Editorial: Cum nu vrem să fim…

Nu vrem să fim în multe feluri. Nu vrem să fim săraci, bolnavi sau mai puţin înzestraţi. Aproape nimeni nu-şi doreşte să nu fie la modă la fel cum nu-i surâde ideea de a se da jos dintr-o maşină ordinară. Şi lista ar putea continua. Dacă închidem un ochi, am putea considera că modul acesta de a privi lucrurile e normal. Şi asta cu atât mai mult cu cât firea omenească e zidită pe a spune „nu” durerii şi „da” plăcerii.
Numai că adesea nu dispunem de acea calitate a discernământului, care este desăvârşirea libertăţii (aşa cum libertinajul este o libertate acoperită de „rugină”, discernământul este o libertate curăţită de depuneri). Astfel câştigă tot mai mult teren decizia neclară şi incorectă. Nu mai alegem între ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ci între ceea ce ni se pare că este bine şi ceea ce ni se pare că este rău. Şi uite aşa omul cumpără ţigări şi alcool chiar dacă ştie că dăunează grav sănătăţii, bea tot felul de sucuri despre care ştie că ar macera o fleică de carne în 24 de ore, munceşte duminica, înjură, cumpără otrăvuri împotriva naşterii de prunci chiar dacă ştie că toate acestea sunt păcate. E un fel de goană de-liberată după plăcere. Libertatea bolnavă este un soi de combinaţie ciudată între neîncredere şi risc. Un fel de „ce-o fost o fost şi ce-o fi ‘om vedea”. E ca atunci când circuli noaptea cu maşina şi din sens opus îţi vin maşini cu faza lungă şi speri că timp de câteva fracţiuni de secundă cât eşti orbit să nu fie nimeni şi nimic pe marginea drumului. Un fel de „fie ce-o fi”.
De aceea nu tot ce nu ne dorim este rău şi nu tot ce ne dorim este bun. Şi un început pentru a discerne clar între bine şi rău ar putea fi înlocuirea lui „fie ce-o fi” cu „facă-se voia Ta”. Atunci o altă lumină este proiectată asupra valorilor vieţii. „Întru lumina Ta vom vedea lumina”. Dar până să ajungem aici poate că n-ar fi fără folos să ne asumăm neîncrederea şi riscul în sens invers faţă de ce am făcut până acum. Adică să zicem „fie ce-o fi” şi încercând să postim, să răbdăm insulte, să mergem la Slujbe… să fim sfinţi.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

(1) Sfânta Scriptură

Biserica ne învaţă că există două moduri de transmitere a adevărurilor despre Dumnezeu: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Ambele au acelaşi izvor, Dumnezeu, şi acelaşi conţinut de credinţă. Dar se deosebesc ca formă de exprimare, în sensul că Sfânta Scriptură a fost fixată de la început în scris, prin cărţile scrise de autorii sfinţi sub inspiraţia lui Dumnezeu, iar Sfânta Tradiţie a circulat mai întâi pe cale orală şi abia mai târziu a fost scrisă.

Scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt
Sfânta Scriptură a fost scrisă sub insuflarea Sfântului Duh care a luminat minţile unor bărbaţi aleşi ca să priceapă cuvântul lui Dumnezeu şi pe care El i-a păzit ca să nu greşească în scrisul lor.

Cartea sau cărţile?
Termenul „biblie” vine din grecescul „ta biblia” care se traduce prin „cărţile” (nu „cartea”) deoarece Biblia este o colecţie de mai multe cărţi sfinte. Ea cuprinde două mari părţi: Vechiul Testament (alcătuit din 39 de cărţi canonice şi 13 necanonice) şi Noul Testament (alcătuit din 27 de cărţi canonice). Vechiul Testament cuprinde cuvântul lui Dumnezeu către oameni înainte de venirea Domnului Hristos, iar Noul Testament cuprinde adevărul revelat de către Mântuitorul Hristos. Ea este o carte unitară, deşi a fost scrisă în răstimp de aproape 1600 de ani şi compusă din 66 de carţi scrise de aproape 40 de autori care au avut condiţii sociale diferite. Biblia este şi „carte” şi „cărţi”, pentru că deşi este alcătuită din mai multe cărţi, acestea formează un tot unitar, asemeni unei singure cărţi.

Cea mai citită şi cea mai tradusă carte
Datorită conţinutului său accesibil oricărui om, Sfânta Scriptură a fost tradusă în peste o mie de limbi şi dialecte, nici o altă operă profană sau religioasă nereuşind să o egaleze. Influenţa Bibliei a pătruns în toate preocupările culturale şi artistice ale omenirii, dând naştere multor capodopere inspirate din paginile ei.
Sfânta Scriptură îmbină între coperţile sale diferite genuri de scrieri: istorie, profeţii, epistole, legi sau învăţături moral-religioase etc. şi acoperă toate problemele existenţiale umane, legate de Dumnezeu şi lume, de om şi viaţa veşnică, de creaţie şi cădere în păcat, de femeie şi bărbat, părinţi şi copii, ură şi iubire, înţelepciunea umană şi misterul lumii, rugăciune, jertfă, bucurie şi suferinţă, iubirea de aproapele, demnitatea umană, egalitatea tuturor oamenilor, solidaritatea. Toate acestea şi faptul că Sfânta Scriptură nu este un produs al omului, ci o lucrare a lui Dumnezeu care l-a inspirat pe om, fac din Biblie o carte a tuturor timpurilor şi a tuturor oamenilor.

Mereu actuală
Spre deosebire de celelalte cărţi ale umanităţii, care oricât ar fi de geniale se învechesc, se demodează, îşi pierd valoarea, Sfânta Scriptură rămâne veşnic actuală. Nu există om, oricât de simplu sau de învăţat ar fi, care să nu găsească ceva folositor, ziditor, în paginile ei.
Sfânta Scriptură poate fi citită de oricine, dar nu poate fi tâlcuită (interpretată) decât de Biserică, prin slujitorii ei.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Sfântul Siluan Atonitul – sfântul smereniei

În arhivele care se păstrează la Mănăstirea Sfântului Panteleimon din Muntele Atos se găsesc următoarele însemnări legate de viaţa acestui sfânt ortodox al secolului nostru: „Părintele Siluan, schimonah. Numele civil: Semion Ivanovici Antonov, ţăran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk. Născut în 1866. Sosit la Sfântul Munte în 1892. Monah în 1896, schimonah în 1911. Ascultări: la moară, la Kalamareia (moşia Mănăstirii situată în afara Atosului), la vechiul Russikon, la economat. Decedat la 24 septembrie 1938”. Ce puţine însemnări rămân din viaţa unui sfânt! Şi cât de pilduitoare sunt pentru noi, în măsura în care putem să le pătrundem adâncimea duhovnicească.

Ţăran din gubernia Tambov. Familia de ţărani în care a crescut sfântul Siluan trăia după tradiţia ortodoxă pravoslavnică, împlinind toate rânduielile creştineşti. Această familie a fost numeroasă şi era constituită din părinţi, cinci băieţi şi două fete. Încă din copilărie a asistat la confruntarea apărută în spaţiul rus între credinţa ortodoxă tradiţională şi ateismul bolşevic – susţinut de o parte a intelectualităţii şi de meşteşugari.
A trăit viaţa de tânăr în vremurile tulburi de început de secol şi a avut patimile unui rus autentic - a mâncat odată o omletă din 50 de ouă, obişnuia să bea 3 litri de votcă şi a bătut un tânăr din sat până i-a zdrobit pieptul.
La vârsta adolescenţei a început să lucreze pe moşia prinţului Trubeţkoi în construcţii, ca dulgher. Aici a început să-şi pună întrebări legate de credinţă, mai ales în momentul în care una dintre bucătăresele de pe moşie s-a întors dintr-un pelerinaj şi a început să le povestească tuturor despre sfântul zăvorât Ioan Sezenovski (1791-1839) şi despre minunile pe care le înfăptuia. Gândul care i-a încolţit în minte a fost cel care mai târziu l-a ajutat să se adâncească în apele limpezi şi adânci ale credinţei creştine şi ale smereniei umane – „Dacă e sfânt, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi că nu trebuie să străbat tot pământul ca să-L găsesc”. De aceea, la vârsta de 19 ani a vrut să plece la mănăstire. Tatăl lui nu i-a permis şi l-a îndemnat ca mai întâi să îşi îndeplinească datoria de cetăţean şi să termine stagiul militar. După ce a terminat perioada serviciului militar, s-a dus la părintele Ioan din Kronstadt să ceară blagoslovenie pentru a pleca la mănăstire - „Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă ţină.” De asemenea, părintele Sofronie Saharov relatează în scrierile despre viaţa sfântului Siluan că acesta a avut un vis în care era înghiţit de un şarpe. Şi a început de frică să se roage. Aşa i-a apărut Maica Domnului, care l-a mustrat pentru viaţa pe care o ducea, care l-a ajutat să conştientizeze starea de păcat în care se afla şi care l-a ocrotit de atunci înainte ca o maică iubitoare.

Sosit la Sfântul Munte în 1892. După ce a fost la sfântul Ioan din Kronstadt, a luat câteva bucăţi de pânză şi alte cadouri pentru Mănăstirea Panteleimon şi s-a îndreptat cu tot sufletul către locul mântuirii lui – Sfântul Munte Atos. Sfântul a mărturisit că din ziua în care părintele Ioan din Kronstadt se rugase pentru el, „flăcările iadului n-au încetat să vuiască” în jurul lui, oriunde s-a găsit – „în tren, la Odessa, pe vapor, şi chiar la Muntele Atos, în Mănăstire, la Biserică, pretutindeni”.

Monah în 1896, schimonah în 1911. După ce ajunge la Mănăstirea Russikon (Sfântul Panteleimon), părintele duhovnic îl dezleagă de toate păcatele şi îl primeşte ca frate în comunitatea monastică. Aşa cum se obişnuieşte în viaţa monahală, dar şi în cea creştină, cea mai grea luptă este cea cu gândurile. Povăţuit să spună rugăciunea lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! - monahul Siluan primeşte într-o seară rugăciunea neîncetată în inima lui, în timp ce se ruga în faţa unei icoane a Maicii Domnului. De atunci, rugăciunea a început să ţâşnească în inima lui zi şi noapte, rodind smerenia, dragostea şi pocăinţa în viaţa ascetică şi simplă a sfântului aghiorit. A trăit şi o perioadă de încercare, fiind părăsit de harul dumnezeiesc, prin pierderea rugăciunii lui Iisus. În această perioadă a început luptele cu demonii – unii îi spuneau „De acum eşti un sfânt”, alţii îi ziceau „Nu te vei mântui”. Aceşti demoni îl conduceau spre extremele vieţii duhovniceşti, dormea o oră jumătate sau două pe noapte, se ostenea cu munca, nu se întindea niciodată în pat, plângea mereu; astfel, s-a îndreptat spre o stare de deznădejde şi de epuizare a puterilor fizice. La capătul agoniei acestor lupte, în paraclisul de la moară, Hristos i S-a arată în icoană şi, de atunci, a ajuns la o stare de har, de bucurie duhovnicească.

Ascultări: la moară, la Kalamareia (moşia Mănăstirii situată în afara Atosului), la vechiul Russikon, la economat. A vieţuit în obştea monahală rusă cu simplitate şi cu dragoste pentru fraţii lui, povăţuindu-i spre rugăciune şi nejudecarea aproapelui. În perioada în care a fost iconom s-a rugat pentru cei care îi erau încredinţaţi, le-a purtat toate durerile, suferinţele şi bucuriile. Avea darul vederii înainte şi, de aceea, era foarte căutat de pelerini şi de credincioşi. Mulţi fraţi din Mănăstire îi criticau pe intelectualii şi pe profesorii care mergeau după sfaturi la sfântul Siluan. Ei spuneau că merg la un ţăran care are două clase şi care nu ştie nimic. Aceştia răspundeau „nu ştie nimic, dar le face pe toate. Alţii ştiu totul, dar nu fac nimic”.

Decedat la 24 septembrie 1938. Sfântul a petrecut viaţa pământească trăind iubirea fără limite a lui Hristos faţă de toţi semenii. Pentru el, îndeplinirea poruncii iubirii vrăjmaşilor însemna statutul de creştin. Ajunsese să îi iubească şi pe ateii bolşevici din Rusia, la fel cum sfinţii din închisorile noastre comuniste ajunseseră să îi iubească pe călăii lor. „Dumnezeu e Iubire, şi în sfinţi Duhul Sfânt e Iubire. Rămânând în ceruri, sfinţii văd iadul şi-l îmbrăţişează şi pe acesta în iubirea lor. Cei ce-l urăsc pe fratele lor şi-l resping duc o existenţă amputată şi mutilată. N-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Care e Iubire ce îmbrăţişează toate, şi n-au găsit calea ce duce spre El”.

Dascăl apostolic, stareţ, monah autentic, teolog, sfânt. Părintele Sofronie Saharov, cel mai fidel ucenic al său, l-a făcut cunoscut lumii ortodoxe contemporane pe sfântul Siluan prin scrierile sale şi prin exegeza făcută asupra operei teologice şi a vieţii sfântului.
Mesajul său profetic, exprimat prin sintagma „ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”, semnifică pogorârea creştinului împreună cu Hristos la iad. Cu alte cuvinte, omul contemporan are două posibilităţi - fie să trăiască în lumea modernă împreună cu Hristos („iadul iubirii, iadul pocăinţei”), fie să accepte o existenţă fără Hristos şi fără credinţă („iadul deznădejdii”). Acest îndemn, de a asuma lumea modernă prin iubire şi smerenie, a avut un impact copleşitor deopotrivă asupra lumii ortodoxe şi asupra lumii occidentale. Scrierile sfântului Siluan au fost traduse în aproximativ 15 limbi moderne. Ele sunt considerate scrieri mistice şi profetice pentru lumea zilelor noastre.
În anul 1987, în data de 26 noiembrie, a fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, cu data prăznuirii în 24 septembrie, ziua în care a plecat la Domnul.
„Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atâtea încercări duhovniceşti întărit de Sfântul Duh, nu ne lăsa să fim înghiţiţi de marea lumii acesteia. Fii călăuza noastră, fii povăţuitorul nostru, mijloceşte pururea pentru noi ca să stingem văpaia patimilor, să biruim răul din inimile noastre şi astfel să ne mântuim sufletele”

(Din rugăciunea Acatistului Sfântului Siluan Atonitul)

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Scrisoare deschisă către tineri

Către toţi tinerii nonconformişti, neînţeleşi şi certaţi de părinţi sau bunici, de profesori şi preoţi, şi care nu se simt integraţi în societatea moralist-elitistă a aşa-zişilor „maturi”

De mult timp îmi doream să-ţi adresez câteva cuvinte, câteva gânduri. Poate că în colţul gurii tale a apărut un zâmbet ironic şi mă vei întreba: ”Ce treabă am eu cu tine? Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti! Şi apoi şi tu faci parte din acea grupare a elitiştilor cărora le place să ne dea sfaturi, să ne certe şi să ne judece.” Aş vrea însă să te opreşti puţin din judecata ta. Te rog să te aşezi comod într-un fotoliu sau la biroul tău. Încearcă pentru câteva clipe să te detaşezi de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Încearcă să uiţi de lumile care se învârt într-un mod ameţitor, tinzând fiecare să te atragă spre nucleul ei. Uită de tot ceea ce ţi-a provocat până acum nemulţumire şi revoltă; dar uită în acelaşi timp şi de tot ceea ce ţi-a provocat până acum satisfacţie, fericire şi mulţumire. De fapt, cerându-ţi lucrurile acestea, îţi cer să renunţi la toate prejudecăţile tale, căci numai aşa te poţi bucura de noul pe care vreau să ţi-l aduc în suflet.
Acum sunt sigur că te vei întreba ce motive am eu să-ţi adresez aceste cuvinte. E simplu. Şi eu am fost la vremea mea ca şi tine: uneori neînţeles, uneori certat, uneori neintegrat în anumite structuri ale societăţii în care trăiam. Lăudat şi apreciat de unii, blamat şi judecat de alţii. La fel ca şi tine. Dar am avut bucuria de a avea în jur oameni care au reuşit să clădească în sufletul meu o structură de granit ce nu a mai fost zguduită de atunci niciodată de către nimeni. De ce? Pentru că pe acea structură şi-a clădit casa un prieten, Un Prieten Bun, care nu m-a părăsit niciodată de atunci, rămânând alături de mine cu liniştea Lui, cu pacea Lui, cu binecuvântarea Lui. Ei bine, despre acest prieten vreau să-ţi vorbesc. Se numeşte Hristos.
Ştiu că acum te vei revolta împotriva mea, şi îmi vei spune că nu sunt corect faţă de tine. Eu ţi-am cerut să renunţi la prejudecăţi, la toate lumile pozitive şi negative din jurul tău promiţându-ţi că îţi voi aduce ceva nou, iar eu vin acum cu un subiect atât de învechit. Mă simt acum asemenea Sfântului Apostol Pavel care a vorbit pentru prima oară grecilor din Atena în piaţa din Areopag. Nu ştiu dacă ai cunoştinţă despre acest episod istoric, dar ca să mă conving că înţelegi ceea ce vreau să-şi spun o să-ţi povestesc pe scurt acest eveniment. Sfântul Apostol Pavel, care şi el descoperise imensa bucurie a întâlnirii cu acest prieten drag, pe nume Hristos, a pornit în lume să spună tuturor cât de mulţumit, fericit şi binecuvântat se simte cel care îl primeşte pe Hristos ca şi Prieten în viaţa sa. Ajungând în cetatea Atenei, centrul cultural, economic, politic şi religios al Greciei, a fost surprins de mulţimea templelor închinate numeroaselor zeităţi ale Panteonului grecesc. Dar cel mai impresionat a fost de un templu care era închinat „Dumnezeului necunoscut”. Adunându-se mulţime multă în piaţa din Areopag, el a început să le vorbească atenienilor, lăudându-i pentru religiozitatea lor, dar mai ales apreciindu-i pentru faptul că au ridicat şi un altar în cinstea „Dumnezeului necunoscut”, despre care el a venit să le vorbească, ca unul care-l descoperise, care se întâlnise cu El. Atenienii erau uimiţi de cuvintele lui. Până la un moment dat. În clipa în care Apostolul a spus că le vorbeşte de fapt despre Hristos care a înviat din morţi, atenienii s-au revoltat spunând: ”Despre aceasta te vom asculta altădată”.
Cred că şi voi acum gândiţi la fel ca şi atenienii de atunci, zicând în sinea voastră: ”Dacă ştiam că despre aceasta vrei să-mi vorbeşti, mai bine o lăsam pe altă dată”. Într-o oarecare măsură te înţeleg. Pentru că, într-adevăr, despre acest Hristos ţi s-a vorbit de multe ori. Ţi-au vorbit bunicii sau poate părinţii când erai mic, forţându-te să stai nemişcat în genunchi şi să te rogi Lui, în vreme ce ei nici nu-L băgau în seamă. Doar tu, micuţ fiind, în genunchi stând, cu mânuţele împreunate, încercai să-L chemi să vină la tine, în vreme ce ei, cei mari, îl alungau cu nepăsarea lor. Mai târziu, când ai început şcoala, profu` sau profa` de religie îţi vorbea despre un Hristos care a existat demult, cândva. Te punea să înveţi despre acest Hristos şi nu să înveţi împreună cu Hristos. Învăţai despre ceva, nu despre Cineva. Iar lucrul acesta te făcea să înveţi fără să cunoşti, să cauţi fără să descoperi. Hristos devenea ceva banal, o simplă noţiune, nicidecum o persoană reală. Apoi forţat de împrejurări, sau de curiozitate ai deschis uşa bisericii unde sperai să te întâlneşti cu El. Dar de multe ori şi aici îţi întrerupeai căutarea, pentru că întâlneai atitudinea unei doamne mai în vârstă, care găsea motive să te distragă de la întâlnirea cu El: ”nu te aşeza acolo…, stai în genunchi…, de ce te-ai îmbrăcat aşa…, nu mai întoarce capul…“ etc. Ba mai mult, nici din cuvântul preotului n-ai înţeles mare lucru, pentru că şi el se pierdea de multe ori în teologii filosofice sau moralizatoare, uitând să-ţi arate cum să te întâlneşti în mod real cu acest Hristos Viu, cu acest Prieten de nădejde, cu însuşi Dumnezeu.
Ce să mai spun de momentul în care ai intrat în mijlocul societăţii desacralizate... Aici numele lui Hristos mai este doar pe buzele celor care-I neagă existenţa, sau în gura celor care se jură sau, mai rău, îl înjură. Şi atunci, nemaiavând puterea de a-L mai căuta, te dai şi tu de partea nonconformiştilor prieteni, găsindu-ţi refugiul în baruri şi discoteci până spre dimineaţă, în faţa internetului sau în alte locaţii publice, spre supărarea dusă până la exasperare a părinţilor şi a bunicilor conservatori şi ale celorlalte instituţii educativ-morale.
Dar vreau să cred că tu, cel ce ai citit până la capăt aceste rânduri, nu te laşi prins în capcanele ispititorului care nu te-a lăsat până acum să te întâlneşti cu Hristos. Nu vreau să cred că nu eşti un luptător, aşa cum încerci să dovedeşti prietenilor din cercul tău. Şi mai vreau să ştii că nu vreau să te conving de nimic. Doar atât vroiam să-ţi spun, că eu L-am găsit pe Hristos, şi că El m-a îndemnat să-ţi scriu. Şi era să uit. Ţi-a mai transmis ceva: ”Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva îmi deschide, voi intra la el şi voi cina cu el”. Şi închei arătându-ţi calea spre El: roagă-te. E atât de simplu! Doar roagă-te.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Rugăciunea făcută împreună salvează căsnicia

În timp ce numărul căsătoriilor care se termină cu un divorţ este de una la patru (ba chiar una din două în unele ţări), mai multe statistici arată faptul că în cazul soţilor care merg împreună la biserică şi obişnuiesc să se roage împreună acest procent este aproape nul. Iată ce îi povesteşte un preot consilier pe probleme de căsnicie fiicei lui, Caterina, şi soţului ei, Petre, despre rugăciunea comună a soţilor:

Împreună în faţa lui Dumnezeu
Am auzit deunăzi la radio un specialist în statistici susţinând că una din patru căsnicii sfârşeşte prin divorţ. Prezentând şi alte elemente, afirmă că în ceea ce priveşte cuplurile care merg regulat la biserică, procentul căsniciilor destrămate este de 1 la 54, în timp ce la cuplurile care reuşesc doar să facă rugăciunea împreună procentul scădea la 1 la 50. Nu preciza de unde a luat cifrele, dar mi-a dat ideea să fac şi eu o analiză cu elemente din experienţa mea.
Analiza mea este cu aproximaţie următoarea: apreciez că în douăzeci de ani de muncă au venit să mă consulte în problemele lor mai mult de 2000 de cupluri. Numărul acesta îi cuprinde şi pe cei care au venit singuri - doar soţul sau soţia. Şi ţine cont de aceasta: nu mi s-a întâmplat niciodată să mă viziteze cupluri sau soţi singuri, care reuşiseră să se roage împreună. (Au existat puţini, vreo duzină, care spuneau că obişnuiau cândva.) Această este mărturia mea. Pe de-o parte, unul la tot atâtea cupluri consulta psihiatrul. Pe de altă, unul la tot atâtea cupluri divorţează în tribunale. Dar, în conformitate cu experienţă mea, nici un cuplu nu a stricat iremediabil căsnicia, dacă soţii au reuşit ca prin rugăciune să-şi treacă mâinile lor unite prin mâna lui Dumnezeu.

Treptele rugăciunii comune
Permite-mi să-ţi enumăr aici treptele rugăciunii comune, aşa cum am recomandat-o sutelor de cupluri:
1. Cădeţi de acord să dedicaţi în fiecare zi puţin timp pentru a vă întoarce împreună privirile spre Dumnezeu;
2. Procuraţi-vă cărţi de rugăciuni şi însemnaţi-le pe acelea care vi se potrivesc mai mult;
3. Când se apropie ora stabilită, aşezaţi-vă aproape unul de celălalt, fără să vorbiţi, şi unul din voi să citească rugăciunea pe care aţi ales-o pentru acea zi;
4. Discutaţi apoi despre tema concretă la care aţi dorit să se refere rugăciunea voastră. Dacă Petre este preocupat de o problemă de serviciu, este momentul şi ocazia să-ţi vorbească despre ea. Sau, poate tu eşti cea care vrei să-i spui că, la un moment dat, te-a jignit şi că nu poţi să treci peste asta. Poţi cere explicaţii, dacă ai nevoie, dar să nu vă certaţi; pur şi simplu dezvăluiţi-va unul altuia ceea ce aveţi în inimile voastre;
5. Ţinându-vă de mână, aplecaţi capetele şi rugaţi-vă în linişte lui Dumnezeu, aşa cum înţelege fiecare. Va fi mai bine dacă nu o veţi face cu voce tare. Este posibil ca rugăciunea cu cuvinte proprii, spusă cu voce tare în prezenţa cuiva, să va pună într-o situaţie delicată, şi aceasta să vă facă să abandonaţi după primele încercări;
6. Când simţiţi că aţi terminat, spuneţi împreună "Tatăl nostru".

Rugăciunea deschide inima
Pe măsură ce veţi progresa astfel, veţi ajunge la înălţimea ascultării tacite. Încet-încet, sensibilitatea voastră va creşte, până când veţi simţi că rugăciunea nu este modalitatea prin care luaţi ceea ce cereţi de la Dumnezeu, ci modalitatea prin care Dumnezeu vă ţine alături de El. Veţi ajunge să înţelegeţi că rugăciunea nu înseamnă căutare, cerşetorie sau revendicare. Înseamnă mai mult deschiderea inimii noastre către Dumnezeu, care deja bate la poarta ei. Deschiderea aceasta a porţilor, a celor conştienţi şi a celor mai puţin conştienţi, este cea mai înaltă formă a rugăciune. Vei face o descoperire extraordinară când vei simţi că prima mişcare a acestei convorbiri, dintre Dumnezeu şi om, o face Dumnezeu. El caută neîncetat vieţi asupra cărora să se poată pleca, să slăvească astfel pământul cu dragostea Lui.
Ca să învăţaţi să vă rugaţi împreună este nevoie de timp, ca pentru orice lucru bun în căsnicie. Dar merită: Dumnezeu este iubire, şi amândoi credeţi că aceasta este cauza legăturii voastre.

Charlie W. Shedd – „Scrisori Caterinei“

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Maica Siluana vă răspunde:

Ce trebuie să facă doi soţi pentru ca să decurgă normal căsătoria lor?

Irina şi Claudiu

Ei, dragii mei dragi, iată întrebarea!
Aceasta cred că este şi întrebarea pe care şi-o puneau şi Ileana Cosânzeana şi Făt Frumos după nunta aceea mare, mare cu care se terminau basmele. Sau cel puţin aceasta era întrebarea pe care mi-o puneam eu: oare ei cum vor face ca să nu se certe ca părinţii mei? Ce va face Făt Frumos să nu se îmbete şi să n-o bată pe Ileana Cosânzeana aşa cum îşi băteau aproape toţi bărbaţii din satul meu natal nevestele? Multă vreme am crezut că nu e nimic de făcut, că aşa e "normal" şi că tocmai din această cauză se termină basmele la nuntă! Dar a venit vremea în care am aflat ce e normalul şi nădejdea mea a devenit nebună de bucurie!
Ce bucurie să afli că viaţa noastră, viaţa părinţilor mei şi a celor din jurul nostru, nu este o viaţă normală, ci cu totul şi cu totul anormală şi că se poate schimba! Ce bucurie, ce Veste cu adevărat minunată să afli că imposibilul este posibil pentru că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi pentru că Dumnezeu S-a făcut Om ca să ne dea putere să ne facem şi noi dumnezei! Ce bucurie, copii dragi, că voi v-aţi născut şi v-aţi căsătorit într-o vreme în care puteţi trăi o viaţă normală, adică după Norma Care este Domnul Iisus Hristos. Nu aveţi altceva de făcut decât să vă iubiţi şi să trăiţi după poruncile Lui! Să faceţi, cum ne învaţă Măicuţa Domnului la nunta din Cana, "tot ce vă va spune El"! Pentru asta aţi primit har mare şi sfinţitor în Sfânta voastră Cununie! Îndrăzniţi. Lepădaţi toate cele vechi, toate cele moştenite de la părinţi şi naşteţi-vă unul pe altul în iubirea voastră păzită de harul lucrător al Domnului, Mirele nostru Cel ceresc!
Altă soluţie nu cunosc şi nu cred că există!
Curaj şi călătorie cu bucurie pe calea Marelui Post spre Înviere!
Cu dragoste şi încredere.
M. Siluana.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Principii creştine de educare a copiilor

Continuăm serialul consacrat educării creştine a copiilor – sfaturi preluate şi adaptate (cu acordul autoarei) din cartea Raising Godly Tomatoes. Vă reamintim că autoarea, Elisabeth Krueger, este o mamă creştină din Statele Unite care îşi educă acasă cei zece copii. În acest episod: cum trebuie să ne educăm copiii cu dragoste, de ce este necesar să disciplinăm fără excepţie şi care este „secretul” creşterii unor copii plăcuţi, respectuoşi şi credincioşi.

Educaţi cu dragoste

Ţineţi copiii lângă voi şi, atâta timp cât vă ascultă, bucuraţi-vă de ei. Îmbrăţişaţi-i, sărutaţi-i, vorbiţi cu ei şi faceţi lucruri împreună. Faceţi un efort să-i includeţi în activităţile voastre. Zâmbiţi-le când vin să vă vorbească sau să vă arate ceva. Bucuraţi-vă de atenţia lor. Răspundeţi la întrebările puse. Luaţi-i în braţe şi jucaţi-vă cu ei. Lăsaţi-i să se caţere lângă voi în pat şi hârjoniţi-vă împreună. Când vă întreabă: "pot să vin cu tine?" încercaţi să răspundeţi afirmativ. Când vor să vă ajute, lăsaţi-i. Râdeţi cu ei. Glumiţi cu ei. Fiţi interesaţi de ceea ce-i interesează. Arătaţi-vă încântaţi de realizările lor. Arătaţi-le cum să facă diverse lucruri. Bucuraţi-vă împreună cu ei de orice! Cunoaşteţi-i şi lăsaţi-i să vă cunoască. Asta e ceea ce trebuie să faceţi cu copiii voştri 99% din timp.
Ştiu că toate mamele au treburi gospodăreşti de făcut, dar asta nu trebuie să-i excludă pe copii decât dacă este necesar. Faceţi cât de multe puteţi împreună cu copiii voştri. Lăsaţi-i să vă ajute. Învăţaţi-i tot ce ştiţi. Împrieteniţi-vă cu ei. Disciplinarea, dacă e făcută cu înţelepciune, ar trebui să vă ia doar o mică parte a zilei. Educaţia se face cu multă dragoste.

Disciplinează întotdeauna

Dacă vă analizaţi şi descoperiţi că disciplinaţi mult, acest lucru indică faptul că nu vă supravegheaţi copilul şi, în consecinţă, că nu sunteţi consecvent. Puteţi corecta copilul de zece ori, iar apoi să treceţi cu vederea o singură dată, şi veţi pierde tot ce aţi realizat ultimele zece dăţi. Însă dacă îl corectaţi cu consecvenţă de o sută de ori, iar apoi treceţi cu vederea o greşeală minoră, nu vă va lua mult să vă aduceţi copilul din nou acolo unde trebuie. Dar nu uitaţi: întâi trebuie să fiţi consecvenţi de o sută de ori la rând.
Nu vreau să spun că trebuie să vă corectaţi copilul de o sută de ori pentru acelaşi lucru, ci doar de o sută de ori la rând pentru orice neascultare. Trebuie să vă convingeţi copilul că este necesar să vă asculte întotdeauna, şi abia apoi puteţi trece ceva cu vederea. Astfel conştiinţa lui va fi educată în aşa fel încât să se dojenească singur pentru ce a făcut rău, chiar dacă voi nu o faceţi.

Secretul meu

Cineva m-a întrebat care este secretul meu de am crescut nişte copii atât de plăcuţi. Răspunsul a fost: "Spune exact ce doreşti, şi doreşte exact ceea ce spui." Dacă ar fi să mai adaug ceva la asta, ar fi să îţi ţii copiii aproape tot timpul astfel încât să vezi ce fac, să înţelegi ce gândesc şi să-i poţi răsplăti sau corecta la nevoie.
Ca să fiu mai explicită, iată câteva lucruri pe care le am în minte tot timpul în care îmi cresc copiii. Mai sunt şi altele, dar acestea îmi vin în gând imediat. Desigur, nu e nici un secret, ci doar vechile metode trecute cu vederea sau uitate în multe familii azi.

1. Îmi ţin copiii aproape şi îi supraveghez cu atenţie.
2. Mă concentrez pe atitudinea şi caracterul lor mai mult decât pe fapte.
3. Îi învăţ să mă asculte începând de mici - înainte de vârsta de un an.
4. Îi învăţ ce înseamnă cuvântul "NU" şi că trebuie să-mi respecte autoritatea atunci când îl folosesc.
5. Sunt şi îngăduitoare, dar şi corectă. Îi laud şi îi răsplătesc când se comportă bine, îi corectez cu consecvenţă când se comportă rău.
6. Mă aştept să mă asculte de prima data când le spun să facă sau să nu facă un lucru. Nu număr până la trei şi nu dau avertismente repetate.
7. Îi corectez cu câteva consecinţe negative imediate (de exemplu o dojană), de câte ori este posibil, mai degrabă decât să amân consecinţa, cum ar fi retragerea unui privilegiu.
8. Folosesc ocazional demodatul "stai la colţ" sau "stai lângă mine până înveţi să te porţi", dar niciodată modernul "time-out" (trimiterea copilului într-un loc unde să rămână singur pentru un timp).
9. Nu "distrag". (autoarea se referă la obiceiul de a-i distrage copilului atenţia în unele situaţii, de exemplu a-i arăta ceva interesant atunci când acesta face o „criză de isterie”. Acest obicei nu face decât să îl statornicească pe copil în folosirea acestei „tehnici”, prin care chiar dumneavoastră îl învăţaţi că poate obţine atenţie).
10. Niciodată nu trimit copiii în camera lor drept pedeapsă.
11. Nu-mi ies din fire, nu cicălesc, nu mă văicăresc, nu ţip, nu implor, nu mituiesc şi nu "negociez" pentru a obţine ascultarea copiilor.
12. Îmi ţin copiii departe de influenţele negative exterioare cât de mult e posibil, până când ei sunt destul de mari şi pregătiţi pentru a rezista ispitelor pe care le pot întâlni.
Cred în Dumnezeu şi scopul meu ultim în educaţie e să cresc copii evlavioşi, care să crească copii evlavioşi la rândul lor. Iubesc binele şi urăsc răul. Îmi stabilesc standarde pentru copii, potrivite vârstei lor şi plăcute lui Dumnezeu. Încerc să îi determin să fie copii buni şi ţintesc spre asta. Pentru a-i învăţa acest lucru, încerc să-mi includ copiii în tot ceea ce fac şi să fiu un exemplu personal. Caut să am o atitudine iubitoare, blândă şi aprobatoare faţă de copiii mei. Ne bucurăm unii de alţii, ceea ce este posibil odată ce i-ai învăţat să fie respectuoşi şi ascultători.

A consemnat Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Vârsta şi cunoaşterea Scripturii

Încă din copilărie este bine să îi familiarizăm pe copiii noştri cu Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament Dumnezeu îi îndeamnă astfel pe părinţi: “Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi (...) să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli.” (Deuteronom 6: 6,7) Pentru a face acest lucru cât mai eficient, trebuie să ţinem cont de stadiile de dezvoltare ale copilului.

4 – 7 ani

Între 4 şi 7 ani copilul se află în stadiul „gândirii intuitive”, prelogice, imaginative. Înţelegerea copilului este determinată de percepţiile sale (adică de ceea ce vede), şi nu distinge realul de imaginar. La această vârstă Dumnezeu este perceput ca „umanizat” şi este înţeles ca o figură parentală. Părinţii ar trebui să povestească (nu să citească) povestiri biblice, folosind conversaţia şi dialogul.
Activităţi: Selectaţi texte sau fraze scurte pentru memorare şi puneţi întrebări referitoare la ce aţi povestit. Concentraţi-vă pe a numi şi a identifică persoane, locuri şi lucruri. Folosiţi icoane pentru a identifica şi a repovesti istorioarele biblice. Jucaţi mici piese de teatru punându-vă în pielea personajelor, sau folosiţi păpuşi.

8 – 12 ani

Între 8 şi 12 ani se dezvoltă gândirea logică, pot distinge realul de imaginar. Acum ei pot povesti o istorioară de la început la sfârşit şi pot relata despre caractere sau evenimente. Cu ajutor pot găsi şi folosi imagini şi hărţi ale evenimentelor biblice. Activităţi: Arătaţi copiilor cum să găsească o referinţă biblică şi ajutaţi-i să distingă între personajele din Noul şi Vechiul Testament. Acum îi puteţi învăţa cântări bisericeşti legate de diferite evenimente biblice.

După 13 ani

După vârsta de 13 ani se dezvoltă gândirea logică şi abstractă, copilul foloseşte comparaţii şi metafore. Are simţul timpului şi al spaţiului. Poate să facă „linii ale timpului” poate să rescrie sau să transpună evenimente în termenii contemporani. Poate compara un text biblic cu un imn liturgic sau cu un verset despre acel eveniment, făcând paralele şi trăgând concluzii.
Activităţi: Ajutaţi copiii să folosească o comparaţie paralelă între Evanghelii, concordanţe, dicţionare biblice şi comentarii. Încurajaţi-i să folosească psalmi pentru rugăciunea personală şi pentru meditaţie. Dezvoltaţi un program de citire periodică a Scripturii. Arătaţi-le cum să localizeze şi să pregătească textele din Biblie care se vor citi la Liturghie.

Traducere din limba engleză şi adaptare de Psih. Irina Constantinescu,
după un material de Dr. Constance Tarasar

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

10 lucruri de făcut cu copiii (V)

Serialul celor 10 lucruri de făcut cu copiii înaintea vârstei de 10 ani a ajuns la final. În speranţa că v-au fost de folos sau măcar v-au pus pe gânduri, vă dorim mult succes în aplicarea lor pentru că, nu uitaţi, copilul până în 10 ani are neapărată nevoie de interacţiunea cu un adult, de activităţi zilnice care să îi dezvolte mintea si sufletul.

10. Jocuri si explorare

Daţi-i copilului destul timp să exploreze şi să se joace. Nu cumpăraţi jucării - sunt scumpe şi de obicei sunt uitate când apar altele noi. Investiţi în lucruri reale, cum ar fi o maşină de cusut, mici unelte pentru a lucra în grădină sau pentru a construi, cuburi de lemn. Cumpăraţi jucării pentru a explora cu ele (binoclu, microscop, o trusă de chimie etc.) şi nu pentru a fi adorate. Învăţaţi copiii cum să le folosească în mod responsabil şi lăsaţi-le într-un loc accesibil.
Nu lăsaţi copiii la televizor sau la computer. Ei trebuie să se joace în lumea reală, manipulând obiecte şi folosindu-şi toate simţurile (pipăit, văz, auz, miros, gust) şi logica, dezvoltându-şi astfel inteligenţa.
Televizorul şi computerul pot fi unelte folositoare, în anumite circumstanţe, dar sub control, pentru că ele sunt ca focul: un servitor bun, dar un stăpân teribil. Sunt multe motive legitime pentru a ne îndoi de valoarea folosirii lor înainte de vârstă de 10 ani, în special în pregătirea academică clasică.

A consemnat Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Povestea îngeraşilor minunaţi şi a Băieţelului

- Mami, astăzi ce prăjitură prepari? Pot să te ajut cu ceva?
- Dragule, azi fac doar o salată cu fructe de sezon. Adaug şi un compot de struguri... O să mă ajuţi să tai fructele în cubuleţe, imediat. Iar povestea de azi este specială. Ascultă...
Cică era odată, pe când norii storceau litri de suc (natural!) în vase de cleştar, pentru copiii cuminţi şi mai puţin cuminţi, ei bine, a fost o familie... de oameni muţi. Nu erau şi surzi, doar muţi. Şi tatăl, şi mama, şi copiii erau muţi. Se înţelegeau prin semne şi din priviri. Mai greu le era cu alţi oameni, care nu cunoşteau limbajul gesturilor. Cu chiu cu vai, se descurcau şi ei în lume. Printre copiii familiei era şi un Băieţel care şi-ar fi dorit tare mult să vorbească şi care nu era împăcat cu neputinţa sa. Voia să meargă la şcoală, să ridice şi el mâna la lecţie, pentru a da răspunsul corect. Iar colegii lui să nu mai aibă de chicotit din cauza mimicii lui...
Acest Băieţel se ruga în gândul lui, seară de seară, la îngerul păzitor şi la ceilalţi îngeraşi, astfel:

„Îngeraş, îngeraş,
Dăruieşte-mi mie glas,
Să pot spune la copii,
Cuvinţele, poezii!
Îngeraşi, îngeraşi,
Rog şi pentru fraţi un glas,
Pentru tată, pentru mamă,
Să vorbească fără teamă!"

În timp, Băieţelul se împrietenise cu îngeraşii la care se ruga. Uneori aceştia îi vorbeau tainic, numai lui, în toate limbile pământului.
- Nu fi trist, Băieţel, ţi-am dat de la Dumnezeu darul de a înţelege orice limbă, a oricărui popor. Ca să-ţi alinăm suferinţa. Să te rogi mereu, să ai credinţă cu răbdare, şi atunci vei vedea cum dorinţele potrivite ţi se împlinesc! îi spuneau ei.
O perioadă, dorinţa Băieţelului de a putea vorbi i se şterse din minte. Era încântat să poată înţelege graiurile popoarelor. Dar după o vreme, Băieţelului îi reveni tristeţea. El se resemnă cu muţenia lui şi a familiei. La culcare, îngeraşii îl aşteptau, dar îl vedeau cum, apatic (adică fără chef) se acoperea cu păturica. Era o păturică moale, cusută de mama lui. Îşi făcea cruce sub păturică şi adormea. Nu mai stătea la „taclale" cu îngeraşii. Părea că-i uitase.
Ar fi rămas totul învăluit într-o tristeţe... mută, dacă Băieţelul nu ar fi văzut-o pe surioara lui mai mică într-o seară, la culcare, „vorbind" cu îngeraşii.
- Nu mai fi supărată, îi spuneau aceştia. Fratele tău se va linişti. Uite, îndeamnă-l să picteze. Aşa se va bucura şi el, şi cei din jurul lui. Va fi forma lui de exprimare preferată...
Nu fu nevoie ca surioara să îl roage. De a doua zi, Băieţelul trecu la pictură. Primii pe care îi desenă fură îngeraşii, prietenii săi şi ai familiei. În bucuria desenării, Băieţelul uită de toate, exprimându-şi sufletul prin paleta bogată de culori... Surioara i se alătură. De atunci, săptămânal, un perete al familiei fără glas se umplea de exponate ale copiilor... La fel, un panou de pe holul şcolii unde învăţa Băieţelul...
Iar rugăciunea Băieţelului către Dumnezeu şi către îngeraşi se reluă, numai că acesta nu mai cerea ce dorea el, ci să se facă voia lui Dumnezeu. „Căci Tu, Doamne, ştii mai bine ce-mi trebuie şi ce-mi foloseşte...", încheia Băieţelul, înainte de „Amin".
Gata şi povestea, gata şi salata de fructe..., gata şi sfatul!
Azi n-am mai încălecat,
Căci povestea s-a gătat!

Mirela Şova

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Episcopia Ortodoxă Română a Italiei are un sediu la Roma

Pentru că o mare parte a făgărăşenilor continuă să trăiască pe teritoriul Italiei, încercăm să vă ţinem în continuare la curent cu viaţa bisericească a românilor de aici. Duminica de 7 septembrie a fost una deosebită pentru comunitatea românilor ortocşi; nou înfiinţata Episcopie Ortodoxă Română a Italiei are de curând şi un sediu la Roma, unde a avut loc în această zi prima Sfântă Liturghie. La eveniment a participat şi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, iar despre bucuria evenimentului ne vorbeşte Părintele Ioan Lupăştean, de la Departamentul mass-media al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei:

O zi binecuvântată
După instalarea Prea Sfinţitului Siluan Şpan, în luna mai a acestui an, ca şi episcop ortodox în noua Episcopie Ortodoxă Română a Italiei, evenimentul de duminică, 7 septembrie, este continuarea concretă a evoluţiei episcopiei noastre. El are o importanţă deosebită pentru românii plecaţi în Italia la muncă sau la studii. Nu voi putea să exprim valoarea acestei zile, dar voi încerca să transmit cititorilor puţin din duhul acestei sărbători care a avut loc la noul sediu al episcopiei noastre, obţinut de puţin timp.
Pregătirea evenimentului a început cu trei săptămâni înainte, când un grup de credincioşi şi preoţi, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Siluan, au pregătit din toate punctele de vedere acest eveniment şi vă spun că au reuşit să organizeze totul în chip minunat, demonstrând că potenţialul credincioşilor este foarte mare.
Dis de dimineaţă erau deja prezenţi voluntarii, care au asigurat buna desfăşurare a evenimentului. A urmat apoi pregătirea pentru Sfânta Liturghie şi aşteptarea oaspeţilor bisericeşti. Cei doi ierarhi oaspeţi, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Iosif, Arhiepiscop şi Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale şi Prea Sfinţitul Timotei, Episcop al Spaniei şi Portugaliei, au fost întâmpinaţi de Preasfinţitul Siluan şi un sobor de preoţi şi diaconi. A urmat apoi oficierea Sfintei Liturghii, la care au participat în jur de două mii de credincioşi din Roma şi împrejurimi iar răspunsurile la strană au fost date de corul Stavropoleos.

Un punct de referinţă pentru românii din Italia
În timpul împărtăşirii credincioşilor a sosit şi domnul Traian Băsescu. După Sf. Litughie au luat cuvântul Înalt Preasfinţitul Iosif, Prea Sfinţitul Siluan şi Preşedintele României. Î.P.S. Iosif a urat bun venit oaspeţilor şi Preşedintelui, vorbind despre trecutul dificil al comunităţilor de români din Occident: "Drumul nostru, al Bisericii din afara graniţei, până astăzi când vă putem primi, nu a fost foarte uşor, dar vă primim ca oameni ai Învierii".
Prea Sfinţitul Siluan a numit această zi de 7 septembrie „o zi binecuvântată pentru creştinii ortodocşi din Italia, care au primit darul de a putea avea un punct de referinţă demn şi de numărul credincioşilor, dar nu numai, ci şi de calitatea românilor din Italia. Ne propunem să fim un partener valid pentru toţi cei care doresc să promoveze tradiţia, cultura şi tot ceea ce este românesc“, a mai adăugat Părintele Episcop.
Preşedintele României ne-a vorbit despre vizita în Italia, despre parteneriatul dintre Stat şi Biserică, care trebuie să promoveze diverse proiecte culturale şi sociale. Şi-a exprimat dorinţa ca acest sediu să devină un centru de spiritualitate pentru creştinii ortodocşi români din Italia, subliniind că "aici nu suntem musafiri niciunul, aici suntem la noi acasă".
Ziua s-a terminat cu o mică recepţie şi o sărbătoare câmpenească cu produse culinare tradiţionale româneşti.

Colţ de rai
Aflat pe una dintre colinele Romei, într-un cadru care aminteşte de liniştea vetrelor mănăstireşti din România, în mijlocul unui frumos parc de 2,6 hectare, sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei constituie rodul colaborării dintre Guvernul României şi Patriarhia Română care, la solicitarea nou înfiinţatei eparhii, făcută în numele celor peste un milion de credincioşi pe care îi are în grijă, a aprobat şi concretizat subvenţionarea aproape integrală necesară pentru achiziţionarea acestuia. La aceasta se adaugă şi jertfa substanţială a credincioşilor celor 76 de parohii din Italia.
O zi binecuvântată, de o mare importanţă pentru toţi românii care muncesc sau studiază pe teritoriul Italiei. Îi mulţumim Bunului Dumnezeu pentru acest mare dar şi har pe care L-a revărsat asupra noastră, a tuturor.

Pr. Ioan Lupăştean,
Departamentul mass-media al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Sfântul Ierarh şi Mucenic Ciprian, o figură provocatoare în postmodernism

Pentru mulţi, Ciprian este o persoană obişnuită care a trăit în veacul al III-lea după Hristos. Un sfânt ca oricare altul, scris cu albastru în calendar. Un vrăjitor african convertit la creştinism şi care abia dacă se vede puţin din conul de umbră al marilor ierarhi şi dascăli ai lumii de pe atunci. El lipseşte din multe serii de studii patristice, iar dacă este prezent în vreo operă, confirmă doar ceea ce a fost deja demonstrat. Nu are nici pe departe atâtea monografii cum au alţi sfinţi şi teologi. Oare asta să justifice quasi-absenţa sa din evlavia populară? Sau poate faptul că viaţa lui n-are mai nimic miraculos aşa cum de pildă are Sfântul Gheorghe, care a ucis un balaur, sau Sfântul Nicolae, care l-a lovit cu palma pe Arie – de aici şi jordeluţa pe care o primesc copiii în ziua de 6 decembrie – sau Cuvioasa Paraschiva, ale cărei moaşte dacă apuci să le săruţi te vindeci de orice boală. Sau poate că dimensiunile fizice ale operei lui nu sunt vrednice de a fi luate în seamă.
Iată de ce cineva ar putea rămâne uimit când aude că tratatul lui „Despre unitatea Bisericii soborniceşti” rămâne o operă de pionierat în problematica teologică de profil ecleziologic sau că „Despre rugăciunea domnească” este unul din comentariile de referinţă ale rugăciunii „Tatăl nostru”. Iar dacă am mai adăuga că a avut o strânsă colaborare cu papa Ştefan în problema reprimirii în Biserică a celor care au căzut de la credinţă în timpul persecuţiilor lui Deciu şi Valerian şi în problema botezului ereticilor, sau că a făcut distincţii de nuanţă între termeni ca „schismă”, „apostazie”, „erezie”, „confesorat”, mulţi ar intra şi mai mult în ceaţă.
Într-o discuţie amicală pe care am avut-o cu un coleg din facultate pe o temă de literatură teologică comparată, acesta susţinea – comparând dimensiunile operelor lui Ciprian cu ale lui Origen, nu fără o oarecare ironie cordială - că nu ştie dacă se poate scrie o pagină întreagă despre Sfântul Ciprian. Răspunsul a venit pe măsură afirmaţiei: pentru cel care nu ştie e mult să scrie o pagină şi despre Maica Domnului; mintea noastră nu trebuie să fie un pat al lui Procust pentru viaţa şi opera lui Ciprian ci ele ar trebui să fie o măsură de urmat pentru viaţa noastră. Un om - nu numai un sfânt – este mai mult decât ştim noi despre el.
Totuşi, numele Sfântului Ciprian este destul de des vehiculat mai ales în legătură cu trei citate. Simt nevoia să fac o paranteză legată de «istoria citatului», amintind că strămoşul lui mai «depărtat» este sloganul, iar părintele lui, care încă mai trăieşte, este reclama de radio sau de televiziune. Şi atunci, ca şi acum, sunt oameni care mai mult citează decât citesc. E un mod de gândire fragmentar care trădează lipsa de tonus în lectura omului pragmatic-consumist obişnuit «să i se arunce pastile» uşor de reţinut.
Astfel suntem obişnuiţi să auzim „decontextualizat” cuvintele: „Cine nu are Biserica de mamă nu-L are pe Dumnezeu de Tată” sau „În afara Bisericii nu este mântuire” sau „episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în Biserică”. Un fel de lanţ al mântuirii: dacă eşti cu episcopul eşti cu Biserica, dacă eşti cu Biserica eşti cu Dumnezeu şi dacă eşti cu Dumnezeu eşti mântuit. Totul e corect şi complet. Numai că omul erei informaţiei, care mai are şi dorinţa devansării citatului simplu, are şi alte aşteptări dincolo de estetica sonoră a cuvintelor ce din coadă sună bine. Altfel spus: oare n-ar avea un impact mai mare un cuvânt de lămurire care să îmbrace ca o haină frumoasă de sărbătoare trupul rece al unui aforism cu o semnificaţie prea densă? Ce-ar fi, de exemplu, să-i relatezi mai întâi omului despre hirotonirea „urgentă” întru episcop a Sfântului Ciprian – motiv pentru care grupul de ofensivă al invidioşilor prezidat de Felicissimus îl acuza pe episcopul cartaginez că a urcat prea repede scara ierarhiei – şi ce-ar fi să-i spui în continuare omului despre jertfa părintească a acestui om pentru credincioşii săi, cărora n-a încetat să le trimită epistole de încurajare în persecuţii, murind apoi ca martir şi desfiinţând astfel acuzele de laşitate aduse de fiii invidiei şi abia apoi să vii cu cireaşa de pe tort şi să-i spui că „episcopul e în Biserică şi Biserica e în episcop”? Această afirmaţie n-a căzut din cer aşa, pur şi simplu.
Sau înainte de a spune că „În afara Bisericii nu există mântuire”, n-ar fi mai bine şi mai corect să precizezi cele doua categorii de duşmani ai Bisericii la care s-a referit Ciprian episcopul? Să spui omului că vrăjmaşul Adevărului nu era numai păgânul născut păgân, ci şi apostatul şi schismaticul, care sunt creştini căzuţi de la dreapta credinţă. Şi-n felul acesta lucrurile se schimbă un pic. Pentru duşmanii Bisericii din a doua categorie afirmaţia că nu e mântuire în afara Bisericii nu mai sună atât de brut şi exclusivist. Lucrurile merg împreuna, verigă cu verigă. Nu putem să-i lăsăm pe oameni aşa, în suspensie. Şi nici să ne facem o aură de mister din faptul ca oamenii înţeleg mai greu sau deloc concluziile silogismelor noastre, dar fără să le prezentăm premizele.
Aş vrea să mă opresc aici, încheind cu îndemnul ciprianic: „Să ne trezim, cât putem, prea iubiţi fraţi, din somnul vechii neputinţe în care am căzut şi să veghem la păstrarea şi îndeplinirea învăţăturilor Domnului.” Să încercăm să tratăm lucrurile cu toată seriozitatea şi în adevărata lor lumină de context istoric şi conţinutistic, ca în felul acesta să reuşim să propunem o imagine corectă a figurii Sfântului Ciprian şi, poate mai mult decât atât, să reuşim o sporire a luminozităţii pe icoana lui pe nedrept neevaluată la justa ei valoare.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe“ din Părău

Biserica din Părău îţi atrage atenţia încă de la distanţă. Pare foarte mare şi este vizibilă de la câţiva kilometri. Poţi să crezi că e doar o impresie, însă când ajungi lângă ea îţi dai seama că este realitate: e una dintre cele mai înalte biserici din judeţul Braşov. Îţi vine imediat în minte: „Ce frumos!“; aşa este, însă în spatele frumuseţii se află şi mulţi ani de trudă şi jertfă din partea sătenilor, pentru că toate se fac mai greu atunci când lucrarea este mare. Povestea acestui lăcaş de cult ne-o spune părintele Laurenţiu Urian, paroh din 2002, cel care i-a urmat la cârma parohiei părintelui Ioan Dincă (1977-2002):

Au rămas ortodocşi
Originile satului Părău nu sunt cunoscute exact, unii cercetători plasează însă începutul existenţei localităţii cu mult înainte de secolul XIV. Din datele existente rezultă că pe la anii 1760-1762 aici existau un număr de 128 de familii de români de religie ortodoxă.
În urma dezbinării religioase a românilor din Ardeal din anii 1760-1762, credincioşii din Părău au rămas fideli Bisericii Ortodoxe strămoşeşti, neacceptând greco-catolicismul.

Construită cu multă trudă
Din însemnările vrednicului preot Gheorghe Cerbu, întocmite in anul 1872, rezultă că în anul 1755, prin stăruinţa protopopului Stanciu, s-a ridicat în Părău o bisericuţă din piatră şi cărămidă cu o lungime de 11 m şi cu o lăţime de 3,5 m, acoperită cu ţiglă, cu trei clopote, pictată în interior şi care purta hramul “Cuvioasa Paraschiva”. Cei 38 de metri pătraţi s-au dovedit însă a fi neîncăpători, mulţi credincioşi fiind nevoiţi să asculte Sfânta Liturghie pe la ferestre.
Din această pricină, prin stăruinţa preotului Gheorghe Cerbu, credincioşii au pornit la 8 august 1876 ridicarea actualei biserici, pe acelaşi loc unde cu ani în urmă se construise cea veche. Ridicarea a durat 7 ani, cu unele întreruperi. Cu mult efort şi sacrificiu din partea credincioşilor şi numai prin contribuţia lor, biserica a fost terminată la 23 aprilie 1883, de ziua Sf. Gheorghe al cărui hram îl poartă. Mulţi credincioşi din vremea aceea n-au reuşit să plătească cota hotărâtă pentru construirea bisericii şi din această cauză averile lor au fost scoase la licitaţie şi banii au fost recuperaţi. În urma acestor acţiuni o serie de familii au plecat în Bărăgan unde au început o nouă viaţă. Chiar după vânzarea proprietăţilor unii au rămas datori la fondul de construire al bisericii.
Una din cele mai înalte din judeţ
Acest edificiu are o înfăţişare impunătoare prin dimensiunile lui. Turla, în stil gotic, are o înălţime de peste 53 m, fiind astfel una din cele mai înalte biserici din judeţ. Stilul arhitectonic al bisericii este bizantin, la care se adaugă elemente gotice. Materialul folosit la ridicarea bisericii a fost piatra din Perşani, cărămida, iar ca liant s-a folosit varul care a fost stins direct pe zid.
Biserica nu este pictată şi nu a fost niciodată sfinţită de vreun ierarh, deoarece, din cauza dimensiunilor mari, nu au fost niciodată finalizate lucrările la ea şi astfel nu a putut fi pregătită pentru sfinţire.
În perioada primului război mondial, turnul foarte înalt a folosit ca punct strategic de observare. În curtea bisericii este ridicată crucea în amintirea Lucreţiei Canja, cunoscută în istorie ca “Eroina de la Olt”, cea care a arătat trupelor româneşti în Primul Război Mondial locul prin care se putea trece Oltul.
În aşteptarea sfinţirii
De-a lungul timpului la clădirea imensă s-au făcut multe lucrări: în 1903 s-a modificat turla, în 1923 s-a zugrăvit interiorul bisericii, în 1925 s-au construit scările, în 1937-1938 s-a pictat iconostasul, în 1955 s-a introdus curentul electric, în 1987 a fost înlocuită tabla de pe turn, în 1990 s-a refăcut tencuiala bisericii, în 2003-2004 s-a ridicat din temelie un nou zid de împrejmuire al bisericii şi s-au refăcut scările, în 2004 au fost înlocuite ferestrele bisericii cu geam de tip termopan, în 2007 s-a refăcut acoperişul, iar în 2008 s-a făcut încălzirea centrală a locaşului de închinare şi s-au început lucrările de pictură în tehnica fresco, precum şi realizarea unui nou iconostas. Ne dorim ca după terminarea picturii, a iconostasului şi a strănilor să o putem sfinţi.

Pr. paroh Laurenţiu Urian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Noul episcop vicar a fost hirotonit arhiereu

La mănăstirea ctitorită de Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, aflată la poalele Munţilor Făgăraşului, a avut loc pe 15 august, cu ocazia hramului, un eveniment deosebit: hirotonia întru arhiereu a vrednicului Arhimandrit Andrei Nicolae Moldovan. A fost un eveniment unic în istoria mănăstirii Brâncoveanu, fiind prima dată când aici se hirotoneşte un arhiereu.
Ceremonia hirotonirii a început încă din ajunul Adormirii Maicii Domnului, la Slujba Vecerniei. Atunci a avut loc ipopsifierea, adică cercetarea canonică şi mărturisirea de credinţă a celui care urma să fie hirotonit întru arhiereu. Acest ritual, de o încărcătură emoţională profundă, s-a desfăşurat cu o solemnitate deosebită, candidatul fiind întrebat despre credinţa sa şi răspunzând în conformitate cu adevărurile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe.
A doua zi, de dimineaţă, în atmosfera de mare sărbătoare închinată Maicii Domnului, ocrotitoarea mănăstirii, şi în prezenţa a mii de credincioşi, s-a săvârşit Sfinţirea mică a apei la fântâna din curtea mănăstirii, iar apoi Sfânta Liturghie la altarul de vară din pădure. Sfânta Liturghie şi hirotonia întru arhiereu, care a avut loc în cadrul acesteia, a fost săvârşită de Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, alături de Înalt Prea Sfinţitul Irineu, Mitropolit al Olteniei, Înalt Prea Sfinţitul Serafim, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord, Prea Sfinţitul Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, şi Prea Sfinţitul Paisie Lugojanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, înconjuraţi de un numeros sobor de preoţi şi diaconi.
Hirotonia noului arhiereu a început, conform rânduielii, imediat după cântarea imnului „Sfinte Dumnezeule…”, candidatul la arhierie fiind purtat de mâini în jurul Sfintei Mese a altarului de alţi doi ierarhi: ÎPS Irineu şi ÎPS Serafim. Apoi toţi cei prezenţi au îngenuncheat şi s-au unit în rugăciune, pentru ca Însuşi Hristos, prin pogorârea Duhului Sfânt, să vină asupra celui chemat la slujirea arhierească. În acest moment de mare încărcătură duhovnicească, ÎPS Laurenţiu a rostit rugăciunile cuvenite asupra părintelui arhimandrit Andrei, devenit acum episcop. După acest moment, Prea Sfinţitului Andrei, care a primit titlul de Făgărăşeanul, i-au fost înmânate veşmintele arhiereşti: sacosul, omoforul şi mitra, preoţii şi credincioşii aclamând într-un glas: „Vrednic este!”. În continuare, cel care a condus slujba a fost chiar noul ierarh, la sfârşit primind însemnele episcopale: engolpionul, mantia şi cârja.
S-au rostit cuvântări înălţătoare, ÎPS Laurenţiu subliniind în cuvântul său importanţa slujirii arhiereşti şi responsabilitatea noului episcop vicar. S-a dat citire mesajului Prea Fericitului Daniel, Patriarhul României, şi al preşedintelui României, noul arhiereu primind toate doririle de bine şi răspunzând acestora cu un cuvânt de bucurie şi vădită emoţie.
În numele tuturor preoţilor şi credincioşilor din Ţara Făgăraşului, şi publicaţia noastră îi doreşte Prea Sfinţitului Andrei Făgărăşeanul, noul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, arhipăstorire îndelungată şi roditoare în ogorul credinţei, iar slujirea să-i fie asemenea Păstorului Hristos.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

41 de ani de viaţă şi 18 de călugărie

Prea Sfinţitul Andrei-Nicolae Moldovan s-a născut în 22 noiembrie 1967, în localitatea Cheţani din judeţul Mureş, fiind primul copil al părinţilor Nicolae şi Maria. A absolvit liceul în Iernut în 1986, iar în 1989, după ce a efectuat stagiul militar, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Topliţa din judeţul Harghita.
În 19 iulie 1990 este tuns în monahism la această mănăstire de către ÎPS Andrei al Alba-Iuliei, cu numele de Andrei, iar în 20 iulie este hirotonit ierodiacon. În luna noiembrie a aceluiaşi an este hirotonit ieromonah.
În 1995 Prea Sfinţitul Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a dorit să reînvie viaţa monahală la Mănăstirea Făgeţel, întreruptă în 1951, la moartea Părintelui stareţ Dimitrie Şova. Astfel îl numeşte în luna august stareţ pe Părintele Andrei Moldovan, acesta fiind hirotesit protosinghel în 1999 şi arhimandrit în 2006.
În 1995, când a ajuns ca stareţ la Mănăstirea Făgeţel, împreună cu alţi doi călugări de la Mănăstirea Topliţa, a găsit doar biserica, aflată atunci în grija preotului din sat. Între 1995 şi 2008, părintele stareţ a condus lucrările de refacere a mănăstiri, care au constat în refacerea şi pictarea bisericii, construirea unui corp de chilii, a clopotniţei, arhondaricului şi anexelor gospodăreşti. Tot în această perioadă, obştea mănăstirii a crescut de 3 la 15 vieţuitori.
În anul 2000 PS Andrei a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” din Bucureşti, iar între 2002-2005 a făcut studii post-universitare în Grecia, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Aristotel din Salonic.
În 2005 a fost numit exarh al mănăstirilor din Episcopia Covasnei şi Harghitei, funcţie pe care a ocupat-o până la numirea sa, în iulie 2008, ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul de Făgărăşeanul.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

„Să ne lipim de Dumnezeu şi pe El singur să-L slujim“

Interviu cu Prea Sfinţitul Andrei Făgărăşeanul, noul episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

În urma numirii Prea Sfinţitului Visarion Răşinăreanul ca episcop al nou-înfiinţatei Episcopii de Tulcea, Sfântul Sinod l-a ales în cadrul şedinţei din 8-9 iulie pe Părintele Arhimandrit Andrei-Nicolae Moldovan în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul de Făgărăşeanul. La câteva săptămâni după hirotonia sa ca arhiereu, care a avut loc la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Prea Sfinţitul Andrei a acceptat să ne acorde un interviu. Ne-a primit astfel, blând şi călduros, în seara duminicii de 7 septembrie, în incinta aceleiaşi mănăstiri unde Dumnezeu l-a chemat să urce pe treapta arhieriei.

Ce ne puteţi spune despre începuturile vieţii monahale ale Prea Sfinţiei Voastre, despre chemarea lăuntrică de a-L urma pe Hristos?
De mic copil mama-bună şi mama mi-au îndrumat paşii spre biserica de la noi din sat. Aşa l-am întâlnit pe părintele Serafim Popescu, preotul de la noi din sat fiindu-i nepot. Pentru prima oară în viaţa mea am văzut un călugăr. Atunci i-am spus mamei mele că vreau să mă fac „Părinte Serafim”. Eram foarte aproape de mănăstirea Râmeţi. Comuna Cheţani, în care m-am născut, aflată în judeţul Mureş, se afla la 40 de km de Teiuş. Aşa încât mergeam des, cu bunica, la Mănăstirea Râmeţi.
În anul 1989, după ce am terminat stagiul militar, am plecat la Mănăstirea Topliţa. Am stat acolo doar două luni de zile. Mănăstirea era sub ascultarea Prea Sfinţitului Emilian Birdaş al Alba-Iuliei, iar dânsul m-a luat la Alba, la reşedinţa episcopală. Am rămas acolo doar până la revoluţie, când m-am reîntors la mănăstirea Topliţa.
După revoluţie am fost primul călugărit de Înalt Prea Sfinţitul Andrei, episcop pe atunci la Alba Iulia. Oarecum legat sufleteşte de acest fapt, am primit ca monah numele de Andrei. Tot atunci, în anul 1990, cu ocazia hramului mănăstirii, am fost hirotonit diacon, în ziua de 20 noiembrie, iar la 23 noiembrie am fost hirotonit preot.

Cum aţi ajuns stareţ la mănăstirea Făgeţel şi care a fost activitatea Prea Sfinţiei Voastre în această calitate?
În anul 1994 s-a înfiinţat Episcopia Harghitei şi Covasnei, iar în anul 1995 Prea Sfinţitul Ioan, episcopul acestei eparhii, m-a luat împreună cu alţi doi părinţi de la Mănăstirea Topliţa şi m-a făcut stareţ la Mănăstirea Făgeţel din eparhia condusă de Prea Sfinţia Sa.
Ultimul călugăr al acestei mănăstiri a murit în anul 1951, spânzurat de unguri. Aşa se face că părintele Bucur, din satul Făgeţel, a avut o perioadă grijă de bisericuţa mănăstirii. Totuşi mănăstirea am găsit-o părăsită, pustie. Cu ajutorul lui Dumnezeu viaţa monahală de aici a înflorit: am ridicat un corp de chilii noi, am pictat biserica, obştea mănăstirii a ajuns să cuprindă 15 vieţuitori.

Ştim că aţi studiat în Grecia, ţară ortodoxă. Ce ne puteţi spune despre această experienţă?
Ce pot să spun?... Am apreciat la greci dragostea faţă de Biserică şi faţă de rânduială. La catedrala unde slujeam eu la ora 6 dimineaţa erau în jur de 300 de persoane, pentru ca la ora 7 să fie între 500 şi 700 de persoane. De asemenea, sunt de remarcat curăţenia şi ordinea din biserică. Ordine desăvârşită, militărească s-o numim aşa. Iarăşi sunt de amintit cântările foarte frumoase de la strană, ţinuta preoţilor. Nu am văzut preoţi fără reverendă sau culion pe cap. Timp de patru ani m-am ataşat sufleteşte de ei, să nu-i numim fii duhovniceşti, dar buni credincioşi ortodocşi, da.

Cu ce gânduri, cu ce mesaj aţi venit, Prea Sfinţia Voastră, ca episcop vicar la Sibiu?
Cu gânduri de monah, de ascultare faţă de Mitropolitul nostru, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Laurenţiu Streza. Toată viaţa monahicească, bisericească, stă sub semnul ascultării.

Ce le transmiteţi cititorilor revistei noastre?
Să ne lipim de Dumnezeu şi pe El singur să-L slujim. Bunul Dumnezeu să-şi reverse mila sa asupra ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor Bisericii noastre. M-aş adresa cu binecuvântarea Apostolului Pavel: ”Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi”. Numai că Duhul Sfânt, dacă nu ne rugăm, pleacă de la noi. Să ne rugăm bunului Dumnezeu să lase Duhul Sfânt cu noi.

E vreme de rugăciune, clopotele mănăstirii ne cheamă la Vecernia sărbătorii de mâine, 8 septembrie – „Naşterea Maicii Domnului”. Aşa încât vă mulţumim din inimă pentru timpul acordat şi vă dorim arhierie rodnică, îndelungată.
Şi eu vă mulţumesc, Dumnezeu să ne ajute!

Interviu realizat de Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Ce trebuie să ştim despre: Transplantul de organe

Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din performanţele practicii medicale, care transformă suferinţa în nădejdea prelungirii vieţii. Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o binecuvântează atâta vreme cât, prin transplant, se va reda viaţa normală unei persoane, fără însă a o lua alteia; nimeni nu trebuie ucis pentru a trăi altcineva.

Principii generale
Prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman, cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase.
Astăzi se efectuează transplanturi de: sânge, vene, oase lungi, valve cardiace, cornee, măduvă osoasă, piele; transplant de celule izolate, transplant de organe cum ar fi: inimă, ficat, plămâni, rinichi, intestin subţire, pancreas.
Transplantul poate fi:
1. în cadrul organismului aceluiaşi individ (transplant ontoplast) Ex: piele, părţi osoase etc.
2. de la un individ la altul aparţinând aceleiaşi specii (de la om la om) (transplant homoplast) Ex: sânge, cornee, inimă, ficat, rinichi etc.
3. de la un individ aparţinând unei specii la un individ aparţinând altei specii (de la animal la om) (transplant heterolog) - singurul posibil până acum este transplantul de valvă cardiacă de la porc la om.
Dacă prima categorie nu ridică probleme morale, celelalte două pun serioase probleme de ordin moral, social si religios, de aceea practica medicală a transplantului de ţesuturi şi de organe cere respectarea unor principii generale ca: demnitatea persoanei, să aibă scop terapeutic, să fie în folosul aproapelui, să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane, să respecte drepturile omului, dimensiunea duhovnicească a existenţei umane şi să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale, la modă în lumea noastră secularizată.
În cazul prelevării de organe de la persoanele decedate, lucrurile se complică pentru că apar griji, obiecţii şi rezerve cu privire la momentul declarării morţii.

Declararea morţii
Până nu demult era considerată moartă acea persoană a cărei inimă înceta să mai bată şi căreia îi lipsea respiraţia. Datorită tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea că moartea este un proces şi că ea nu este în mod necesar şi exclusiv legată de încetarea bătăilor inimii.
Din punct de vedere medical se vorbeşte de mai multe "morţi", şi anume:
a) moartea aparentă (funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale);
b) moartea clinică (funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil, de aceea este posibil ca aceste funcţii să fie reactivate prin terapia intensivă şi reanimare);
c) moartea biologică - se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor;
d) moartea cerebrală - reprezintă alterarea ireversibilă a vieţii celulelor creierului (cortex, cerebel şi trunchi cerebral), care provoacă încetarea definitivă a funcţiilor encefalului întreg, ceea ce înseamnă imposibilitatea organismului uman de a mai fi în relaţie cu mediul şi de a-şi asigura şi realiza propria existentă.
Din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, şi anume cea declarată din punct de vedere medical: oprirea inimii, absenţa respiraţiei spontane şi moartea cerebrală (Prof. Dr. R. Palade)
Legea nr. 2/1998 stipulează criterii foarte precise pentru declararea morţii cerebrale, şi anume: 1) examen clinic, constând în: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa reflexelor foto motor şi cornean); 2) absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee; 3) două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale (activitatea creierului).
Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne însă o taină. Problema se pune: când părăseşte sufletul trupul? Când este în moarte cerebrală sau în moarte biologică? Despre acest subiect vom vorbi în numărul viitor al revistei noastre.

Reflecţii teologice
Practica transplantului de organe a devenit deja obişnuită. Că vrea sau nu, creştinul nu i se poate opune şi nici nu ar avea motive s-o facă. Biserica binecuvântează orice practică medicală în vederea alinării suferinţei din lume. Biserica previne însă pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a prelungirii acesteia, în detrimentul credinţei în viaţa eternă, adevărata viaţă, neglijându-se pregătirea pentru aceasta.
Consimţământul informat şi lucid de a-şi oferi un organ, în viaţă sau după moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala creştină. Biserica binecuvântează persoanele care pot face asemenea sacrificii dar, în egală măsură, înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea şi decizia fiecărui om. Deopotrivă, are toată înţelegerea pentru cei care au nevoie de transplant, dorind scăparea de suferinţă şi prelungirea vieţii fizice, încredinţaţi că aceasta va duce la creşterea lor duhovnicească.
Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al altora. Dacă viaţa aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiţia: să nu ucizi un om pentru a promite sau a da viaţă altuia.
(Va urma.)

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

„Cruce Sfântă părăsită”

- un semnal de redeşteptare creştină -

„Cruce Sfântă părăsită”, un refren ce se cântă cu jale în bisericile noastre. Un vers care sensibilizează doar pe cei care reuşesc să trăiască realităţi nebănuite de cei necredincioşi. O durere exprimată în cânt. Mult prea pesimistă, vor spune unii, dar atât de reală. Este glasul credincioşilor care încearcă să trezească nesimţirea spirituală în care trăieşte marea majoritate a membrilor societăţii actuale. Crucea, altarul de jertfă pe care s-a răstignit Hristos, devenită armă împotriva duhurilor necurate în acest „război nevăzut”, cade astăzi în desuetudine.

Obiect de decor
Crucea, care altădată străjuia ca o pavăză sfântă casele creştinilor, care păzea intrările şi ieşirile satelor cu prezenţa ei sfântă, care îndruma pe călătorul obosit aflat la o întretăiere de drumuri să-şi rezeme fruntea de picioarele sângerânde ale Hristosului răstignit, această cruce rămâne astăzi aproape neobservată. Nu înseamnă că existenţa ei fizică nu-şi mai face simţită prezenţa. Din contră. O vedem aşezată şi astăzi la rang de cinste în aceleaşi locaţii. Ba mai mult, este afişată cu emfază, într-un mod aş putea spune chiar provocator, la decolteurile dezvelite ale tinerelor dornice de a-şi etala frumuseţea dar care au de-a face prea puţin cu acel Hristos răstignit pe crucea lor. Acelaşi simbol al crucii, de mărime considerabilă, atârnând de lanţuri grele din aur care-ţi iau ochii, se bălăngănesc în ritm de manele la gâtul fiecărui şmecher care doreşte să-şi arate bogăţia. În acelaşi timp vezi aceeaşi cruce atârnând jalnic la urechea unui băiat de cartier care-şi scutură capul nebuneşte în ritmuri de hip-hop în lumina difuză şi plină de fum a barurilor cavernale. Mulţi ar spune: şi ce e rău în asta? E nevoie de prezenţa crucii în toate locurile şi poate că prezenţa ei mai sacralizează cumva acest mediu desacralizat. Oare să fie aşa? Eu nu cred că simpla prezenţă a crucii la gâtul cuiva poate spiritualiza persoana respectivă. Pentru persoana care nu crede în „Crucea lui Hristos” crucea rămâne un simplu obiect de decor, un element de înfrumuseţare care nu diferă cu nimic de alte simboluri orientale purtate la gât, pe mână sau în alte locuri de pseudo-creştini. Purtată în felul acesta, crucea devine o ofensă adusă lui Hristos. Aceşti tineri sau mai puţin tineri au curajul să-L sfideze pe Dumnezeu, purtând asupra lor simbolul jertfei iubirii supreme a Lui faţă de noi, dar săvârşind în prezenţa acestui simbol sacru fapte imorale incalificabile.

Puterea lui Dumnezeu
Acum înţeleg de ce Sfântul Apostol Pavel spunea: ”cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. Acest cuvânt face diferenţa dintre cei care poartă acelaşi simbol al crucii, dar într-un mod diferit. Cel ce poartă crucea cu credinţa că are asupra lui prezenţa harică a lui Dumnezeu, arată şi celor din jurul său că el nu numai că poartă însemnul creştin, ci este un trăitor care se ghidează după Legea lui Hristos. Iar bucuria pe care i-o dă purtarea crucii, o bucurie cu relevanţă spirituală, îl face să simtă că poartă asupra lui puterea lui Dumnezeu în tot ceea ce face. Pentru ceilalţi purtarea crucii va rămâne o simplă „nebunie” a veacului acestuia.
Crucea poate să fie şi pentru tine, cititorule, un simplu obiect de decor sau o putere a lui Dumnezeu. Depinde cum te raportezi la ea. Gândeşte-te că însuşi Hristos ne învaţă că este foarte important cum ne raportăm la lucrurile din jurul nostru. Hristos ne readuce în memorie evenimentul istoric petrecut în Pustiul Sinai. Pentru faptul că au păcătuit faţă de Dumnezeu, evreii ieşiţi din robia egipteană au fost pedepsiţi prin trimiterea asupra lor a şerpilor veninoşi, care prin muşcătura lor provocau moartea. Dumnezeu l-a sfătuit însă pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe pe un stâlp, astfel ca el să fie văzut de toţi cei care erau în tabăra lor. Cel care era muşcat de şarpe şi privea spre acest şarpe de aramă se tămăduia pe loc. Acest eveniment istoric ni-l readuce Hristos în memorie spunând: ”şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Să privim deci la Cruce cu credinţă, pentru a primi puterea harului. Iar dacă nu avem credinţă în puterea ei harică, să renunţăm a o purta într-un mod necuviincios, pentru a nu o profana. Şi totuşi, te îndemn pe tine, cel ce ai purtat acest semn al crucii până acum fără să te gândeşti, să încerci să descoperi câtă putere stă ascunsă în el. Încearcă.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Tabăra creştină „Dragoste şi prietenie”

Printre puţinele activităţi dedicate exclusiv adolescenţilor s-a numărat anul acesta şi a IV-a ediţie a taberei creştine organizate în Munţii Ţibleşului – o pildă şi pentru alte comunităţi ortodoxe. Pe parcursul a două serii, una pentru clasele VII-VIII, alta pentru IX-X, între 16-24 iulie 69 de adolescenţi s-au întâlnit pentru a discuta, a se juca, a se plimba şi a se ruga împreună. Despre ce s-a întâmplat acolo ne povesteşte Ramona Pop, profesoară de religie la Colegiul Economic „N. Titulescu”, Baia Mare:

Nu sunteţi singuri!
Tabăra creştină “Dragoste şi prietenie” e o cale spre inima tânărului. Aici adolescenţii găsesc un mod de viaţă sănătos, departe de zgomotul şi tentaţiile lumii acesteia, un loc unde rugăciunea, munca în echipă, jocul, cântarea religioasă, drumeţia, activităţile practice şi sportul se împletesc în mod armonios. Ce poate fi mai frumos pentru un tânăr în ziua de azi, decât să descopere că şi alţi tineri îl caută pe Hristos, că nu este singur şi că Biserica vine în întâmpinarea lui? Tinerii care vin în tabăra din Munţii Ţibleşului leagă noi prietenii sau le adâncesc pe cele deja existente.
Anul acesta a avut loc a IV-a ediţie a taberei organizate de Parohia Ortodoxă „Înălţarea Domnului” din Tg. Lăpuş, prin Părintele Florin Stan, în colaborare cu Grupul Şcolar Tg. Lăpuş şi Liceul Teoretic „Petru Rareş” din acelaşi oraş. Ca şi în anii trecuţi, foarte mulţi tineri au dorit să vină în tabără, pentru că părintele îi priveşte mereu cu ochi blânzi şi le vorbeşte cu blândeţe şi dragoste. În plus, cadrul natural în care se desfăşoară este un loc binecuvântat de Dumnezeu. Aici, în Munţii Ţibleşului, în cabana de pe Valea Minghet, tinerii au petrecut două săptămâni în care au trăit mai aproape de Dumnezeu.

Liberi, dar responsabili
Tema ediţiei de anul acesta a fost: ”Libertate şi responsabilitate”. Tinerii au avut ocazia să afle ce este libertatea şi ce nu este libertatea, au avut ocazia să vorbească despre diferenţa dintre "a face ce vrei" şi "a fi liber să faci ce vrei", confundate de multe ori. Ei au înţeles că deviza: “E viaţa mea şi fac ce vreau cu ea, e corpul meu şi fac ce vreau cu el” este o “libertate” înţeleasă în mod greşit, pentru că fiecare abuz aduce după sine durere şi suferinţă. Ca să devii liber, trebuie să te robeşti, să devii rob al lui Dumnezeu, pentru că unde este Dumnezeu, acolo este libertatea. Acesta este paradoxul creştin. Doar trăind după voia lui Dumnezeu ajungi la adevărata libertate, când nu mai eşti robul plăcerilor pe care dacă nu le îndeplineşti eşti chinuit de ele, ci eşti liber să faci sau nu ceea ce vrei, realizând că toate îţi sunt îngăduite, dar nu toate îţi sunt de folos.
Tinerii au fost foarte activi, comunicativi, implicaţi în activităţile desfăşurate. Au rostit împreună rugăciunile de dimineaţă şi de seară, s-au rugat împreună la începutul şi la sfârşitul mesei, unii dintre ei cunoscându-le, alţii întâlnindu-se pentru prima dată cu aceste rugăciuni. Cântarea şi citirea la strană în timpul slujbelor a fost o experienţă inedită şi i-a marcat pe mulţi dintre ei. Şi-au unit cu toţii glasurile în cântarea religioasă care a răsunat în liniştea pădurii, aducând slavă lui Dumnezeu. Am întâlnit tineri dornici de o viaţă frumoasă şi curată.

Bucuria este deplină doar împărtăşită
Au fost multe momente frumoase. Aş aminti focul de tabără, în jurul căruia ne-am strâns şi am cântat, concursul „În căutarea comorii”, discuţiile pe grupe, destul de animate, şi drumeţia. Urcuşul spre munte se aseamănă cu urcuşul duhovnicesc. Spun asta pentru că singur nu poţi urca pe munte, aşa cum singur nu te poţi mântui. Urcuşul pe munte e plin de greutăţi, cere efort fizic şi intelectual; în momentul în care simţi că ţi-e greu, că nu mai poţi înainta, ceri ajutorul celor din jur, te rogi lui Dumnezeu să te ajute să înaintezi. Aşa şi în viaţă, fiecare om are parte de suferinţe, de greutăţi, şi singur nu le poate duce; astfel, cere ajutorul celor din jur şi se roagă lui Dumnezeu. Şi chiar dacă reuşeşti să ajungi singur în vârful muntelui, nu ai nici o bucurie dacă nu aduci şi pe altcineva cu tine, să vă bucuraţi împreună de frumuseţile dăruite de Dumnezeu. Când ajungi pe culme, nu te mai gândeşti la greutatea drumului, ci la bucuria de a te afla acolo, la bucuria şi fericirea de a fi în vârful muntelui şi de a admira măreţia creaţiei lui Dumnezeu. Însă, până ajungi e nevoie de multă, multă rugăciune, de fapte bune şi de credinţă.
Tinerii se ajutau unii pe alţii să urce pe munte. La fel, la coborâre, „îşi purtau sarcinile, unii altora”, se ajutau între ei. Drumeţia, ca şi tot ce se întâmplă în tabăra creştină, te ajută să te cunoşti pe tine însuţi.

Prof. Ramona Pop

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008