Măslinii celor doi pustnici

La Miazăzi, într-o ţară depărtată, trăiau doi pustnici, care sădiseră fiecare câte un măslin. „Doamne Dumnezeule, se rugă cel dintâi, trimite ploaie binefăcătoare, ca să prindă pomişorul meu rădăcină!”
Şi Dumnezeu trimise ploaie.
„Acum îmi trebuie soare! – se rugă iarăşi cucernicul călugăr. Stăpâne, Doamne, înseninează cerul!”
Şi Dumnezeu trimise razele soarelui să încălzească pământul.
Peste câtva timp, călugărul se gândi: „Ce bine ar fi să vină puţin ger, să se întărească coaja măslinului meu. Părinte Ceresc, trimite-mi ger!”
Şi Dumnezeu trimise ger. Şi iată că, a doua zi, măslinul era acoperi cu o promoroacă argintie… şi pieri.
Pustnicul intră mâhnit în chilia fratelui său.
- Frate, iată măslinul tău e verde, frumos şi înflorit; al meu a pierit. Şi cât m-am rugat eu pentru el!
- Şi eu m-am rugat, fratele meu – răspunse călugărul – dar am pus pomişorul meu în mâna Tatălui Ceresc, căci m-am gândit: Acela Care a făcut cerul şi pământul, Care a poruncit: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori!”, Acela va şti mai bine decât mine ce-i trebuie pomişorului meu; astfel că eu n-am dat Dumnezeului meu sfaturi; nu I-am cerut să facă ce vreau eu, ci m-am rugat: „Părinte, ia măslinul meu în sfântă paza Ta!”.

Pr. Iosif Trifa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011