Bucură-te cu mine, râu al Iordanului!

Mă întreb uneori dacă noi, oamenii, ştim să ne comportăm firesc în relaţia noastră cu Dumnezeu. Mă întreb dacă mai ştim ce înseamnă bucuria sau teama de a fi în apropierea prezenţei lui Dumnezeu… Îmi veţi răspunde probabil că cei credincioşi ştiu să se bucure şi ştiu să se şi teamă. Eu însă vă întreb: voi cum vă manifestaţi bucuria şi teama faţă de prezenţa lui Dumnezeu? Şi spun aceasta tocmai datorită faptului că iată ne apropiem de marea sărbătoare a Botezului Domnului, când natura însăşi, creaţia lui Dumnezeu, deşi neînsufleţită fiind, se manifestă mai vie decât noi, oamenii, la sesizarea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul ei.
Noi, deşi am fost creaţi de Dumnezeu cu posibilitatea de a ne exprima comuniunea noastră cu El, cu semenii şi cu natura înconjurătoare creată pentru noi, suntem mai neînsufleţiţi decât natura însăşi. Să luăm aminte ce lecţie frumoasă de viaţă ne dă natura în ziua Bobotezei atunci când Dumnezeu coboară în mijlocul ei. Ea nu rămâne indiferentă ca noi la prezenţa Lui, ci îşi manifestă bucuria şi teama în acelaşi timp.
Sfinţii Părinţi zugrăvesc cât se poate de viu natura care simte în sânul ei prezenţa lui Hristos şi prezenţa Duhului Sfânt. "Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfântul Sofronie, episcopul Ierusalimului, Te-au cunoscut şi s-au temut. Iordanul s-a întors văzând focul Dumnezeirii coborând trupeşte şi intrând în el. Iordanul s-a întors văzând Duhul Sfânt, pogorându-se în chip de porumbel. Iordanul s-a întors văzând pe Cel nevăzut făcându-se văzut, pe Creatorul întrupat, pe Stăpânul în chip de rob. Şi munţii au săltat privind pe Dumnezeu în trup".
Întrebând marea şi Iordanul : "Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit şi tu, Iordane, că te-ai întors înapoi?" (Ps. 113, 5), ele răspunzând zic: "Am văzut pe Creatorul tuturor în chip de rob". De aceea Iordanul nu în¬drăzneşte să se apropie de Stăpânul său. El desparte şi opreşte curgerea apelor sale, văzând pe Stăpânul botezându-se. Apele îi fac loc lui Hristos să se aşeze în mijlocul lor ca să le sfinţească. Este ceea ce s-a întâmplat cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Roşie, când apele s-au despărţit în două, iar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat. Apele Iordanului se despică în două ca pe vremea lui Iosua, când preoţii au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului, ca pe uscat, primind în sânul lor pe Hristos care Se botează pentru mântuirea neamului omenesc şi pentru sfinţirea firii apelor.
Natura tresăltă de bucurie când Creatorul îşi face apariţia în mijlocul ei. "Râu al Iordanului, însoţeşte-te cu mine – zice Sf. Ioan Botezătorul – şi saltă, dănţuieşte şi tresaltă cu mine, cu bucurie, căci Creatorul tău cu trup omenesc stă în faţa ta". Şi Iordanul are motive să se bucure, căci în apele sale se cufundă Însuşi Ziditorul său. "Ai văzut pe Israel trecând prin tine şi despărţind apele tale şi ai stat privind trecerea poporului. Acum însă ele se varsă şi curg mai puternic şi înconjoară picioarele şi mâinile Lui imaculate".
De aceea, "munţii au tresăltat văzând pe Dumnezeu întrupat şi norii au dat glas mirându-se de Cel ce a venit lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". Întreaga natură este invitată să-L întâmpine pe Cel ce se îndreaptă spre Iordan: "Munţi şi coline, văi şi izvoare, mări şi fluvii, binecuvântaţi pe Domnul care se îndreaptă spre fluviul Iordan, căci El însuşi trimite, prin aceste ape, sfinţire tuturor apelor". Prin faptul că vine în sânul lor, Dumnezeu nu tulbură cu nimic legile de dezvoltare a creaturilor. Nici o dezordine şi nici o revoltă din partea naturii nu se observă cu prilejul Botezului. Ci dimpotrivă, o armonie desăvârşită cuprinde întreaga fire. Ea se regăseşte în atmosfera de armonie de altădată cu Dumnezeu.
Şi acum vreau să te întreb pe tine, iubite cititor: nu cumva lecţia de teamă şi bucurie pe care ne-o dă natura la Botezul Domnului ar trebui să o aplici şi tu în viaţa ta? E atât de prezent Dumnezeu lângă tine în fiecare clipă... Chiar şi acum, când citeşti aceste rânduri, e lângă tine şi te priveşte, aşteptând să-ţi manifeşti bucuria faţă de El, cuprins de o teamă sfântă.
Întoarce-ţi şi tu acum, cititorule, privirea înapoi către Dumnezeu, aşa cum Iordanul s-a întors înapoi şi primeşte bucuria binecuvântării Lui. Învaţă de la natură, căci şi tu, ca şi ea, eşti creaţia mâinilor Lui şi dă-i şi tu cinstea cuvenită cu teamă sfântă şi cu bucurie fără de margini. Şi nu uita… cheamă-i şi pe cei dragi ai tăi să se bucure!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Căsuţa copiilor: Naşterea lui Iisus

Într-un orăşel numit Nazaret trăia demult o fecioară cu numele Maria. Ea avea sufletul curat şi gândul bun îndreptat mereu prin rugăciuni spre Dumnezeu. Fecioara Maria, cea aleasă dintre toate fecioarele să Îl nască pe Iisus, trăia în post şi rugăciune alături de bătrânul Iosif, cel care o îngrijea şi o ocrotea. Ei aşteptau ca vestea cea mare pe care o primiseră de la îngerul Gavriil, că Maria Îl va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, să se împlinească.
Tocmai în acea perioadă însă împăratul roman a poruncit ca fiecare om din Imperiul Roman să se înregistreze cu numele în oraşul din care provenea familia sa. Iosif se trăgea din Betleem, aşa că trebuia să meargă acolo.
A plecat împreună cu Maria şi după o călătorie lungă şi obositoare au ajuns. Însă acolo nu au găsit nici un loc unde să doarmă în timpul nopţii, nimeni nu avea loc să îi primească. Singurul loc pe care l-au găsit a fost o peşteră la marginea oraşului, în care oamenii au făcut adăpost pentru animale. Acolo, în acea noapte sfântă, Maria L-a născut pe Pruncul Iisus. L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat în ieslea vitelor, care Îi făceau căldură.
Pe dealurile din jurul Betleemului se aflau câţiva păstori, care îşi păzeau turmele. Un înger a venit la ei în lumină strălucitoare şi le-a spus că în apropiere de ei tocmai S-a născut Mântuitorul Hristos, pe care Îl vor găsi în apropiere, dormind într-o iesle. Atunci păstorii au văzut o mare mulţime de îngeri care cântau: „Slavă lui Dumnezeu în ceruri şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ După ce îngerii au plecat de la ei, păstorii s-au grăbit spre Betleem, unde L-au găsit pe Pruncul care dormea în iesle, aşa cum le spusese îngerul.
La peştera săracă au sosit apoi şi trei bărbaţi învăţaţi, pe care noi îi numim magi, care ajunseseră acolo călăuziţi de o stea apărută de curând pe cer. Văzându-L pe micul Prunc, ei au îngenuncheat şi s-au închinat Lui, oferindu-i daruri: aur, tămâie şi smirnă.
Icoana Naşterii Domnului este una dintre cele mai cunoscute icoane. Ea ne înfăţişează evenimentul petrecut la Betleem, Întruparea Creatorului Universului, care intră în lume şi în istorie ca prunc nou-născut. Dumnezeu vine în lume şi se arată oamenilor în chip de copilaş, nu ca un împărat, ci un om simplu, ca fiecare dintre noi. Îngerii cântă imnuri, magii şi pastorii Îi aduc daruri. Cerurile Îl întâmpină prin apariţia unei stele strălucitoare, iar pământul Îl primeşte într-o peşteră. Animalele Îl privesc într-o tăcere uimită, iar noi, oamenii, îi oferim pe unul dintre semenii noştri, pe Fecioara Maria.
Să ne bucurăm şi noi împreună cu magii şi păstorii şi să-L primim pe Iisus în inima noastră, vestind şi celorlalţi venirea Lui în lume, cu bucurie şi dragoste!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

„Ia Tu enervarea mea“

În biserica în care merg de obicei, la Crăciun şi la Paşti e îmbulzeală şi gălăgie mare. S-ar putea deci ca în zilele acelea mai mult să mă enervez decât să mă rog. Ce pot face?

Fii serioasă! Du-te la biserică!
A venit odată o tanti la mine şi mi-a spus: „Părinte, aşa am o ispită!...“ „Ce ispită, soro?“ „Îmi vine să-L înjur pe Dumnezeu!“ „Auzi, da înjuri din inimă, aşa, zdravăn?“ „Da!“ „Fă-o, că de rugat tot nu te rogi din inimă! Măcar fă şi tu ceva din inimă…“ A zâmbit şi a înţeles. După o vreme, stătea luminoasă în biserică.
Te enervează să mergi la biserică? Du-te enervat! Numai du-te, prinde viaţă!...
Atâta ne mai fandosim! E gălăgie în biserică… În discotecă şi prin jurul nostru nu e gălăgie, numai în biserică este. Dacă Crăciunul sau Paştele se transformă într-o ispită a enervării, foarte bine! Biruiţi-vă şi consideraţi-l ultim dar pe care Îl aduceţi lui Hristos de această sărbătoare! Ziceţi: „Doamne, aur, smirnă şi tămâie nu am. De rugat nu prea m-am rugat. Nu am putut posti. Ia Tu enervarea mea şi fă-o linişte!“

Pr. Constantin Necula

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

„Drumul nu a fost deloc uşor, dar a fost un drum binecuvântat“

Plecarea părintelui Ionuţ Ilea din Ohaba ne-a întristat puţin pe toţi… A urmat însă o bucurie, pentru că la cârma parohiei a venit un prieten al lui, tot codlean. Îl ştiam ca om de nădejde din poveştile părintelui Ionuţ despre muncile grele de la casa parohială, în care prietenul lui l-a ajutat mult, deşi bătea drum lung până în sat şi mai avea şi facultatea pe deasupra… Între timp, tânărul de atunci a terminat studiile, s-a căsătorit şi acum este părintele Lucian, paroh în Ohaba.


Părinte, aţi fost instalat de curând ca preot paroh în satul Ohaba. Ştiu că eraţi oarecum familiar cu această parohie, fiind prieten cu predecesorul dumneavoastră, părintele Ionuţ Ilea. Nu vă gândeaţi niciodată că îi veţi lua locul…
Da, este adevărat, sunt prieten cu părintele Ionuţ. Ne-am cunoscut în perioada liceului. Amândoi mergeam destul de des la mânăstirea Frăsinei, având acelaşi duhovnic.
Anul trecut, la un moment dat, părintele Ionuţ a avut nevoie de ajutorul meu, la construirea casei parohiale din Ohaba, unde ar fi trebuit să se mute. Şi, cum un prieten la nevoie se cunoaşte, m-am dus să-l ajut. Aşa am petrecut câteva zile în satul Ohaba, împrietenindu-mă cu consilierii Bisericii, care de pe atunci îmi spuneau în glumă „părinte”.

Povestiţi-ne în câteva cuvinte viaţa dumneavoastră „de dinainte“. Unde v-aţi născut, ce traseu aţi avut până aţi absolvit teologia.
M-am născut într-o familie cu cinci copii. Părinţii mei au fost şi sunt oameni simpli, muncitori. Tata este motostivuitorist, iar mama tâmplar. Fiind o familie destul de numeroasă, ambii au trebuit să muncească peste norma firească a unui muncitor, iar în aceste condiţii educaţia noastră şcolară a fost cam neglijată.
După terminarea celor 8 clase, am urmat cursurile şcolii profesionale, obţinând calificarea de „mecanic de întreţinere şi reparaţii în industria chimică şi petrochimică”. Au urmat câţiva ani de muncă, după care m-am decis să mă înscriu la liceu, învăţământ seral, având ca scop bacalaureatul şi admiterea la facultatea de teologie.
În anul 2003 am luat atât bacalaureatul cât şi examenul de admitere la Teologie. Drumul nu a fost deloc uşor, dar a fost un drum binecuvântat, plin atât de mulţumiri sufleteşti, cât şi de rezultate satisfăcătoare în ceea ce priveşte formarea mea intelectuală şi spirituală.

Când v-aţi apropiat de Biserică? Aţi avut parte de o educaţie religioasă în copilărie sau momentul convertirii a venit mai târziu?
Acum 10 ani, într-o sâmbătă, stăteam de vorbă cu o prietenă, care se pregătea să susţină examenul de admitere la Facultatea de Teologie. La un moment dat am întrebat-o ce va face ziua următoare, adică duminică. Mi-a răspuns că până la prânz va fi la Sfânta Liturghie, apoi va mai citi pentru examen. După care m-a invitat şi pe mine la slujbă, spunându-mi: „Ce-ar fi dacă ai veni şi tu mâine la biserică?”
Toată ziua am fost urmărit de aceste cuvinte, care m-au determinat ca a doua zi, dis-de-dimineaţă, să merg la Sfânta Liturghie. De atunci am mers în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Biserică, educaţia religioasă însuşindu-mi-o cu trecerea anilor.

Aveţi vreun model pe care vă doriţi să îl urmaţi?
Exemple bune sunt foarte multe în jurul nostru. Pe mine însă doar unul dintre ele m-a făcut să înţeleg, ceva mai profund, ceea ce înseamnă ortodoxia. Este vorba despre Părintele ieromonah Ghelasie Gheorghe, de la Mânăstirea Frăsinei. Pentru mine a fost icoana vie a muceniciei, a jertfei pentru aproapele, a fost icoana duhovniciei desăvârşite.

Spuneţi-ne câteva cuvinte despre familia dumneavoastră actuală.
Soţia mea se numeşte Sarah şi a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, promoţia 2000, secţia teologie-engleză. Este profesoară de religie în cadrul Colegiului Naţional „Dr. Ioan Meşotă” din Braşov. Ne-am căsătorit pe data de 21 iulie anul acesta, iar primul copil, dacă totul va fi bine, se va naşte la vară, prin luna iulie.

Ce vă doriţi pentru perioada următoare?
Nu îmi mai doresc nimic, doar sănătate şi înţelepciune. Am primit foarte mult anul acesta: absolvirea facultăţii, ne-am împărtăşit de Taina Cununiei, apoi am primit harul preoţiei, iar acum ne-a binecuvântat Dumnezeu şi cu un prunc. Vreau doar să mulţumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi lui Avva Ghelasie, care se roagă neîncetat pentru noi.

Spuneţi-ne un cuvânt pentru cititorii noştri.
Acum în prag de sărbători, nu pot decât să vă doresc dumneavoastră şi cititorilor dumneavoastră, multă sănătate, bucurii sufleteşti, împlinirea tuturor dorinţelor, şi fie ca Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos să o primim cu bucurie şi să cerem Mântuitorului nostru să primească jertfele şi rugăciunile noastre, precum a primit închinarea şi darurile magilor.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Părintele Cornel Codrea, încreştinătorul „oraşului fără biserici“

L-am găsit pe părintele Cornel la masă. Răsfoia o carte. Unul din multele volume pe care cu părintească dragoste le adăposteşte pe rafturile bibliotecii. Pentru părintele Cornel Codrea, viaţa înseamnă preoţie, iar preoţia viaţă.

Un om firesc şi cald
Este foarte greu să-l cunoşti pe părintele Cornel şi să nu rămâi marcat într-un fel. Pe mine m-a fascinat simţul artistic, rânduiala din gândire şi modul firesc şi cald în care ştie să se apropie de oameni. Ceva din frumuseţea iconică a sfântului se desprinde de pe chipul său luminos. Dacă ai nevoie de linişte şi mângâiere nu trebuie decât să-l priveşti sau să auzi din gura dânsului ”Măi, Dumnezeu să-ţi ajute”, spus cu atâta duh încât parcă mâna nevăzută a lui Dumnezeu îţi trece părinteşte pe cap înspre ceafă. În puţinele momente de confesiune, pentru că părintelui îi place mult să-i asculte pe cei care vin la dânsul cu durerile lor, am aflat câte ceva despre omul care a înfruntat regimul ateu ridicând două biserici de zid în ”Oraşul fără biserici” şi mii de biserici în sufletele celor care l-au cunoscut.
Pentru Părintele Cornel, Braşovul nu este numai aşezarea pitorească unde muntele îşi dă mâna cu oamenii la poalele Tâmpei, ci este şi locul unde acum 70 de ani a văzut pentru întâia oară lumina zilei ca rod al dragostei părinţilor săi, Nicolae şi Virginia Codrea. Pe tatăl părintelui, oamenii îl ştiu de ”Moş Codrea”. Apreciat pentru înţelepciunea sa, Moş Codrea dădea tuturor sfat bun atunci când era întrebat. Ultimii doi ani de viaţă i-a petrecut la Mănăstirea Brâncoveanu, ca frate de mănăstire, alături de călugărul Casian, nepotul dânsului.
Părintele Cornel a urmat Liceul Teoretic “Radu Negru” din Făgăraş între anii 1951-1954 şi Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, între 1954-1958. La terminarea Facultăţii a pregătit ca teză de licenţă lucrarea cu titlul ”Virtuţile teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea”. Trecerea timpului a demonstrat că aceasta nu a rămas numai tema lucrării de licenţă, ci chiar tema vieţii sale: să-şi iubească familia şi enoriaşii ca pe Dumnezeu.
Din 1958 până în 1960 lucrează la Întreprinderea de Montaj Bucureşti, mai întâi în cadrul filialei acesteia din Victoria, apoi în Bucureşti. În 1960 se căsătoreşte cu Marta-Paula Naumescu şi se angajează ca şef al atelierului de obiecte bisericeşti al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române din Bucureşti. În 1961 a fost hirotonit diacon la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, unde a slujit până în 1967, anul în care a fost hirotonit preot paroh pe seama Parohiei Ortodoxe Gheja, Protopopiatul Luduş, judeţul Mureş.

Biserica din casă
În anul 1971, pe data de 1 noiembrie, a fost numit paroh al Parohiei Ortodoxe Victoria, Protopopiatul Făgăraş. Odată cu venirea părintelui în parohie, viaţa oraşului a luat o turnură neaşteptată. Oraşul construit cu intenţia de a fi un oraş ateu, fără nici o biserică, a început să se închege ca parohie. Dumnezeu şi-a arătat, parcă, faţa peste poporul Său. Locuitorii nu mai erau nevoiţi să apeleze la parohiile vecine pentru serviciile religioase, pentru că de acum aveau preotul lor. Împreună cu credincioşii săi a făcut demersurile pentru construirea bisericii, lucru care s-a şi întâmplat după multe eforturi, în urma unei subtilităţi. Deşi prima intervenţie pentru construirea unei biserici în Oraşul Victoria datează din timpul păstoririi Părintelui Malanca (1970-1971), totuşi nu s-a rezolvat nimic până la intervenţia salvatoare a părintelui Cornel Codrea, care întocmeşte o altă documentaţie, cuprinzând un proiect de casă parohială, fără biserică. Aceasta a fost subtilitatea prin care a reuşit să primească aprobarea: a păcălit autorităţile vremii spunând că va construi o casă parohială, nu o biserică. Între 1977-1978 s-au obţinut aprobările necesare, iar din 1978 Părintele Codrea a început lucrările de construcţie. Între 1978-1979 s-a lucrat la fundaţie şi zidărie. Iniţial s-a construit o şură din lemn. În interiorul şurii s-a lucrat la transformarea acesteia în biserică prin zidirea pe interior a pereţilor, din exterior fiind vizibili doar pereţii vechii şuri.
Ziua de 1 octombrie 1989 a marcat împlinirea rugăciunilor Părintelui Cornel Codrea şi ale tuturor celor care s-au jertfit pentru ridicarea primei biserici din "Oraşul fără biserici": sfinţirea noului locaş de cult de către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală.

Jertfă pe Altarul Domnului
Îmi place să fac adesea comparaţia jertfei omului cu cea a unei lumânări. Pe măsură ce arde, lumânarea aduce lumină în jurul ei, dar în acelaşi timp se şi consumă. La fel s-a întâmplat şi cu sănătatea părintelui, peste care trecerea timpului şi ostenelile unei munci închinate preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii oamenilor şi-a lăsat amprenta în mod vizibil. Şi totuşi, cu pasul greu, cu spatele drept, dar apăsat de istoria transformării ”Oraşului fără biserici” într-un oraş creştin, părintele se îndreaptă în zilele de slujbă spre locul care însemnă totul pentru el: biserica.
Datorită vredniciei cu care a lucrat în problemele bisericeşti, Părintele Cornel Codrea a fost ales Consilier Eparhial şi Membru în Adunarea Naţională Bisericească, având ocazia şi bucuria nespusă de a participa la alegerea ca Mitropolit al Ardealului a Înalt Prea Sfinţitului Părinte Laurenţiu Streza şi contribuind astfel la împlinirea dorinţelor credincioşilor noştri. Pentru activitatea deosebită a primit mai multe distincţii, dintre care amintim pe cele de iconom stavrofor şi cetăţean de onoare al oraşului Victoria.
Şi, cum râvna unui om ca părintele Cornel nu se poate opri decât atunci când neputinţa trupului dictează, părintele şi păstoriţii săi au dorit ca Parohia Victoria I să aibă încă un locaş de cult, cu arhitectură exterioară specifică, întrucât biserica ”Cuvioasa Parascheva” aduce mai mult a casă din exterior. De aceea, la cererea părintelui Codrea, în anul 1991, Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşanul, în acea vreme Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a sfinţit locul pentru construcţia unei biserici noi, cu hramul Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, în parcul de pe strada Victoriei. În anul 1998 au început lucrările pentru construcţia noii biserici.
Dumnezeu l-a binecuvântat pe părintele Cornel cu 5 copii: Damiana, singura care locuieşte în preajma dânsului, în Oraşul Victoria; Gabriela, care s-a stabilit în Bucureşti; Constantin care locuieşte în Braşov; Cornel, monah la Mănăstirea Brâncoveanu şi Viorica, plecată în Italia, dar şi cu mulţi nepoţi care îl fac să uite necazurile.
Noi îi urăm părintelui multă sănătate şi îi mulţumim pentru bucuria pe care ne-o face prin prezenţa sa jovială, prin împreuna-slujire şi prin râsul său copios, care poate ţine de foame o zi întreagă.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Schitul „Naşterea Maicii Domnului“ de la Şinca Veche

De mai bine de un an, viaţa monahală din Ţara Făgăraşului s-a îmbogăţit cu un nou aşezământ. Nou, dar în acelaşi timp şi foarte vechi. Care este trecutul, prezentul şi planurile pentru acest loc aflat sub protecţia Maicii Domnului şi a Sfântului Nectarie din Eghina, vă prezentăm într-un nou episod din serialul „Mănăstiri din Ţara Făgăraşului“.



Salvată de la dispariţie
Peştera din apropierea localităţii Şinca Veche este cunoscută atât în zonă cât şi în ţară, ba chiar şi peste hotare. Părăsirea locului şi lipsa unei cercetări arheologice riguroase au dus în timp la naşterea a tot felul de legende şi poveşti, pe cât de numeroase pe atât de diferite.
Deşi nu se efectuase aici o cercetare corespunzătoare din punct de vedere ştiinţific, specialiştii care au vizitat aşezământul au atras atenţia asupra pericolului de dispariţie al acestui monument unic în Transilvania. Nimeni însă nu s-a putut ocupa efectiv de restaurarea lui. După mai multe tentative nereuşite, Dumnezeu a rânduit ca această atât de necesară lucrare să fie asumată şi realizată de Fundaţia ortodox-culturală „Maica Sfântă-Bucuria Neaşteptată“. Preşedintele acestei fundaţii, doamna Maria Bâgiu, a ajuns pentru prima dată la Şinca Veche în 2004. Grota arăta jalnic, aşa cum o ştiu mulţi dintre cei care au fost acolo. Grămezi de pomelnice pentru care nu se ruga nimeni, lumânări, haine agăţate peste tot, mâncare şi iconiţe fără valoare. În plus, pentru că nimeni nu s-a ocupat de monument, o parte din acesta s-a prăbuşit, fiind alcătuit dintr-o rocă foarte fină, sfărâmicioasă chiar la atingerea cu degetul. Uşurinţa cu care poţi zgâria pereţii locaşului i-a făcut pe mulţi să îşi lase numele scrijelite ca amintire urmaşilor.

Certificată de arheologi
În ciuda aparenţei mizere, doamna Maria Bâgiu a simţit un îndemn deosebit de a aşeza aici temelia mănăstirii pe care dorea să o construiască şi a început demersurile necesare, realizând un proiect care are ca scop restaurarea grotei cu două biserici şi crearea unui aşezământ istoric cultural ortodox.
Mai întâi o echipă de specialişti a început săpăturile arheologice. Au fost degajate depunerile din urma prăbuşirii şi au fost descoperite noi încăperi. Istoricii arheologi certifică existenţa în peşteră a două bisericuţe ortodoxe construite succesiv, care prezintă toate elementele specifice: naos, pronaos, altar şi proscomidiar.
Datarea lor a fost făcută pentru secolele XIV-XV şi au fost identificate ca aparţinând uneia din cele patru mănăstiri de pe hotarul localităţii Şinca, care apar în multe documente istorice. În 1761, prigoana dusă de generalul Bucow, care a distrus 200 de mănăstiri din Ardeal pentru a impune greco-catolicismul, a ajuns şi la Şinca. Amplasarea într-o peşteră a împiedicat distrugerea în întregime a locaşului, însă obştea de călugări a fost alungată, iar biserica profanată şi chiliile distruse. Timp de peste două veacuri, deşi a fost părăsit fizic, locul a continuat să primească vizitatori atraşi de o stare de linişte pe care o dobândeau aici.

Reîntoarcere la tradiţie
Proiectul „Aşezământul istoric ortodox-cultural Maica Sfântă Bucuria neaşteptată - Şinca Veche“ se vrea o reîntoarcere la tradiţie, toate construcţiile fiind gândite în stilul tradiţional românesc şi respectând natura. Proiectul cuprinde patru părţi principale. Prioritate are restaurarea şi conservarea bisericuţelor rupestre şi construirea în apropiere a unei bisericuţe de piatră cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. A doua fază a proiectului cuprinde ridicarea în vârful dealului a unei biserici mari cu hramul „Buna Vestire”, cu chilii, stăreţie şi toate cele necesare unei mănăstiri, construite în stil ţărănesc. Urmează apoi atelierele de creaţie (pictură, sculptură, iconografie, ţesătorie, cusătorie, ceramică şi olărit etc.), unde se vor organiza tabere de creaţie pentru tineri, conferinţe, expoziţii etc. şi deschiderea unui şantier arheologic de studiu pentru aşezarea dacică aflată pe teritoriul aşezământului.

Ctitorie în stil athonit
Dimensiunile proiectului sunt fabuloase, însă realizatoarea lui se încredinţează ajutorului lui Dumnezeu pentru a duce la bun sfârşit lucrarea. Pentru aceasta, doamna Maria Bâgiu a simţit absolut necesară reluarea slujbelor în locul părăsit de sute de ani. Astfel s-a întemeiat aici în decembrie anul trecut Schitul „Naşterea Maicii Domnului“, cu o obşte de călugări avându-l ca stareţ pe părintele Matei Bilauca, chemat la această slujire de la Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus.
Pentru a-i adăposti pe vieţuitorii schitului a fost construită în stilul specific aşezămintelor din Sf. Munte Athos o casă care nu făcea parte din proiect, dar s-a aşezat foarte bine în cadrul acestuia. Clădirea cuprinde chilii pentru cinci vieţuitori, o trapeză şi un paraclis cu hramul „Sfântul Nectarie de la Eghina“, care adăposteşte şi o părticică din moaştele acestui sfânt aproape contemporan cu noi. Deşi nu are încă un an de când a poposit şi la Şinca prin sfintele sale moaşte care se află aici, Sfântul Nectarie a alinat deja suferinţa multor oameni care s-au rugat lui cu credinţă şi nădejde. Mărturii ale unor vindecări miraculoase au început să fie consemnate la Şinca, la fel ca şi în toate locurile aflate sub protecţia Sfântului Nectarie.

Natalia Corlean

Călăuza pelerinului

Puteţi ajunge la schitul de la Şinca Veche pe traseul Făgăraş-Şercaia-Vad-Şinca Veche (25 km), dinspre Braşov (Braşov-Perşani-Şinca Veche, aprox. 50 km) sau dinspre Râşnov (Râşnov-Poiana Mărului-Şinca Nouă-Şinca Veche, aprox.40 km).
Din centrul localităţii urmaţi indicatorul „Spre mănăstire“, pe strada pe care se află sediul secţiei de poliţie. La mai puţin de un km din centru ajungeţi la poalele Dealului Pleşu, la o răscruce cu două indicatoare: unul spre grotă, traseu pe care urcaţi pe jos la peştera cu cele două bisericuţe rupestre, de acolo la izvor şi apoi la casa călugărilor, cu paraclisul „Sf. Nectarie“; celălalt indicator vă îndrumă spre mănăstire şi dacă îl urmaţi veţi ajunge direct la casa călugărilor (2-3 km), fără a mai trece pe la peşteră.
Hramul: Naşterea Maicii Domnului (hramul schitului), Sf.Ierarh Nectarie din Eghina (hramul paraclisului)
Adresa web: www.sincaveche.ro

Stareţul*

Părintele stareţ Matei Bilauca a intrat în mănăstire în 1991, la vârsta de 17 ani. În timpul primei sale vizite la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus gândul călugăriei i-a pătruns în inimă atât de adânc, încât după o lună s-a întors ca să rămână aici. Hotărârea i-a fost pusă la încercare timp de două săptămâni, în care a fost respins şi alungat. A fost frate timp de doi ani, după care a fost călugărit şi hirotonit diacon în 1993, iar în 1999 preot. În 2000 a fost transferat ca preot slujitor la Mănăstirea Făget-Boholţ, unde a rămas un an jumătate, după care s-a întors la Sâmbăta. Între 2000-2004 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, iar din 2006 Dumnezeu l-a chemat la slujirea ca stareţ al Schitului „Naşterea Maicii Domnului“ de la Şinca Veche.

„Rostul nostru în lumea aceasta este să devenim sfinţi"
Interviu cu părintele stareţ Matei Bilauca*

Preacuvioase părinte stareţ, slujiţi zilnic într-un paraclis care se află sub ocrotirea Sf. Nectarie din Eghina. De ce aţi ales acest hram?
Eu am mai de demult o legătură de suflet cu Sfântul Nectarie. De fapt Sfântul s-a aşezat în viaţa mea; întâlnirea mea cu el a fost când i-am citit viaţa şi inima mea a vibrat, dar l-am văzut apoi şi lucrător în viaţa mea. Când eram la mănăstirea Făget, mergeam odată pe jos din oraş la mănăstire. Ajungând la groapa de gunoi, o haită de câini foarte furioşi a pornit spre mine în goană. Când au ajuns cam la doi metri de mine, m-am rugat: "Sfinte Nectarie, ajută-mă!" şi în momentul acela câinii s-au oprit şi s-au întors înapoi liniştiţi, ca şi când nu m-ar mai fi văzut. A fost prima lucrare a Sfântului în viaţa mea şi de atunci l-am simţit tot timpul prezent.
Dumnezeu v-a binecuvântat şi cu o părticică din moaşte-le Sfântului Nectarie, pe care o aveţi aici, în paraclis.
Da, mi-am dorit mult acest lucru, că dacă Sfântul va voi, să primim şi noi o părticică din sfintele moaşte, dar fără să mă gândesc când se poate şi cum se poate, pentru că nu e atât de simplu şi de uşor. Însă doar pentru noi oamenii nu e uşor… Pentru sfinţi e foarte simplu şi ei lu-crează minunat, încât te minu-nezi cât de uşor se poate ajunge şi la lucrul acesta.

Spuneaţi că există în plan să se construiască o biserică. În ce constă acest proiect?
Mănăstirea a luat fiinţă la iniţiativa unei fundaţii, Fundaţia cultural-ortodoxă "Maica Sfântă bucuria neaşteptată", preşedinta ei fiind doamna Maria Bâgiu din Braşov. Proiectul nu s-a realizat, pentru că încă se lucrează la titlurile de proprietate. Încă se mai fac formele pentru pământul pe care este gân-dit proiectul. Mai sunt multe formalităţi… Oamenii din sat care vor să ne doneze pământul vor primi titlurile de proprietate abia în luna iunie, însă nădăjduim că odată începute lucrările va merge mai uşor.
În afară de bisericuţa închinată Naşterii Maicii Domnului vom face şi câteva chilii, o sală de mese, bucătărie şi toate cele necesare unui schit, pentru că ceea ce avem acum de fapt a fost o soluţie care nu făcea parte din proiect.
În proiect mai este şi o biserică mai mare, cu hramul "Buna-vestire", dar nu se ştie când se va putea realiza. Înalt Prea Sfinţitul a spus ca atunci când vom avea şi acea biserică mare vom trece la statutul de mănăstire.
În plan sunt deci multe, depinde cum va binecuvânta Dumnezeu să se împlinească. Gândul omului este măreţ, însă urmează să vedem dacă judecăţile oamenilor sunt ca şi cele ale lui Dumnezeu.

Spuneţi-ne un cuvânt de folos pentru cititorii noştri!
Le-aş transmite cititorilor să fie mai atenţi cu viaţa lor, pentru că noi avem un rost în viaţa aceasta. Fiecare dintre noi, şi mirenii şi călugării. Eu spun mereu că Dumnezeu nu are nevoie de călugări cum nu are nevoie de mireni. Dumnezeu are nevoie de oameni sfinţi. Rostul nostru în lumea aceasta este să devenim sfinţi. Noi iubim sfinţii, căutăm sfinţii, alergăm în stânga şi în dreapta după sfinţi, dar uităm că şi noi avem rostul acesta, datoria aceasta să devenim sfinţi, pentru că Domnul Hristos ne-a spus "Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt". Poate că ne gândim prea puţin sau nu ne gândim deloc la rostul nostru pe lumea aceasta, că noi trebuie să devenim sfinţi.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Mărturia pelerinului: Cărări de pelerin, cărări către cer

Am urcat de mai multe ori la mănăstirea de la Şinca Veche, mai cu seamă pentru a-l găsi acolo pe cel care mi-a fost părinte duhovnicesc încă de pe vremea când făcea parte din obştea mănăstirii de la Sâmbăta de Sus. Am ajuns aici iarna, cu colindătorii sau vara, cu pelerinii. Am ajuns aici la ceas de priveghere, în puterea nopţii, când întunericul era străbătut de smerita şi tainica psalmodie a micii obşti de monahi osârduitori la slujirea celor sfinte; am ajuns dimineaţa, la ceas de sărbătoare cu Sfântă Liturghie; am ajuns după-amiaza, la ceas de odihnă şi pace. Multe sunt izvoarele de binecuvântare de la care te poţi adăpa aici: aşezarea mănăstirească, bisericuţele rupestre, sfintele slujbe, moaştele Sfântului Nectarie marele făcător de minuni, cuvântul de folos şi binecuvântarea Părintelui Stareţ...Dar dacă ar fi să mărturisesc ceea ce m-a impresionat pe mine aici în mod de neuitat, ar trebui să vorbesc despre o stare de negrăită pace.
Urcând pe la amiază la mănăstire, am găsit aşezarea în tihnă. Se auzea încet cântare psaltică, de parcă slujba continua si după Liturghie. Am intrat în mica trapeză liniştită şi cu mult gust aranjată, unde l-am întâlnit şi pe părintele Matei, care ne-a întâmpinat, plin şi dânsul parcă de pacea şi zâmbetul rugăciunii. Atunci s-a revelat acea pace cu totul aparte, care învăluia oamenii, încăperea şi natura din jur.
Este o pace pe care nu ţi-o explici raţional (deşi rămâi perfect raţional percepându-o), dar o simţi, o respiri, o conştientizezi, o trăieşti. Ea este în orice caz un dar, darul lui Dumnezeu. Nu cred că o poţi simţi pentru că mergi acolo încercând să-ţi închipui cum este ea şi încercând să o simţi cu orice preţ. Nu. Mergi la mănăstire şi, smerit şi neştiutor ca un prunc, fără să te fi aşteptat...o găseşti, te învăluie, te surprinde, te pătrunde. Şi atunci ţi se luminează chipul şi mintea, te linişteşti cu această negrăită pace şi te umpli de o bucurie la fel de tainică şi aşezată, plină de bună-cuviinţă...
Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

[edit 2010] * Notă: Din mai 2009, obştea mănăstirii este de maici. Părintele Matei Bilauca este acum stareţul schitului de la Şinca Nouă.

Nu ne furaţi Crăciunul!

Poate că mulţi vor considera, citind cele ce urmează, că glasul meu pare mult prea alarmist, sau poate prea pesimist, pentru un timp care se vrea al bucuriilor… Vreau totuşi să cred că nu sunt singurul care îşi dă seama de gravitatea înşelăciunii în care trăim feeria Crăciunului…

E trist că Naşterea Domnului se transformă din bucurie duhovnicească în pretext al bucuriilor comerciale. Adică sub masca unei sărbători duhovniceşti, oamenii îşi satisfac cele mai ciudate pofte, îşi împlinesc cele mai rafinate patimi. E interesant faptul că mulţi comercianţi americani au renunţat să numească Crăciunul cu denumirea tradiţională de "Christmas", numindu-l mai nou "X-mas"... Se vrea o alterare a sărbătorii tradiţionale a Bisericii, dându-ni-se în schimb un surogat dulce şi atractiv, plăcut şi apreciat pentru efectele sale vizuale, tactile, olfactive imediate. De ce să încerci să trăieşti emoţii spirituale pentru care trebuie să depui un considerabil efort trupesc şi sufletesc, când poţi să te bucuri de spiritul comercial al Crăciunului – scuzaţi, al "X”-masului – fără să depui aproape nici un efort?

Se duce un război crunt pentru ca de Crăciun glasul lui Dumnezeu să fie acoperit. Mai precis, diavolul a înţeles că cea mai iscusită tactică pentru a lovi în Biserică nu este aceea de a lupta pe faţă împotriva ei, ci de a include glasul Bisericii în corul unei bucurii generale, dar o bucurie care-l exclude pe Dumnezeu într-o formă voalată. Înaintea emisiunilor de divertisment, care de cele mai multe ori abuzează de senzualitate mercantilă, televiziunea transmite secvenţe emoţionante de la slujba ţinută la cine ştie ce mare catedrală. Încearcă oarecum să te îndemne să alegi: Dumnezeu sau senzualitatea? În acelaşi timp, aşa numite „colinde“ sunt aruncate cu multă risipă în ambianţa programelor de pe marea majoritate a posturilor de televiziune. S-a ajuns chiar la hibridul colindelor cântate pe muzică hip-hop sau pe alte ritmuri. Cu voci senzuale, fete tinere cântă despre Naşterea Domnului cu aceeasi "evlavie" cu care cântă despre ultima iubire de pe plajă. Dar „colindele“ lor nu au nimic din curăţia colindelor adevărate. Oricât ar fi de prelucrate, melodiile lor nu vor trezi niciodată fiorul sfânt pe care îl trezesc în suflete vechile colinde.

„Este luna cadourilor!” auzi glasul mass-mediei răspândit cu putere în această societate a noastră care se vrea desacralizată. Şi ce-i rău în asta? S-ar întreba unii cu o gândire superficială, loviţi şi ei de acest virus nociv al „X”-masului. Păi să vedem. Ştii ce este Crăciunul, prietene? Este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ţi-l face an de an. Este cadoul pe care Dumnezeu ţi-l aşează an de an sub bradul tău şi al meu şi al fiecăruia. „Care cadou?“ mă vei întreba. E vorba de bucuria primirii în sufletul tău a unui mic Prunc, a Pruncului dumnezeiesc. Cadoul este Dumnezeu însuşi. Dar tu ştii că întotdeuna cadourile trebuie să fie meritate. Dumnezeu dăruieşte darul bucuriei de Crăciun doar celor care se pregătesc şi-L aşteaptă. Ceilalţi, care nu se pregătesc, trăiesc, din păcate, nu bucuria Crăciunului, ci a „X”-masului. Încearcă să înlocuiască printr-un surogat cadoul lui Dumnezeu cu alte cadouri lumeşti. Şi pentru că diavolul ştie să ne ispitească, ne fură cadoul lui Dumnezeu şi ne oferă alternativa cadourilor lumeşti. Ne îndeamnă să fugim către magazine şi nu către biserici, către mâncare şi nu către post, către veselie extravagantă şi nu către smerenie şi linişte, către oameni şi nu către Dumnezeu.

De aceea mă văd dator ca unul care aştept Crăciunul cel adevărat, să te trag şi eu de marginea hainei precum face comerciantul din colţul străzii ca să cumperi cadouri de „X”-mas. Eu te trag însă de mâneca sufletului şi te rog: Nu contribui şi tu la răul celor care fură Crăciunul cel adevărat! Nimeni nu are dreptul să fure Crăciunul!

Nu aveţi dreptul să le răpiţi copiilor Crăciunul, asa cum nu aveti dreptul să le răpiti copilăria. Copiii au nevoie de Crăciun, ca şi noi de altfel. Cu toţii avem nevoie de bucuria cerească a Naşterii Domnului. Să ne bucurăm şi noi împreună cu îngerii. Hristos se naşte, bucuraţi-vă!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

N-am venit să cerem, am venit să dăm

O colindă de Crăciun lansează următorul îndemn: ”Larg deschideţi poarta sufletelor voastre, n-am venit să cerem, am venit să dăm”. Cineva s-ar putea întreba: ce să mai dea lumea decât de-ale lumii? Şi, totuşi, este atâta adevăr în aceste versuri! Şi asta deoarece nici un colindător nu dă ceva de-al lui. Dă ceva ce a primit şi el, ceva dumnezeiesc. Evenimentul Naşterii Domnului este unul ceresc, suprauman, incomparabil cu alte bucurii pe care le poate procura succesul în afaceri, pe scenă sau oriunde altundeva în afara Bisericii. Omul a învăţat destul de repede şi bine să se joace cu bucuriile, să şi le fabrice singur. A devenit un specialist în bucurii de tot felul. Atâta doar că nu a reuşit să-şi facă o bucurie permanentă (la care să nu i se epuizeze bateriile!!), care să fie de fiecare dată gustată cu aceeaşi plăcere sau chiar cu intensitate crescândă. Dar ce nu a reuşit omul, a făcut Domnul: S-a dăruit pe Sine. Iar colindătorii nu dau ceva de-al lor, ci-L dau pe Dumnezeu celor care-i primesc. Pentru că LA ”CRĂCIUN” S-A NĂSCUT IUBIREA. ”Dumnezeu Preasfântul,/ Colindând pământul/ A vrut să nu mai fie/ Potop şi urgie./ El făcu lumină/ Blândă şi senină/ Şi-şi trimise Fiul/ S-alunge pustiul.(...) Dumnezeu Preabunul/ Ne-a trimis Crăciunul/ Cu har şi bucurie/ Şi aici să fie.

Lasă iubirea să se nască şi în sufletul tău şi se va naşte Hristos în tine iar tu îl vei putea dărui şi altora.

Tu ce faci de Crăciun?

Dragă cititorule, te-ai întrebat ce vei face de Crăciun anul acesta? Încă nu este târziu, dacă nu ai făcut-o până acum. Îndrăznesc să-ţi propun să fii mai bun împlinind aceste trei lucruri: fă un cadou unui sărac, împacă-te cu duşmanul tău şi mergi cu colinda.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Raiul mărturisirii

Perioada sărbătorilor de iarnă este marcată de două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza. Pe lângă acestea, Biserica ne aşează înainte chipurile a cel puţin doi sfinţi mari: Sfântul Arhidiacon Ştefan (27 decembrie) şi Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Contemporani ai Mântuitorului, ei au rămas în mod deosebit în memoria Bisericii. Meditând la exemplul lor ne putem întreba: ce au spus Sfinţii Ioan şi Ştefan lumii, acum două mii de ani, de atunci încoace, şi nouă astăzi? Şi, poate că dincolo de orice diferenţă dintre ei, aceşti doi sfinţi aşează în orice vreme, înaintea îngerilor şi a oamenilor deopotrivă, miezul vieţuirii lor şi taina vieţuirii creştine: raiul mărturisirii.

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului

Despre Sfântul Ioan, Mântuitorul Însuşi a spus că: „Este cel mai mare om născut din femeie”. Fiu al drepţilor părinţi Zaharia şi Elisabeta, dobândit în mod minunat la bătrâneţe, Sf. Ioan a fost ales de Dumnezeu pentru un rol unic în istoria mântuirii: acela de a pregăti calea lucrării Fiului lui Dumnezeu în lume. Ajungând la maturitate, s-a retras în pustie, ducând o viaţă foarte ascetică şi propovăduind lumii pocăinţa şi apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu. La vremea rânduită, Însuşi Mântuitorul vine la râul Iordan, unde propovăduia Ioan, şi este botezat de către dânsul.

Zelul neîntrecut pentru Dumnezeu îl înflăcăra pe Sfântul Ioan nu doar în asprimea vieţuirii, ci şi în asprimea cu care condamna păcatul, fără părtinire. Curajul de a fi mustrat pe faţă nelegiuirea în care petrecea însuşi regele Irod, care îşi luase tovarăşă de viaţă pe soţia fratelui său, pe Irodiada, i-a atras şi cununa muceniciei. Ajuns în temniţele lui Irod, i s-a tăiat capul prin uneltirea Irodiadei şi la cererea fiicei acesteia.

Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului a dobândit un loc unic de asemenea pentru veşnicie, ca şi Maica Domnului: şederea de-a stânga şi de-a dreapta Mântuitorului Hristos.


Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir creştin

Despre Ştefan ne relatează capitolele 6 şi 7 din Faptele Apostolilor, iar faptele legate de viaţa şi martiriul său nu impresionează prin lungimea povestirii sau bogăţia informaţiilor, ci prin intensitatea mărturisirii.

Aflăm pe scurt că în sânul comunităţii creştine primare din Ierusalim apar necesităţi legate de slujire, fapt pentru care cei doisprezece Apostoli aleg şi hirotonesc şapte bărbaţi cucernici în trepta diaconiei. Între aceştia se afla şi Ştefan, care se distinge ca fiind „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt”.

Înţelepciunea de care dădea dovadă şi harul de care era plin diaconul Ştefan i-au atras pizma şi ura unora care prin mărturii mincinoase despre el l-au dus la judecată înaintea Sinedriului. Mărturisind înaintea tuturor dreapta credinţă, Sfântul Ştefan vede cerurile deschise şi slava lui Dumnezeu, este scos afară din cetate şi omorât cu pietre. Asemeni Mântuitorului său, în clipa morţii sfântul diacon îşi încredinţează sufletul Domnului Iisus şi se roagă pentru iertarea prigonitorilor săi.


Mărturisirea credinţei deschide creştinului uşile raiului

Iată aşadar două exemple excepţionale de mărturisire a credinţei: Sfântul Ioan Botezătorul, prin arzătoare propovăduire, şi Sfântul Ştefan, prin impresionantul martiriu. Să avem însă în vedere că mărturisirea credinţei se face la diferite măsuri şi în diverse moduri. Tâlharul de pe cruce şi-a mărturisit păcatele, şi pentru aceasta a auzit din gura Fiului lui Dumnezeu: „Astăzi vei fii cu Mine în rai”. Un alt pasaj scripturistic, invocat de pildă referitor la rugăciune, ne învaţă: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.” (Romani 10,9). Sfântul Ioan Botezătorul este model pentru cei ce-L propovăduiesc pe Dumnezeu prin cuvânt. Iar Sfântul Ştefan este model pentru mărturisirea lui Hristos cu propria viaţă, mărturisire pentru care, încă viu fiind, vede deschizându-i-se porţile raiului.

De la mărturisirea credinţei tainic, in inimă, prin rugăciune şi până la forma supremă de mărturisire, prin martiriu, sunt deci multe forme de mărturisire. Nu toţi suntem chemaţi la aceeaşi formă de a mărturisi, ci fiecare după dragostea sa şi după darul lui Dumnezeu, şi după împrejurările vieţii sale. Dar, deşi sunt forme diferite de mărturisire, totuşi mărturisirea este o componentă esenţială, nelipsită din viaţa oricărui creştin. Într-un fel sau altul, creştinul, prin tot ce face şi prin însăşi viaţa lui, este un mărturisitor al lui Hristos, al lui Dumnezeu, al credinţei sale. Mărturisirea se află în centrul vieţii sale şi, precum am văzut din fiecare exemplu invocat mai sus, ea este calea pe care se merge la rai, ea este rai, este venirea efectivă a raiului în noi şi în acelaşi timp este intrarea noastră în rai.

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Cele mai frumoase artificii le-am văzut de la biserică

Pe când eram în parohia tinereţilor mele pastorale – prima dragoste nu se uită niciodată – am luat un obicei, şi anume acela de a merge de Anul Nou cu credincioşii la biserică pentru a aduce lui Dumnezeu rugăciune de mulţumire pentru binefacerile cu care prin dragostea sa ne-a miluit în anul încheiat. Biserica situată pe vârful dealului, aşa cum cere rânduiala (în cel mai înalt loc din parohie) ne făcea să ne simţim mai aproape de cer chiar şi fizic vorbind. Fiind o localitate situată la doar 5 km de Alba Iulia, pe o colină, de la noi puteam admira focurile de artificii realizate la diverse evenimente. Cele mai frumoase erau cele de 1 Decembrie şi de Anul Nou. La început ideea de a ne întâlni la biserică de Anul Nou a fost receptată cu oarecare rezervă de către majoritatea credincioşilor. Nu prea vedeau cum ar putea să lase televizorul şi paharul de şampanie acasă, să nu mai închine şi să nu se felicite cu toţii atunci când ceasul bătea 12.00 noaptea. În primul an am fost doar vreo 30 la biserică de Anul Nou. În al doilea vreo 40, apoi din ce în ce mai mulţi, până când biserica a început să se umple de credincioşi. Care era magnetul care-i atrăgea la biserică? Veţi crede că focul de artificii. Trebuie să vă dezamăgesc. Convingerea îi atrăgea. Conştiinţa că Dumnezeu ne-a miluit cu prea multe daruri. Cu daruri pe care nu le merităm. Cu daruri infinit mai multe decât vredniciile noastre. Vi s-a întâmplat să simţiţi că aţi primit de SUS daruri pe care nu le meritaţi? Nu v-a încercat niciodată sentimentul că Dumnezeu aşteaptă un răspuns la darul pe care l-a făcut şi în acelaşi timp ne copleşeşte cu alte daruri? Dar acela că atunci când am cerut ceva de la El am fost în stare să ne tocim genunchii în faţa icoanei numai ca să obţinem ceea ce dorim, iar după ce ne-a ajutat am uitat promisiunile pe care i le-am făcut? Anul Nou este momentul în care ne putem aduce aminte de promisiunile uitate şi de cât bine ne-a făcut Dumnezeu.
Dar revenind la gândul de la început, pentru ca atmosfera festivă să nu îşi piardă farmecul, am convenit să începem rugăciunea de mulţumire în aşa fel încât să se termine înainte de 12.00, pentru ca să avem timp să închinăm şi un pahar de şampanie, după care să admirăm din curtea bisericii focul de artificii de Anul Nou. Iată cum cele mai frumoase artificii le-am văzut de la biserică.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Irozii zilelor noastre…

În atmosfera de sărbătoare ce a cuprins cerul şi pământul, la doar câteva zile de la Naşterea Domnului, Biserica îmbracă haină de „plângere şi tânguire multă” pentru pruncii nevinovaţi ucişi de cruzimea lui Irod. Atunci Iisus a fost scăpat de mânia lui Irod. Acum însă, El suferă chinul morţii împreună cu fiecare din pruncii ucişi cu instrumentele moderne ale medicinii, prin voinţa unei societăţi care şi-a pierdut busola şi care a ridicat la rang de lege fărădelegea.

Viaţa începe din momentul conceperii

Majoritatea oamenilor nu ştiu ce se întâmplă în timpul unui avort. Nici femeile care au avortat nu ştiu că de fapt au omorât un copil. De ce? Pentru că li se spune că de fapt până în luna a treia ele poartă în pântece doar „un ghem de celule“ şi nu un om adevărat.

Profesorul britanic Stuart Campbell, cercetător la Create Health Clinic din Londra, a reuşit să obţină, cu ajutorul unui nou tip de scanare prin ultrasunete, imagini tridimensionale ce permit vizionarea mişcărilor fătului în timp real. Studiul lui demonstrează pentru prima dată că viaţa începe odată cu fecundarea şi nu în momentul naşterii.

Din momentul concepţiei, 46 de cromozomi cu 30.000 de gene se combină determinând încă din acest moment toate caracteristicile noastre fizice: sex, caracteristicile feţei şi ale corpului, culoarea ochilor, a părului şi a pielii. Şi apoi, în doar în câteva săptămâni, dintr-o singură celulă se formează un om minuscul cu toate organele deja prezente şi în stare să funcţioneze.

Ce se întâmplă în cele 3 luni în care unii susţin că fătul nu este decât „un ghem de celule“?

- la 18 zile inima începe să bată, sângele fătului trece de-a lungul cordonului ombilical, traversând placenta unde au loc schimburile metabolice: copilul pasează mamei resturile de dioxid de carbon iar ea îi furnizează oxigen şi substanţele nutritive.

- la aproximativ 3 săptămâni încep să se formeze mâinile, iar de la 6 săptămâni şi degetele. Fătul poate să-şi strângă degetele şi să-şi deschidă gura.

- la 40 de zile este înregistrată funcţionarea creierului măsurată pe baza undelor EEG. Aici minunatul centru de control trimite mesaje mamei şi copilului.

- de la 2 luni, amprentele sunt deja întipărite în piele.

- la aproximativ 7 săptămâni, apar primele mişcări spontane, deşi mama de obicei nu simte copilul mişcându-se până la aproximativ 16 săptămâni.

- la 18 săptămâni este activ şi energic şi face numeroase flexări ale muşchilor. Poate da pumni şi lovituri suficient de tari.

- la 26 de săptămâni deja poate realiza o gamă largă de gesturi şi manifestări specifice copilului - să se scarpine, să zâmbească, să sughită şi să-şi sugă degetele…

Lăsaţi copiii să vină la Mine…

Înainte de a se bucura de lumina zilei, Dumnezeu a rânduit ca pruncul să sălăşluiască şi să se dezvolte timp de 9 luni în cel mai sigur adăpost din lume: pântecele mamei sale. Iată însă că omul a transformat acest cel mai sigur adăpost într-un posibil cel mai primejdios loc, pentru că aici, deşi copilul nu poate face nimic pentru a se apăra, viaţa îi poate fi luată chiar de către persoana cea mai dragă lui, MAMA.

Fiinţa concepută devine persoană umană din momentul fecundării, când Dumnezeu creează sufletul nemuritor al „puiului" de om. Părintele profesor Ilie Moldovan spune că păcatul avortului este o formă de deicid (ucidere a lui Dumnezeu) îndreptată împotriva Mântuitorului Hristos, Care, într-un anumit fel, se naşte o dată cu fiecare prunc. Din momentul conceperii, copilul poartă chipul lui Dumnezeu, urmând ca prin Botez să poarte şi chipul lui Hristos. Dacă acest chip este distrus, în pântecele mamei se răstigneşte Însuşi Hristos.

Sfântul Nicodim Aghioritul merge atât de departe încât spune că o mamă care avortează nu omoară o singură fiinţă umană, ci face atâtea ucideri câţi urmaşi ar fi rezultat din acel copil dacă el ar fi trăit.

Poate fi recomandat vreodată avortul?

Să urmărim trei exemple:

1. Tatăl este alcoolic, mama are tuberculoză. Ei au patru copii. Primul este orb. Al doilea a murit. Al treilea este surd, şi al patrulea are tuberculoză. Ea rămâne din nou însărcinată. Dată fiind această situaţie extremă, aţi lua în considerare recomandarea avortului?

2. O fetiţă de culoare, în vârstă de 13 ani a fost violată de un bărbat alb; fetiţa a rămas însărcinată. Dacă aţi fi părinţii fetiţei, aţi recomanda avortul?

3. O adolescentă este însărcinată. Ea nu este căsătorită. Logodnicul ei nu este tatăl copilului. El este foarte supărat, şi plănuieşte să o părăsească. În acest caz, aţi considera recomandabil avortul?

Dacă aţi spus „da": 1. L-aţi fi ucis pe Beethoven; 2. L-aţi ucis pe marele cântăreţ de muzică religioasă, de culoare, Ethel Wathers; 3. Tocmai v-aţi pronunţat pentru uciderea lui Iisus Hristos.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Craciunul in familie

Iată că se apropie Crăciunul, prilej pentru mulţi dintre noi să petreacă, să mănânce şi să dăruiască multe cadouri. Mai are Naşterea Domnului o semnificaţie sufletească pentru noi? În numărul acesta rubrica „Pas în doi“ îşi extinde domeniul şi ne spune câte ceva despre cum să trăim această sărbătoare în familiile noastre ortodoxe, pentru ca să primim în suflete Bucuria Naşterii Domnului, dar să o transmitem şi copiilor noştri. Sfătuitor de suflet ne este un psiholog, Irina Constantinescu, mămică şi soţie fericită.

Dumnezeu se face Om pentru noi

În societatea noastră Crăciunul are un caracter aproape păgân, oamenii irosind foarte mult timp pentru a face cumpărături, uneori inutile, preocupându-se de haine, sau alte lucruri exterioare, grija pentru cele sufleteşti ajungând nesemnificativă. Abia dacă se mai gândesc la Naşterea Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul lumii... Imaginea sfântă a lui Hristos a fost acoperită de chipul lui Moş Crăciun, caricatură a unuia dintre cei mai iubiţi Sfinţi ortodocşi – Sfântul Nicolae, Făcătorul de Minuni.

Această gândire seculară nu are nimic de-a face cu creştinismul. De aceea, să încercăm să ne îndreptăm atenţia către interiorul nostru, către suflet, şi să ne pregătim duhovniceşte pentru acest mare praznic, deoarece Naşterea Domnului aduce în inimile noastre, an după an, bucuria Răscumpărării noastre, bucurie mărturisită de Sf. Ioan Gură de Aur când glăsuieşte că "toate puterile îngereşti împreună cinstesc această sfântă prăznuire, contemplând Dumnezeirea pe pământ şi omul în ceruri. Cel mai presus de toate sălăşluieşte acum jos pe pământ pentru a noastră mântuire, pentru ca cel aflat jos să fie ridicat mai presus de toate, după harul îndumnezeitor." Şi în altă parte spune: " Îngerul s-a arătat păstorilor pentru că erau curaţi la inimă." Şi noi, dacă suntem curaţi la inimă, ne vom bucura de Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care S-a făcut om pentru a tămădui suferinţele robilor săi. "Toţi bucurându-se, voiesc să mă bucur şi eu... purtând în braţele mele pe Hristos din iesle. Pentru că aceasta îmi este nădejdea, aceasta îmi este viaţa, aceasta îmi este mântuirea... Şi purtându-L pe El mă nasc şi eu şi primind din puterea Lui darul grăirii, cânt şi eu împreună cu îngerii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi cu păstorii cânt: pe pământ pace, între oameni bunăvoire!"

Cum să ne pregătim?

Sărbătoarea Naşterii trebuie pregătită cu ceva vreme înainte. Cum să facem acest lucru, cum să ne pregătim duhovniceşte, în special dacă avem şi copii?

Pentru orice creştin ortodox, pregătirea pentru Naşterea Domnului debutează încă din noiembrie, odată cu începerea postului. Postul Crăciunului este un “post al bucuriei” şi este destul de uşor de ţinut din punct de vedere alimentar, chiar şi de către copii. De aceea el poate deveni primul post al micuţilor noştri,cu sfatul şi binecuvântarea părintelui duhovnic. Este un timp potrivit pentru a ne ruga mai mult zilnic şi a merge mai des la biserică, mai ales că de-a lungul postului prăznuim foarte mulţi mari Sfinţi, cum ar fi Sf. Nicolae, Sf. Muceniţă Filofteia, Sf. Spiridon, sau Sf. Ignatie.

În aceasta perioadă putem găsi diverse prilejuri pentru a discuta cu copiii despre semnificaţia praznicului ce se apropie. De exemplu, atunci când aprindem candela în faţa icoanei Naşterii Domnului, putem deschide o discuţie despre personajele pe care le văd, putem căuta în Biblia istorisită pentru copii pasajele legate de acest eveniment ca să le citim împreună, sau putem învăţa cu ei troparul şi condacul Sărbătorii. De asemenea, pe piaţă au apărut diverse cărticele frumos ilustrate despre Naşterea Domnului, pe care le putem citi seara împreună cu ei.

Un moment important în timpul postului îl reprezintă Spovedania şi Împărtăşania. Este bine să-i luam pe cei mici cu noi la biserică atunci când ne spovedim, chiar dacă sunt micuţi, pentru ca aceste momente să fie un firesc al vieţii de familie, iar copilul să se familiarizeze cu ele. Faptul că familia se pregăteşte împreună cu bucurie pentru a lua Sfânta Împărtăşanie poate lăsa impresii de neşters pentru ei.

O data cu venirea sărbătorii Sfântului Nicolae, ne putem folosi de ocazie pentru a le explica copiilor cine este adevăratul Moş Crăciun. Este o perioadă bună să închidem televizorul şi să ne găsim timp pentru a sta mai mult timp cu cei mici - să învăţăm împreună colinde şi poezii cu specific religios, să colorăm imagini inspirate de Naşterea Domnului, sau să realizăm împreună decoraţii pentru Sărbătoarea care se apropie.

Cum să sărbătorim?

Una din tradiţiile de Crăciun iubite şi de adulţi, dar mai ales de copii, este împodobirea bradului. Un bun moment să facem acest lucru este în Ajun, înainte de a pleca cu toţii la biserică pentru a participa la Vecernie, ca să ne pregătim sufleteşte cum se cuvine pentru a doua zi. După Vecernie putem merge şi noi cu colinda pe la cei dragi.

Referitor la cadouri, este bine ca în acest moment al anului să dăruim nu doar celor dragi, ci şi celor aflaţi în nevoi, celor mai puţin binecuvântaţi decât noi. Putem dărui unei familii anume, sau Bisericii şi organizaţiilor de caritate care întreprind ceva în acest sens. Dacă nu dispunem de bani suficienţi, putem dărui din timpul sau din munca noastră pentru a-i bucura pe alţii (de exemplu, ne putem implica în organizarea unui Crăciun la o casă de bătrâni sau de copii orfani). Poate fi o tradiţie frumoasă ca de Crăciun să facem celor dragi cadouri cu specific religios, eventual confecţionate de noi.

Şi iată că, după osteneala postului, ajungem şi la bucuria prăznuirii. După ce participăm la Sfânta Liturghie ne putem bucura de gustoasele mâncăruri tradiţionale şi de prezenţa familiei, a prietenilor. Seara putem participa din nou la Vecernie, pentru că trebuie să serbăm această zi în primul rând duhovniceşte. Nu este un păcat să fii bucuros şi să sărbătoreşti, dar trebuie să fim cumpătaţi la mâncare şi băutură, să nu păcătuim prin excese. Să nu punem în centrul sărbătorii noastre mâncarea, cadourile sau bradul, ci să avem în inimă frumoasa cântare a Bisericii din această perioadă şi să-i urmăm îndemnul:

“Hristos se naşte, slăviţi-L

Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L

Hristos pe pământ, înălţaţi-vă

Cântaţi Domnului tot pământul

Şi cu bucurie lăudaţi-L popoare

Căci S-a preaslăvit!”

Irina Constantinescu, psiholog

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Biserica „Sfântul Nicolae “ din Bărcut

Poposim la sfârşit de an într-un alt sat din Ţara Făgăraşului, un sat odinioară mare şi înfloritor, datorită saşilor care formau majoritatea populaţiei. La plecarea lor, în 1990, au lăsat în urme case mari şi frumoase, care au ajuns însă astăzi nişte ruine. Ghidul călătoriei în trecutul acestui loc cu peisaj de poveste ne-a fost părintele paroh Constantin Taflan.


Colonizaţi de saşi
Bărcutul se afla în trecut la marginea Imperiului austro-ungar, zonă în care au fost aduşi soldaţi din Austria, Germania şi Ungaria pentru a păzi graniţele. Aceştia au fost aşezaţi aici şi împroprietăriţi, cu obligaţia de a supraveghea şi apăra marginile imperiului de năvălirile vecinilor sau de răscoalele populaţiei române aflate sub ocupaţie. Strategia Imperiului pe termen lung era să îi asimileze pe români prin diferite metode, oferind privilegii celor care renunţau la credinţa străbună ortodoxă, preferau învăţământul în limba maghiară sau germană, sau care acceptau să-şi schimbe numele românesc.
Toate aceste încercări de rupere a românilor de originile lor i-au determinat pe mulţi să treacă în Ţara Românească sau Moldova, în felul acesta scăzând numărul populaţiei autohtone. Cu timpul, coloniştii împământenindu-se, au luat fiinţă aşezări cu o populaţie majoritar germană sau ma-ghiară. O astfel de aşezare este şi Bărcutul.
Cândva mare comună, care cuprindea şi satul Seliştat, Bărcutul avea în anul1857 1.054 de suflete, din care 644 saşi, 298 români şi 112 alte naţii. O comună mare şi arătoasă, în care civilizaţia săsească îşi spunea cuvântul. În 1990 au plecat însă în Germania peste 400 de saşi, părăsindu-şi gospodăriile bine puse la punct, cu case înal-te, solide. Astăzi în urma lor se mai văd doar ruinele a ceea ce a fost odată, singura răma-să parcă neatinsă fiind biserica evanghelică.

Biserica ortodoxă
Românii au fost multă vreme minoritari în Bărcut, iar biserica ortodoxă actuală, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae", a fost clădită abia în 1845. Ridicată cu ajutorul şi contribuţia credincioşilor din această parohie, biserica are formă de navă, cu plafonul drept. Iconostasul este din zid, pereţii din piatră şi cărămidă, iar duşu-meaua din scândură. Renovări mai importante ale lăcaşului de cult s-au făcut între anii 1924-1966, 1980-2004.
Românii din satul Băr-cut au fost de religie greco-catolică între 1760 şi 1948. Un recensământ făcut în 1760 din ordinul generalului Buccow menţiona încă aici existenţa a 38 de familii ortodoxe, fără preot şi fără biserică. În timp se pare că şi acestea au acceptat uniaţia, pentru că înainte de 1948, când s-au întors la credinţa ortodoxă, toţi românii din Bărcut erau greco-catolici.
În perioada întoarcerii în sânul Bisericii Ortodoxe, la Bărcut era paroh preotul greco-catolic Ioan Mihai. Documentele menţionează că acesta a luat parte în 21 octombrie 1948 la proclamarea întoarcerii credincioşilor greco-catolici la "credinţa strămoşească ortodoxă a întregului popor român", care a avut loc în cadrul unei manifestări la Alba-Iulia.
Din documentele care au rămas peste veacuri, la Bărcut au fost consemnaţi în continuare ca slujitori ai altarului preoţii: Aurel Grecu, Ioan Lungoci, Aurel Măcriş, Ioan Vasiu, Ioan Lungoci şi, până acum câţiva ani, părintele Marius Neagu, astăzi paroh al bisericii din Hurez.

Resfinţită în 2004
Datele istorice despre biserica ortodoxă din Bărcut nu sunt prea numeroase. Ultimul eveniment deosebit de important a avut loc în 2004, când lăcaşul de cult a fost resfinţit de către Prea Sfinţitul Visarion Răşinăreanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, împreună cu un sobor de preoţi.
În acest moment biserica ortodoxă din acest sat este păstorită de inimosul preot Constantin Taflan, care este preot şi în satul vecin, Seliştat. Părintele nu este decât de câţiva ani în parohie, însă are gânduri mari: îşi doreşte să înfrumuseţeze biserica cu pictură bizantină. Deocamdată nu există fonduri suficiente în acest sens, iar comunitatea pe care o păstoreşte este mică. Sufletul lui este însă mare, iar acolo unde omul este neputincios Dumnezeu înmulţeşte harul pentru cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi inimă curată.

Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Editorial: Nevoia de a mărturisi credinţa

Constatăm că în Biserică noastră există două categorii de creştini: creştini practicanţi, care cunosc învăţătura de credinţă, pe care o trăiesc la măsurile la care au ajuns, şi creştini care deţin doar cunoştinţe superficiale (creştini doar cu numele), care în schimbul învăţăturii de credinţă se mulţumesc cu surogate, de cele mai multe ori legate de superstiţie: mă duc la biserică ca să am noroc (nu pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pot trăi fără El), aprind atâtea lumânări ca să-mi meargă bine, fac în grabă o sută de cruci stâlcite, mă spovedesc şi mă împărtăşesc pentru că aşa se obişnuieşte. Nu mai este important faptul că eu, creştinul, nu cunosc nimic în legătură cu aceste practici. Ştiu doar atât, că trebuie să le fac ca să-mi fie bine şi, mai mult, nu mă interesează şi de fapt nici nu am timp să mă ocup cu descifrarea înţelesurilor.
În cazul creştinilor doar cu numele, asistăm la o lucrare a diavolului de îndepărtare a lor de Dumnezeu. Iisus Hristos Şi-a dat viaţa şi pentru ei, ca preţ de răscumpărare, prin sângele Său aducând mântuirea tuturor. Pe lângă rugăciunea pe care o facem pentru ei, ca Domnul să le lumineze mintea întunecată de patimi şi griji, ca Domnul să le rânduiască vreme de pocăinţă şi de mântuire, acestora trebuie să le şi mărturisim mereu viaţa cea adevărată în Hristos, atât prin cuvânt, cât mai ales prin exemplul vieţii noastre.
Mărturisirea trebuie să izvorască din experienţa personală cu Dumnezeu, dintr-o inimă convertită, schimbată, înnoită prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Un om nou, cu o viaţă nouă în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, pătruns de fiorul sfânt al dragostei, poate mărturisi pe Hristos prin cuvântul său fără a face, prin aceasta, nici lucrare de sectar, nici concurenţă preotului predicator, de vreme ce Sfântul Apostol Pavel spune: „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.“ (Romani 10, 9-10).
Mântuirea credinciosului este legată, aşadar, şi de mărturisirea „cu gura“ şi implicit de cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii noastre de credinţă, căci mărturisirea se bazează pe acestea. De aceea este foarte important ca fiecare credincios să se simtă dator a citi Biblia şi celelalte cărţi sfinte, a lua aminte la tâlcuirile şi învăţăturile Bisericii pentru a se folosi de acestea atunci când este nevoie: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia“ (Coloseni 4,6), iar Sfântul Apostol Petru scria: „fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră“ ( I Petru 3,15).

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Şinca Nouă în straie de sărbătoare

Ziua de 11 noiembrie 2007 va rămâne pentru mult timp întipărită în mintea şi sufletul credincioşilor din Şinca Nouă, dar şi a celor care am luat parte la sfinţirea monumentului închinat eroilor din acest sat.


Într-un peisaj de basm, rupt parcă din poveştile lui Creangă, s-a desfăşurat unul dintre cele mai frumoase evenimente la care poate participa fiinţa umană, respectiv unirea dintre lumea cerească şi lumea pământească, dintre sfinţii cereşti – eroii Bisericii, şi sfinţii neamului nostru românesc – eroii martiri ai familiilor noastre, căzuţi pe câmpul de luptă pentru libertatea naţiunii româneşti.
Încă de la ivirea zorilor se prevestea această unire sacră dintre cer şi pământ. Dumnezeu trimitea primii fulgi de zăpadă ca să lege parcă înaltul Împărăţiei Sale, unde locuiesc sfinţii, de frumoasa glie, unde îşi dorm somnul de veci sfinţii noştri, eroii. Iar albul imaculat care se aşternea în faţa ochilor mei în dimineaţă aceea, pe drumul ce urcă şerpuind agale pe valea Şincii, îmi sădea în suflet sentimentul liniştii, al curăţiei, al bucuriei.
Pe uliţele satului, cete de flăcăi îmbrăcaţi în strai popular, călări pe cai neastâmpăraţi, asemenea magilor din Răsărit, anunţau că povestea zilei poate începe. La fel cum Hristos era întâmpinat de magi, tot aşa şi mitropolitul nostru, Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu, a fost întâmpinat de aceşti paji tineri ai satului care-şi struneau frumoasele animale, ce fornăiau şi nechezau pline de mândrie.
Liturghia arhierească a fost săvârşită la biserica din sat împreună cu un sobor de preoţi, printre care s-au numărat Părintele arhimandrit Ilarion Urs – stareţul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta, Părintele protopop Ioan Ciocan, Părintele Sorin Suciu – parohul bisericii, cât şi preoţi din localităţile învecinate. La atmosfera de bucurie cerească din timpul slujbei a contribuit şi corul bisericii din Şinca Nouă, sub conducerea domnului Gheorghe Malene, profesor de muzică la Seminarul Teologic din Făgăraş. Părintele paroh Sorin Suciu a primit din partea Î.P.S. Mitropolit distincţia de „iconom” ca recunoaştere pentru deosebita lucrare misionară, pastorală şi administrativă pe care a desfăşurat-o în această parohie timp de 10 ani, reuşind să strângă comunitatea în jurul bisericii şi să realizeze numeroase lucrări împreună: pictarea bisericii, schimbarea acoperişului şi a mobilierului acesteia şi ridicarea unei biserici din lemn în localitatea Paltin. De remarcat este faptul că biserica din Şinca Nouă a beneficiat de un sprijin excepţional din partea Primăriei şi în special a domnului Dumitru Flucuş, primarul acestei localităţi, care este şi membru activ în corul bisericii.
Sfânta Liturghie a fost urmată de o rugăciune de binecuvântare pentru cele 42 de familii cu peste 50 de ani de căsnicie, cărora li s-au înmânat şi diplome din partea Mitropoliei şi a Primăriei Şinca Nouă.
A urmat apoi slujba parastasului pentru eroii căzuţi în cele două războaie mondiale, pentru veteranii adormiţi întru Domnul dar şi pentru eroii luptei anticomuniste. Au fost pomeniţi şi „eroii credinţei”, strămoşii şincanilor de astăzi, cei care nu au cedat presiunii cu care se voia a le impune greco-catolicismul; pentru a nu părăsi credinţa ortodoxă, ei au fugit în jurul anului 1760 din satul Şinca Veche, lăsând în urmă casele, pământurile şi toată avuţia, au urcat pe valea râului Şinca şi s-au aşezat lângă un schit, formând un nou sat: Şinca Nouă.
Întreaga suflare a participat la slujba de sfinţire a monumentului închinat eroilor, ridicat la iniţiativa Primăriei în centrul satului. Aici au avut loc manifestări ale armatei şi s-au depus coroane cu flori în sunetul fanfarei, iar corul de copii al şcolii a susţinut un program artistic sub conducerea profesorului de religie. A fost sfinţit apoi noul sediu al Primăriei, printre invitaţi numărându-se o serie de personalităţi locale şi judeţene. Întreaga manifestare s-a încheiat la căminul cultural, unde întreaga suflare, săteni şi invitaţi, au fost invitaţi să ia parte la agapa creştină oferită în cinstea eroilor martiri.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Părintele Ioan Năftănăilă, jertfă vie pentru neam şi credinţă

În ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie m-am îndreptat cu multă sfială către casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă, din Breaza. Aici m-au întâmpinat, cu lacrimi în ochi, doi oameni cu suflete la fel de mari precum crestele munţilor ce străjuiesc viaţa noastră, a făgărăşenilor. Deşi în suferinţă, părintele, ajutat de doamna preoteasă Eugenia, a răspuns cu multă dragoste întrebărilor mele. Au deja în sânge dorinţa de a oferi şi celorlalţi putere şi credinţă din jertfa vieţii lor…



De la drept şi medicină, la teologie
Am aflat că părintele s-a născut la 4 mai 1925 în Breaza, din părinţii Maria şi Iacob Năftănăilă. Bunicul, Natanail, a fost cantor la biserica din sat. Citea mereu din Psaltire şi ţinea posturile cu sfinţenie. Acesta, împreună cu învăţătorul Şelaru, au fost persoanele care l-au motivat în copilărie să meargă pe calea Bisericii.
Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca, stareţ pe atunci la mănăstirea de la Sâmbăta, a fost decisivă pentru a urma teologia. Până atunci tânărul Ioan Năftănăilă oscila între drept şi medicină.
După ce finalizează cursurile Liceului „Ioan Meşotă“ din Braşov studiază Teologia, fiind licenţiat al Institutului de Teologie din Sibiu în anul 1949. A fost admis la cursurile de doctorat în teologie, pe care le-a urmat timp de 3 ani la Bucureşti, până în momentul întemniţării sale.

Doamna preoteasă, „cea mai aleasă fiinţă”
Când l-am rugat pe părintele să-mi spună câteva cuvinte despre doamna preoteasă, mi-a zis cu lacrimi în ochi că e cea mai aleasă şi bună fiinţă pe care a cunoscut-o. S-au căsătorit în ziua de 27 februarie 1949. Doamna a absolvit Liceul „Doamna Stanca” din Făgăraş; fiind înzestrată cu o voce deosebită, a urmat cursurile Şcolii de cantori la Seminarul Teologic de la Cluj. A fost şi este şi acum, la bătrâneţe, un mare sprijin pentru părintele. A fost greu încercată în viaţă, mai ales în perioada întemniţării părintelui, când a trebuit să se descurce singură cu doi copii timp de 6 ani. Acum îi mângâie acestuia suferinţele bătrâneţii.

Preot în Breaza
Părintele Ioan a slujit vreme de 55 de ani parohia Breaza („toată viaţa – cu timp şi fără timp“, după cum ne-a relatat doamna preoteasă).
S-a făcut cunoscut între preoţii dar şi între credincioşii făgărăşeni ca un foarte bun predicator, argumentându-şi temeinic din punct de vedere teologic fiecare cuvânt de învăţătură. Dovadă stau cărţile sale, multe la număr, în stadiu de manuscris. Chiar dacă unele sunt definitivate iar altele doar în stadiu de proiect, titlurile sunt deja fixate pentru fiecare operă în parte. Aceasta ne dezvăluie încă o dată în plus pasiunea părintelui pentru teologia sistematică, pentru învăţătura credinţei noastre strămoşeşti. Iată câteva titluri: „ Predici la botez, cununie şi înmormântare”, „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi - Predici la toate praznicele anului”, „Popasuri aniversare”, „Mântuitoare Patimi. Slăvită Înviere. Meditaţii”, „La slujba dreptei credinţe - Predici misionare”, „Cântarea bisericească în comun” , „Din învăţăturile Sfintei Scripturi - Text şi comentariu”.
Legat de locurile sale natale, român care şi-a oţelit conştiinţa în închisorile comuniste, nu avea cum să nu scrie despre istoria parohiei satului său, Breaza. Titlul monografiei este „Istoria vieţii bisericeşti din Parohia Breaza Făgăraşului”, iar prefaţa este alcătuită de poetul Ioan Alexandru.
Ca preot paroh a realizat pictura bisericii sfinţită la 1951 de Mitropolitul Nicolae Bălan. A renovat turnul bisericii precum şi acoperişul, a înfiinţat muzeul bisericesc.
După revoluţie, cu sprijinul familiei a ridicat mănăstirea de la Breaza, cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare care ne face să ne gândim şi la pătimirile părintelui Ioan în viaţa aceasta.

Temniţă grea
Pentru o pâine şi ceva bani înmânaţi lui Laurean Haşu, student la drept în Bucureşti şi luptător în munţii Făgăraşului, părintele Ioan a fost trimis la ani grei de temniţă, cu multă suferinţă atât pentru el cât şi pentru familia sa. Părintele avea atunci 32 de ani, iar soţia lui 24. A fost arestat în 30 septembrie 1957 şi s-a reîntors tot într-o zi de 30 septembrie, dar a anului 1963. Timp de 6 ani doamna preoteasă a rămas acasă cu grija celor doi copii: Eugen, de 7 ani şi Ioan, de doar 4 ani.
Aflat în închisoare părintele, a avut un vis: au venit trei ciori, s-au aşezat pe un gard, au plecat şi apoi au revenit. Părintele primise trei ani de temniţă. Datorită îndrăznelii doamnei preotese de a face recurs, el a mai primit trei ani. Acesta a fost explicaţia ulterioară a visului. În tot acest timp familia nu l-a văzut deloc. Îi era interzis accesul chiar şi la vorbitor.
Perioada temniţei a fost foarte grea pentru familie. Băieţii n-au fost făcuţi pionieri, erau umiliţi de cei din jur. Chiar dacă ofiţerii de securitate îi urmăreau îndeaproape, familia avea însă un ireproşabil comportament creştin românesc.
În închisoare fiind, părintele şi-a făcut o promisiune, făgăduind lui Dumnezeu că de va scăpa cu bine, va ridica o mănăstire, iar pe unul dintre băieţi îl va consacra preoţiei. Chiar dacă la un moment dat s-a îmbolnăvit de malarie, Dumnezeu în marea Sa milostivire a ascultat ruga părintelui şi l-a readus în sânul familiei sale iubite, iar mai târziu în parohia la care ţine foarte mult.
Când şi-a revăzut copiii atât de mari, lacrimile l-au năpădit şi pentru a nu fi demascat s-a prefăcut că se apleacă să-şi lege şiretele la încălţăminte .
Părintele a mai avut de trecut şi prin peregrinarea familiei sale în ţinuturile Blajului, unde a slujit ca preot timp de 6 ani, imediat după eliberarea sa. Numai după aceea a putut reveni în parohia sufletului său, Breaza.
Peste ani şi-a împlinit promisiunea: a ridicat mănăstirea de la Breaza şi fiul cel mic, Ioan, este preot în Viştea de Jos. Fiul cel mare s-a făcut şi el doctor, dar nu de suflet, ci de trup. Este un stomatolog cunoscut de toţi făgărăşenii şi nu numai.

Devotament şi responsabilitate
Ca preot pensionar a slujit cu devotament şi multă dăruire la schitul Breaza, de care se simte strâns legat. Şi acum, pe patul de suferinţă în care e ţintuit de 4 ani, poartă mereu grija acestui loc sfânt. A mai slujit la mănăstirea Berivoi, în parohiile din Hurez, Viştea şi Recea.
Vizita mea la aceşti oameni inimoşi se apropie de sfârşit. Le-am mulţumit, iar ei m-au rugat să-i mai caut. Îndepărtându-mă de casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă mi-au rămas în minte următoarele cuvinte ale sfinţiei sale: -„Se face slujbă la mănăstire? Să se facă zilnic!” Iată cum responsabilitatea preoţească şi grija pentru ctitoria sa, schitul de la Breaza, se ridică deasupra suferinţei care îl ţine imobilizat la pat. Dumnezeu să vă întărească, Părinte Ioan!

Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Mă rog să îmi aducă Dumnezeu toţi credincioşii satului la biserică

Pe părintele Laurenţiu Urian îl cunosc încă din vremea seminarului, unde am studiat împreună. Ne-am reîntâlnit apoi la Facultatea de Teologie din Sibiu, iar Dumnezeu a rânduit să fim şi vecini de parohie. Nu e nevoie de cuvintele mele pentru a îl lăuda, ci rezultatele sale atât pe plan administrativ cât şi pe plan duhovnicesc vorbesc de la sine, ca şi popularitatea de care dă dovadă în rândul credincioşilor săi, dar şi în întreaga comună Părău.

Părinte, ce te-a determinat să devii preot?
Încă de mic am avut o atracţie faţă de veşmintele preoţeşti, de grandoarea sfintelor slujbe. M-a atras tot ceea ce se vede prin cult. Bineînţeles că un rol important l-a avut bunica mea. Încă de mic, bunica mă ducea la biserică. Stăteam acolo, mă uitam şi ascultam… Cu timpul a început să îmi placă… Mi-au plăcut veşmintele, strălucirea lor. M-a atras şi părintele din satul meu natal, părintele Faraon, la primele ore de religie, dar şi la biserică. Părintele punea câte un copil să rostească rugăciunea „Tatăl nostru” sau Crezul. Mi-aduc aminte că m-a pus să citesc în clasa a şaptea Apostolul...
Toate acestea au condus la dragostea mea faţă de Biserică.

În pregătirea ta teologică, mai important a fost seminarul sau facultatea de teologie ?
Vreau să precizez că baza cunoştinţelor mele a fost pusă în seminar. În facultate am continuat, sau mai bine-zis am desăvârşit ceea ce am învăţat în seminar. În seminar am învăţat să cânt, am învăţat tainele omileticii şi liturgicii.

Care este cea mai mare bucurie din viaţa ta de până acum?
Cea mai mare bucurie a mea a fost naşterea copiilor. Am fost dăruit din partea lui Dumnezeu cu trei copii. Cred că aceasta este cea mai mare bucurie pentru fiecare părinte. Însă atunci când sunt trei copii dintr-o dată, e ceva deosebit. Greutăţile şi bucuriile sunt direct proporţionale.

Preoţii în general îşi axează activitatea pe o anumită direcţie: omiletică, socială, etc. Care sunt liniile pe care le urmăreşti în activitatea ta preoţească?
Am văzut acum în rândul preoţilor tineri că e o modă a pune accentul pe social. Nu cred că trebuie accentuată o anumită latură în detrimentul celeilalte, ci trebuie îmbinate. Dacă devii doar un om al cărţii, fără să te ocupi şi de rugăciune şi asistenţa socială, rişti să te închizi în mediul tău frumos teologic, îndepărtându-te de oameni, de problemele şi necazurile lor.
Dacă eşti un om doar al rugăciunii, nu o să te înţeleagă toţi pentru că unii nu merg atât de des la biserică să se roage mult. De aceea o să te privească ca pe un mistic în sens bolnăvicios. Dacă faci numai asistenţă socială şi te ocupi strict de problemele sociale,devii ca un protestant care nu mai are noţiunea de rugăciune. Astfel, cred că ar trebui între toate acestea o îmbinare benefică.
Cu toate acestea vreau să spun că în primul rând rolul preotului este de a vesti Evanghelia, apoi de a face asistenţă socială, rugăciune şi lectură de cărţi. Misiunea preotului este de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Chiar îmi vine în minte un verset din Sfânta Scriptură (Matei 28,19): „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. Datoria preotului este în primul rând să « înveţe » oamenii, adică să propovăduiască Evanghelia şi apoi să « boteze », adică să facă oamenilor serviciile liturgice şi sociale.
În anii ’90, în mai toate domeniile a apărut câte o modă: întâi moda acoperişurilor din tablă, apoi moda termopanelor, moda centralelor termice, a pavelelor… Şi în rândul preoţilor a apărut acum această modă a asistenţei sociale. Nu neg importanţa misiunii sociale a preotului, însă trebuie menţinut un echilibru, o dreaptă socoteală, o linie de mijloc.

Cum te simţi la vârsta de 30 de ani? Ştim că ai împlinit de curând această vârstă. Eşti împlinit în ceea ce faci ?
Sunt împlinit. Sigur că întotdeauna e loc de mai bine. Dar sunt mulţumit de familie, de parohia în care sunt, am o relaţie specială cu oamenii din satul pe care îl păstoresc. Nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva acum. Aş putea să lucrez mai mult la relaţia mea cu Dumnezeu.

Ce planuri ai pentru viitor ?
De cinci ani de când sunt preot m-am străduit să lucrez pe plan administrativ… Să fie totul frumos la biserică şi la casa parohială şi pot spune că am avut rezultate.
La fiecare Liturghie, după prefacerea Sfintelor Daruri, e un moment în care preotul se aşează în genunchi şi se reculege. În acel moment mă rog de fiecare dată să îmi aducă Dumnezeu toţi credincioşii satului la biserică. Acesta e visul meu. Eu mă străduiesc să le slujesc cum trebuie şi mi-aş dori să vină cât mai mulţi la biserică. Când voi încheia misiunea mea în Părău, aş vrea să văd biserica plină cu toţi credincioşii satului.

Ce mesaj transmiţi preoţilor şi credincioşilor cititori ai acestei reviste?
Întâi preoţilor… Celor mai în vârstă nu aş putea să le transmit un mesaj de învăţătură, dar celor mai tineri decât mine le spun să fie buni cu oamenii. E lucru mare să fii bun cu ei. Oamenii nu aşteaptă nici să fii un mare teolog, nici un canonist aspru, ci să fii un om bun, cât mai aproape de ei.
Iar oamenilor… Să se apropie mai mult de Biserică. Mai ales celor care nu merg la biserică, dar poate citesc revista, le zic să nu se lase ispitiţi, minţiţi de ceea ce se spune de multe ori despre Biserică în mass-media. Îndemnul meu este să aibă încredere în Biserică.

Interviu realizat de Pr. Laurenţiu Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Postul Crăciunului, postul bucuriei

În înţelepciunea sa, Biserica a rânduit înaintea fiecărei mari sărbători câte o perioadă de post, mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de importanţa sărbătorii, prin care creştinul are posibilitatea să se pregătească duhovniceşte pentru aceasta. Sărbătoarea pentru care Biserica ne pregăteşte acum este cea a Naşterii Domnului sau a Crăciunului.

Postul iernii
Cele patru perioade de post ale Bisericii noastre corespund cu cele patru anotimpuri ale anului calendaristic, făcând începutul acestora. Nu cred că această situaţie este întâmplătoare. La fiecare început de anotimp suntem îndemnaţi să ne îndreptăm gândurile noastre spre Dumnezeu, să ne concentrăm atenţia spre Acela în mâinile căruia sunt toate, cerându-I ajutorul pentru cealaltă vreme a vieţii noastre. De altfel, aşezarea postului la începutul anotimpului reflectă ierarhia de valori care caracterizează creştinismul în general: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Matei 6,33). Aşa se face că la începutul celui de-al patrulea anotimp ne este aşezat înainte Postul Crăciunului, care poate fi socotit pe drept cuvânt postul iernii.

Semnificaţia duhovnicească
Postul Crăciunului începe în 15 noiembrie şi ţine 40 de zile, până în 24 decembrie inclusiv, lăsându-se sec în 14 noiembrie. Dacă această zi cade miercurea, cum este anul acesta, sau vinerea, lăsăm sec pe 13 noiembrie şi începem postul pe 14 noiembrie. Acest post închipuie ajunarea de patruzeci de zile a lui Moise, pe Muntele Sinai, în aşteptarea primirii tablelor Legii, ajunările patriarhilor Legii Vechi precum şi zilele de post ale tuturor profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, care se pregăteau pentru venirea lui Mesia. Dacă în Postul Mare ne pregătim să-L urmăm pe Hristos pe drumul Golgotei, să murim şi să înviem împreună cu El, în timpul Postului Crăciunului ne pregătim asemenea patriarhilor, profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, să-L primim în sufletele noastre pe Mesia „cel mult dorit“, ne pregătim să poposim în noaptea sfântă a Crăciunului lângă staulul unde Dumnezeu S-a făcut om şi să-I aducem împreună cu magii, cu păstorii, dar şi cu îngerii, prinosul nostru de recunoştinţă, inima noastră curată, cântarea noastră de laudă, aurul credinţei noastre, smirna dragostei şi tămâia rugăciunii stăruitoare.

Îndepărtarea de la obiceiurile lumeşti
În mod obişnuit, cuvântul „sec“, din sintagme precum „lăsatul secului” sau „mâncare de sec", este înţeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. „Lăsatul secului” înseamnă, deci, începutul vremii de sec, lăsatul postului. Secul pe care îl lasă postul ortodox este seculum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, modă, obiceiuri lumeşti. De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieţii prin lăsarea păcatelor şi a preocupărilor deşarte, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin întoarcerea spre Dumnezeu. Aşa se spune în frumoasele cântări bisericeşti de post: "Ziua postului părăsire de păcate să-ţi fie, suflete, şi către Dumnezeu plecare şi apropiere". Postul este prin excelenţă timp de rugăciune, de căinţă şi mărturisire a pacatelor, de înfrânare, de răbdare şi mai ales de iertare.

Post uşor
În comparaţie cu celelalte posturi, Postul Crăciunului este un post mai uşor, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Astfel, se mănâncă peşte şi preparate din peşte:

• în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse între 21 noiembrie şi 20 decembrie inclusiv;
• pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului;
• în zilele de prăznuire a unor sfinţi cu cinstire mai largă în toată lumea ortodoxă:

30 noiembrie - Sf. Ap. Andrei;
4 decembrie - Sf. Varvara;
5 decembrie - Sf. Sava;
6 decembrie - Sf. Nicolae;
9 decembrie - Zămislirea Sfintei Fecioare Maria;
18 decembrie - Sf. Cuvios Daniil Sihastrul;
20 decembrie - Sf. Ignatie Teoforul,
dacă aceste sărbători cad marţea sau joia;

• în orice zi din post, dacă în acea zi avem hramul bisericii din parohia noastră.

Este un post uşor şi datorită faptului că sunt accesibile mai multe alimente, având în vedere că abia a trecut toamna şi cele mai multe gospodine au umplut cămările cu zacuscă sau alte alimente de acest gen. „Dezlegările“ care fac postul mai uşor au în vedere evenimentul pentru care ne pregătim, Naşterea Domnului, respectiv venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, eveniment aşteptat cu multă bucurie.

Postul bucuriei
Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este făgăduinţa Tatălui care străbate întreg Vechiul Testament. În acest sens, gândul venirii lui Mesia era însoţit de emoţii şi stări sufleteşti de bucurie. În creştinism, acestea sunt foarte bine redate de colindele noastre strămoşeşti, care se aud în biserici chiar din prima zi a Postului Crăciunului. La auzirea colindelor ne bucurăm întru Domnul, Cel care vine la noi, Cel ce Se naşte în ieslea Bethleemului, şi Se înfăşoară în scutece, Cel cântat de îngeri, Căruia i se închină păstorii, magii şi toată făptura. Cântând colinde, bucuria noastră se intensifică pentru că prin ele ne alăturăm îngerilor şi împreună „cu strămoşii cântăm în cor“, preamărind astfel naşterea Fiului lui Dumnezeu şi vestind tuturor mântuirea, aşa cum au făcut şi sfinţii apostoli.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007