Către toţi tinerii nonconformişti, neînţeleşi şi certaţi de părinţi sau bunici, de profesori şi preoţi, şi care nu se simt integraţi în societatea moralist-elitistă a aşa-zişilor „maturi”
De mult timp îmi doream să-ţi adresez câteva cuvinte, câteva gânduri. Poate că în colţul gurii tale a apărut un zâmbet ironic şi mă vei întreba: ”Ce treabă am eu cu tine? Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti! Şi apoi şi tu faci parte din acea grupare a elitiştilor cărora le place să ne dea sfaturi, să ne certe şi să ne judece.” Aş vrea însă să te opreşti puţin din judecata ta. Te rog să te aşezi comod într-un fotoliu sau la biroul tău. Încearcă pentru câteva clipe să te detaşezi de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Încearcă să uiţi de lumile care se învârt într-un mod ameţitor, tinzând fiecare să te atragă spre nucleul ei. Uită de tot ceea ce ţi-a provocat până acum nemulţumire şi revoltă; dar uită în acelaşi timp şi de tot ceea ce ţi-a provocat până acum satisfacţie, fericire şi mulţumire. De fapt, cerându-ţi lucrurile acestea, îţi cer să renunţi la toate prejudecăţile tale, căci numai aşa te poţi bucura de noul pe care vreau să ţi-l aduc în suflet.
Acum sunt sigur că te vei întreba ce motive am eu să-ţi adresez aceste cuvinte. E simplu. Şi eu am fost la vremea mea ca şi tine: uneori neînţeles, uneori certat, uneori neintegrat în anumite structuri ale societăţii în care trăiam. Lăudat şi apreciat de unii, blamat şi judecat de alţii. La fel ca şi tine. Dar am avut bucuria de a avea în jur oameni care au reuşit să clădească în sufletul meu o structură de granit ce nu a mai fost zguduită de atunci niciodată de către nimeni. De ce? Pentru că pe acea structură şi-a clădit casa un prieten, Un Prieten Bun, care nu m-a părăsit niciodată de atunci, rămânând alături de mine cu liniştea Lui, cu pacea Lui, cu binecuvântarea Lui. Ei bine, despre acest prieten vreau să-ţi vorbesc. Se numeşte Hristos.
Ştiu că acum te vei revolta împotriva mea, şi îmi vei spune că nu sunt corect faţă de tine. Eu ţi-am cerut să renunţi la prejudecăţi, la toate lumile pozitive şi negative din jurul tău promiţându-ţi că îţi voi aduce ceva nou, iar eu vin acum cu un subiect atât de învechit. Mă simt acum asemenea Sfântului Apostol Pavel care a vorbit pentru prima oară grecilor din Atena în piaţa din Areopag. Nu ştiu dacă ai cunoştinţă despre acest episod istoric, dar ca să mă conving că înţelegi ceea ce vreau să-şi spun o să-ţi povestesc pe scurt acest eveniment. Sfântul Apostol Pavel, care şi el descoperise imensa bucurie a întâlnirii cu acest prieten drag, pe nume Hristos, a pornit în lume să spună tuturor cât de mulţumit, fericit şi binecuvântat se simte cel care îl primeşte pe Hristos ca şi Prieten în viaţa sa. Ajungând în cetatea Atenei, centrul cultural, economic, politic şi religios al Greciei, a fost surprins de mulţimea templelor închinate numeroaselor zeităţi ale Panteonului grecesc. Dar cel mai impresionat a fost de un templu care era închinat „Dumnezeului necunoscut”. Adunându-se mulţime multă în piaţa din Areopag, el a început să le vorbească atenienilor, lăudându-i pentru religiozitatea lor, dar mai ales apreciindu-i pentru faptul că au ridicat şi un altar în cinstea „Dumnezeului necunoscut”, despre care el a venit să le vorbească, ca unul care-l descoperise, care se întâlnise cu El. Atenienii erau uimiţi de cuvintele lui. Până la un moment dat. În clipa în care Apostolul a spus că le vorbeşte de fapt despre Hristos care a înviat din morţi, atenienii s-au revoltat spunând: ”Despre aceasta te vom asculta altădată”.
Cred că şi voi acum gândiţi la fel ca şi atenienii de atunci, zicând în sinea voastră: ”Dacă ştiam că despre aceasta vrei să-mi vorbeşti, mai bine o lăsam pe altă dată”. Într-o oarecare măsură te înţeleg. Pentru că, într-adevăr, despre acest Hristos ţi s-a vorbit de multe ori. Ţi-au vorbit bunicii sau poate părinţii când erai mic, forţându-te să stai nemişcat în genunchi şi să te rogi Lui, în vreme ce ei nici nu-L băgau în seamă. Doar tu, micuţ fiind, în genunchi stând, cu mânuţele împreunate, încercai să-L chemi să vină la tine, în vreme ce ei, cei mari, îl alungau cu nepăsarea lor. Mai târziu, când ai început şcoala, profu` sau profa` de religie îţi vorbea despre un Hristos care a existat demult, cândva. Te punea să înveţi despre acest Hristos şi nu să înveţi împreună cu Hristos. Învăţai despre ceva, nu despre Cineva. Iar lucrul acesta te făcea să înveţi fără să cunoşti, să cauţi fără să descoperi. Hristos devenea ceva banal, o simplă noţiune, nicidecum o persoană reală. Apoi forţat de împrejurări, sau de curiozitate ai deschis uşa bisericii unde sperai să te întâlneşti cu El. Dar de multe ori şi aici îţi întrerupeai căutarea, pentru că întâlneai atitudinea unei doamne mai în vârstă, care găsea motive să te distragă de la întâlnirea cu El: ”nu te aşeza acolo…, stai în genunchi…, de ce te-ai îmbrăcat aşa…, nu mai întoarce capul…“ etc. Ba mai mult, nici din cuvântul preotului n-ai înţeles mare lucru, pentru că şi el se pierdea de multe ori în teologii filosofice sau moralizatoare, uitând să-ţi arate cum să te întâlneşti în mod real cu acest Hristos Viu, cu acest Prieten de nădejde, cu însuşi Dumnezeu.
Ce să mai spun de momentul în care ai intrat în mijlocul societăţii desacralizate... Aici numele lui Hristos mai este doar pe buzele celor care-I neagă existenţa, sau în gura celor care se jură sau, mai rău, îl înjură. Şi atunci, nemaiavând puterea de a-L mai căuta, te dai şi tu de partea nonconformiştilor prieteni, găsindu-ţi refugiul în baruri şi discoteci până spre dimineaţă, în faţa internetului sau în alte locaţii publice, spre supărarea dusă până la exasperare a părinţilor şi a bunicilor conservatori şi ale celorlalte instituţii educativ-morale.
Dar vreau să cred că tu, cel ce ai citit până la capăt aceste rânduri, nu te laşi prins în capcanele ispititorului care nu te-a lăsat până acum să te întâlneşti cu Hristos. Nu vreau să cred că nu eşti un luptător, aşa cum încerci să dovedeşti prietenilor din cercul tău. Şi mai vreau să ştii că nu vreau să te conving de nimic. Doar atât vroiam să-ţi spun, că eu L-am găsit pe Hristos, şi că El m-a îndemnat să-ţi scriu. Şi era să uit. Ţi-a mai transmis ceva: ”Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva îmi deschide, voi intra la el şi voi cina cu el”. Şi închei arătându-ţi calea spre El: roagă-te. E atât de simplu! Doar roagă-te.
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu