Sfântul Ierarh şi Mucenic Ciprian, o figură provocatoare în postmodernism

Pentru mulţi, Ciprian este o persoană obişnuită care a trăit în veacul al III-lea după Hristos. Un sfânt ca oricare altul, scris cu albastru în calendar. Un vrăjitor african convertit la creştinism şi care abia dacă se vede puţin din conul de umbră al marilor ierarhi şi dascăli ai lumii de pe atunci. El lipseşte din multe serii de studii patristice, iar dacă este prezent în vreo operă, confirmă doar ceea ce a fost deja demonstrat. Nu are nici pe departe atâtea monografii cum au alţi sfinţi şi teologi. Oare asta să justifice quasi-absenţa sa din evlavia populară? Sau poate faptul că viaţa lui n-are mai nimic miraculos aşa cum de pildă are Sfântul Gheorghe, care a ucis un balaur, sau Sfântul Nicolae, care l-a lovit cu palma pe Arie – de aici şi jordeluţa pe care o primesc copiii în ziua de 6 decembrie – sau Cuvioasa Paraschiva, ale cărei moaşte dacă apuci să le săruţi te vindeci de orice boală. Sau poate că dimensiunile fizice ale operei lui nu sunt vrednice de a fi luate în seamă.
Iată de ce cineva ar putea rămâne uimit când aude că tratatul lui „Despre unitatea Bisericii soborniceşti” rămâne o operă de pionierat în problematica teologică de profil ecleziologic sau că „Despre rugăciunea domnească” este unul din comentariile de referinţă ale rugăciunii „Tatăl nostru”. Iar dacă am mai adăuga că a avut o strânsă colaborare cu papa Ştefan în problema reprimirii în Biserică a celor care au căzut de la credinţă în timpul persecuţiilor lui Deciu şi Valerian şi în problema botezului ereticilor, sau că a făcut distincţii de nuanţă între termeni ca „schismă”, „apostazie”, „erezie”, „confesorat”, mulţi ar intra şi mai mult în ceaţă.
Într-o discuţie amicală pe care am avut-o cu un coleg din facultate pe o temă de literatură teologică comparată, acesta susţinea – comparând dimensiunile operelor lui Ciprian cu ale lui Origen, nu fără o oarecare ironie cordială - că nu ştie dacă se poate scrie o pagină întreagă despre Sfântul Ciprian. Răspunsul a venit pe măsură afirmaţiei: pentru cel care nu ştie e mult să scrie o pagină şi despre Maica Domnului; mintea noastră nu trebuie să fie un pat al lui Procust pentru viaţa şi opera lui Ciprian ci ele ar trebui să fie o măsură de urmat pentru viaţa noastră. Un om - nu numai un sfânt – este mai mult decât ştim noi despre el.
Totuşi, numele Sfântului Ciprian este destul de des vehiculat mai ales în legătură cu trei citate. Simt nevoia să fac o paranteză legată de «istoria citatului», amintind că strămoşul lui mai «depărtat» este sloganul, iar părintele lui, care încă mai trăieşte, este reclama de radio sau de televiziune. Şi atunci, ca şi acum, sunt oameni care mai mult citează decât citesc. E un mod de gândire fragmentar care trădează lipsa de tonus în lectura omului pragmatic-consumist obişnuit «să i se arunce pastile» uşor de reţinut.
Astfel suntem obişnuiţi să auzim „decontextualizat” cuvintele: „Cine nu are Biserica de mamă nu-L are pe Dumnezeu de Tată” sau „În afara Bisericii nu este mântuire” sau „episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în Biserică”. Un fel de lanţ al mântuirii: dacă eşti cu episcopul eşti cu Biserica, dacă eşti cu Biserica eşti cu Dumnezeu şi dacă eşti cu Dumnezeu eşti mântuit. Totul e corect şi complet. Numai că omul erei informaţiei, care mai are şi dorinţa devansării citatului simplu, are şi alte aşteptări dincolo de estetica sonoră a cuvintelor ce din coadă sună bine. Altfel spus: oare n-ar avea un impact mai mare un cuvânt de lămurire care să îmbrace ca o haină frumoasă de sărbătoare trupul rece al unui aforism cu o semnificaţie prea densă? Ce-ar fi, de exemplu, să-i relatezi mai întâi omului despre hirotonirea „urgentă” întru episcop a Sfântului Ciprian – motiv pentru care grupul de ofensivă al invidioşilor prezidat de Felicissimus îl acuza pe episcopul cartaginez că a urcat prea repede scara ierarhiei – şi ce-ar fi să-i spui în continuare omului despre jertfa părintească a acestui om pentru credincioşii săi, cărora n-a încetat să le trimită epistole de încurajare în persecuţii, murind apoi ca martir şi desfiinţând astfel acuzele de laşitate aduse de fiii invidiei şi abia apoi să vii cu cireaşa de pe tort şi să-i spui că „episcopul e în Biserică şi Biserica e în episcop”? Această afirmaţie n-a căzut din cer aşa, pur şi simplu.
Sau înainte de a spune că „În afara Bisericii nu există mântuire”, n-ar fi mai bine şi mai corect să precizezi cele doua categorii de duşmani ai Bisericii la care s-a referit Ciprian episcopul? Să spui omului că vrăjmaşul Adevărului nu era numai păgânul născut păgân, ci şi apostatul şi schismaticul, care sunt creştini căzuţi de la dreapta credinţă. Şi-n felul acesta lucrurile se schimbă un pic. Pentru duşmanii Bisericii din a doua categorie afirmaţia că nu e mântuire în afara Bisericii nu mai sună atât de brut şi exclusivist. Lucrurile merg împreuna, verigă cu verigă. Nu putem să-i lăsăm pe oameni aşa, în suspensie. Şi nici să ne facem o aură de mister din faptul ca oamenii înţeleg mai greu sau deloc concluziile silogismelor noastre, dar fără să le prezentăm premizele.
Aş vrea să mă opresc aici, încheind cu îndemnul ciprianic: „Să ne trezim, cât putem, prea iubiţi fraţi, din somnul vechii neputinţe în care am căzut şi să veghem la păstrarea şi îndeplinirea învăţăturilor Domnului.” Să încercăm să tratăm lucrurile cu toată seriozitatea şi în adevărata lor lumină de context istoric şi conţinutistic, ca în felul acesta să reuşim să propunem o imagine corectă a figurii Sfântului Ciprian şi, poate mai mult decât atât, să reuşim o sporire a luminozităţii pe icoana lui pe nedrept neevaluată la justa ei valoare.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008