„Cruce Sfântă părăsită”, un refren ce se cântă cu jale în bisericile noastre. Un vers care sensibilizează doar pe cei care reuşesc să trăiască realităţi nebănuite de cei necredincioşi. O durere exprimată în cânt. Mult prea pesimistă, vor spune unii, dar atât de reală. Este glasul credincioşilor care încearcă să trezească nesimţirea spirituală în care trăieşte marea majoritate a membrilor societăţii actuale. Crucea, altarul de jertfă pe care s-a răstignit Hristos, devenită armă împotriva duhurilor necurate în acest „război nevăzut”, cade astăzi în desuetudine.
Obiect de decor
Crucea, care altădată străjuia ca o pavăză sfântă casele creştinilor, care păzea intrările şi ieşirile satelor cu prezenţa ei sfântă, care îndruma pe călătorul obosit aflat la o întretăiere de drumuri să-şi rezeme fruntea de picioarele sângerânde ale Hristosului răstignit, această cruce rămâne astăzi aproape neobservată. Nu înseamnă că existenţa ei fizică nu-şi mai face simţită prezenţa. Din contră. O vedem aşezată şi astăzi la rang de cinste în aceleaşi locaţii. Ba mai mult, este afişată cu emfază, într-un mod aş putea spune chiar provocator, la decolteurile dezvelite ale tinerelor dornice de a-şi etala frumuseţea dar care au de-a face prea puţin cu acel Hristos răstignit pe crucea lor. Acelaşi simbol al crucii, de mărime considerabilă, atârnând de lanţuri grele din aur care-ţi iau ochii, se bălăngănesc în ritm de manele la gâtul fiecărui şmecher care doreşte să-şi arate bogăţia. În acelaşi timp vezi aceeaşi cruce atârnând jalnic la urechea unui băiat de cartier care-şi scutură capul nebuneşte în ritmuri de hip-hop în lumina difuză şi plină de fum a barurilor cavernale. Mulţi ar spune: şi ce e rău în asta? E nevoie de prezenţa crucii în toate locurile şi poate că prezenţa ei mai sacralizează cumva acest mediu desacralizat. Oare să fie aşa? Eu nu cred că simpla prezenţă a crucii la gâtul cuiva poate spiritualiza persoana respectivă. Pentru persoana care nu crede în „Crucea lui Hristos” crucea rămâne un simplu obiect de decor, un element de înfrumuseţare care nu diferă cu nimic de alte simboluri orientale purtate la gât, pe mână sau în alte locuri de pseudo-creştini. Purtată în felul acesta, crucea devine o ofensă adusă lui Hristos. Aceşti tineri sau mai puţin tineri au curajul să-L sfideze pe Dumnezeu, purtând asupra lor simbolul jertfei iubirii supreme a Lui faţă de noi, dar săvârşind în prezenţa acestui simbol sacru fapte imorale incalificabile.
Puterea lui Dumnezeu
Acum înţeleg de ce Sfântul Apostol Pavel spunea: ”cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. Acest cuvânt face diferenţa dintre cei care poartă acelaşi simbol al crucii, dar într-un mod diferit. Cel ce poartă crucea cu credinţa că are asupra lui prezenţa harică a lui Dumnezeu, arată şi celor din jurul său că el nu numai că poartă însemnul creştin, ci este un trăitor care se ghidează după Legea lui Hristos. Iar bucuria pe care i-o dă purtarea crucii, o bucurie cu relevanţă spirituală, îl face să simtă că poartă asupra lui puterea lui Dumnezeu în tot ceea ce face. Pentru ceilalţi purtarea crucii va rămâne o simplă „nebunie” a veacului acestuia.
Crucea poate să fie şi pentru tine, cititorule, un simplu obiect de decor sau o putere a lui Dumnezeu. Depinde cum te raportezi la ea. Gândeşte-te că însuşi Hristos ne învaţă că este foarte important cum ne raportăm la lucrurile din jurul nostru. Hristos ne readuce în memorie evenimentul istoric petrecut în Pustiul Sinai. Pentru faptul că au păcătuit faţă de Dumnezeu, evreii ieşiţi din robia egipteană au fost pedepsiţi prin trimiterea asupra lor a şerpilor veninoşi, care prin muşcătura lor provocau moartea. Dumnezeu l-a sfătuit însă pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe pe un stâlp, astfel ca el să fie văzut de toţi cei care erau în tabăra lor. Cel care era muşcat de şarpe şi privea spre acest şarpe de aramă se tămăduia pe loc. Acest eveniment istoric ni-l readuce Hristos în memorie spunând: ”şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Să privim deci la Cruce cu credinţă, pentru a primi puterea harului. Iar dacă nu avem credinţă în puterea ei harică, să renunţăm a o purta într-un mod necuviincios, pentru a nu o profana. Şi totuşi, te îndemn pe tine, cel ce ai purtat acest semn al crucii până acum fără să te gândeşti, să încerci să descoperi câtă putere stă ascunsă în el. Încearcă.
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu