Mântuitorul, după ce L-au auzit vorbind: „Nimeni n-a vorbit ca omul acesta“. Nu înţeleseseră ei mare lucru, doar intuiseră că Omul Acela spunea adevărul şi vorba Lui avea putere. Ce fel de putere? Puterea de a trezi inimile la viaţă. Vorbea cu har de Arhipăstor, har din care se hrăneşte şi preoţia noastră. Dacă nu iroseşti clipele depărtându-te de Hristos şi arzi continuu în har, în orice moment şi în orice împrejurare te-ar aborda un om, răspunsul tău îi va aprinde şi lui inima”.
Bibliografie:
Vorbeşte Dumnezeu – Ed. Christiana
Iubind ca Dumnezeu – Ed. Christiana
Sfânta Liturghie. Pâinea cea de-a pururi. Predici, exegeze, comentarii – Ed. Reîntregirea

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Credinţa şi mărturisirea ei

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă despre credinţă că este “adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evrei 1, 1) Credinţa este o putere sufletească şi pentru a nu rămâne teorie sterilă trebuie exprimată prin fapte.

Credinţa este capacitatea de a primi ca adevăr incontestabil tot ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfânta Biserică, pentru mântuirea noastră. Ea deschide omului perspectiva de a vedea ceea ce nu se vede şi de a accepta tainele Dumnezeirii fără a încerca să le trecem prin filtrul raţiunii noastre, deoarece raţiunea umană nu este absolută, ci este inferioară raţiunii lui Dumnezeu.

Credinţa este un act de încredere în Dumnezeu
Prin credinţă avem încredere că Dumnezeu ne ocroteşte, ne ajută, ne îmbogăţeşte cu daruri duhovniceşti, ne fereşte de primejdii, ne ajută să depăşim situaţiile-limită din viaţă, ne dă putere să ne asumăm un mod de viaţă superior, potrivit învăţăturii Lui şi chiar să-L mărturisim pe Dumnezeu celorlalţi oameni.

Act de libertate
Primul act de libertate în relaţia noastră cu Dumnezeu este cel de a spune “cred, Doamne”, fără a fi constrâns de ceva sau de cineva. Credinţa nu este un act de supunere iresponsabilă, ci unul de aderare la adevărul revelat de către Dumnezeu, adevăr mai presus de orice experienţă pe care o poate avea omul în afara lui Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel ne spune că în om se naşte credinţa prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu, Care ne vorbeşte. Cum ne vorbeşte Dumnezeu? În primul rând prin Sfânta Scriptură, apoi prin duhovnici, prin glasul conştiinţei din noi, prin experienţele din fiecare zi, prin natură (privită ca şi creaţie a Lui), prin cei din jurul nostru etc.

Pentru a-L auzi pe Dumnezeu trebuie să taci
Dacă vrem să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească pentru a se naşte în noi credinţa şi celelalte daruri duhovniceşti pe care aceasta le aduce cu sine, trebuie să ne obişnuim să tăcem, să facem linişte în viaţa noastră. Dumnezeu este atât de discret atunci când comunică cu noi, încât nu vrea să ne deranjeze. Nu intră abuziv în viaţa noastră. De aceea trebuie să învăţăm tăcerea, ca mod de a vorbi cu Dumnezeu. În ortodoxie aceasta se numeşte ascultare. Profeţii Vechiului Testament, atunci când vorbeau cu Dumnezeu, spuneau: “grăieşte, Doamne, robul Tău ascultă”. Ascultarea are şi sensul de a împlini un lucru fără a-l înţelege aprioric (dinainte), înţelegerea vine pe măsură ce omul face ascultare şi împlineşte voia lui Dumnezeu. Pentru a putea ajunge aici trebuie să ai încredere (credinţă) în El.

Credinţa presupune mărturisire
Prin mărturisirea credinţei, se nasc apostolii. Apostol înseamnă trimis. Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel care va crede şi se va boteza se va mântui” (Marcu 16, 15-16). Aşadar, oricine Îl propovăduieşte pe Dumnezeu face muncă de apostol. De aceea, dacă privim în calendar vedem că pe lângă cei 12 Apostoli mai sunt enumeraţi şi alţi sfinţi ca fiind apostoli sau “întocmai cu apostolii”.

Credinţa se mărturiseşte prin viaţă
Orice învăţătură care rămâne la stadiul de teorie este simplă ideologie, înşiruire de idei. Ea poate fi deosebit de frumos ticluită, machiată cu tot felul de “intenţii bune”, (un proverb englezesc spune: “iadul e plin de gânduri şi dorinţe bune”), dar tot teorie rămâne. Credinţa creştină a depăşit pragul teoriei încă de la început, pentru că martirii nu doar şi-au împărtăşit altora credinţa şi experienţele lor duhovniceşti, dar au fost în stare chiar să moară pentru credinţa lor. Mărturisim credinţa prin viaţă atunci când faptele noastre sunt expresia convingerilor noastre.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Binecuvântarea casei

Binecuvântarea lui Dumnezeu. Fie că ne-am renovat casa, fie că ne-am mutat într-o casă nouă, fie că suntem încercaţi de boli şi ispite, simţim nevoia să luăm legătura cu preotul din parohia noastră, pentru a aduce binecuvântarea lui Dumnezeu în casa noastră şi asupra celor ce locuiesc împreună cu noi. Cea mai potrivită slujbă pe care o poate face preotul, în situaţiile mai sus amintite, este sfeştania, slujba prin care preotul se roagă lui Dumnezeu să pogoare peste apa pusă înainte harul Său dumnezeiesc, ca ea să devină elementul văzut al binecuvântării lui Dumnezeu în casa unde se face rugăciunea şi peste tot unde se stropeşte cu această apă.

Păcatele întinează casa. Aşa cum prin viaţa de sfinţenie „omul sfinţeşte locul”, tot astfel prin patimi şi păcate omul întinează casa sa şi tot locul unde calcă picioarele lui, între om şi natura înconjurătoare existând o strânsă legătură încă de la creaţie. De aceea Sfântul Apostol Pavel arată în epistola către Romani că făptura, adică natura înconjurătoare, a fost supusă stricăciunii din cauza păcatelor primilor oameni, că ea suspină, suferă şi aşteaptă şi ea slobozirea din stricăciune o dată cu „slobozenia fiilor lui Dumnezeu”(8,20). Restabilirea curăţiei, frumuseţii şi armoniei iniţiale a naturii se face acum prin Iisus Hristos odată cu posibilitatea de mântuire a omului. Prin slujba sfeştaniei Domnul Hristos redă naturii înconjurătoare curăţia dintâi.
Aşadar casa mea poate fi întinată de păcatele mele, de păcatele celor care trec pragul casei mele, dar şi de invidia şi lucrarea oamenilor aflaţi în slujba răului. Vom cunoaşte aceasta din cele ce se petrec în casa noastră: neînţelegeri în familie, certuri, nereuşite în mod repetat, indispoziţie sufletească, tulburări, vise urâte, spaimă ş.a. În astfel de împrejurări e bine să ne spovedim, să iertăm şi să stăm de vorbă cu preotul parohiei noastre pentru o sfeştanie.

Când facem sfeştanie? Putem chema preotul să ne facă sfeştanie ori de câte ori simţim nevoia curăţirii şi sfinţirii casei, aşa cum ne spovedim de câte ori simţim nevoia uşurării sufleteşti de păcate. De asemenea, dacă am avut un deces în casă e bine ca la câteva zile după înmormântare să chemăm preotul pentru a binecuvânta şi a sfinţi din nou casa, nu pentru că cel decedat ar fi spurcat casa, ci pentru că locul şi casa au fost cercetate de moarte. Tot aşa trebuie procedat în casa sau în locul unde s-au petrecut fărădelegi şi întâmplări rele sau accidente, pentru că acestea se întâmplă din îndemnul şi cu lucrarea duhurilor rele.

Pregătirea pentru sfeştanie. Când chemăm preotul să săvârşească sfeştanie în casă trebuie să pregătim o masă orientată spre răsărit pe care aşezăm un vas cu apă, vasul să fie larg la gură, un mănunchi de busuioc (dacă avem), lumânări de ceară, o căţuie cu cărbune aprins, tămâie şi un pomelnic cu cei ai casei. Dacă se face şi sfinţirea casei, avem nevoie şi de un pahar mic cu ulei şi câteva beţişoare înfăşurate cu vată la capăt. Toate uşile camerelor vor fi larg deschise pentru a putea stropi preotul peste tot cu apă sfinţită, căci după cum am văzut mai sus apa sfinţită poartă în ea puterea curăţitoare şi sfinţitoare a harului dumnezeiesc.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Stareţul Sofronie de la Essex

Părintele Sofronie Saharov (1896 - 1993) este ucenicul şi biograful Sfântului Siluan Atonitul, cel care a îngrijit şi a tipărit scrierile duhovniceşti ale acestuia în lumea apuseană şi cel care a întemeiat Mănăstirea Sfinţilor Ioan Botezătorul şi Siluan Atonitul din localitatea Tolleshunt Knigts, Essex - Anglia.
Moscova ţaristă. În data de 31 septembrie 1896, în Rusia, mai precis la Moscova, se năştea într-o familie ortodoxă numeroasă, Serghei Simeonovici Saharov. De la o vârstă mică a arătat înclinaţii deosebite pentru cultură (citind scriitori clasici precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski şi Puşkin) şi artă – între anii 1915-1921 a studiat atât la Academia de Artă, cât şi la Şcoala moscovită de Pictură, Sculptură şi Arhitectură. În timpul acestei perioade a început să se lepede de Ortodoxia pe care o ştia de mic copil şi să se adâncească în mistica religiilor indiene, fiind fascinat de ideea unui Absolut impersonal, care i s-a părut mai profundă în comparaţie cu dragostea personală creştin-ortodoxă, pe care o definea ca fiind mărginită.

Parisul – oraşul luminilor şi al artiştilor. Ca urmare a instaurării regimului comunist ateu în Rusia, tânărul artist Serghei Saharov ia drumul exilului şi, după ce în 1921 se perindă prin Italia şi Berlin, în 1922 se stabileşte la Paris. Aici găseşte locul prielnic pentru a-şi continua cariera artistică şi are mai multe expoziţii de artă, expoziţii ce atrag aprecierea publicului şi comentariile favorabile ale presei franceze. Dar inima lui nu simte împlinirea spirituală nici acum, deoarece îşi dă seama că nu poate exprima imaterial materia şi că are nevoie de experienţa personală a dragostei lui Dumnezeu. «Cei ce nu cred în Dumnezeu nu cunosc ce este părăsirea lui Dumnezeu. Această durere este trăită numai de aceia care au cunoscut deja bunătatea lui Dumnezeu şi năzuiesc cu toate puterile să rămână în El şi cu El». De aceea, în Sâmbăta Mare a anului 1924, Serghei se reîntoarce la creştinism şi începe să caute şi să aprofundeze lucrarea Duhului Sfânt, a Luminii necreate, în sine însuşi, în oameni, în lume. A urmat pentru un an şi studii la Institutul Teologic Ortodox al Sfântului Serghie din Paris, unde a avut profesori renumiţi precum părintele Serghei Bulgakov şi Nicolai Berdiaev. «Am cunoscut nume, date..., greutăţile Bisericii de-a lungul istoriei... dar eu doream să aud numai despre cum să dobândesc vecinicia».

Muntele Atos – cetatea monahismului ortodox. În anul 1926, Serghei ia calea anevoioasă a ascezei şi iubirii monahale şi ajunge la Mănăstirea Panteleimon din Atos. În 1930 este hirotonit diacon de Sfântul Nicolae Velimirovici din Ohrida şi Jice şi devine ucenicul Sfântului Siluan Atonitul. Cei doi sfinţi atoniţi au avut o mare influenţă în formarea spirituală a părintelui Sofronie, mai ales în ceea ce priveşte verticalitatea gândirii dogmatice ortodoxe, dar şi în aprofundarea experienţei personale a dragostei lui Dumnezeu. În această perioadă părintele poartă şi o corespondenţă teologică cu părintele David Balfour - un romano-catolic convertit la Ortodoxie, corespondenţă ce îl ajută să adâncească gândirea teologică, să apeleze la textele Sfinţilor Părinţi şi să aprofundeze diferenţele de ordin dogmatic şi mental de netăgăduit dintre cele două culturi şi tradiţii europene: Răsăritul/Ortodoxia şi Apusul/romano-catolicismul.
După plecarea la Domnul a Sfântului Siluan, urmând ascultarea faţă de acesta, părintele Sofronie pleacă din mănăstire timp de aproape nouă ani, vieţuind în Karulia şi într-o peşteră situată în apropierea Mănăstirii Sfântului Pavel din Muntele Atos. Aici cunoaşte momente tainice de trăire spirituală, de rugăciune neîncetată, dar şi de slăbire a puterilor trupeşti. Un alt moment important din viaţa părintelui s-a petrecut în anul 1941, când a fost hirotonit preot şi a devenit duhovnic al mai multor fraţi atoniţi.

După război, din nou la Paris. Au existat mai multe motive pentru care părintele Sofronie a luat decizia de a părăsi Muntele Atos şi de a se reîntoarce la Paris. Unul dintre ele este acela că a dorit să îşi continue studiile teologice; din păcate, vremurile erau foarte tulburi şi acest lucru nu s-a îndeplinit. Alte motive au fost dorinţa lui de a face cunoscute scrierile Sfântului Siluan prin tipărirea manuscriselor, înrăutăţirea stării de sănătate şi greutăţile pe care le-a avut în Muntele Atos din pricină că nu era grec.
În 1948 publică pentru prima dată, într-o ediţie şapirografiată, scrierile Sfântului Siluan şi explică conceptele fundamentale ale teologiei experimentale a acestuia – rugăciunea pentru lumea întreagă, părăsirea de către Dumnezeu şi ideea existenţei unei legături între toţi oamenii.

Tolleshunt Knights, Essex – oază de spiritualitate ortodoxă în Apus. În tot acest timp, în jurul părintelui Sofronie se strâng mai mulţi tineri iubitori de Dumnezeu, care vor să urmeze învăţăturile Sfântului Siluan şi să întemeieze o obşte ortodoxă. Pe parcursul anului 1958, aceştia caută un loc pentru mănăstire şi îl găsesc în localitatea Tolleshunt Knights, din judeţul Essex, Anglia. Astfel, în anul 1959, cu blagoslovenia vrednicului de amintire părinte mitropolit Antonie Bloom al Surojului, se încheagă o obşte formată din şase monahi, bărbaţi şi femei. În anul 1965, având blagoslovenie de la patriarhul Alexei, Mănăstirea Sfântului Ioan Bătezătorul trece sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice şi devine locul de unde se propagă spiritualitatea ortodoxă în această parte a Europei – prin paradigma ortodoxă a dragostei frăţeşti între oameni, dar şi prin învăţătura Sfântului Siluan Atonitul, datorită bogatelor editări de cărţi ale acestuia. Stareţul Sofronie publică şi de aici, cu dragoste şi mare erudiţie teologică, scrierile adâncite în taina iubirii Dumnezeieşti ale părintelui lui duhovnic.
Cu timpul însă, din pricina înrăutăţirii sănătăţii, se retrage în chilia lui în rugăciune, dar, din dragoste faţă de oamenii care veneau să îl vadă din diferite părţi ale lumii, se plimba adesea pe aleile mănăstirii şi vorbea cu aceştia, întărindu-i în credinţă mântuitoare şi în dragoste neţărmurită. În 11 iulie 1993, stareţul Sofronie adoarme întru Domnul şi, astfel, trece la Vecinicia pe care a dorit-o cu atâta ardoare. Scrierile lui au fost traduse în limba română de părintele Rafail Noica, unul dintre ucenicii stareţului Sofronie, şi de părintele Ioan I. Ică jr. la Editurile Reîntrgirea – Alba Iulia şi Deisis – Sibiu.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Te-ai simţit vreodată alungat din biserică?

Acum două zile mă aflam în Iaşi; şi pentru că mai erau două ore până la trenul care avea să mă ducă acasă, am hotărât să intru într-o bisericuţă să mă rog. Voiam să vorbesc cu Dumnezeu.
În biserică nu mai era nimeni. Zgomotul oraşului rămăsese în urmă. Păşeam uşor spre icoana Învierii care se afla în partea dreaptă a bisericii. Am sărutat-o şi apoi m-am îndreptat către icoana Maicii Domnului. Privirea blândă a Născătoarei de Dumnezeu m-a îndemnat să îngenunchez. Când genunchii mei au atins podeaua am auzit o voce în spatele meu: ‘‘Hai, domnişoară, că e 12 şi de dimineaţă sunt aici!” Ruşinată, m-am ridicat, am sărutat-o pe Măicuţa care mă privea blând şi… am ieşit. M-am simţit alungată. Omul de la pangarul bisericii mă alungase. Mă aştepta la uşă ca să încuie biserica în urma mea. Pentru câteva clipe am simţit revoltă în inima mea, apoi am încercat să înţeleg că i se terminase “programul’ şi L-am rugat pe Dumnezeu să-l ierte pe omul acela pentru cuvintele lui şi pe mine că m-am supărat pe el.
Mergând înspre gară, mă gândeam ce-ar fi fost dacă în locul meu ar fi fost un tânăr care intra pentru prima dată într-o biserică, ori un tânăr doborât de vreun necaz care dorea să ceară mângâiere de la Dumnezeu? Ce-ar fi fost dacă era vreun fiu risipitor întors la Tatăl Ceresc? S-ar fi simţit alungat, bietul suflet!
Şi mă gândesc că de multe ori unii oamenii îi alungă pe cei tineri din biserică. Dumnezeu se străduieşte să-i aducă în casa Lui, iar oamenii “evlavioşi” îi alungă. De câte ori nu am văzut câte o bătrână mustrând cu asprime vreun tânăr că nu a venit îmbrăcat cuviincios ori s-a închinat într-un anumit fel. De câte ori tinerele nu sunt trase de mânecuţă pe motiv că nu au basma pe cap. Şi acestea se întâmplă mai cu seamă în bisericile de la sate. De multe ori tinerii nu merg la biserică pentru că ştiu că acolo vor fi comentaţi.
Mi-aduc aminte de o tânără mustrată de un grup de bătrâne că se aşezase în genunchi în ziua Învierii. Dacă fata a îngenunchiat, înseamnă că aşa a simţit sufletul ei că trebuie să facă. Sunt sigură că nu a făcut-o de ochii lumii, ci pentru că aşa a îndemnat-o inima ei. Oare Dumnezeu s-a supărat pe ea pentru îngenuncherea ei? Oare bunul nostru Dumnezeu îşi întoarce faţa de la vreun tânăr care vine cu inima sinceră acasă la El, la biserică? Oare haina poate nu tocmai potrivită pentru biserică, Îl poate determina pe Hristos să nu primească rugăciunea vreunui tânăr care rar I se roagă? Oare Dumnezeu, Cel care ne aşteaptă cu atâta dor să venim la El, să-I spunem o vorbă, ar putea să alunge vreun tânăr care I se închină stângaci şi cu nepricepere, dar I se închină?
Nu spun că este bine să venim la biserică îmbrăcaţi necuviincios, dar mă gândesc că am putea să-i învăţăm cu blândeţe pe tinerii care nu ştiu, ori dacă nouă ne lipseşte dragostea adevărată, mai bine L-am lăsa pe Dumnezeu să-i înveţe pe copiii Lui.
Aşadar, tinerilor care poate încă nu ştiţi cum să veniţi înaintea lui Dumnezeu, nu vă uitaţi la cei ce vă comentează îmbrăcămintea pe la spate, ori la cei ce vă bruschează că aţi îndrăznit să nu ştiţi că nu se trece prin faţa altarului. Voi, atunci când simţiţi nevoia, veniţi cu inima sinceră la biserică, înaintea lui Dumnezeu, şi eu sunt convinsă că Cel ce a spus: pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37), va avea grijă să vă înveţe cu blândeţe rugăciunea şi buna-cuviinţă. Că pe voi, cei ce veniţi rar la El, vă preţuieşte şi vă aşteaptă Dumnezeu!
Nu vă uitaţi la oamenii care vă fac să credeţi că Dumnezeul nostru e un dumnezeu căruia îi place să împartă pedepse, un dumnezeu care îi alungă de la El pe cei ce încă nu ştiu să I se roage, dar se străduiesc. Încercaţi să-L descoperiţi voi pe Dumnezeu şi veţi vedea că e bun. Chiar dacă nu ştiţi încă să-L iubiţi pe acest Dumnezeu, veniţi la El cu sinceritate, aşa cum sunteţi voi, cu tot ce aveţi bun sau rău. Rugaţi-vă aşa cum ştiţi şi cum puteţi. El nu aşteaptă cuvinte mari ci vrea doar să-I vorbiţi aşa cum vorbiţi cu cei dragi ai voştri. Şi-apoi El va avea grijă să vă înveţe rugăciunea şi dragostea de Dumnezeu, El va şti să aducă pace în inima voastră şi să vă umple tinereţea de bucurie!

Diana Câslaru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Dragoste şi Respect

Dragostea singură nu este de ajuns, spune Dr. Emerson Eggerichs, deţinătorul unui titlu de doctor în asistenţa copilului şi familiei. După 20 de ani de experienţă în consiliere, acesta a ajuns la concluzia că, pe lângă dragoste, mai este nevoie de un „ingredient”, fără de care cei doi soţi trăiesc un adevărat ciclul al nebuniei.

Ciclul nebuniei
Principala problemă de care se plâng soţiile sună aşa: „El nu mă iubeşte!”. Soţiile sunt făcute să iubească, îşi doresc să iubească şi aşteaptă să fie iubite, la rândul lor. Mulţi soţi însă nu reuşesc să le ofere acest lucru. Pe de altă parte, soţii au o altă problemă, pe care nu o mărturisesc, însă o gândesc: „Ea nu mă respectă!”. Soţii sunt făcuţi să fie respectaţi, îşi doresc respect şi aşteaptă să fie respectaţi. Şi multe soţii nu reuşesc să le ofere acest lucru.
În analiza acestor nevoi fundamentale pentru fiecare dintre cei doi, Dr. Eggerichs se bazează pe un verset din Sf. Scriptură, care se citeşte în Apostolul de la Taina Cununiei: „fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat” (Efeseni 5, 33). Acest „să se teamă” apare în unele traduceri ca: „să-l respecte”. Iată deci că Sf. Ap. Pavel le transmite soţilor că Dumnezeu le cere fiecăruia doar un singur lucru: bărbatului să-şi iubească soţia, iar femeii să-şi respecte soţul. Şi le cere asta nu pentru că bărbatul nu trebuie să respecte iar femeia nu trebuie să iubească, ci tocmai pentru că asta este ceea ce le lipeşte: soţul nu îşi manifestă iubirea, iar soţia nu îşi arată respectul.
Din experienţa de consiliere rezultă că de cele mai multe ori soţiile se plâng că nu se simt iubite, iar bărbaţii sunt siguri că soţiile lor au o părere proastă despre ei, că nu îi mai admiră şi aprobă ca odinioară, deci nu îi respectă. Şi fiecare dintre cei doi reacţionează: pentru a-şi determina soţul să devină mai afectuos, femeia recurge la nemulţumire şi reproş, iar pentru a o face pe soţia lui să fie mai respectuoasă, bărbatul o tratează într-o manieră lipsită de dragoste. Acesta este un ciclu nebuniei, atitudinile respective având exact efectul contrar celui dorit.

Nu călcaţi pe tubul de oxigen!
Cei care vor să înţeleagă această legătură profundă între Dragoste şi Respect trebuie mai întâi să devină conştienţi că bărbaţii şi femeile comunică într-un cod diferit. Simplul fapt că nu te simţi iubit sau respectat nu înseamnă că soţul sau soţia ta ţi-a transmis efectiv mesajul acesta. Deseori ne concentrăm asupra propriilor noastre nevoi şi scăpăm pur şi simplu din vedere nevoile celui de lângă noi. Soţia are nevoie de dragoste; ea nu intenţionează să fie nerespectuoasă. Soţul are nevoie de respect; el nu intenţionează să dea dovadă de lipsă de iubire. Odată ce veţi înţelege acest principiu elementar veţi face primul pas pe calea descifrării codului ce stă la baza comunicării între soţi.
Soţia are nevoie de dragoste aşa cum are nevoie de oxigen ca să respire. Imaginaţi-vă că ea are un tub de oxigen care duce până la un rezervor de dragoste. Atunci când soţul dă buzna şi se comportă lipsit de dragoste, e ca şi când i-ar călca pe tubul de oxigen. Iar atunci când nevoia ei cea mai mare este călcată în picioare este foarte probabil să reacţioneze negativ. Însă nu uitaţi că şi soţul are nevoie de respect aşa cum are nevoie să respire. Iar dacă prin cicăleli şi reproşuri repetate continuaţi să îi călcaţi tubul de oxigen, va reacţiona şi el, iar războiul e gata.
Atunci când bărbaţii sunt criticaţi, nu le ia prea mult până să înceapă să interpreteze lucrul acesta ca pe un semn de dispreţ la adresa lor. Când îi aruncaţi mesaje înţepătoare, pe care el oricum nu le înţelege, curând el va zice în sinea lui: „Nu merit să mi se vorbească aşa. Toată lumea mă respectă, în afară de tine. Mereu ai chef de ceartă. Nu-mi doresc decât să taci din gură.” În momentul în care soţului i se umple paharul, se ridică şi iese din încăpere, iar pentru soţie asta reprezintă lovitura de graţie. Este ca şi cum i-ar fi urlat: „Nu te iubesc!” De aici până la a începe să creadă că are toate motivele să divorţeze nu mai e decât un pas. Dacă ar sta însă o clipă să se gândească, şi-ar da seama că ea a declanşat toată tărăşenia, cu criticile ei.

Respectă nevoile celuilalt!
Deseori soţii sunt animaţi de intenţii bune, dar nici unul nu reuşeşte să descifreze codul celuilalt. Criticile sunt motivate de dragoste, dar el nu „aude” decât o lipsă de respect. Aşa că pleacă, pentru a evita amplificarea conflictului, ceea ce reprezintă un gest onorabil, însă ea nu „vede” decât că el e lipsit de iubire!
Cum putem ieşi din acest ciclu al nebuniei? Doar prin credinţă şi respectarea poruncii lui Dumnezeu, care ne-a poruncit să ne respectăm unul altuia nevoia fundamentală de a fi iubită a femeii şi nevoia fundamentală de a fi respectat a bărbatului. Soţul este deci dator să îşi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar soţia este datoare să îşi respecte soţul. Iar punctul de plecare în ruperea cercului nebuniei stă de cele mai multe ori în femeie. Nici un soţ nu simte afecţiune pentru o soţie care pare să dispreţuiască ceea ce este el, ca fiinţă umană. Secretul pentru a stârni în inima soţului sentimente calde constă în a-i arăta acestuia respect necondiţionat. Dacă soţia aşteaptă să fie iubită ca să respecte, aşteaptă în zadar. Cea mai bună cale de a-ţi iubi soţul este să-i arăţi respect într-un mod care să-i atingă inima. Un astfel de respect îl face să simtă dragostea soţiei sale şi îi stârneşte, totodată, sentimente de dragoste faţă de aceasta.
În numărul viitor vom vedea care sunt „codurile” diferite în care gândesc femeile şi bărbaţii şi cum putem să le descifrăm.

A consemnat Natalia Corlean

Un exerciţiu pentru soţii:

Întrebaţi-vă în permanenţă (mai ales atunci când sunteţi supărate): Nu cumva ceea ce vreau să spun sau să fac va fi, în ochii lui, un semn de lipsă de respect?
Ce trebuie să vă amintiţi mereu:
- chiar dacă simţi că nu eşti iubită, încearcă să nu te porţi cu el într-un mod nerespectuos
- când cauţi să îţi justifici lipsa de respect, el va simţi că nu este respectat, iar atunci când nu te simţi respectat reacţionezi într-un mod lipsit de iubire, fără să-ţi dai seama de asta
Interdicţii absolute:
- să nu-i spui niciodată: „Nu mă iubeşti!”, ci mai degrabă: „Eu am simţit acest gest ca fiind lipsit de iubire din partea ta. Am greşit cu ceva?” iar dacă răspunsul este afirmativ, cereţi-vă iertare.
- să nu-i spui niciodată că trebuie să îţi câştige respectul ca să îl poţi respecta. Această afirmaţie distruge relaţia, ca să nu vorbim de faptul că este o atitudine ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, Cel care l-a creat.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Organizarea familiei (2): Jocul

Una din activităţile cele mai importante ale copilului este jocul. Jocul are o valoare formativa asupra copilului, de aceea organizarea lui în familiile cu mai mulţi copii este o necesitate. Prin joc copilul învaţă, îşi dezvoltă toate funcţiile psihice, îşi dezvoltă capacitatea de a comunică cu ceilalţi şi voinţa.

Individualizarea jocului
În funcţie de numărul copiilor din familie jocul căpăta anumite particularităţi, existând avantaje şi dezavantaje. Cel mai mare avantaj este existenţa tovarăşilor de joc în cadrul familiei. Copiii nu se simt singuri, izolaţi, chiar dacă se joacă separat. Cu toate acestea jocul are specificul său la fiecare vârstă, în funcţie de stadiul de dezvoltare a copilului. Părinţii trebuie să ţină cont că, deşi copiii de vârste diferite pot să se joace în comun, sunt cazuri în care între ei nu poate avea loc un joc colectiv veritabil, nu se pot bucură împreună de plăcerea jocului (astfel încât nici copiii mici să fie toleraţi în joc, şi nici cei mari sacrificaţi de dragul celor mici).
De aceea părinţii trebuie să fie atenţi şi să organizeze individualizarea jocului, fiindcă uniformizarea lui, făcând abstracţie de vârstă şi sex, poate da naştere la situaţii anormale, care ar anula principalele virtuţi ale jocului în colectiv, posibil în familia numeroasă. Individualizarea jocului, ca şi a regimului de viaţă în general, sporeşte coeziunea afectivă între fraţi, deoarece se evită neînţelegerile şi certurile pe care le-ar provoca un regim obligatoriu identic.

Riscurile neindividualizării
Neindividualizarea jocului expune copiii la un dublu risc. Mai întâi, copiii mai mici, obligaţi să participe la jocurile celor mai mari, se maturizează de timpuriu, sărind artificial şi inutil peste etape de joc necesare. Pe de altă parte, dacă cei mari trebuie să-şi abandoneze jocurile lor, pentru a participa la jocurile celor mici, pot avea întârzieri în dezvoltare.
Ce mari pot să îi ajute pe cei mici, punându-le la dispoziţie jucării, învăţându-i de-a ce şi cum să se joace, dar acest lucru trebuie făcut cu măsură. Copiii, chiar dacă provin din familii numeroase, au nevoie de relaţii stabile cu copii de vârsta lor din afara familiei.

Rolul părinţilor
• Care este rolul părinţilor în jocul copiilor? Ei trebuie să îi ajute pe aceştia, propunându-le teme de joc şi explicându-le cum să se joace. Uneori părinţii se pot alătura jocului.
• În al doilea rând părinţii trebuie să le creeze copiilor condiţiile necesare pentru joc - un minim de jucării, un loc în care să se poată jucă în voie (în casă sau afară), un cerc de prieteni cu care să se simtă bine şi un program potrivit ca durată şi orar. Timpul de joc trebuie dozat în funcţie de vârstă şi de celelalte activităţi la care participă copilul.
• În al treilea rând părinţii trebuie să se implice în rezolvarea conflictelor, restabilind echilibrul şi corectând greşelile.

Jocul trebuie să îi pregătească treptat pe copii şi pentru muncă - care pentru ei înseamnă efectuarea unor treburi gospodăreşti şi învăţătură. Se pot organiza întreceri sub formă de joc - cine are camera mai curată, cine strânge mai repede jucăriile etc. De asemenea, se pot juca multe jocuri care fac trecerea spre învăţătură - jocuri care implică calcule, învăţarea de poezii etc.

Adaptare după "Ritmuri zilnice" - M. Ghivrigă de Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

12 "porunci" pentru părinţii copiilor de grădiniţă

1. Nu îţi deprecia copilul
- nu folosiţi fraze de genul "vezi ce-ai făcut? cum ai făcut aşa o prostie? mai ai ceva minte în cap?", deoarece ele ştirbesc câte puţin respectul copilului şi încrederea în sine însuşi.

2. Nu folosi ameninţări
-"dacă mai faci o dată, o s-o păţeşti rău!", "dacă îţi mai loveşti frăţiorul, am să-ţi trag o bătaie de-o să mă pomeneşti" - astfel de ameninţări induc copilului sentimente de tulburare şi nelinişte, şi îl învaţă să se teamă de părinte şi să-l urască.
- asta nu înseamnă că nu trebuie să existe interdicţii, ci mereu trebuie să-i reamintim copilului limitele, iar dacă le încalcă să îl sancţionăm.

3. Nu îţi mitui copilul
- "dacă o să fii cuminte o să-ţi cumpăr...", "dacă iei notă bună o să îţi dau..."- atunci când părinţii promit şi dau mereu o răsplată pentru un comportament bun, conduita dorită poate fi obţinută, dar copilul învăţa de mic că "orice om are un preţ", şi nu va mai avea respect pentru oameni şi pentru drepturile lor.
- de asemenea, el va acţiona doar pe baza motivaţiilor exterioare, nefiind în stare mai târziu să-şi dezvolte motivaţia interioară.

4. Nu obliga un copil mic să promită
- copilul nu are reprezentarea viitorului, aşa că o promisiune nu are semnificaţie pentru el, deci îl vom învinovăţi degeaba atunci când "nu se ţine de cuvânt".
- abia după vârstă de 4-5 ani copilul va fi în stare să ţină o promisiune, dar pentru o scurtă perioadă de timp.

5. Nu fi excesiv în supravegherea copilului
- copilul trebuie supravegheat, dar cu moderaţie. Părintele nu trebuie să facă nimic din ceea ce copilul poate face singur.
- supraprotecţia părintelui va face din copil un neajutorat.

6. Nu face exces de cuvinte când îi vorbeşti copilului
- să vorbim copilului concret şi la obiect, fără a-i ţine predici.

7. Învaţă copilul să fie ascultător de bună-voie
- atunci când ceri copilului ceva anunţă-l dinainte ce trebuie să facă, pentru a avea timp să se desprindă din activitatea pe care o desfăşoară.
- astfel el nu se va simţi ignorat că persoană.

8. Nu răsfăţa copilul
- impune copilului nişte limite rezonabile şi ai grijă că ele să fie respectate.

9. Fii constant în cerinţe
- nu interzice azi ceva ce vei accepta mâine, copilul va deveni confuz şi nu va şti să-şi conformeze comportamentul conform cerinţelor adultului

10.Regulile trebuie să fie adecvate vârstei copilului
- regula trebuie să fie scurtă, formulată în cuvinte puţine şi foarte concrete, iar conţinutul ei să fie adaptat vârstei copilului şi nivelului său de dezvoltare şi înţelegere.

11. Nu folosi discursuri moralizatoare
- discursurile de genul "eu îţi dau, îţi fac îţi dreg, şi tu eşti nerecunoscător, neascultător,etc." trebuie eliminate din conversaţiile noastre cu copilul
- separă fapta de copil - nu copilul este rău, ci fapta lui.

12. Nu da copilului ordine pe care nu le iei în serios
- limitează-te la observaţii sau comenzi cu adevărat importante, a căror încălcare eşti gata să o sancţionezi, altfel copilul va învăţa că nu e neapărat nevoie să asculte

După "Familia, copilul şi grădiniţa" de Magdalena Dumitrana

A consemnat Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Otrăvirea lentă, dar sigură, prin alimentaţie

Ori de câte ori cumpărăm produse alimentare, întâlnim inevitabil termenul de E-uri. Şi ne întrebăm ce sunt E-urile? Care sunt periculoase? Cât de nocive sunt? E bun alimentul acesta pentru copilul meu?

Ce sunt E-urile?
În ultimii 30 de ani, în conţinutul multor produse alimentare au apărut substanţe chimice, de sinteză, denumite coloranţi, acizi, emulgatori, stabilizatori, conservanţi, antioxidanţi, aromatizanţi, regulatori de aciditate - într-un cuvânt aditivi - care sunt indicaţi pe ambalaj cu litera „E” urmată de un număr format din trei sau patru cifre.
Specialiştii sunt de părere că E-urile ajută alimentele să-şi păstreze calităţile nutritive şi organoleptice (miros, gust, aspect) pentru o mai mare perioadă de timp, iar fără aceşti aditivi n-am mai putea avea alimente în cantităţi industriale şi calitatea lor s-ar deteriora repede. Oamenii de ştiinţă afirmă că, în cantităţi mici, consumul lor nu constituie un pericol pentru organism. Totuşi, pentru a preveni eventualele pericole, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeana au interzis o parte din „E”-uri.
În România, laboratoarele nu pot detecta toţi aditivii introduşi în alimente, iar de multe ori produsul ajunge pe piaţă doar prin datele furnizate de producător. Există astfel riscul de a nu se respecta cantitatea adaosurilor sintetice conform reglementărilor legale.
Aici trebuie menţionată şi practica unor producători, ce are scopul de a induce consumatorii în eroare, atunci când cumpără un produs sau altul. Aceştia nu mai menţionează pe ambalaj indicativul exact al aditivilor folosiţi, rezumându-se să inscripţioneze doar „afânători”, în locul denumirii chimice, „arome identic naturale” şi „conservanţi”.

Profitul, mai important decât sănătatea
După unele studii de specialitate, un locuitor dintr-o ţară civilizată consumă circa 4,5 kg de aditivi alimentari pe an. Numeroase organisme internaţionale de sănătate au tras serioase semnale de alarmă cu privire la aceste adaosuri sintetice, declarându-le toxice. Folosirea lor îndelungată sau improprie poate duce, în timp, la formarea unor afecţiuni grave care nu mai pot fi tratate.
În existenţa multimilenară a speciei umane, spune Dr. Pavel Chirilă, mecanismele fiziologice s-au antrenat să recunoască şi să metabolizeze tot ce este aliment natural. De aceea, impactul organismului cu E-urile este enorm: el nu le recunoaşte, nu le acceptă şi se revoltă.
Consumul îndelungat de produse alimentare aditivate sintetic produce în organismul uman un bombardament asupra organelor interne, care provoacă distrugerea sistemului imunitar (acesta ajunge să producă anticorpi peste măsură, folosindu-i împotriva propriului organism), precum şi o serie de tumori maligne şi benigne.
Potrivit rapoartelor organizaţiilor internaţionale, mortalitatea în rândul populaţiei globului, cauzată de consumul alimentelor îmbogăţite cu substanţe artificiale, se află pe locul al III-lea, după consumul de droguri şi medicamente şi după accidentele de circulaţie. În România numărul bolnavilor de cancer se află într-o continuă creştere şi se estimează că această afecţiune va deveni în scurt timp „boala mileniului III”, împotriva căreia nu există încă premisele că se va descoperi un antidot.
Prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare, consideră că incidenţa alarmantă a unor forme de cancer e strâns legată de avalanşa produselor alimentare bogate în E-uri nocive, consumate frecvent de români. De asemenea, E-urile periculoase sunt „vinovate” de răspândirea bolilor cardiovasculare, ale tubului digestiv şi a alergiilor.
Şi totuşi, de ce se folosesc E-urile, dacă sunt atât de nocive?
Răspunsurile sunt mai multe: statul nu se implică suficient, iar legislaţia este permisiva în acest domeniu; producătorii de alimente se gândesc mai mult la profituri şi mai puţin la sănătate; consumatorii cumpără produsele alimentare respective din necunoaştere sau din cauza veniturilor mici pe care le au, ştiindu-se faptul că alimentele ieftine sunt şi cele cu conţinutul cel mai mare de aditivi.

E-uri periculoase şi alimente toxice
Potrivit Dr. Pavel Chirilă, medic primar de boli interne, E-urile nocive sănătăţii se împart în cinci categorii şi anume: cele mai periculoase adaosuri cancerigene; adaosuri foarte cancerigene; adaosuri periculoase; adaosuri potenţial toxice; adaosuri suspecte
În prima categorie se înscrie E 330 acid citric (sare de lămâie) prezent în majoritatea băuturilor răcoritoare, dulciuri, amestecuri de condimente pentru semipreparate cum sunt conservele, pastele de tomate, compoturile, muştarul sau brânzeturile.
În România, glutamatul de sodiu E 621 - unul dintre cei mai periculoşi aditivi alimentari pentru organismul uman - este folosit la scară industrială, cu acordul autorităţilor sanitare. Se utilizează în fabricarea supelor instant concentrate, a mezelurilor, unele condimente şi conservarea laptelui, brânzeturilor şi ciupercilor. Are efecte neurotoxice, provocând migrene şi crampe. De câţiva ani buni, organizaţii de profil din Uniunea Europeană militează pentru interzicerea folosirii E 621 în produsele destinate consumului uman. De asemenea, Ministerul Agriculturii din SUA şi-a informat public cetăţenii că glutamatul de sodiu este unul dintre principalii factori de risc în apariţia bolilor Alzheimer şi Parkinson.
O situaţie asemănătoare se întâlneşte şi în privinţa folosirii benzoatului de sodiu, E 211, în producerea băuturilor răcoritoare. O concentraţie prea mare de benzen îngurgitată provoacă leucemie şi diverse forme de cancer al sângelui. Fatală, după părerea specialiştilor, este mai ales folosirea în combinaţie a benzoatului de sodiu, E 211, cu acidul ascorbic, E 300. Până în anul 2002, marii producători au renunţat la această combinaţie ucigaşă, însă de atunci au mai fost lansate pe pieţe peste 1500 de noi mărci de băuturi răcoritoare care atentează la viaţa oamenilor.
Intrate insidios în viaţa noastră de zi cu zi, alimentele toxice au devenit atât de „fireşti”, încât aproape nimeni nu mai sesizează pericolul pe care ele îl reprezintă în mod real, având în vedere că efectele nocive nu se văd nici după o lună şi nici după un an, ci după perioade mari de timp.
Deghizată în tot felul de ambalaje şi reclame ademenitoare, în culori pastelate şi cu mirosuri agresiv-apetisante, alimentaţia chimizată a pătruns în existenţa fiecăruia dintre noi. Ele ne iau ochii, banii, dar şi sănătatea noastră.
Pentru evitarea îmbolnăvirilor, este recomandat să acordăm atenţie la ceea ce cumpărăm şi să nu neglijăm să citim ceea ce scrie pe etichetele sau ambalajele produselor alimentare. E vorba de sănătatea noastră şi a copiilor noştri.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Pe lângă mama pe care am primit-o fiecare dintre noi, Dumnezeu ne-a mai dat şi o Mamă care are grijă şi se roagă pentru noi toţi. Este vorba chiar de Mama Lui, Maica Domnului.

Părinţii Maicii Domnului sunt Sfinţii Ioachim şi Ana. Aceştia erau nişte oameni buni, milostivi şi foarte credincioşi. Însă aveau o mare tristeţe: deşi erau căsătoriţi de foarte mulţi ani, Dumnezeu nu le dăduse niciun copil. Cu toate că erau înaintaţi în vârstă, Ioachim şi Ana nu şi-au pierdut nădejdea şi continuau să se roage mult, pentru ca Dumnezeu să îi binecuvânteze şi pe ei. În rugăciunile sale Ana Îl ruga pe Domnul să îi dăruiască marea cinste de a fi mamă, făgăduind că dacă va avea un copil îl va închina Lui.

Într-o bună zi, Dumnezeu a răspuns rugăciunii celor doi şi le-a dăruit o fetiţă, pe care au numit-o Maria. Ana nu a uitat de făgăduinţa ei şi, când Maria a împlinit trei ani, au dus-o la templu să o închine lui Dumnezeu. Copila a rămas în grija slujitorilor Bisericii timp de 12 ani, rugându-se, învăţând Scriptura şi lucrul de mână.

La vârsta de 15 ani Maria a părăsit templul, fiind încredinţată lui Iosif, cel ce avea să o ocrotească. La puţin după aceea ea este cea care primeşte de la Arhanghelul Gavriil vestea că a fost aleasă să Îl nască pe Fiul lui Dumnezeu, devenind astfel Maica Domnului, cea care se roagă neîncetat pentru noi, pentru binele nostru şi pentru pacea lumii.

Natalia Corlean

Notă: În varianta pdf, la pagina 12 găsiţi şi o planşă de colorat pentru copii
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Mitropolitul Andrei Şaguna, un om providenţial

„Tu Doamne ştii, căci către scopul meu a alerga doresc: pe românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept şi cu voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun să-i trag!“ Aceasta a fost dorinţa Mitropolitului Andrei Şaguna la sfinţirea sa întru episcop, dorinţă şi promisiune pe care a dus-o la împlinire. La două sute de ani de la naşterea celui fără de care Biserica Ortodoxă din Ardeal ar fi avut altă istorie, Mitropolia a decretat anul 2008 Anul Şaguna. Cu acest prilej rememorăm şi noi pe scurt câteva crâmpeie din activitatea marelui mitropolit.

ELEV EMINENT, CĂLUGĂR, STAREŢ ŞI EPISCOP. Pruncul Anastasiu, viitorul mitropolit Andrei, s-a născut la Mişcolţ, oraş din nord-estul Ungariei, în familia negustorului macedoromân Naum şi a soţiei Anastasia. Elev eminent la şcoala greco-vlahă, gimnaziul din Mişcolţ şi gimnaziul călugărilor piarişti, continuă studiile de filozofie şi drept la Universitatea din Pesta. Rămas orfan de tată, este găzduit în casa unchiului său, negustorul Atanasie Grabovschi, loc de întâlnire al fruntaşilor români Samuil Micu, Petru Maior, I. Corneli, I. Teodorovici, formându-se într-un mediu cu alese preocupări de limbă, cultură şi istorie românească. Îşi încununează studiile urmând teologia ortodoxă la Vârşeţ. După absolvire, la vârsta de 25 de ani, este tuns în monahism la mănăstirea Hopovo primind numele Andrei. Datorită însuşirilor alese este hirotonit arhimandrit, devenind egumen al mănăstirilor sârbeşti Hopovo (1842) şi Covil (1845). Din 1842 este profesor la secţia română a Seminarului teologic din Vârşeţ.
În 15 iunie 1846 este numit vicar general al Scaunului episcopal de la Sibiu, rămas vacant după moartea episcopului Vasile Moga. Doi ani mai târziu, după recunoaşterea sa ca episcop de către Curtea din Viena, este hirotonit în catedrala din Carloviţ de către mitropolitul Iosif Raiacici.

MITROPOLITUL ROMÂNILOR DIN ARDEAL. Una dintre primele preocupări ale noului episcop a fost scoaterea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti din Carloviţ, sub care ajunsese în 1786, şi reînfiinţarea unei Mitropolii proprii pentru românii ortodocşi. Demersul său va primi girul autorităţilor abia în 1864 când, printr-un autograf imperial, se aproba reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei iar Andrei Şaguna era numit arhiepiscop şi mitropolit.

LEGI DUPĂ CARE NE GHIDĂM ŞI ASTĂZI. Iscusit organizator, întocmeşte Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, aprobat de Congresul naţional-bisericesc al românilor transilvăneni şi autoritatea de stat în 1869. Legea elaborată de Şaguna pe principiul autonomiei şi sinodalităţii, a constituit baza noului statut al Bisericii Ortodoxe Române Autocefale din anul 1925 şi chiar a celui actual.

ÎNVĂŢĂMÂNT ROMÂNESC SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ. Proeminentă personalitate culturală, Şaguna a contribuit la progresul învăţământului românesc. Cu prilejul primului sinod eparhial din 1850, a hotărât ca preoţii parohi să cumuleze funcţia de directori ai şcolilor confesionale, protopopii pe cea de revizori, episcopul fiind inspectorul suprem. Din cele peste 800 şcoli confesionale, mai mult de jumătate au fost înfiinţate în timpul păstoririi sale, realizare remarcabilă având în vedere că acest lucru se petrecea într-o vreme când românilor ardeleni li se refuzau drepturi elementare precum învăţământul în limba maternă.. Este ctitorul gimnaziului superior de la Braşov (1850), care îi poartă numele.
O atenţie deosebită a acordat-o învăţământului teologic şi pedagogic de la Sibiu. Vechea şcoală teologică, înfiinţată în 1811, este transformată în instituţie de învăţământ superior, formarea preoţilor şi învăţătorilor rămânând în permanenţă în grija Bisericii. Se îngrijeşte de găsirea unor clădiri corespunzătoare pentru noul institut teologic şi internat. Tipăreşte manuale didactice redactate de el însuşi sau la îndemnul său.

TIPOGRAFIE PE CHELTUIALA PROPRIE. În 3 ianuarie 1853 apare sub coordonarea sa ziarul Telegraful Român la Sibiu, singurul din România care apare neîncetat până astăzi. A iniţiat editarea Calendarului Arhiepiscopiei Sibiului, din anul 1852 sub denumirea Îndrumătorul bisericesc. Aceste publicaţii, precum şi majoritatea cărţilor de cult reeditate spre folosul comunităţilor româneşti ardelene văd lumina tiparului în noua tipografie diecezană, fondată din banii săi la 27 august 1850.
Este membru fondator al Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, Astra, alături de Timotei Cipariu şi George Bariţiu.

APĂRĂTOR AL DREPTURILOR ROMÂNILOR. Militant pentru drepturile sociale şi politice ale românilor, a contribuit la emanciparea politică şi bisericească a naţiunii. Diplomat ilustru, se află în fruntea delegaţiilor româneşti, înaintând memorii la Curtea imperială vieneză. Împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni, conduce Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (3/15 mai 1848). Diplomaţia de care a dat dovadă în relaţiile cu Viena, a facilitat, în anul 1864, recunoaşterea poporului român ca naţiune politică egală în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania: maghiarii, saşii şi secuii.

IUBIT DE POPOR, RESPECTAT DE ADVERSARI. Păstor cu nespusă dragoste faţă de fii săi duhovniceşti, a fost iubit şi apreciat de popor, dobândind consideraţia contemporanilor, dar şi respectul adversarilor. Într-o scrisoare datată 1860, cei o sută de nobili făgărăşeni semnatari se adresează vrednicului mitropolit cu următoarele cuvinte: „Sacrificiul ce l-aţi depus pe altarul naţiunii, în susţinerea intereselor noastre la Senatul imperial, a electrizat cele mai intime simţăminte şi aşteptări ale fiilor ei, şi mai vârtos ale noastre, a 80.000 de locuitori români nobili boieri şi liberi din Ţara Făgăraşului…“

„OMUL ISTORIEI”. Întreaga suflare românească a fost cuprinsă de doliu aflând vestea morţii vrednicului păstor, survenită la 16 iunie 1873: „Curgeţi dară lacrimi, curgeţi de la Tisa până la Marea Neagră, căci piedestalul catapetesmei bisericii române de peste Carpaţi şi al columnei românismului, baron Andrei Şaguna a trecut la eternitate.“ (Telegraful român, nr.59/1873). A fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în apropierea Sibiului, la Răşinari.
Încheiem succinta prezentare a vieţii şi distinsei personalităţi cu cuvintele de apreciere ale lui Nicolae Popea care a închinat mitropolitului Andrei Şaguna o amplă monografie: „Mitropolitul Şaguna este omul istoriei. Aceasta – fie cea bisericească, cea naţională ori cea politică – nu se poate scrie fără de istoria lui. Mai mult: istoria mitropolitului Şaguna este aproape istoria poporului însuşi, într-un sfert de secol, cât a condus el afacerile şi destinele naţionale.“

Aurel Dragne

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Colţul bucuriei din bucătărie

De cele mai multe ori nu ne dăm seama sau uităm că fiecare clipă de viaţă o datorăm lui Dumnezeu. Fără El, fără viaţa pe care El a pus-o în noi şi o întreţine în fiecare moment, nu am putea trăi, nu am putea respira, nu am putea gândi. De multe ori alergăm bezmetici, să muncim, să câştigăm, să rezolvăm problemele lumii acesteia şi uităm cu totul de Dumnezeu. Ce s-ar întâmpla oare dacă şi El ar „uita” o fracţiune de secundă de noi?
Să ne aducem aminte cât mai des de Domnul şi vom vedea că pacea pe care o dobândim ne dă înţelepciune, iar treburile cotidiene se vor rezolva altfel când Îl chemăm mereu pe Dumnezeu în ajutor. Una din perioadele pe care le-am putea dărui Domnului, din goana noastră de fiecare zi, este şi timpul pe care îl petrecem în bucătărie. O icoană cu o candelă arzând aşezată într-un colţ ne ajută să ne liniştim, să Îl aducem pe Dumnezeu în gând şi în inimă, să Îl chemăm în ajutor chiar şi în banala acţiune a gătitului sau a curăţeniei. Încercaţi acest lucru şi veţi vedea cum ziua devine mai luminoasă, mâncarea mai plină de dragostea cu care este gătită, sufletul mai liniştit şi împăcat iar cei dragi, pe care îi hrăniţi, mai bucuroşi.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Aloe vera: proprietăţi miraculoase

Încă din antichitate, planta aloe vera este intens folosită în terapiile naturiste pentru proprietăţile ei eficiente în tratamentul multor afecţiuni.
Extractul de aloe accelerează şi normalizează metabolismul, regenerează celulele şi detoxifică organismul, întăreşte sistemul imunitar, are efect analgezic şi antiseptic, dezinfectant şi antiinflamator. Aloe vera normalizează tractul digestiv şi favorizează absorbţia alimentelor.
Datorită compoziţiei sale naturale, are un efect preventiv durabil asupra organismului, acesta fiind capabil să valorifice cele 240 de substanţe active conform necesităţilor sale.
Planta aloe vera este utilizată în terapia multor afecţiuni: alergii, astm, bronşite, boli carenţiale, boli reumatismale, entorse, afecţiuni ale prostatei, afecţiuni ale pielii şi unghiilor, răni, furunculoze, psoriazis, zona zoster, hipercolesterolemie, cefalee, depresii, insomnii, cistite, bolile aparatului genital feminin, combaterea efectelor secundare ale chimioterapiei şi radioterapiei, cataractă, colită intestinală, constipaţie, diabet zaharat, faringite, gingivite, herpes, hepatită cronică, infecţii fungice, hemoroizi, pancreatită cronică, scleroză multiplă, viroze, varice ş.a.
Miraculoasa frunză de aloe conţine agenţi antiseptici care distrug unele bacterii şi viruşi, lupeol şi acid salicilic cu efect tranchilizant, acizi graşi antiinflamatori eficienţi în tratarea arsurilor, rănilor, alergiilor, etc. şi polipeptide - stimulatori ai imunităţii deosebit de activi în infecţia cu virusul HIV şi cancere.
Dintre soiurile cunoscute, cea mai bogată din punct de vedere nutritiv este Aloe Barbadensis Miller – folosită în industria farmaceutică. Aloe vera se poate cultiva în casă şi se poate folosi cu succes, sub formă de suc stors din frunzele plantelor adulte, neudate timp de trei zile. Sucul de aloe se consumă proaspăt. Magazinele naturiste deţin o varietate largă de produse pe bază de aloe vera. Cele mai indicate sunt gelul şi tinctura.

Marilena Vlădoianu, Craiova

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Pateu de năut

Năutul este bogat în proteine, săruri minerale (fosfor, magneziu, potasiu, calciu, fier) şi în complexul de vitamine B. Are o concentraţie ridicată de proteine (24%), precum şi un procent consistent de hidraţi de carbon şi grăsimi, ceea ce-l face să aibă o valoare alimentară deosebită, înlocuind în mare parte proteinele din carne- deci excelent pentru meniul de post.
Eu cumpăr câte o pungă de boabe (1 kg), le pun la înmuiat în apă rece, de obicei de seara până a două zi (ţin castronul în frigider), apoi fac porţii pe care le pun la congelator, în punguţe.
Pentru pateul de năut am scos de la congelator o pungă de boabe înmuiate şi le-am pus la fiert. În timpul fierberii apa trebuie schimbată de două-trei ori. În ultima apă adaug sare, boabe de piper şi frunze de dafin. După ce boabele au fiert le scurg de apă şi le bag la robot. Se pot zdrobi şi în blender sau cu gheara de pasat de la mixer. Le mixez cu ulei până căpăta o consistenţă cremoasă. Adaug zeamă de lămâie după gust.

Reţetă oferită de doamna Irina Constantinescu - Bucureşti

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Salata de ton cu ardei copti

În Postul Crăciunului avem dezlegare la peşte în fiecare sâmbătă şi duminică, cred deci că este binevenită o reţetă de salată de ton care, pe lângă faptul că se face rapid (cam 35 de minute durează pregătirea) este şi foarte bună.

Ingredientele sunt următoarele:
• 4-5 cartofi
• 1 kg ardei
• 2 conserve de ton
• 3-4 căţei de usturoi
• 1 legătură pătrunjel
• oţet
• ulei
• sare, piper

Cartofii se curăţă, se taie rondele şi se pun la fiert (dacă aveţi steamer, se pot fierbe la aburi). Ardeii se pun la copt, apoi se curăţă de coajă şi de sâmburi şi se taie fâşii. Într-un vas de salată se pun ardeii copţi, peste care se toarnă uleiul, oţetul şi usturoiul zdrobit. Se adaugă cartofii, pătrunjelul tocat mărunt, bucăţile de ton, sare şi piper după gust, şi se amestecă toate ingredientele. Se ţine în frigider până la servire.

Reţetă oferită de doamna Irina Constantinescu - Bucureşti

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Bisericile din Veneţia de Jos

De la Şercaia se desprinde din drumul naţional o altă şosea, care urcă pe valea Oltului. Aici multe dintre sate sunt grupate două câte două, fiecare sat de la drum având un corespondent la 3-4 kilometri înspre pădurile de la poalele Munţilor Perşani, pe cursul aceleiaşi ape. Aşa sunt Părăul cu Gridul, Veneţia de Jos cu cea de Sus, Comăna de Jos cu cea de Sus şi Cuciulata cu Lupşa. În aceste sate există comori de nepreţuit, lăcaşuri de cult de o mare vechime şi importanţă istorică.
Biserica „Cuvioasa Parascheva”

Biserica cu hramul Cuvioasa Parascheva este prima biserică construită din piatră în satul Veneţia de Jos. Nu se cunoaşte data precisă a ridicării ei, cert este însă că ea exista la 1700, când documentele consemnează faptul că biserica ortodoxă a satului a fost dată în folosinţa celor care au trecut la greco-catolicism, credincioşii ortodocşi rămânând fără lăcaş de cult.

Biserica, monument istoric, a avut atât pictură interioară cât şi exterioară. Clopotniţa era cândva o construcţie separată, însă în 1899, cu ocazia renovării, în locul ei s-a construit turnul actual. Pentru că zidul nordic s-a deplasat, cupolele naosului s-au surpat şi în locul lor s-a construit un tavan de scândură. Au fost construiţi contraforţi pentru protejarea zidurilor, însă biserica a fost atunci tencuită şi văruită fără a mai fi pictată.

În 1948 lăcaşul de cult a revenit în proprietatea Bisericii Ortodoxe, iar începând din 1988 a intrat într-un amplu proces de restaurare: vechii contraforţi au fost înlocuiţi cu alţii din beton armat, zidul a fost întărit cu o centură din beton, a fost adăugată o încăpere pentru arsul lumânărilor, tâmplăria şi iconostasul au fost înlocuite, iar interiorul a fost împodobit cu pictură realizată în frescă.


Biserica „Adormirea Maicii Domnului”

După Uniaţia de la 1701, când vechea biserică a satului a fost dată greco-catolicilor, credincioşilor ortodocşi nu li s-a îngăduit de către autorităţi să îşi ridice altă biserică, aşa cum doreau. Atunci când conducerea imperiului a fost preluată de Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, veneţenii şi-au spus din nou durerea, de data aceasta noului împărat. Acesta le-a acordat în 1781 aprobarea de a-şi construi o altă biserică, cu condiţia ca acest lucru să nu producă tulburări între ortodocşi şi greco-catolici şi să nu fie un îndemn de revenire a greco-catolicilor la Ortodoxie.

Zidirea bisericii a început în vara anului 1790, prin eforturile părintelui Ioan Comanici, numit şi Ionaşcu, cu un ajutor important din partea negustorului braşovean Dimitrie Scurtu. Se pare că lăcaşul de cult, construit din piatră a fost terminat în 1796, cu mult ajutor atât din partea credincioşilor ortodocşi, cât şi a celor uniţi.

Tradiţia spune că vechea clopotniţă s-a prăbuşit spre asfinţit, iar după 1801 a fost construit turnul actual puţin mai la vest decât locul iniţial, prelungindu-se astfel şi naosul, fapt dovedit prin lipsa de pictură pe această porţiune. Biserica a fost pictată de către pictorul Teodor Zugravul împreună cu fiii săi, iar ca şi element deosebit prezintă o reprezentare, pe exterior, a Adormirii Maicii Domnului, hramul acestui lăcaş de cult.

Biserica, declarată monument istoric, a fost renovată şi consolidată în 1930, iar în ultimii ani au fost efectuate din nou alte lucrări de reparaţii.

Pr. Paroh Mihai Comşulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008