Povestea îngeraşilor minunaţi şi a Băieţelului

- Mami, astăzi ce prăjitură prepari? Pot să te ajut cu ceva?
- Dragule, azi fac doar o salată cu fructe de sezon. Adaug şi un compot de struguri... O să mă ajuţi să tai fructele în cubuleţe, imediat. Iar povestea de azi este specială. Ascultă...
Cică era odată, pe când norii storceau litri de suc (natural!) în vase de cleştar, pentru copiii cuminţi şi mai puţin cuminţi, ei bine, a fost o familie... de oameni muţi. Nu erau şi surzi, doar muţi. Şi tatăl, şi mama, şi copiii erau muţi. Se înţelegeau prin semne şi din priviri. Mai greu le era cu alţi oameni, care nu cunoşteau limbajul gesturilor. Cu chiu cu vai, se descurcau şi ei în lume. Printre copiii familiei era şi un Băieţel care şi-ar fi dorit tare mult să vorbească şi care nu era împăcat cu neputinţa sa. Voia să meargă la şcoală, să ridice şi el mâna la lecţie, pentru a da răspunsul corect. Iar colegii lui să nu mai aibă de chicotit din cauza mimicii lui...
Acest Băieţel se ruga în gândul lui, seară de seară, la îngerul păzitor şi la ceilalţi îngeraşi, astfel:

„Îngeraş, îngeraş,
Dăruieşte-mi mie glas,
Să pot spune la copii,
Cuvinţele, poezii!
Îngeraşi, îngeraşi,
Rog şi pentru fraţi un glas,
Pentru tată, pentru mamă,
Să vorbească fără teamă!"

În timp, Băieţelul se împrietenise cu îngeraşii la care se ruga. Uneori aceştia îi vorbeau tainic, numai lui, în toate limbile pământului.
- Nu fi trist, Băieţel, ţi-am dat de la Dumnezeu darul de a înţelege orice limbă, a oricărui popor. Ca să-ţi alinăm suferinţa. Să te rogi mereu, să ai credinţă cu răbdare, şi atunci vei vedea cum dorinţele potrivite ţi se împlinesc! îi spuneau ei.
O perioadă, dorinţa Băieţelului de a putea vorbi i se şterse din minte. Era încântat să poată înţelege graiurile popoarelor. Dar după o vreme, Băieţelului îi reveni tristeţea. El se resemnă cu muţenia lui şi a familiei. La culcare, îngeraşii îl aşteptau, dar îl vedeau cum, apatic (adică fără chef) se acoperea cu păturica. Era o păturică moale, cusută de mama lui. Îşi făcea cruce sub păturică şi adormea. Nu mai stătea la „taclale" cu îngeraşii. Părea că-i uitase.
Ar fi rămas totul învăluit într-o tristeţe... mută, dacă Băieţelul nu ar fi văzut-o pe surioara lui mai mică într-o seară, la culcare, „vorbind" cu îngeraşii.
- Nu mai fi supărată, îi spuneau aceştia. Fratele tău se va linişti. Uite, îndeamnă-l să picteze. Aşa se va bucura şi el, şi cei din jurul lui. Va fi forma lui de exprimare preferată...
Nu fu nevoie ca surioara să îl roage. De a doua zi, Băieţelul trecu la pictură. Primii pe care îi desenă fură îngeraşii, prietenii săi şi ai familiei. În bucuria desenării, Băieţelul uită de toate, exprimându-şi sufletul prin paleta bogată de culori... Surioara i se alătură. De atunci, săptămânal, un perete al familiei fără glas se umplea de exponate ale copiilor... La fel, un panou de pe holul şcolii unde învăţa Băieţelul...
Iar rugăciunea Băieţelului către Dumnezeu şi către îngeraşi se reluă, numai că acesta nu mai cerea ce dorea el, ci să se facă voia lui Dumnezeu. „Căci Tu, Doamne, ştii mai bine ce-mi trebuie şi ce-mi foloseşte...", încheia Băieţelul, înainte de „Amin".
Gata şi povestea, gata şi salata de fructe..., gata şi sfatul!
Azi n-am mai încălecat,
Căci povestea s-a gătat!

Mirela Şova

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008