„Doar n-o să mori chiar mâine!”

Influenţa celui rău în viaţa noastră este adesea minimalizată astăzi, deşi toţi simţim, cel puţin uneori, anumite „energii negative”. O învăţătură adusă de Părintele Arsenie Boca din Muntele Athos ne ajută să înţelegem mai bine lupta duhovnicească pe care o avem de dus cu gândurile.

Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit în poveţe a lăsat închisă într-o întâmplare învăţătura aceasta.
“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o piatră din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele şi încruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfătuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi pântecele flămând al iadului?

„Nu există Dumnezeu!”
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate ale încornoraţilor intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă, uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.

„Nu există suflet!”
Atunci, din gloatele întunerecului, ieşi o altă căpetenie încornorată şi zise:
- Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănânce, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cât au fost în putere.
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de proşti în toate peşterile iadului! - răcni Satana (…).

„Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe…”
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pământului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am născocit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai întâi după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!
Ascultându-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătând cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot întunerecul iadului.
- Voi, duhuri puturoase ale împărăţiei mele, ca gândul risipiţi-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi de grijile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine!” (…)
Vedenia se stinse şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti. Dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi, mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe… “.
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceşte pe oameni în rele şi-i bagă în toate necazurile şi în tot întunerecul, iar mâine, poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea?

Părintele Arsenie Boca – „Cărarea Împărăţiei”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Editorial: Reţetă de viaţă veşnică

„Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Iată o reţetă de viaţă veşnică parcă anume pregătită de Dumnezeu cel mai dinainte ştiutor a toate pentru omul contemporan, mare amator al tabletelor de stil de viaţă! „Să-L cunoşti pe Dumnezeu” sună frumos şi uşor de realizat, mai ales când se găsesc atâtea cărţi religioase în librării. Şi totuşi, un subcapitol dintr-o carte de căpătâi a teologiei dogmatice ortodoxe se numeşte „Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii”. Ce înseamnă aceasta? Iată ce spune Părintele Stăniloae: „această cunoaştere se impune tuturor creştinilor în viaţa practică. Pe Dumnezeu îl cunoaşte fiecare credincios în acţiunea Lui providenţială prin care este condus în împrejurările particulare ale vieţii sale, uneori hărăzindu-i-se bunuri, alteori fiind privat în mod pedagogic de ele... E o cunoaştere palpitantă, apăsătoare, dureroasă, bucuroasă... În ea, fiinţa noastră trăieşte practic bunătatea, puterea, dreptatea, înţelepciunea lui Dumnezeu, grija lui atentă faţă de noi, planul special al lui Dumnezeu...”.
Dintr-o dată, aflăm că viaţa noastră este ea însăşi o întâlnire cu Dumnezeu, că fiecare necaz sau bucurie reprezintă o treaptă în cunoaşterea Lui. Boala mea, nereuşita la examen, păcatul meu cât şi succesul, bunăstarea sau sănătatea mea sunt împrejurări în care Hristos aşteaptă să fie descoperit ca Purtătorul de grijă. Pe de o parte, situaţiile limită din viaţa noastră, suferinţa, neajutorarea ne fac să-l căutăm pe Dumnezeu cu toată inima şi cu maximă responsabilitate. De aceea şi răspunsul revelator al lui Dumnezeu este pe măsură. Pe de altă parte, bucuriile de care avem parte ni-L descoperă pe Dumnezeu ca „vistier al bunătăţilor”. Atâta doar să nu uităm că Cel care (ne) dăruieşte aşteaptă să-L recunoaştem în chipul celor ce au nevoie de dar din darul nostru.
Într-un fel sau altul, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a te baza pe El în orice împrejurare a vieţii. A nădăjdui. A intui în El izvorul fiinţei tale. „Gustaţi şi vedeţi...!”

Pr. Sergiu Dudan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Lumea de dincolo de ochi

În faptul serii, atunci când soarele se lasă spre asfinţit, căutându-şi parcă culcuşul de odihnă în spatele pământului, glasul dulce şi melodios răzbate din spatele stranei în slujba Vecerniei, transmiţând cu o emoţie gâtuită misterul lumii : „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”. O linişte profundă îmi învăluie atunci toate simţurile şi încep să mă mir şi eu de frumuseţea şi de minunile lumii, pe lângă care am trecut prea grăbit în ziua ce stătea să apună.



Lumea e aceeaşi, noi suntem altfel
Câtă mirare din partea psalmistului, şi cât adevăr. Câtă ignoranţă din partea mea şi câtă indiferenţă. Lumea, această frumoasă comoară, plămădită de mâinile Marelui Bijutier, nu-mi mai atrăsese atenţia în ziua aceea cu nimic. Nu pentru că ea ar fi fost altfel decât altă dată, ci pentru că eu uitasem să fiu aşa cum ar fi trebuit să fiu. Atent şi delicat cu această bijuterie superbă pe care Marele Bijutier mi-o oferise în dar, absolut gratuit, pentru ca eu să pot să-mi desfăt simţurile şi să pot zâmbi în fiecare secundă.
Şi m-am întrebat atunci: de ce am uitat să văd frumuseţea lumii în ziua aceea? De ce lumea îmi fusese indiferentă în ziua aceea? Se schimbase ceva în lume sau schimbarea era în mine, doar în mine? Şi atunci glasul rugăciunii m-a trezit dintr-un vis nedorit, iar ecourile psalmului au început să bată ca un ciocan de forjă din ce în ce mai apăsat în mintea mea, coborând apoi reverberaţiile zguduitoare înspre sufletul meu: „cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”. Cu adevărat, cât de minunată este lumea Ta, Doamne, şi cât de delicat mi-ai oferit-o, şi cât de orb am putut să fiu, nebăgându-o în seamă…

Lumea e ca lumea şi ca lumea suntem noi
Mi-a venit atunci în minte un cuvânt, pe care l-am auzit pe când eram copil şi care spunea aşa: „lumea e ca lumea şi ca lumea suntem noi”. Cât adevăr transmit aceste cuvinte? Paradoxul iese însă din tiparul logicii. Pentru că noi ca şi oameni suntem şi buni şi răi, şi de multe ori chiar în acelaşi timp. Iar lumea în sine nu poate fi decât bună, aşa cum a văzut-o însuşi Dumnezeu după ce a creat-o, observând că este „bună foarte”. Şi da. În esenţa ei lumea este minunată. Dar paradoxal oamenii nu sunt întotdeauna minunaţi. Deci dacă lumea în esenţa ei este bună, de ce noi nu sesizăm în fiecare moment misterul frumuseţii ei? De ce nu o vedem în fiecare moment atât de frumoasă?

Nu lumea are o problemă, ci noi
Răspunsul l-am primit în seara aceea. Când spre apusul soarelui, psalmistul se mira, în timp ce eu eram indiferent: ”cât de minunate sunt lucrurile tale, Doamne!”. Abia atunci am înţeles că nu lumea avea o problemă, ci eu. Ochii mei. Mintea mea. Atitudinea mea. Modalitatea mea de a percepe frumuseţea lumii.
Atunci mi-au venit în minte cuvintele pe care Dumnezeu le semăna în sufletele celor care stăteau uimiţi şi îi sorbeau cuvintele acolo „in illo tempore” pe Muntele Fericirilor, spălându-le raţiunile murdare de tină, ridicând jaluzelele de pe ochii lor obosiţi, care uitaseră să mai vadă frumosul lumii, şi spunându-le simplu ca un Dumnezeu: lumea este bună sau rea, frumoasă sau urâtă, curată sau murdară nu pentru că ea este aşa, ci pentru că ochii voştri aşa o privesc. Lumea este reflexia a ceea ce sunteţi voi. Lumea este bună, curată şi frumoasă dacă voi sunteţi buni, curaţi şi frumoşi. Dar în acelaşi timp lumea poate fi rea, murdară şi urâtă, pentru că voi sunteţi aşa atunci când o vedeţi astfel.
Este evident că vedem aşa cum suntem. Pictorul vede lumea în culori, sculptorul în forme; muzicianul percepe lumea în sunete şi economistul în mărfuri. Arătaţi la doi oameni exact aceeaşi imagine şi fiecare va vedea ceva diferit în ea. Doi oameni privesc pe aceeaşi fereastră: unul vede noroiul de pe jos, celălalt vede stelele de pe cer.
Avem tendinţa de a vedea şi auzi lucrurile nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum suntem noi. Cel care este plin de ură vede doar răul lumii. Dacă ne simţim nesiguri pe noi înşine, ni se va părea că lumea este ameninţătoare. În mod constant judecăm lumea după noi
înşine.

Ochii sunt ferestre spre lume
George Bernard Shaw spunea: “tu eşti fereastra prin care priveşti lumea”. O fereastră murdară poate să îţi deformeze realitatea lumii şi implicit percepţia asupra acestei realităţi atât de frumoase. Şi atunci pentru ca percepţia realităţii lumii să fie reală, trebuie să încercăm să curăţim ferestrele noastre care nu sunt altceva decât ochii noştri. Dacă ochiul tău va fi curat, întreaga lume va fi luminată. Şi ştim că o fereastră se spală cu apă, iar ochii se spală cu lacrimi. Lacrimi de fericire sau de necaz. Dar cât de frumos vezi lumea apoi, după ce ochii au devenit curaţi!
Cred că este vremea să ridicăm privirea din tina pământului şi să nu mai vedem doar colbul drumurilor, răvăşit de picioarele celor care îşi târăsc papucii găuriţi, trădându-le resemnarea în faţa unei lumi urâte create de ei. Este vremea să privim în sus, spre stelele cerului, să vedem măreţia şi frumuseţea creaţiei Marelui Bijutier şi să ne simţim nu întinaţi, ci spălaţi, curaţi şi frumoşi ca şi lumea minunată pe care am primit-o în dar.
O lume care păstrează ecoul nesfârşit al psalmului de seară : „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!”, toate pentru mine le-ai făcut…

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Ascultă-ţi copilul!

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune. De aceea, nimic nu doare mai mult decât sentimentul că oamenii la care ţinem nu ne ascultă cu adevărat. Ascultatul (sau lipsa lui) ne modelează (sau ne deformează) încă din primele zile de viaţă – despre acest lucru ne vorbeşte Michael P. Nichols, profesor de psihologie şi terapeut:

Nu mai ascultăm cu adevărat
Lipsa disponibilităţii de a asculta este foarte răspândită şi ea este cauza unei mari părţi din conflictele şi problemele din viaţa noastră. Am câştigat un acces nemaipomenit la informaţie, dar am pierdut ceva foarte important: obiceiul de a ne concentra atenţia. De la muzica ascultată pe autobuz la televizorul care ne însoţeşte permanent în timpul petrecut acasă, suntem atacaţi de atât de mult zgomot, încât am devenit experţi în ignorarea acestuia. Dacă o emisiune nu ne atrage atenţia în primele două minute, schimbăm programul; dacă auzim o persoană vorbind despre ceva ce nu ne interesează, o ignorăm. În timpul scurt pe care îl petrecem cu familia sau cu prietenii, conversaţia este adesea înlocuită cu distracţii pasive şi liniştitoare. Prea obosiţi pentru a vorbi şi a asculta, ne mulţumim cu acalmia oferită de aparatele electronice care proiectează imagini, fac muzică sau scot zgomote şi nu mai comunicăm între noi, nu mai împărtăşim sentimente, idei, dorinţe.

Ascultarea = nevoie de bază
Să fim ascultaţi înseamnă că suntem luaţi în serios, că sentimentele şi ideile ne sunt recunoscute. În plus, în prezenţa unui ascultător receptiv suntem capabili să clarificăm ceea ce gândim şi să descoperim ceea ce simţim. De aceea, pentru a dezvolta o personalitate sănătoasă, oamenii au nevoie să fie ascultaţi. Ascultatul este esenţial pentru formarea unui sine puternic şi sănătos şi pentru formarea unor relaţii puternice şi sănătoase.
Seminţele ascultatului sunt înrădăcinate în copilărie, în calitatea relaţiei dintre părinţi şi copii. Părinţii care ascultă îşi fac copiii să se simtă valoroşi şi apreciaţi. A fi ascultat ajută la clădirea unui sine solid, înzestrând copilul cu suficient respect de sine pentru a-şi dezvolta propriile talente şi idealuri şi a aborda relaţiile cu încredere. Copilul care este ascultat creşte cu un sentiment de împlinire şi siguranţă. Copilului care nu este ascultat îi lipseşte înţelegerea care consolidează acceptarea de sine şi este deformat de dorinţele şi neliniştea celorlalţi.
Ascultatul este atât de important în dezvoltarea copilului pentru că el împlineşte una din nevoile de bază. Pe locul doi, după nevoia de mâncare şi adăpost, se află nevoia de înţelegere, pe care o au chiar şi pruncii. Nevoia nou-născutului de a fi ascultat este simplă, dar imperioasă, de aceea comunicarea cu el este foarte importantă, chiar dacă celui mic îi lipseşte limbajul vorbit. Şi atmosfera din jurul lui este un factor de comunicare. Pentru că cei mici sunt absolut dependenţi de părinţi, atunci când aceştia lipsesc, se ceartă sau nu reacţionează, copilul este singur şi terifiat. Pentru un copil, să fie ascultat înseamnă să primească o confirmare că există.

A fi ascultat = a fi înţeles şi luat în serios
Pe măsură ce copilul creşte, devine sociabil, apare zâmbetul social, începe să articuleze şi să stabilească contactul vizual. Din păcate, unii părinţi sunt atât de preocupaţi, de deprimaţi sau de zăpăciţi, încât îşi ignoră copiii. Atunci când vezi un părinte insensibil ignorând veselia unui copil, eşti martor la începutul unui proces lung şi trist prin care părinţii apatici veştejesc entuziasmul copiilor ca pe nişte flori lipsite de apă.
Însă nici entuziasmul excesiv nu este recomandat. El poate fi mai puţin deprimant, dar nu înseamnă că dacă foloseşti dulcegăria în voce, cuvintele de alint şi nesfârşita admiraţie şi uimire – eşti un ascultător mai bun. Copilul ai cărui părinţi îl gâdilă, îl înghiontesc şi îl zguduie atunci când nu este cazul se simte la fel de singur ca şi cel ignorat de părinţi.
Nu exuberanţa sau altă emoţie transmite aprecierea plină de iubire, ci a fi înţeles şi luat în serios. Ascultarea copilului înseamnă armonizare, adică capacitatea părintelui de a împărtăşi starea afectivă a copilului. Un exemplu: copilul se întinde entuziasmat şi apucă o jucărie. Atunci când o prinde, scoate un „aah!” fericit şi se uită spre mamă. Mama îi răspunde binevoitoare, împărtăşindu-i fericirea şi arătându-i acest fapt zâmbind şi spunându-i „Da!”. Mama a înţeles şi a împărtăşit starea copilului, iar aceasta înseamnă armonizare. Pe de altă parte, lipsa răspunsului emoţional duce la închiderea copilului. Un copil ale cărui spuse nu sunt apreciate şi nu li se răspunde, în final va renunţa şi se va întoarce în sine însuşi.

Copiii ascultaţi sunt, la rândul lor, mai buni ascultători
Până să ajungă la vârsta de 4-5 ani, ascultarea sau lipsa ei a modelat deja în mod evident personalitatea unui copil. Copilul înţeles creşte aşteptându-se ca şi ceilalţi să fie disponibili şi receptivi. De exemplu, atunci când el se îmbolnăveşte sau se loveşte la grădiniţă, va căuta sprijin în educatoare. În schimb, exact în astfel de momente, copilul neascultat eşuează în a cere ajutor.
Câteva exemple: un băiat este dezamăgit, îşi încrucişează braţele şi se îmbufnează; o fată se loveşte cu capul de masă şi se retrage să plângă singură; un copil este trist în ultima zi de şcoală şi stă îngheţat pe canapea, fără nicio expresie pe faţă – acest gen de reacţii sunt tipice şi nu se schimbă prea mult pe măsură ce acest copil creşte.
Preşcolarii care sunt ascultaţi de părinţii lor sunt mai implicaţi în social şi se simt mai confortabil cu colegii lor. Se aşteaptă ca relaţiile cu ceilalţi să fie plăcute şi de aceea sunt nerăbdători să le aibă. De aceea, sunt mai capabili să îşi facă prieteni şi sunt mai fericiţi. Sunt, de asemenea, şi mai buni ascultători. Până la vârsta de 4-5 ani, lipsa ascultării (nu abuzul sau cruzimea, ci simpla lipsă de înţelegere) creează un copil izolat şi nesigur, vulnerabil în faţa respingerilor.
Michael P. Nichols, în volumul „Ascultă-mă ca să te ascult”

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Actualitatea religioasă

Studiu: banii nu sporesc nivelul de bunăstare şi fericire

Libertatea şi autonomia personală sunt mult mai importante decât banii pentru bunăstarea şi fericirea oamenilor, conform unui studiu realizat în 63 de ţări ale lumii, citat de site-ul Semnele timpului. În acelaşi timp, persoanele credincioase care iau parte activ la viaţa Bisericii, sunt mai fericite decât cele care nu fac acest lucru.

Sumele mari determină o stare de stres
„Banii contribuie la creşterea autonomiei, dar nu dau un plus stării de bine sau fericirii" omului, precizează cercetătorii de la Universitatea Victoria din Wellington, Noua Zeelandă. Rezultatele studiului au fost publicate în Journal of Personality and Social Psychology.
Banii se află pe lista factorilor care asigură o stare de bine, însă în momentul în care omul are bani suficienţi să îşi asigure nevoile fundamentale (adăpost, hrană, etc.), câştigurile suplimentare nu mai contribuie semnificativ la sporirea fericirii omului. De fapt, în unele cazuri, mânuirea unor sume uriaşe poate să determine o stare de stres. Altfel spus, banii mulţi aduc cu ei o serie de griji legate de administrarea lor, dar şi de teama pierderii lor.
Concluziile cercetătorilor din Noua Zeelandă le confirmă pe acelea ale unui studiu anterior realizat de Universitatea Princeton, care a arătat că, deşi sunt mulţi oameni care cred că dacă ar avea mai mulţi bani ar fi mai fericiţi, legătura dintre bani şi fericire este „mult exagerată şi, de cele mai multe ori, o iluzie", notează princeton.edu. Persoanele cu venituri salariale mai mari nu îşi petrec în mod neapărat timpul într-un mod mai plăcut sau mai reconfortant decât cei care au bani mai puţini, au spus profesorii de la Princeton. „În unele cazuri, această iluzie care focalizează atenţia poate să conducă la o repartizare greşită a timpului, de la acceptarea unor joburi care presupun navetă pe distanţă foarte lungă până la sacrificarea timpului pentru socializare", se arată în studiul celor de la Princeton.

Relaţia cu Dumnezeu aduce fericire
Pe de altă parte, un sondaj Gallup realizat în 2010 arată că persoanele credincioase sunt mai fericite decât cei care nu sunt interesaţi de relaţia cu Dumnezeu. Conform sondajului, viaţa credincioşilor este mai bună decât a celorlalţi în ceea ce priveşte comportamentul sănătos, evaluarea vieţii, percepţia asupra mediului de lucru şi sănătatea emoţională.
Calificativul de „credincios" s-a făcut prin prisma răspunsurilor la două întrebări. Una viza importanţa pe care omul o atribuie religiei şi cealaltă viza frecvenţa participării la biserică. Astfel, au fost numiţi „foarte credincioşi” cei care merg săptămânal la biserică, iar „necredincioşi” cei care merg foarte rar sau niciodată la biserică. [Interesantă această perspectivă a cercetătorilor americani, susţinută şi de Părintele Teofil Părăian, că cei care merg rar sau nu merg la biserică sunt necredincioşi; însă majoritatea covârşitoare a românilor gândeşte altfel, replica: „Eu am credinţa mea, mă rog acasă…” fiind deja celebră – n.n.]
Explicaţiile nivelului superior de viaţă sufletească vin din faptul că socializarea de la biserică, promovarea binelui şi a iubirii aproapelui, încrederea într-o putere superioară, consilierea şi perspectiva pozitivă asupra vieţii constituie baza unei vieţi echilibrate şi sănătoase, care produce mulţumire şi bunăstare sufletească.

Credinţa ajută sănătăţii

A vorbi despre credinţă creşte satisfacţia pacienţilor spitalizaţi în ceea ce priveşte îngrijirea pe care o primesc - este concluzia unui studiu recent publicat în publicaţia americană ScienceDaily. Studiul, publicat în Journal of General Internal Medicine, a fost făcut de profesorul Joshua Williams şi colegii lui de la Universitatea din Chicago. Plecând de la constatarea că preocupările spirituale sunt mai intense în perioadele de boală, suferinţă şi moarte, echipa de cercetători a studiat peste trei mii de pacienţi, timp de trei ani şi jumătate. Astfel au aflat că aproape jumătate dintre aceştia îşi doresc să discute probleme religioase în timpul spitalizării, iar cei care şi reuşesc să facă acest lucru se simt mai bine şi sunt mai mulţumiţi. Autorul studiului concluzionează: „Mult mai mulţi dintre cei internaţi şi-ar dori să aibă asemenea conversaţii. Cercetările noastre arată că medicii, asistentele medicale, organizaţiile de sănătate şi departamentele de pastoraţie din cadrul spitalelor pot atinge o nevoie nesatisfăcută şi în acelaşi timp pot creşte mulţumirea pacienţilor vorbindu-le despre probleme religioase şi spirituale în timpul spitalizării.”

Tragedia demografică a României continuă

România este aproape la coada Europei privind sănătatea demografică. Opt state membre ale UE au înregistrat mai multe decese decât naşteri, printre care Letonia, Bulgaria, Ungaria, Germania şi România. Per ansamblu, în 20 de state membre ale UE populaţia a crescut, faţă de doar 7 în care a scăzut, printre care şi România, se arată în ultimul raport al Eurostat (biroul de statistică al Uniunii Europene). La polul opus faţă de români se află Irlanda, care cunoaşte cea mai mare creştere a natalităţii.

Persecuţie religioasa în Marea Britanie

Marea Britanie, ţara care a dat omenirii Magna Carta şi noţiunea de drepturi ale omului, continuă să surprindă prin actele de intoleranţă religioasă. La începutul lunii iulie, publicaţia online Daily Mail semnalează cu caz de persecuţie religioasă, în care bătrânii dintr-un azil au fost confruntaţi cu o nouă regula administrativă: simbolurile religioase (inclusiv crucifixele) nu mai sunt îngăduite. Vârstnicii care locuiesc în cele 40 de apartamente ale azilului St. Paul’s Court din Preston au fost anunţaţi printr-o scrisoare să înlăture obiectele religioase din spaţiile comune, pe motiv că instituţia promovează „diversitatea”; în aceeaşi epistolă bătrânii sunt îndemnaţi să devină „campioni ai egalităţii şi diversităţii”.
Liderii spirituali, atât cei creştini cât şi cei musulmani, au protestat împotriva acestei decizii, spunând că ea încalcă demnitatea şi respectul faţă de aceste persoane, iar religia ar trebui promovată, pentru că ea este un factor care promovează moralitatea şi buna înţelegere între oameni.

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Deştept sau înţelept?

Dragi copii, v-aţi gândit vreodată care este deosebirea dintre a fi deştept şi a fi înţelept? Eu cred că a fi înţelept înseamnă a fi în slujba binelui, atât al tău cât şi al celor din jur, pe când a fi deştept fără a fi înţelept înseamnă că eşti doar în slujba ta.
De exemplu, într-o dimineaţă Clara îşi făcea temele. Dintr-o dată uşa s-a deschis şi fratele ei mai mic, Rareş, a intrat în cameră cu o carte de matematică în mână. Clara l-a întrebat cu ce ocazie a venit în camera ei. Rareş i-a spus că nu poate găsi răspunsul unei probleme. Atunci ea s-a ridicat şi a citit problema, i-a explicat-o şi apoi l-a ajutat să o rezolve. Rareş, bucuros, a îmbrăţişat-o, i-a mulţumit şi a mers să îşi continue temele. Clara, mulţumită, s-a aşezat din nou la birou şi şi-a reluat lecţiile cu mai mult spor.
Însă poţi să fii deştept fără a fi înţelept. Ioana spăla vasele. S-a întors de la festivitate şi, pentru că a luat premiul I, mama i-a promis că, după ce o ajută puţin la treabă, poate să meargă la piscină. Mihai, fratele ei mai mic, s-a dus la ea şi a rugat-o să-l ajute să facă o lucrare la istorie. Fata, înfuriată, a ţipat la el şi i-a spus că nu-l ajută, pentru că se grăbeşte să ajungă la piscină. Mihai a plecat supărat în camera lui, iar ea a plecat îmbufnată la piscină. Dacă ar fi fost înţeleaptă, l-ar fi ajutat, chiar dacă ar fi întârziat puţin. Sau i-ar fi spus frumos că nu poate atunci, dar că îl va ajuta când se întoarce. Dar aşa, l-a necăjit şi pe fratele ei şi şi-a stricat şi ea buna-dispoziţie.
Atunci când eşti înţelept, eşti o bucurie pentru cei din jurul tău. Când eşti doar deştept, pentru că îţi lipsesc bunătatea şi dragostea, inima ta este plină de egoism. Dar bun şi plin de dragoste nu poţi fi fără ajutorul lui Dumnezeu. Deci nu uita să ceri mereu de la El „inimă curată şi minte luminată”.

Giorgia Ganea, clasa a V-a

Măslinii celor doi pustnici

La Miazăzi, într-o ţară depărtată, trăiau doi pustnici, care sădiseră fiecare câte un măslin. „Doamne Dumnezeule, se rugă cel dintâi, trimite ploaie binefăcătoare, ca să prindă pomişorul meu rădăcină!”
Şi Dumnezeu trimise ploaie.
„Acum îmi trebuie soare! – se rugă iarăşi cucernicul călugăr. Stăpâne, Doamne, înseninează cerul!”
Şi Dumnezeu trimise razele soarelui să încălzească pământul.
Peste câtva timp, călugărul se gândi: „Ce bine ar fi să vină puţin ger, să se întărească coaja măslinului meu. Părinte Ceresc, trimite-mi ger!”
Şi Dumnezeu trimise ger. Şi iată că, a doua zi, măslinul era acoperi cu o promoroacă argintie… şi pieri.
Pustnicul intră mâhnit în chilia fratelui său.
- Frate, iată măslinul tău e verde, frumos şi înflorit; al meu a pierit. Şi cât m-am rugat eu pentru el!
- Şi eu m-am rugat, fratele meu – răspunse călugărul – dar am pus pomişorul meu în mâna Tatălui Ceresc, căci m-am gândit: Acela Care a făcut cerul şi pământul, Care a poruncit: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori!”, Acela va şti mai bine decât mine ce-i trebuie pomişorului meu; astfel că eu n-am dat Dumnezeului meu sfaturi; nu I-am cerut să facă ce vreau eu, ci m-am rugat: „Părinte, ia măslinul meu în sfântă paza Ta!”.

Pr. Iosif Trifa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Nemulţumitul

Un om ieşise la scosul cartofilor. Dăduse Dumnezeu o roadă cum rar se mai văzuse. Cartofii erau adevăraţi dovleci, unul ca unul de mari şi frumoşi.
Dar omul de colo suspină: „Uite ce necaz veni pe capul meu!... Nu s-au făcut cartofii cei mărunţi… Ce dau eu acum la porci?”
Aşa e omul cel cu credinţa slabă: veşnic nemulţumit şi nemulţumitor Bunului Dumnezeu.

Pr. Iosif Trifa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Nu prea reuşesc să-mi fac rugăciunile seara. Trebuie să mă feresc de soțul meu

Am trei odoare, două fete, de aproape 10 ani şi, respectiv, 4 ani şi un băieţel de 2 ani şi două luni. Problema în care doresc să vă consult este că nu prea reuşesc să-mi fac rugăciunile seara. Trebuie să mă feresc de soţul meu, m-a mai prins câteodată şi mă certa. Este un om foarte bun, dar cu treburile astea e mai greu. Când stăteam acasă, în concediile de maternitate, şi dormeam cu copiii în cameră, îi culcam pe ei, bineînţeles, ca de obicei adormeam şi eu, dar mă sculam noaptea, când puteam, şi mi le spuneam atunci. Acum, că am reînceput serviciul, mi-e foarte greu. Dacă iese el afară cu copiii, mi le mai fac atunci. Dar de obicei nu am timp, ajung foarte târziu acasă, cel mai devreme pe la ora 18, dar mă prinde şi ora 20. Abia de apuc să mă spăl, să mănânc. Ce mai, sunt tot în viteză şi nu ştiu cum să culc copiii mai repede. Şi tot pe la ora 23 îi culc, chiar şi mai târziu câteodată. Rar când reuşesc mai repede. Şi tot aşa, adorm de obicei înaintea lor. Iar când reuşesc să mă trezesc, în toiul nopţii, mă duc în sufragerie, unde dorm cu soţul. Ei, şi o vreme puteam să-mi spun rugăciunile aşa, când mă sculam în miezul nopţii, că nu mă deranja nimeni. Dar acum soţul meu şi-a făcut un obicei şi vine şi mă trezeşte să mă duc în sufragerie. Na! Acum ce mai fac? Că nu mai pot să întârzii, că vine iar şi dacă mă vede, am încurcat-o. Şi când mă gândesc că doar vreo 10 minute îmi trebuie… Tot zic că mi le spun până să culc copiii, foarte rar însă reuşesc. Dar şi când reuşesc, ce bine e! Of, şi nu ştiu cum să fac… Cred că cel mai bine e să-i spun soţului, seara, că am nevoie de 10 minute doar pentru mine. Să nu mă deranjeze. Dar nu prea ştiu de unde să le iau, că-s tot timpul în grabă, nu ştiu ce să fac mai întâi.
Mareee problema!:)
Îmi cer iertare că va deranjez şi sper că nu v-am plictisit prea tare. M-aş bucura să primesc câteva din cuvintele dumneavoastră mângâietoare şi pline de voie bună!
Va sărut mâna, cu drag şi respect,
M. V.

Draga mea Copilă cu copii!
Uite ce să faci: să înveţi rugăciunile pe de rost, cât poţi, şi să le spui la cel mai sigur adăpost din casa ta: braţele soţului tău. Să te cuibăreşti lângă el şi să spui rugăciunile în gând, ascultându-i inima cum bate. Să-L rogi pe Domnul în taină să înmoaie această inimă când şi cum va voi El, ca să apucaţi vremea în care să vă faceţi rugăciunile împreună. Dar copiilor neparat să le faci un program de culcare mai devreme şi să le faci rugăciunea de seară şi semnul crucii! Te rog!
Apoi, să-l binecuvântezi mereu pe soţul tău şi să te rogi pentru el şi, când sunteţi în pace, să-i explici cât de importantă e pentru tine relaţia cu Dumnezeu. Eu cred că după ce vei face prima parte a acestui program de rugăciune, toate se vor schimba.
Cu drag şi încredere,
M. Siluana

Centru de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli” Iaşi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Educaţia copiilor începe din ziua căsătoriei

- „Educaţia copiilor începe din ziua căsătoriei. Soţii trebuie să trăiască cu rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Atunci când mamă se roagă, când este însărcinată, copilul simte lucrarea rugăciunii. Când soţia rămâne însărcinată, nu trebuie că părinţii să se tulbure. Atunci când se naşte, trebuie să se roage. Trebuie să se roage şi când au copilul mic în braţe. Tot ceea ce face mama trebuie să facă cu rugăciune. Să-l închine pe copil atunci când doarme, să se roage atunci când îi dă laptele ei, atunci când îi dă mâncare.”
- „Faptul că astăzi mulţi copii au porniri dure se datorează faptului că nu se hrănesc de la mamă. Când o femeie l-a întrebat dacă trebuie să hrănească copilul la sân sau să-l hrănească cu lapte de vacă, părintele i-a răspuns: «Cine a născut copilul: tu sau vaca?»”
- „Scopul nu este ca pruncul să fie doar împărtăşit cu Sfintele Taine, ci să trăiască într-o atmosferă de rugăciune în casă. Atmosferă casei trebuie să fie atmosferă de rugăciune. Părinţii trebuie să însufleţească copilul în dragostea lor faţă de Hristos şi faţă de Maica Domnului.”

Părintele Sofronie de la Essex (în volumul “Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex” - Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

„Vreau să întreb pe un site de astrologie ce urmează să mi se întâmple”

Preacuvioasă Maică,
Sunt despărţit de soţie de patru ani şi vreau să întreb pe un site de astrologie ce urmează să mi se întâmple. Ce părere aveţi? E bine ce fac?
Gabriel

Nu, Gabriel, nu e bine ce faci. Intri în relaţii directe cu forţe vrăjmaşe ale întunericului acestui veac şi nu mai ieşi.
Mergi, spovedeşte-te, pocăieşte-te de toate relele, ţine postul, nu bea, nu înjura şi întreabă pe Domnul care e viitorul tău şi vei afla că acest viitor depinde de tine, dacă asculţi sau nu de Dumnezeu.
Curaj, om drag! Nu te juca cu viaţa ta! Tu vei răspunde de ea în faţa Domnului şi tu te vei chinui şi aici şi acolo dacă nu alegi să faci binele după care tânjeşte inima ta.
Cu încredere că auzi ce-ţi spun,
Maica Siluana

Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli” Iaşi

Neiertarea = cancerul sufletului

Iertarea nu are nimic de a face cu meritul cuiva de a fi iertat – este un act de dragoste, nu de dreptate.
Daca alegem să nu-i iertăm pe cei ce ne-au rănit, ne punem sub controlul lor.
Iertarea celorlalţi reprezintă primul pas uriaş, ducând la eliberarea noastră completă din lanţurile care înconjoară o inimă îndurerată. Dacă reacţionăm cu amărăciune în inimă faţă de cei ce ni se opun şi chiar ne fac rău, am fi sclavii acelor oameni pentru tot restul vieţii iar reacţia noastră faţă de ceea ce ne-au făcut alţii ar putea să dăuneze la fel de mult ca şi ofensa iniţială.
Indiferent dacă ceea ce ni s-a făcut reprezintă ceva foarte grav sau mai puţin grav, rezultatul final al neiertării este acelaşi. Când alegem să nu iertăm pe cineva, amărăciunea, resentimentul şi mânia se adună şi apoi prind rădăcini în interiorul nostru. Acţionează ca şi cancerul asupra emoţiilor noastre şi ajungem să fim plini de noduli în interior – indiferent cât de îndreptăţiţi am crede că suntem şi indiferent cât ar fi greşit persoana în cauza.
Ne putem compara cu ei, ne putem înălţa pe noi înşine într-o poziţie superioară şi ne putem justifica lipsa de iertare faţă de ceilalţi pe motivul că suntem mult mai buni decât ei dar, în realitate, această nu ne ajută deloc.
S-ar putea să fie adevărat că cei ce ne-au rănit au greşit împotriva noastră la un nivel mult mai profund decât am fi putut noi greşi faţă de ei. Dar aceasta nu diminuează efectul pe care neiertarea îl are asupra noastră în interior.
Ofensa pe care deja am suferit-o se multiplică, zi după zi, ca rezultat al propriei noastre neiertări. În cele din urmă, devine epuizantă, iar propria noastră persoană ajunge să se piardă într-o mare de resentimente, care pot duce la ani de probleme emoţionale, psihologice şi chiar fizice.
Iertarea este o opţiune. Este o alegere. Este o decizie pe care o iei în mod volitiv, cu voinţa ta, pentru că aşa vrei tu. Nu are legătură cu emoţiile, dar beneficiile ei nu întârzie să apară la nivelul emoţiilor tale. Şi trebuie să faci asta în fiecare zi, în fiecare situaţie, oricât ar fi ea de dramatică. De câte ori trebuie să ierţi? De fiecare dată.

Peter Horrobin, „Cea mai puternică rugăciune de pe pământ”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Despre Căsătorie… altfel

Statisticile spun că 50% din cuplurile care se căsătoresc ajung în final la divorţ. Jurămintele din faţa Sfântului Altar sunt uitate atunci când unul din soţi constată că „iubeşte pe altcineva”.
„Divorţuri celebre”
Tot mai des avem pe sticla televizorului şi pe prima pagină a ziarelor „divorţuri celebre”. Eu unul nu-mi dau seama cum poate fi un divorţ celebru. Şi cum poate unul din soţi să constate că iubeşte pe altcineva. Poţi „constata” că nu-ţi vine bine o rochie, sau fardul de la ochi nu dă bine cu genele false, sau bijuteria pe care ţi-a dat-o soţul nu e la fel de mare ca cea primită de la „un prieten”, sau cravata pe care ţi-a dat-o soţia nu dă bine (cromatic vorbind) cu ochii tăi de un albastru ”senin”. Cum să „simţi” că nu-ţi mai iubeşti soţul? Eu cred că ”simţitul” acesta este posibil doar în cazul în care, întâmplător sau nu, atunci când ţi-ai declarat dragostea în faţa altarului ai fost ...”ne-simţit”. Acum sper să nu-mi sară prea mulţi în cap să mă certe filosofic şi să-mi ofere explicaţii psihologice pentru că, sincer, sunt „ne-simţit” la atâtea explicaţii.

O emoţie care se evaporă repede
Ceea ce am observat ca preot la slujbele de cununie oficiate a fost emoţia soţilor înaintea altarului. Emoţia aceasta, din păcate, ţine la prea multe familii numai cât sunt acolo, apoi se evaporă brusc. După ce am participat şi eu la destule nunţi, am observat că la final nu se discută aproape deloc despre Taina Cununiei (slujba în sine cu rugăciuni, cântări, încununări, dans liturgic, jurăminte, predică), ci despre valoarea darului, despre calitatea şi cantitatea mâncării şi băuturii, despre rochii, despre calitatea şi intensitatea muzicii, despre durata şi cromatica artificiilor etc. Ei bine, mirii şi nuntaşii discută despre ceea ce-i preocupă în principal. Principala cauză a divorţurilor azi este tocmai aceasta: neseriozitatea noastră. Suntem „creştinii” care nu mai sunt preocupaţi de cele creştineşti, ci de cele lumeşti, superficiali în cele sufleteşti, dar foarte scrupuloşi la cele trupeşti.

Biserica îţi oferă statutul de împărat
Toate miresele vor să fie ”prinţese” măcar pentru noaptea nunţii, iar mirii vor să fie „prinţi”. Dragilor, asta nu se poate! Nu aveţi cum să fiţi prinţese şi prinţi! La cununie primiţi cununile de împăraţi. Deci nu poţi să fi prinţesă pentru simplul motiv că eşti de-a dreptul Împărăteasă şi nu poţi să fi prinţ, pentru simplul motiv că eşti chiar Împărat. Asta sunt mirii în biserică, la Cununie: Împărat şi Împărăteasă. Şi câtă vreme rămân ancoraţi în Biserică, ei asta vor fi şi în continuare. Prinţi şi prinţese sunt copiii de Împăraţi, nu-i aşa? Dragilor, nu puteţi fi mai puţin decât vă este dat să fiţi la această Taină Sfântă. Iar Taina aceasta este pentru totdeauna.
Eşti „descoronat” însă atunci când te „încornorezi”. Dragostea curată şi sinceră e prima condiţie pentru căsătorie. Dragostea faţă de persoana cu care eşti în faţa altarului, şi nu altă persoană sau lucru. Prea mulţi se cunună doar dacă se îndrăgostesc de averea celuilalt sau de funcţia lui sau de „mătuşa” ei, sau de afacerea ei. O astfel de dragoste nu încununează, ci „încornorează”. Asta e realitatea! Fiecare alege ce o să poarte în viaţa de familie: cunună de Împărat sau coarne de drac!
Venim, deci, ca prinţi înaintea altarului, iar aici suntem încununaţi ca împăraţi. În biserică primim această cinste şi avem datoria de a o păstra în viaţa de zi cu zi. Dintr-o astfel de familie se nasc prinţi şi prinţese, care o să ajungă şi ei, cândva, să primească cununi de împăraţi.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Părintele Arsenie Papacioc. Am pierdut un duhovnic, am câştigat un rugător în ceruri

Luna iulie ne-a adus plecarea Părintelui Arsenie Papacioc la Domnul. Ne rămâne în suflete chipul luminos şi bucuros al duhovnicului de la Techirghiol; luminos şi bucuros în ciuda anilor grei de temniţă, în ciuda vârstei înaintate şi a bolilor; şi cum altfel ar putea fi cel care ne-a spus că nimic nu l-a ajutat în viaţă mai mult decât suferinţa? La ceas de despărţire vremelnică, încercăm o modestă aducere-aminte a celui pe care îl rugăm să mijlocească de acum înainte prin rugăciunile sale în faţa lui Dumnezeu.


Scurtă biografie
• 15 august 1914 – s-a născut în satul Misleanu, com. Perieţi, din judeţul Ialomiţa, din părinţi înstăriţi şi credincioşi, primind la botez numele Anghel.
• 1938 – este arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane.
• 1940 – după eliberarea din lagăr, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat. Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti.
• 1941 – datorită funcţiei, a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie. A fost judecat şi condamnat la 6 ani de închisoare.
• 1946 – este eliberat din închisoare şi se călugăreşte. Îşi face anii de ucenicie monahală la mănăstirile Cozia, Cioclovina, Sihăstria; este călugărit la Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu numele Arsenie.
• 1950 – pleacă la Mănăstirea Slatina.
• 1958 – este arestat din nou şi supus unor interogatorii aspre despre legăturile cu "Rugul Aprins", cu alţi reprezentanţi ai Bisericii. Răspunde că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nicio legătură cu politica legionară. Arată că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de crime şi atentate, lucru care nu este îngăduit de Biserică, încercarea Gărzii de Fier de a se folosi de Biserică în scop politic fiind considerată o mare greşeală. Fără să i se găsească vreo vină, este condamnat la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava.
• 1964 – este eliberat din Închisoarea Aiud.
• 1965 – este numit paroh în comuna Filea de Jos, din eparhia Clujului; a mai fost preot şi duhovnic la Mănăstirile Căldăruşani, Dintr-un Lemn şi Cernica.
• 1969-1970 – este stareţ al Mănăstirii Cheia-Prahova;
• din 1976 – este duhovnicul Schitului Sfânta Maria din Techirghiol, întemeiat de Patriarhul Justinian Marina.
• 19 iulie 2011 – pleacă la Domnul, la vârsta de 97 de ani.


Amintiri din copilărie şi tinereţe

„Am fost al şaptelea copil la părinţi, născut în 1914, la 15 august, comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Părinţii se numeau Vasile şi Stanca. Tata a fost agent sanitar peste şase sate şi a contribuit masiv la construcţia bisericii din sat.
Mă cheamă Papacioc pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei, şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: "Popă cu cioc" - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomiţa, unde era câmpie. (…)
Aveam cinci-şase ani şi m-a bătut un băiat. Era un obicei prost pe acolo, când se întâlneau copiii din satele vecine să se ia la bătaie. Pe mine m-a prins la marginea pădurii şi cu o crenguţă de salcâm cu ghimpi mi-a făcut picioarele numai sânge, fiindcă eram în pantaloni scurţi. Tatăl meu avea o autoritate peste şase sate, că era agent sanitar. Şi am zis: Nu-i spun lui taticu', că-l bate şi nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine să rabd. Vă închipuiţi ce am fost în stare să gândesc la o vârstă, când un sentiment de răzbunare e într-o stare mai intensă la copii. Nu-i vorba de rezultatul unei educaţii, pe care de fapt am avut ocazia să mi-o completez în închisori, mănăstiri!
Eram elev la şcoala primară, clasa I, unde am luat premiu şi mi-au pus coroană pe cap. Cu ocazia aceasta am memorat o poezie pe care o învăţasem de la o soră de-a mea mai mare: „Floricică frumuşică, cine-ţi dete viaţă oare şi culori strălucitoare? Cel ce-ţi dete ţie, tot El îmi dete şi mie! El e Tatăl tău şi-al meu şi Se cheamă Dumnezeu!”
Apoi, o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce dă din picior? Iar mamă-mi zicea: "Se-nchină, mamă...!" Vasăzică, eu de ce să nu mă-nchin?!
Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri Veşnicia. Acesta este idealul. A avea cineva gândul să ajungă ceva în viaţă – profesor etc. – e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este să slujeşti la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu ştii că slujeşti lui Dumnezeu, Care e Veşnic, ai să te împotmoleşti. Trebuie să fii atent: "Stai, că asta nu ţine de Veşnicie, deci nu o fac!"
Până la vârsta de 20 de ani am făcut şi sport. La data aceea am fost primul la întreceri interşcolare la viteză şi al doilea la sărituri, care s-au desfăşurat în Bucureşti. Învăţam şi făceam mişcare, foarte mult mi-a ajutat! Într-un meci de fotbal am sărit peste un jucător, nu mai puteam să-l ocolesc, eram în viteză mare; şi, cum eram blond, gazetele m-au numit: Pantera blondă. Într-o zi, la antrenament, am tras puternic cu mingea şi am lovit din greşeală, în cap, o fată care nu avea ce căuta pe teren. Am simţit nevoia să mă duc să-mi cer scuze. Am apreciat vârsta ei cam la 14-15 ani. Zice: „Domnule Pantera blondă!" Zic: „Nu mă cheamă aşa. Mă cheamă Anghel Papacioc!" Dar ea: „Aşa-i că acum mă numesc şi eu sportivă?" Eu mi-am dat seama de naivitatea ei când a zis aşa… „Nu! Deocamdată eşti numai lovită! – i-am zis. Du-te, fetiţo şi roagă-te la Maica Domnului!" Şi am insistat să se roage la Maica Domnului, lucru pe care-l făceam şi eu la vestiar. N-am mai văzut-o de atunci. După şaptezeci de ani m-am trezit cu o doamnă bătrână cu două strănepoate de mână la Techirghiol: "Părinte, eu sunt fata pe care aţi lovit-o cu mingea în cap! Părinte, m-am rugat la Maica Domnului şi m-a ajutat, aşa cum m-aţi povăţuit, şi am reuşit în toate!" .

Părintele Arsenie Papacioc

Amintiri despre Părintele Arsenie Papacioc

Ca părinte duhovnicesc al multor slujitori ai Bisericii şi al mulţimilor de credincioşi, Arhimandritul Arsenie Papacioc era un înţelept sfătuitor, echilibrat şi milostiv, care îndemna permanent credincioşii să cultive virtutea creştină cea mai mare: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Părintele Arsenie era mai mult un vindecător de suflete rănite de păcate, decât un judecător al păcătoşilor. Îmbina armonios bunătatea milostivă cu îndemnul la îndreptare duhovnicească. Era totdeauna un om al păcii şi al bucuriei duhovniceşti. Faţa sa plină de lumină, pace, bucurie şi nădejde era mereu o icoană a prezenţei harului sfinţitor în viaţa şi lucrarea sa duhovnicească. Purta în suflet pacea şi bucuria din Împărăţia cerurilor pe care a căutat-o şi binevestit-o în toată viaţa sa pe pământ.

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Oamenii simţeau povara păcatelor, necredinţei, disperării pe umerii sufletelor lor şi veneau la chilia lui şi aşezau sufletele lor în căuşul mâinilor Părintelui, iar el avea darul să-ţi ia sufletul din tine, să-l atingă de sufletul său şi pe amândouă să le aducă înaintea tronului Preasfintei Treimi. De aceea, cohorte de arhierei, de stareţi şi stareţe, de preoţi, demnitari, intelectuali, oameni de stare sau talpa ţării, într-un convoi neîntrerupt ca o cascadă care curgea valuri-valuri, se îndreptau spre chilia părintelui ca să-şi uşureze sufletul. "

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Cred că părintele Arsenie Papacioc a fost un om al lui Dumnezeu, a fost un călugăr luminat într-o perioadă de foarte mare încercare pentru Biserică şi pentru neamul românesc. (…) A fost constant urmărit de Securitate pentru atitudinea sa fermă, pentru convingerile pe care le avea, dar mai ales pentru trăirea sa duhovnicească deosebită.
Părintele Arsenie Papacioc a cunoscut încercările închisorilor comuniste, unde a suferit alături de alţi clerici şi bărbaţi minunaţi ai neamului românesc. (…) Era un monah cărturar şi în acelaşi timp misionar. Era un apropiat al celor mulţi şi un cunoscător al durerilor lor.
Avea o evlavie deosebită către Maica Domnului, îi iubea pe tineri şi avea un optimism deosebit pentru renaşterea acestui popor. Permanent spunea că aşează această ţară sub ocrotirea Maicii Domnului, el însuşi aflându-se la Mănăstirea Maicii Domnului de la Techirghiol, sub protecţia Celei mai înalte decât cerurile.

Pr. arhimandrit Timotei Aioanei

Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim

• Nimic nu m-a ajutat mai mult în viaţă ca suferinţa. Singură suferinţa este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau geloşi pe noi pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră. Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi.
• 7 zile la „răcitor”. Zarca e o „închisoare în închisoare”, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie se aplica regimul de exterminare specific fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în Zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei, acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camerele frigorifice, ştiţi. E groaznic! Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Eram la marginea lucrurilor. Au murit mulţi. Eu nu am murit.
• Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie? Pentru că am trăit şi prin pustie... În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie, însă, dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice. Stare încordată şi acolo, dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă LIBERTATEA şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu. Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim…
• Instinctul de a trăi îl are şi porcul, îl are orice alt animal. Dar atât! Omul are o conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. E făcut de Dumnezeu după HAR! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relaţia aceasta cu Dumnezeu! Dar a venit Dumnezeu şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam!
• Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare! Te ia aşa cum eşti!
• Nu fă cruce cântând ca la mandolină. Atunci când facem crucea ne plecăm Sfintei Treimi. Când ridici mâna la frunte, toata înălţimea, Tatăl, apoi toată adâncimea, Fiul, şi duci la umeri, toată lăţimea, Sfântul Duh. De aceea fuge dracul de cruce! Dar dacă o faci aşa, ca şi cum ai cânta la mandolină, atunci nu ştiu care draci vor mai fugi, mai mult îi încurajezi.

Părintele Arsenie Papacioc

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Partizanii făgărăşeni – o istorie puţin cunoscută

Prima duminică după sărbătoarea Sfântului Ilie are o semnificaţie aparte pentru familiile celor din Grupul făgărăşean de rezistenţă împotriva comunismului. Tradiţia comemorării partizanilor a început în 1995, odată cu sfinţirea unei cruci în memoria lor, la poalele munţilor, lângă Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta. E zona în care coborau din munţi membrii Grupului Carpatin Făgărăşean – cum şi-au spus ei. Uneori mergeau în sate pentru a-şi vedea familiile şi a căuta provizii, alteori doar ascultau în taină slujbele de la mănăstire. Monumentul pe care le sunt gravate numele ţine şi loc de mormânt, pentru că cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi şi aruncaţi în gropi comune, neidentificate vreodată. Rudele lor vin la Sâmbăta ca la un cimitir, unde ţin parastase şi îşi aduc aminte de cei care au luptat şi au murit pentru libertate, tradiţie şi credinţă. Odată cu monumentul de la Sâmbăta, „bandiţii“ au devenit oficial eroi şi martiri.



Cine au fost „bandiţii”?
Rezistenţa împotriva comunismului în România e vag cunoscută. Referirile la acest capitol din istoria recentă în manualele de şcoală sunt în cel mai bun caz vagi, iar depozitele CNSAS îngroapă sute de mii de dosare care nu au fost încă deschise. Numai despre grupul de la Făgăraş au fost consemnate peste 90 de mii de pagini de rapoarte ale Securităţii. Separat de acestea, fiecare membru al grupului are şi un dosar separat. Alte dosare voluminoase de urmărire şi anchetă au vizat fiecare membru al familiei luptătorilor.
Unii nu ştiu nimic despre rezistenţă, alţii cred că e nesemnificativ să afle. Mai sunt şi grupuri care – din diverse motive – îşi revendică rezistenţa şi se pretind urmaşi ai luptătorilor. Extrem de rar se află printre ei rude ale celor care au trecut prin puşcăriile vremii. Sunt oameni care apar la comemorări şi îşi promovează imaginea, adesea prin discursuri extremiste, atrăgând aversiunea celor care îi asociază cu luptătorii anilor ’50. Pe de altă parte, subiectul rezistenţei e bine exploatat mai nou în filme şi cărţi, care le aduc beneficii autorilor, dar care vădesc prea des lipsa unei minime documentări şi care exclud – intenţionat sau nu – trăsături definitorii, dar deranjante pentru unii, din portretul luptătorilor. Cel mai des e omisă apartenenţa lor la Biserică şi credinţa lor în Hristos, care în ochii românului cosmopolit dă prost. E mai interesant pentru ei un luptător care trage neobosit din ţigară, ascultă jazz la un radio improvizat, îşi omoară plictiseala pribegiei cântând şi îşi descarcă gloanţele prin munţi ca-n jocurile pe calculator.
Probabil vor mai trece ani buni până când această pagină de istorie va fi relatată cu onestitate şi fără patimi. Până atunci, pomeniţi-i pe „bandiţi“ ca pe părinţii, fraţii sau bunicii celor de lângă voi, ca pe unii care vor fi şi greşit – ca fiecare om pe care-l ştii – dar care probabil au jertfit mai mult decât putem înţelege pentru a-şi apăra credinţa în Hristos şi libertatea. Istoria va decide cât a contat lupta lor. Până atunci, Biserica îi cinsteşte la Sfânta Liturghie ca pe „cei care au murit în lagăre şi-n închisori, pentru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti“



7 ani în munţi
Din grupul de rezistenţă făceau parte 12 oameni – studenţi, profesori, ţărani, dar lor s-au alăturat pe parcurs şi alţii. Pentru ei şi familiile lor, instaurarea comunismului însemna pierderea proprietăţii, tradiţiei şi libertăţii. Nu în ultimul rând au luptat pentru a-şi apăra credinţa în Dumnezeu, deşi sistemul ateu avea să-şi arate cu adevărat colţii ceva mai târziu.
În 1948, după o serie de arestări ale tinerilor care s-au exprimat împotriva noii conduceri, partizanii s-au retras în munţi şi sperau să poată interveni pentru schimbarea regimului comunist din România. Grupuri similare au existat în mai multe zone ale ţării. Fiecare grup acţiona independent şi nu aveau decât legături slabe. În zona Făgăraşului, a fost consemnată una din cele mai de durată rezistenţe împotriva comunismului. Grupul de pe versantul Nordic – banda Haşu-Gavrilă, cum apare în documentele Securităţii, a rezistat 7 ani, cu sprijinul unei ample reţele de sprijin în satele din jur. Pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş a acţionat grupul condus de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Membrii acestui din urmă grup – între care o femeie şi copilul pe care l-a născut în munţi – au fost prinşi abia după 9 ani de căutări.
Sute de oameni din satele dimprejur îi ajutau cu mâncare, haine, informaţii şi muniţii. Cei din munţi coborau des în sate, unde erau primiţi de unii şi turnaţi de alţii. Iernile şi le petreceau de regulă în munte, în bordeie săpate în pământ. Alături de un radio cu galenă la care ascultau ştirile, aveau Biblia şi o carte de rugăciuni. Un sprijin deosebit de important l-au primit de la cabanieri şi ciobani. Nu puţini dintre aceştia au fost arestaţi şi bătuţi crunt pentru că au refuzat să-i trădeze. Tot alături de ei au fost unii preoţi, care i-au purtat în taină în rugăciune şi care au păstrat legătura cu familiile lor. Eugenia Comanici, soţia luptătorului Gheorghe Haşu, îşi aminteşte că în timp ce era dusă la Securitate, iar copiii rămâneau în leagăn singuri, comunica prin semne cu o vecină care îi transmitea preotului să se roage pentru ei. Grija lui Dumnezeu era unica certitudine în timpul anilor de teroare, iar rugăciunea – singura evadare. Atât pentru cei din munţi, cât şi pentru cei care suportau mânia furibundă a miliţienilor, nevoiţi să scrie noi şi noi rapoarte în care-şi justificau eşecul în lupta împotriva rezistenţei.

Ciocniri cu Securitatea
În toată perioada, efective impresionante ale Securităţii au fost trimise în zona Făgăraşului pentru a-i prinde pe partizani. Ion Gavrilă Ogoranu, care după ’90 a studiat arhivele Securităţii, notează că au fost consemnate oficial 108 acţiuni separate ale Miliţiei şi Securităţii în perioada 1950-1956.
Primul conducător al grupului de rezistenţă de la Făgăraş, Andrei Haşu, a fost ucis în noaptea de Bobotează a anului 1952, în satul Voivodeni, după ce un sătean l-a pârât la Securitate. Trupul însângerat a fost atârnat în faţa Căminului Cultural pentru a fi pildă celor care vorbeau împotriva regimului. Sătenii, dar şi copiii de şcoală, au fost duşi să-l vadă pe „Baciu”, cum era cunoscut Andrei. A fost o victorie a Securităţii exploatată pentru a semăna teroare în zonă. Fratele mai mic al lui Andrei, Gheorghe Haşu (cunoscut ca Ghiţă al Rucăreanului) era şi el membru al grupului, dar a fost prins şi executat abia în 1957.
În toată această perioadă, Munţii Făgăraşului au devenit loc de confruntare între Securitate şi partizani. Zeci de dube negre forfecau satele de la poalele munţilor zi şi noapte în căutarea celor care îi sprijineau pe luptători. Sute de oameni au fost arestaţi, torturaţi şi interogaţi doar pentru că le-au dat o haină sau o bucată de pâine. Mulţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie sau trimişi la Canal. Furia ofiţerilor de Securitate se îndrepta în special către familiile celor din munţi, care au refuzat sistematic să ofere informaţii. Bărbaţi laolaltă cu femei şi copii au fost bătuţi fără motiv pe stradă şi urmăriţi ani în şir. În casele lor au fost instalate microfoane şi au fost cumpăraţi cei mai apropiaţi ai familiilor. Copiii au fost exmatriculaţi din şcoli, femeile au fost date afara din serviciu, bătrânii au fost bătuţi până la mutilare. Rude sau vecini, pretinşi preoţi dar şi străini aduşi din alte zone sub diferite pretexte au fost trimişi să afle informaţii despre cei din munţi. Între timp, elicoptere militare cu reflectoare erau trimise să măture munţii pe timp de noapte în căutarea „bandei“. Ziua, zeci de soldaţi cu câini dresaţi bătătoreau cărările munţilor. Au avut loc ciocniri repetate între cele două tabere, dar niciunul dintre cei din munţi nu a murit în timpul luptelor cu Securitatea. Au fost însă pe rând vânduţi de oameni care au cedat presiunii sau care au fost tentaţi de avantajele promise. Unii au cedat de frică, pentru că n-au mai suportat teroarea, alţii s-au oferit să devină turnători şi şi-au negociat cu sânge rece „salariul“.

Un singur fugar: Ion Gavrilă Ogoranu
Ultimii membri ai grupului de rezistenţă au fost arestaţi cu ajutorul unor informatori în 1957 şi executaţi la Jilava. Singurul care a reuşit să scape, ascunzându-se 21 de ani, a fost Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului. Era ascuns în momentul în care au fost arestaţi ultimii membri ai grupului sub pretextul plănuirii unei fugi în Grecia, organizate de fapt de un informator al Securităţii. Arestat abia în 1976, Ogoranu va fi eliberat în scurt timp, ca urmare a intervenţiei diplomaţiei străine. Trăise 21 de ani ascuns şi ocrotit în gospodăria Anei Săbăduş din satul Galtiu, judeţul Alba – văduvă cu doi copii mici, care i-a devenit apoi soţie. Primul ei soţ a fost tot un luptător împotriva comunismului, studentul la Medicină Petru Săbăduş, ucis în bătaie la închisoarea Gherla, în 1952. Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, după ce şi-a scris memoriile în volumele Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Soţia lui, Ana, i s-a alăturat repede – a murit la două luni după „Bădia”, cum mai era cunoscut Ogoranu. Deşi a fost urmărită permanent de Securitate, închisă şi anchetată, Anei Gavrilă Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Nu e singura în această situaţie – soţia lui Gheorghe Haşu a fost forţat divorţată printr-un proces intentat de Securitate, în speranţa că „banditul“ va apărea la proces şi va fi prins. Eugenia Comanici, văduvă înainte de 30 de ani, şi-a crescut cei doi copii între anchete ale Securităţii şi marginalizarea socială. După ‘90, în urma unui proces dureros de câţiva ani cu statul român, nu şi-a redobândit numele soţului şi nici calitatea de urmaş al unui deţinut politic.

Condamnaţi la moarte
Ultimii membri ai grupului din Munţi au fost arestaţi în 1957. În urma unui pseudo-proces în timpul căruia nu au avut de fapt niciun drept, au fost executaţi în noaptea de 20 noiembrie 1957 în Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava.
O notă a securităţii din 3 august 1957 notează reacţiile „bandiţilor“ la comunicarea sentinţei de condamnare.

M.A.I. Regiunea Stalin 03. 08. 1957, ora 21:30 TELEGRAMĂ Către M.A.I. Bucureşti, direcţia a III-a Strict secret Raportăm starea de spirit manifestată de membrii bandei Gavrilă şi de legăturile lor cu prilejul dării sentinţelor. Chiujdea Ioan, la comunicarea sentinţei nu a făcut nici o obiecţiune, a semnat cererea de recurs afirmînd: „Mulţumesc, să trăiţi!”. Haşu Laurean, a afirmat că s-a aşteptat la această condamnare, a semnat cererea de recurs, solicitând apoi lămuriri suplimentare, în sensul dacă va putea participa la judecarea recursului, şi ce ar mai putea face în acest scop. Secretarul Tribunalului i-a făcut cunoscut că nu va putea fi de faţă la judecarea recursului, însă va fi anunţat de rezultatul judecării. Novac Ioan, a afirmat că nu a comis nici o crimă. Alte afirmaţii nu a făcut. Haşu Gheorghe, la comunicarea sentinţei a afirmat zâmbind: „Ce să-i faci!” apoi a semnat cererea de recurs. Metea Victor, a afirmat „Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine la moarte decât 15-20 de ani în puşcărie, pentru a nu mai fi chinuit!” Şi-a exprimat apoi regretul pentru faptul de a nu fi cerut personal condamnarea la moarte, atunci când i s-a dat ultimul cuvânt. În continuare a afirmat că „De ce, aşa cum a spus Bulganin despre coexistenţă, comuniştii nu au putut trăi cu ei anticomuniştii? Nu am primit nimic de la regimul acesta, am fost scos din liceu, nu am primit servici, era urmărit şi tatăl meu care era socotit chiabur, fuga mea însă nu s-a datorat acestor cauze, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine.” Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. N-a semnat cererea de recurs. (…)
Din primul lot, restul de elemente nu au avut manifestări sau alte atitudini deosebite. Din cel de-al doilea lot, a avut manifestări preotul Dascălu Cornel, care cu ocazia dării sentinţei a afirmat că în conştiinţa sufletului său este împăcat, că ceea ce a făcut, a făcut bine, încheind cu cuvintele: „Frumos dar mi-aţi făcut. Vă mulţumesc! Era ziua mea!”

„Am simţit cuvintele Domnului”

Am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Fragment din Testamentul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşean, scris în Săptămâna Mare a anului 1954, în Muntele Buzduganu (Documentul a fost găsit de Securitate şi e păstrat în arhivele CNSAS)

Material realizat de Oana Dobrin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Ritmul casei

Ritmurile vieţii de familie includ rugăciunea şi hrana, grijile zilnice şi sărbătorile, respectarea obligaţiilor de muncă şi de instruire şi administrarea casei. Ritmurile ajută la crearea confortului din casă şi permit ca timpul să fie folosit cât mai util. Ele permit disciplinarea trupului, a sufletului şi a duhului omului.
Copiii se obişnuiesc cu ritmul vieţii şi cu disciplina, când sunt respectate cu stricteţe orele de rugăciune şi de masă. Mesele neregulate, adică gustările luate în momentele când ţi s-a făcut foame sau imediat ce în casă a apărut ceva gustos, se răsfrâng negativ nu numai asupra sănătăţii trupeşti a copilului, cât mai degrabă asupra minţii şi sufletului lui: astfel el nu va învăţa să se controleze, să-şi înfrâneze poftele, să se concentreze pentru un timp îndelungat asupra unui anumit obiect, chiar dacă acest lucru poate fi o simplă joacă.
Nu vom reuşi să obişnuim un copil să postească, dacă îi permitem să mănânce când vrea el. Dacă doriţi, mâncarea regulată înseamnă începutul vieţii ascetice.
Se permite a mânca numai la masă. Masa va începe şi se va termina cu rugăciunea. Odată cu obişnuinţa rostirii rugăciunii la fiecare masă, omul se obişnuieşte să se roage de fiecare dată când începe un lucru nou.

Pr. prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Farmacia Domnului: fasolea verde

Fasolea verde este o legumă foarte valoroasă. Este uşoară, bine suportată chiar de diabetici, artritici sau cei care au o digestie grea. Cu cât este mai tânără, fasolea este mai uşor de digerat.
Fasolea verde conţine vitamina A, complexul de vitamine B, vitamina C, săruri minerale – potasiu, calciu, fier. Pentru că are foarte puţine calorii, este eficientă în curele de slăbit.
Este diuretică, depurativă, antiinfecţioasă şi constituie un bun stimulent nervos, tonic hepatic şi pancreatic; scade uşor glicemia. Ajută în afecţiuni ale rinichilor, surmenaj, depresii, astenie, boli de inimă, insuficienţă hepatică, reumatism, diabet, hidropizie. Este foarte indicată şi persoanelor aflate în convalescenţă. Scade colesterolul, de aceea pentru persoanele cu astfel de probleme (şi nu numai) este recomandat un consum aproape zilnic, mai ales în sezon, în combinaţie cu diferite legume.

Natalia Corlean

Fasole verde la borcan

Pe parcursul verii ne putem bucura din plin de beneficiile oferite de fasolea verde. Trebuie să ne gândim însă şi la perioada când nu vom mai putea face acest lucru, aşa că vă oferim o metodă foarte simplă de conservare a fasolei verzi. Aveţi nevoie doar de:

• - fasole păstăi
• - apă
• - aspirină

Fasolea se spală, se curăţă şi se rupe bucăţi, cât de mare vă place. Se aşează bine în borcane de sticlă de 800 g. Acestea se umplu cu apă, se adaugă în fiecare câte o aspirină, apoi se strânge bine capacul. Borcanele se fierb în duns 25-30 de minute.

Reţetă oferită de doamna Maria Boieru din Bucium

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Anotimpuri – Vara

Crăiasă Caldă, te-ai gătit de ducă

Şi sora ta mai rece stă să vină,

Nici ploi păgâne şi nici soare aspru,

Nu ai cernut pe-a noastră vină

Grumazul l-ai plecat, Tu, cu sfială.

Obrazul l-ai întors fără cârtire,

’Naintea noastră te-ai smerit, Domniţă,

Nu te-ai uitat la nedreptatea noastră

N-ai ispitit pe Sora Ta mai mică

Şi ai crescut toţi pruncii Dânsei,

Şi bobul ce l-am pus în brazdă,

Şi of-ul ce l-am pus în silă

Domniţa Ruginie stă, prea-blândă,

Adună şi ce am sădit aiurea,

Se leapădă de tot ce-i răutate,

Ne spală iar cu a sa milă

Iar Doamna Albă, care o s-apară,

Cu pătură de nea şi dulci colinde,

Va curăţi a noastre fapte rele,

Ca darul să-l putem lăsa în iesle.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011