Editorial: Surâs de copil

O copilă se întoarse din casa unei vecine căreia îi murise fetiţa de opt ani. "De ce te-ai dus?" o întrebă tatăl. "Pentru a o consola pe mama ei." "Şi ce ai putut să faci, aşa de mică cum eşti?" "M-am aşezat pe braţele ei şi am plâns împreună cu ea."
Chiar dacă am depăşit vârsta copilăriei, chiar dacă suntem părinţi sau bunici, mai suntem noi copii, fii ai lui Dumnezeu? Avem de cele mai multe ori senzaţia că experienţa vieţii găseşte răspunsuri diverselor probleme zilnice, mai grele sau mai uşoare. Uităm că frumuseţea gestului de copil şi iubirea sa necondiţionată pot oferi răspunsuri mature, în ciuda limbajului folosit: gânguritul, zâmbetul, plânsul, îmbrăţişarea de dor, iertarea imediată.
Unul dintre cele mai frumoase momente petrecute cu copiii este acela al rugăciunii. Într-o seară, îngenuncheat fiind, alături de copii mei, la un moment dat fiul cel mare mă întreabă: "Tată, de ce Dumnezeu nu vorbeşte cu mine, dacă are gură?" (El studiase foarte atent icoana Mântuitorului.) "Eu îi spun în fiecare seară rugăciuni, El de ce nu-mi spune ceva?" Dumnezeu m-a luminat şi îndată i-am răspuns: "Dumnezeu ne ascultă tot timpul. Îţi vorbeşte prin tata, prin mama, prin părintele de la biserică, atunci când te împărtăşeşti. Pe măsură ce creşti în inima ta va locui tot mai mult Dumnezeu, aşa încât când vei fi mare şi El Îşi va găsi locul cel mai important în inima ta, îl vei auzi. Atunci va fi vremea să-L asculţi tu pe El."
Veţi spune: bine, aceasta se întâmplă în familia unui preot. Lucrurile nu stau chiar aşa. Toţi suntem părinţi. Dar câţi dintre noi ne amintim să-l ascultăm pe Dumnezeu atunci când ne vorbeşte prin copiii noştri?
Pretindem copiilor noştri note bune, rezultate deosebite la examene, momente în care până şi cel mai ocupat părinte îşi face timp pentru a fi alături de copilul său. Dacă ar putea copilul împlini tot ceea ce nouă nu ne-a reuşit, am fi pe deplin satisfăcuţi. A devenit un lux în a oferi timp şi atenţie copiilor noştri. Copiii sunt ca nişte îngeri cu o singură aripă. Noi, părinţii, suntem cealaltă aripă, noi suntem responsabili de zborul şi de visele lor. Să ne permitem ,,luxul" de a zbura cât mai adesea alături de idealurile copiilor noştri, pentru ca acestea să devină realitate. Să împărţim cu ei bucuria ,,împărtăşirii" din aceeaşi pâine. Felul în care i le oferim vor face din pâine cozonac şi din paharul cu apă cea mai reconfortantă limonadă.
Cu siguranţă, Cineva ne surâde în fiecare zi. Intrând în biserică, porţile sufletului de copil se vor deschide, liniştit şi ne vom împărtăşi tot mai des de surâsul Lui.

Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul“, de la începuturi până în prezent

În perioada dintre cele două războaie mondiale făgărăşenii şi-au dorit să înalţe o catedrală în parcul din centrul oraşului Făgăraş. Venind însă războiul şi apoi perioada comunistă, această dorinţă nu s-a mai putut realiza, dar ea a rămas vie în sufletul oamenilor şi a încolţit imediat după revoluţia din 1989. Prin colaborarea dintre preoţii făgărăşeni, în frunte cu părintele Romul Zaharie, protopopul de atunci, Primăria Făgăraşului şi Consiliul local, se pun bazele noii catedrale.


Iniţiatorul: Părintele Protopop Romul Zaharie
Istoricul catedralei începe aşadar în timpul şi sub auspiciile protopopului Romul Zaharie. Într-un document înaintat Protopopiatului Ortodox din Făgăraş, cu numai două luni înainte de trecerea sa la cele veşnice, Protopopul Romul scria: „Poate că întâmplător sau cu voia lui Dumnezeu, în timpul păstoririi mele ca protopop a început construirea catedralei Sf. Ioan Botezătorul din Făgăraş." După ce specifică dorinţa mai veche a credincioşilor făgărăşeni de a avea o biserică monumentală în centrul oraşului, documentul menţionează: „Toţi preoţii au hotărât să dea curs acestei dorinţe unanime a preoţilor şi credincioşilor din Făgăraş şi să întocmească actele necesare pentru această construcţie, de la autorităţile bisericeşti şi de la cele de Stat."
Înalt Prea Sfinţitul Antonie Plămădeală a dat cu bucurie aprobarea acestei iniţiative, iar autorităţile locale, prin primarul din vremea aceea, Dan Vasile, au propus trei poziţii pentru ridicarea noului lăcaş de cult. S-a ales poziţia aşezată între Casa de Cultură şi intrarea în piaţa cea nouă, locul unde Mihai Viteazu construise o bisericuţă din lemn. Pe acest loc s-a aşezat o troiţă de stejar, la temelia ei zidindu-se sfinte moaşte. Acolo urma să fie ridicat altarul catedralei. Ceremonia de consacrare a locului desemnat pentru construcţia catedralei a fost oficiată de Mitropolitul Antonie Plămădeală la data de 8 octombrie 1991.
Protopopul Romul Zaharie mai relatează în document că s-au înscris pentru misiunea ridicării catedralei doi preoţi: părintele Ioan Lungoci de la parohia din Cimitir şi părintele Ioan Ciocan, de la parohia Dejani. Mitropolitul Antonie Plămădeală l-a numit pe părintele Ciocan cu misiunea de a ridica catedrala, la început fără parohie. Mai târziu a primit şi un mic sector de parohie, pentru a se putea înainta cereri de sprijin financiar atât autorităţilor de stat cât şi celor bisericeşti.

Jertfa bisericuţei de lemn, temelia catedralei de azi
Lângă troiţă părintele Ioan Ciocan a construit o bisericuţă de lemn în stil maramureşan, o adevărată bijuterie, unde se oficiau zilnic slujbe.
Construcţia a fost ridicată în iunie-iulie 1994, de către de meşteri din Bilbor, materialul lemnos fiind primit cu sprijinul inginerul Gheorghe Comşiţ, pe atunci şef al Ocolului Silvic Făgăraş. Bisericuţa a primit hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi a fost sfinţită de către Mitropolitul Antonie Plămădeală în 6 august 1994.
Micuţul locaş de cult nu a apucat să trăiască nici 4 ani, pentru că în 1998, în noaptea de 22-23 iulie, la ora 1, biserica a fost incendiată, mistuindu-se în flăcări.
În mod miraculos, deşi în urma incendiului nu a rămas decât scrum, câteva obiecte au fost găsite intacte: Sfânta Evanghelie, Discul, Steluţa, Sfântul Antimis, Sfintele Moaşte, dar şi câteva icoane de pe iconostasul de lemn.
După incendiu, pentru oficierea slujbelor religioase s-a amenajat o altă capelă, în faţa catedralei, unde s-a slujit până în 2002, când s-a inaugurat demisolul catedralei.
Pentru că orice construcţie trainică cere sacrificiu, dispariţia bisericuţei a fost privită de către părintele Ciocan şi de către credincioşi ca o jertfă, pentru că de la incendiul mistuitor din miez de noapte, ale cărui cauze nu au fost elucidate nici până acum, lucrurile au mers parcă altfel, deşi nimic nu a fost uşor.

Catedrală ca în Oradea
Încă din anul 1994 s-a făcut concurs pentru proiectul catedralei. În cele din urmă a fost ales proiectul donat de Institutul de proiectări Oradea, prin intermediul domnului Ştefan Panaitescu, fiind acelaşi proiect după care se ridică şi catedrala ortodoxă din Oradea. Dimensiunile fac trimitere la vârsta Mântuitorului: lăţimea de 30 m şi lungimea de 33 m (vârsta la care Mântuitorul şi-a început propovăduirea şi cea la care a S-a jertfit pe Cruce). Proiectul mai cuprinde o cupolă şi un turn mare în centru, cu patru turnuri în cele patru colţuri. Hramul a fost ales Sf. Prooroc Ioan Botezătorul.

Istoria a 12 ani de nevoinţă
În toamna anului 1995 au început şi lucrările. Când s-au făcut primele săpături pentru fundaţie s-au ivit multe greutăţi din cauza nivelului ridicat al apei infiltrată din lacul Cetăţii. A fost necesară evacuarea pământului până la cota de 4,5 m adâncime şi turnarea unei plăci de beton de 40 cm grosime. Din cauza apei, cheltuielile pentru fundaţie şi demisol s-au triplat.
În anul 1998 s-au terminat lucrările la fundaţii, iar în anul 1999 au fost demarate lucrările de construcţie a demisolului cu instalaţiile de apă, curent şi canalizare. Subsolul a fost pregătit după modelul locaşurilor de cult din America: cu o bucătărie şi sală de mese pentru agapele creştine, cuptoare pentru prescuri, o capelă mortuară şi o capelă pentru slujirea din zilele de peste săptămână.
În anul 2004 s-a început ridicarea zidurilor care au ajuns până la cota de 4m, iar în anul 2005 până la 7m. S-au turnat cei patru stâlpi mari, cele trei balcoane cu stâlpi şi grinzi de rezistenţă, patru scări interioare şi un acoperiş de protecţie.
Lucrările au fost continuate în anul 2006: s-a ridicat zidul din faţă, au fost începute lucrările la balconul de la cor şi s-a pus acoperiş de plăci ondulate din plastic. Tot în acest an autorităţile centrale şi cele judeţene, prin intervenţia domnilor Adrian Lemeni, Aristotel Căncescu, Gheorghe Gabor, Aurelian Danu şi a altor persoane, au contribuit cu ajutoare financiare consistente, care au fost deja investite în cărămidă, fier beton şi betoane.
Anul acesta, începând cu luna ianuarie, s-au început lucrările de amenajare a unei capele în memoria bisericuţei de lemn care a ars şi a unui spaţiu pentru aprins lumânări, sub scările catedralei. Iar zidurile catedralei se înalţă la cer tot mai mult de la o zi la alta, pentru că sume substanţiale primite de la Consiliul Judeţean au fost investite în cărămidă.

Slujitori ai catedralei
La slujirea altarului părintele paroh Ioan Ciocan, actualul protopop al Făgăraşului, a adunat în jurul său de-a lungul timpului mai mulţi preoţi pensionari din protopopiat.
Amintim astfel pe vrednicul preot Ioan Bica, care a slujit vreme îndelungată parohia de la Voivodeni. Un preot smerit, rugător, discret, pe care părintele Ioan Ciocan s-a bucurat să-l aibă aproape. A mai fost şi părintele Constantin Prescure, care a slujit până la pensionare în Berivoi. Ambii au trecut la cele veşnice.
Părintele profesor Alexandru Buşilă este alături de părintele Ioan Ciocan, cu binecuvântarea Mitropolitului Antonie Plămădeală, încă de la pornirea proiectului de ridicare a catedralei. Părintele Buşilă a fost ridicat la rangul de iconom stavrofor de către Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza în 7 ianuarie 2007.
Epitropi ai catedralei s-au remarcat dintru început Gheorghe Dragoş şi Gheorghe Pascu, coordonatori ai uni Consiliu Parohial de excepţie care îl sprijină şi îl ajută mult pe părintele paroh.

Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

iulie 2007:

noiembrie 2007:
septembrie 2008:

privelişte de la înălţimea catedralei:

Părintele Romul Zaharie a plecat la Domnul

Părintele Romul Zaharie a trecut la cele veşnice în data de 11 iunie, la doar câteva luni după pensionare. Cel care a slujit timp de 16 ani la Boholţ, satul său natal, apoi 26 ani ca protopop al Făgăraşului şi paroh al bisericii „Sf. Treime" a fost condus pe ultimul drum de câteva zeci de preoţi în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza. Slujba înmormântării a avut loc la catedrala "Sf. Ioan Botezătorul".

Medalion de mulţumire

Să vorbeşti sau să scrii despre Părintele Protopop Romul Zaharie este o sarcină care te onorează şi provoacă în acelaşi timp. Onoarea vine de la un om venerabil şi onest care n-a dăruit ani vieţii ci viaţă anilor, trăind la intensitate majoră comuniunea pastorală şi sufletească cu credincioşii săi. Iar provocarea se leagă de ce ai putea să spui despre un asemenea om şi preot pe care îl cunoaşte toată lumea din Ţara Făgăraşului şi nu numai.
L-au cunoscut şi iubit mulţi oameni pentru că a trăit ca un om între oameni şi a ştiut întotdeauna să dezbrace haina oficială datorată funcţiei şi să coboare părinteşte şi familiar la nevoia celui pe care îl sfătuia. Echilibrat şi plin de tact, vorbindu-ţi, simţeai că-ţi vorbeşte un părinte binevoitor dar pe care nu-l puteai despărţi de statura funcţiei protopopeşti. De aici respectul admirativ şi încrederea de fiu faţă de Prea Cucernicia sa.
A cunoscut şi iubit mulţi oameni şi lucrul acesta se vedea din fiecare întâlnire cu ei, pe care o transforma într-o ocazie agreabilă şi folositoare de discuţie indiferent de loc şi timp. Pe stradă, în biserică, înainte sau după slujbă, la o masă cu colegii sau credincioşii, cuvântul dumnealui era aşteptat… Era aşteptat pentru că ştia să se potrivească în orice situaţie şi, mai ales, pentru că era un cuvânt mai mult vertical şi-n adâncime, scurt şi la obiect, corespunzător credincioşilor de azi, atât de solicitaţi...
Spirit critic şi fin, a ştiut întotdeauna să îmbine fericit ironia cu pedagogia. Echilibrul de care a dat dovadă toată viaţa nu-l părăsea nicio-dată şi, de aceea, nimeni nu rămânea nemulţumit şi nefolosit de pe urma cuvintelor sale. Avea un fler deosebit pentru cuvânt. Întotdeauna penetra, ştia să spună lucrurilor pe nume şi vorbea în egală măsură pentru minte şi inimă.
Mi-aduc aminte cu nostalgie de anii pe care i-am petrecut în biserica închinată Sfintei Treimi, pe care Prea Cucernicia sa a păstorit-o şi slujit-o atâta amar de vreme cu dăruire şi sacrificiu şi, mai ales, de cuvintele de învăţătură care, realmente, purtau vocaţia educaţiei duhovniceşti în sfera căreia eram cuprinşi toţi. Nu era predică în care să nu mă simt vizat într-un fel sau altul. Şi cred că nimeni nu putea rămâne în afara sferei de influenţă a cuvântului dumnealui. Vorbea pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Era, dacă pot să mă exprim astfel, ca o livadă cu diferiţi pomi din care fiecare putea să-şi potolească foamea spirituală. Şi toate acestea veneau din dragostea şi buna intenţie pe care le dăruia cu atâta generozitate prin cuvintele sale şi nu numai.
Dragostea de om şi înţelegerea pe care a avut-o faţă de neputinţa omenească, onestitatea şi sinceritatea cuvântului şi vieţii sale, hărnicia şi pătrunderea cu care se apleca asupra problemelor, sunt lucruri inevitabile într-o schiţă de portret a părintelui Romul Zaharia. Şi, aş îndrăzni să cred, în "decalogul vieţii sale" au fost şi "porunci" ca acestea: Să iubeşti mai mult decât să pedepseşti, să taci vorbind şi să vorbeşti tăcând, să străluceşti smerit căutând la faţa lui Dumnezeu mai mult decât la faţa omului, să pui deasupra literei duhul, deasupra judecăţii dragostea, deasupra replicii răbdarea…
N-am înmormântat un om, ci am îngropat o comoară de viaţă, o experienţă de viaţă cu toate simţămintele şi trăirile ei, un preot şi un om, un român ardelean integru sintetizând sufletul ţării pe care a iubit-o şi păstorit-o cu atâta rafinament şi spirit de sacrificiu, Ţara Făgăraşului.

Pr. Ciprian Bîlbă, Toderiţa

„Mulţumesc, Părinte!“

Sunt momente în viaţă, în care cuvintele nu mai au nici o forţă pentru a exprima însemnătatea unui om, sau fericirea pe care a semănat-o acel om de-a lungul timpului asupra a zeci de mii de oameni… Sunt momente în viaţă în care nici un cuvânt nu mai poate înlocui golul lăsat de un om pe Pământ.
Am vrea să-i spunem azi părintelui „Bună ziua, Părinte", aşa cum toţi cei de aici o făceam zi de zi când îl întâlneam pe străzile oraşului, pe care le cutreiera singur, agale, zi de zi, spre biserică, şi dinspre biserică. Am avut senzaţia deseori că Părintele a venit pe lumea asta cu o misiune, că drumul acesta între casă şi Biserică este un fel de Golgota al său şi că nu vrea a face altceva, zi de zi, decât să-i slujească lui Dumnezeu şi să-i povăţuiască pe oameni să-i urmeze calea.
Am vrea să-i spunem azi Părintelui „Mulţumesc, Părinte", pentru învăţătura pe care ne-ai dat-o în viaţa aceasta… din faţa Altarului Sfânt, sau printr-o simplă vorbă înţeleaptă, spusă pe stradă. Am vrea să spunem astăzi, cum obişnuiesc făgărăşenii, „Sănătate, Părinte", ori „Doamne ajută". Cuvintele însă pălesc în faţa realităţii crude. Părintele nu mai este printre noi cu trupul. Am fi putut să i-o spunem de sute de ori, de mii de ori în această viaţă. Şi ne-ar fi răspuns mereu cu vorba-i blândă şi încărcată de modestie „Ziua bună, dragă. Să te ajute Dumnezeu!".
Am întâlnit o femeie din Boholţ care mi-a spus că , odată cu Părintele Zaharie, a murit cu adevărat şi copilăria sa. Copilăria din amintirile fiecăruia dintre noi. Copilăria celor din Boholţ, copilăria celor din Făgăraş, copilăria sutelor de fiinţe ale acestui tărâm al Făgăraşului, cufundate în cristelniţa de botez de mâinile Părintelui Zaharie. Copilăria tinerilor pe capul cărora părintele a aşezat coroana cununiei, pentru a le uni destinele, pentru a întemeia familii.
Astăzi ne vedem obligaţi să îl conducem pe Părintele Zaharie pe ultimul drum din Făgăraş. Pe acolo pe unde cutreiera dânsul, zi de zi, singur. Astăzi nu va mai fi singur, ci cu noi toţi. Într-un anume fel, parcă, tot Părintele e cel care ne spune pe unde să îl conducem. Pentru că se îndreaptă… TOT SPRE BISERICĂ, pentru somnul său de veci. Acolo, la Biserica „Sfânta Treime“, de pe strada Codru Drăguşanu, cu numele căreia s-a contopit şi numele Părintelui Protopop Zaharie. Dacă nu cerem prea mult, i-am spune Părintelui ca, pe drumurile Cerului pe care le va cutreiera de acum înainte, să se roage şi pentru iubiţii credincioşi ai Făgăraşului, aşa cum îi numea chiar dânsul în vorbele rostite duminica.

Constantin Sorin Mănduc, viceprimarul municipiului Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Din fiecare eşec trebuie să rămâi cu o lecţie de viaţă

În cele mai multe cazuri religiozitatea este sădită în inima omului din fragedă pruncie. De aceea, părinte Ion, pentru început aş vrea să ne spuneţi câteva lucruri despre copilăria sfinţiei voastre din punct de vedere religios.
Am avut o copilărie frumoasă în sensul că vacanţele le petreceam la bunicii mei în Moldova, în judeţul Galaţi, şi acolo împreună cu bunicii mei obişnuiam în fiecare Duminică şi de sărbători să mergem la biserică. Am început să îndrăgesc şi slujbele şi biserica. Îmi era drag şi de părintele de acolo. Era un părinte în vârstă, cu barbă albă, cărunt, şi vroiam să merg la biserică şi pentru părintele. Apoi am început cu tipul între jocurile copilăriei să am un joc tare interesant. Mă jucam de-a părintele acasă la bunica, în staul, unde ea îşi ţinea vitele. Am improvizat acolo o toacă, nişte clopote şi mă jucam de-a părintele cu diferite veşminte de-ale bunicii. Jocul acesta a ţinut până la vârsta de 14-15 ani, atunci când eram în şcoala generală şi acasă aveam în camera mea o măsuţă pe care aveam mai multe cărţi de rugăciuni şi acolo îmi făceam rugăciunile. Şi acasă, cu bunicii din partea tatălui, la fel obişnuiam să merg la biserică şi la noi în casă a fost întotdeauna o atmosferă de biserică în sensul că părinţii mei ştiau de post, ştiau de rugăciune şi nu mi-a fost greu când am fost pus în situaţia de a alege spre ce liceu să mă îndrept, mi-a fost foarte uşor să aleg teologia. Aşa am ajuns la Seminarul Teologic din Caransebeş, cel mai apropiat de Lupeni.

Cum aţi petrecut la Seminarul din Caransebeş? Cu ce gânduri aţi început?
Eu am fost un pic mai sensibil la înjurături, la vorbe urâte pentru că am fost crescut în biserică şi îmi era foarte greu să accept ideea că aş putea vorbi urât sau că aş putea să stau lângă cineva care să vorbească urât. Din cauza acestei sensibilităţi şi la Seminar am triat din mulţimea de colegi şi am avut un grup de colegi care ne potriveam în gândire, în sensul că am avut preocupări de a învăţa, de rugăciune.
La seminar am avut o biserică frumoasă de care am rămas ataşat aşa cum sunt ataşat şi de capela facultăţii de Teologie din Sibiu, am avut de la Dumnezeu bucuria, binecuvântarea, darul că m-am ocupat de îngrijirea bisericilor atât la Caransebeş cât şi la Sibiu. În sensul acesta cea mai mare parte din timpul meu liber l-am petrecut în biserică nu numai făcând curat ci şi rugându-mă. Aş putea să spun că acolo în biserică fiind singur sau cu doi trei colegi, având şi aceiaşi gândire, aceeaşi preocupare, cântam împreună, ne rugam împreună şi acolo am descoperit frumuseţea rugăciunii şi puterea ei.
Am intrat le Seminar cu gândul de a mă face preot dar la un moment dat, din cauza unor împrejurări, mai puţin plăcute, mă refer la unii dintre colegii mei care din punctul meu de vedere nu ar fi trebuit să fie elevi ai Seminarului Teologic, la un moment dat am fost dezamăgit şi am vrut să renunţ la a mă mai face preot, dar am avut un bun îndrumător, pe părintele meu duhovnic, care m-a sfătuit bine şi m-a ţinut aproape de Biserică şi poate datorită lui astăzi sunt preot.

Cred că ar merita să ne spuneţi şi numele acestui părinte duhovnic.
Este vorba de părintele Petru Pantiş, care a venit la Caransebeş în 1993. Când a terminat dânsul Facultatea eu eram spre sfârşitul anului I şi de atunci l-am ales ca povăţuitor, ca îndrumător, şi am simţit că părintele mi se potriveşte sufleteşte şi am ţinut legătura cu el tot timpul, în timpul Seminarului şi apoi în timpul Facultăţii şi iată şi acum, căsătorit fiind şi preot, ţinem legătura şi simt puterea harului lui Dumnezeu pe care trebuie să o simtă fiecare om faţă de duhovnicul lui.

După toate acestea s-a schimbat un pic peisajul. Aţi ajuns student la Sibiu. Aţi fi putut să mergeţi la Timişoara, la Arad, Oradea sau în altă parte. De ce aţi ales Sibiul?
Eu eram din judeţul Hunedoara, aparţineam de Episcopia Aradului şi ar fi trebuit să mă înscriu la Facultatea de Teologie din Arad. Am ales Sibiul tot datorită părintelui meu duhovnic şi pentru faptul că era deja instalat la Caransebeş episcop Prea Sfinţitul Laurenţiu care era profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu şi care întotdeauna ne-a încurajat să mergem la Sibiu.

Odată ajuns la Sibiu s-au schimbat şi oamenii şi profesorii şi felul de a face Teologie. Cum v-aţi adaptat la noile cerinţe?
Am simţit că am înaintat de la nivelul de Seminar la un nivel superior de studii în sensul că erau cursurile mult mai frumoase, mult mai argumentate şi exista mai multă seriozitate în rândul studenţilor faţă de elevii de seminar şi aceasta datorită vârstei. M-am bucurat mult de tot ce mi-a oferit Facultatea şi chiar şi de pregătirea profesorilor, în special ale unora dintre ei care s-au prezentat în faţa noastră, a studenţilor, nu numai cu cuvântul scris, cu cursul în sine ci şi cu exemplul vieţii lor. Aş putea să spun că aici am aprofundat cel mai mult din Teologie. Seminarul a fost doar o bază cu noţiuni generale dar formarea mea ca preot o datorez facultăţii de Teologie din Sibiu.

La sfârşitul Facultăţii s-au succedat în viaţa sfinţiei voastre destul de repede mai multe evenimente şi anume după licenţă v-aţi căsătorit şi aţi şi primit parohie lângă Caransebeş. Cu ce gânduri aţi mers în parohie?
Am fost foarte doritor de taina preoţiei şi în anul IV am hotărât împreună cu soţia să ne căsătorim. Ne cunoşteam dinainte. Am fost colegi de an. Eu fiind îngrijitorul capelei Facultăţii, ocupându-mă împreună cu alţi colegi de curăţenia în sfântul altar, soţia mea, Simona, făcea parte din grupul studentelor care se îngrijeau de curăţenia în biserică, în corabia bisericii. Aveam o colaborare în sensul că ceea ce era de spălat, perdele, dvere, feţe de masă, erau spălate şi călcate de fete şi erau aduse la biserică să le schimbăm la momentul potrivit. O simpatizam duhovniceşte pe viitoarea mea soţie şi la sfârşitul anului III a început între noi o relaţie de prietenie în vederea căsătoriei şi spre sfârşitul anului IV am luat împreună hotărârea să ne căsătorim şi am vorbit cu Prea Sfinţitul Laurenţiu dacă ar putea să ne primească în Eparhia Caransebeşului. Prea Sfinţitul ne-a încurajat şi ne-a spus să mergem să stăm de vorbă după ce ne căsătorim. Aşa s-a şi întâmplat, după ce am terminat licenţa în iunie, la sfârşitul lunii iulie ne-am căsătorit şi în septembrie am fost chemat pentru hirotonie pe seama parohiei Borlova.
În parohie ne-am dus idealişti, cu gânduri măreţe, să slujim lui Dumnezeu, să-i mulţumim pe oameni, să ne rugăm pentru credincioşii noştri, să le fim de folos. În final aceasta este menirea preotului în parohie, să servească mântuirii credincioşilor lui. Ne-am dus cu gândurile acestea şi cred că în cei patru ani şi jumătate cât am stat acolo în ciuda faptului că am avut greutăţi fiind departe de părinţi, însă le-am depăşit pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul credincioşilor din fosta parohie care au arătat înţelegere faţă de noi şi ne-au sprijinit.

Cât de mult vă foloseşte experienţa acumulată acolo?
Consider că în parohia Borlova am învăţat să lucrez cu omul. Am învăţat să ascult pe fiecare şi am învăţat să vorbesc fiecăruia pe limbajul lui. Am fost mai idealist la început şi pe parcurs m-am lovit de anumite probleme şi din fiecare încercare am învăţat câte ceva. Din fiecare eşec trebuie să rămâi cu o lecţie de viaţă şi cred că am învăţat multe în fosta parohie şi aici vin doar să continui lucrarea preoţiei, cu atât mai mult cu cât vin într-o parohie deja formată, cu o anumită rânduială de viaţă duhovnicească statornicită de părintele profesor Glăjar şi de aceea lucrurile au o continuitate.
Părinte, eu îmi aduc aminte de vremea când eraţi paraclisier al capelei Facultăţii de Teologie din Sibiu şi atunci mi-aţi făcut cadou o icoană cu Maica Domnului. M-a surprins bucuria şi dărnicia cu care aţi făcut acest gest. În afară de această dărnicie, care ar trebui să fie specifică tuturor preoţilor, ce calităţi nu ar trebui să lipsească slujitorilor altarului?
Mă bucur că îţi aminteşti de astfel de momente, eu nu îmi amintesc şi e foarte bine că am uitat pentru că după ce faci o faptă bună e bine să şi uiţi imediat şi în acelaşi timp tu cel care ai fost beneficiarul să îţi aminteşti şi să fii cu gând de recunoştinţă înaintea lui Dumnezeu.
E adevărat că mă simt larg la suflet şi îmi place să-i cuprind pe cât mai mulţi în inima mea, în sufletul meu, să ajut pe fiecare cu ce pot şi lucrul acesta îmi este de folos şi ca preot pentru că contează foarte mult ca preotul să adune în jurul lui credincioşii şi ei să se simtă liniştiţi, să se simtă odihniţi în preajma părintelui şi să apeleze oricând la el cu încrederea că apelează la omul lui Dumnezeu, la omul prin care Dumnezeu dă un răspuns la problemele lor.
Dacă ar fi să vorbesc şi despre alte însuşiri necesare preotului în parohie ar trebui să plec de la lipsurile mele, de la ceea ce îmi lipseşte mie. Eu sunt o fire mai iute şi în anumite situaţii îmi dau seama că ar trebui să fiu mai calm, mai liniştit, mai încet în a spune sau a face ceva. Una dintre însuşirile de bază ale preotului ar trebui să fie blândeţea prin care poţi să-l linişteşti pe cel de lângă tine, poţi să-i oferi un plus de încredere în ceea ce credinciosul are nevoie.

În încheiere aş vrea să adresaţi un cuvânt credincioşilor pe care îi aveţi acum.
O latură a pastoraţiei pe care am accentuat-o în parohia Borlova şi pe care intenţionez să o pun în evidenţă şi în această nouă parohie ţine de deasa spovedanie şi împărtăşanie însă o împărtăşanie conştientizată şi pregătită. În cealaltă parohie i-am îndemnat tot timpul pe credincioşii mei să se spovedească des, să nu se limiteze doar la cele patru posturi, i-am îndemnat să fie mai preocupaţi de viaţa lor duhovnicească.
Pe credincioşii mei îi îndemn prin intermediul revistei noastre să se spovedească mai des şi să-şi dorească să se împărtăşească mai des, conştienţi fiind că se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos şi în acelaşi timp să fie cu gândul că aceste Sfinte Taine sunt darurile pe care Dumnezeu ni le oferă pentru a ne mântui. Aşa cum ne învaţă şi Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu în diverse cuvântări, Împărtăşania este şansa mântuirii noastre. Prin Sfânta Împărtăşanie avem acces la mântuire, se realizează comuniunea, ne simţim fraţi cu cei cu care ne-am împărtăşit din acelaşi potir, cu aceeaşi linguriţă. Prin împărtăşanie eşti mai responsabil faţă de cel de lângă tine, simţi că Hristos trăieşte prin tine şi simţi că poţi să fi de folos şi ţie şi familiei tale şi celui de lângă tine. Acestea sunt sfaturile pe care le dau credincioşilor mei din noua parohie, să se spovedească şi în afara posturilor în aşa fel încât să nu îmi rămână nici măcar o Sfântă Liturghie fără să se împărtăşesc pe cineva. Măcar copiii să-i aducă şi aş vrea să le mulţumesc pe această cale pentru că în fiecare duminică de când slujesc aici vreo 20-30 de copii tot timpul am la Împărtăşanie pe lângă ceilalţi credincioşi. Sunt mai puţini pentru început, sperăm să fie mai mulţi pe viitor.

Părinte Ion, vă mulţumim ce ne-aţi primit cu bucurie şi aţi dat curs invitaţiei noastre de a vă face cunoscut prin paginile acestei publicaţii. Vă dorim ca bunul Dumnezeu să vă dăruiască ani mulţi în această parohie şi activitate rodnică din punct de vedere duhovnicesc.
Să dea Dumnezeu!

Interviu realizat de Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Războiul icoanelor

În prezent România, străduindu-se să se alinieze la standardele europene, este supusă unui proces de descreştinare tot mai accelerat. Se fac simţite tendinţe de îndepărtare a simbolurilor creştine din spaţiile publice, de modificare a denumirilor sărbătorilor creştine şi a formulelor de felicitare pentru acestea, de scoatere a numelui lui Dumnezeu din jurămintele militare etc. Un exemplu îl reprezintă şi decizia Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), de emitere a unei recomandări obligatorii către Ministerul Educaţiei prin care cere implementarea unei norme interne care să reglementeze prezenţa simbolurilor religioase în instituţiile de învăţământ public, astfel ca acestea ,,să afişeze simbolurile religioase doar în cursul orelor de religie sau în spaţiile destinate exclusiv învăţământului religios". Decizia din noiembrie 2006 a CNCD este rezultatul petiţiilor profesorului de filozofie Emil Moise din Buzău, membru al Asociaţiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă". Acesta afirmă că icoanele ,,periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală şi socială atât a fetiţei mele, cât şi a colegelor/colegilor de clasă", vorbind despre ,,atmosfera ostilă, ofensatoare şi degradantă pentru copiii aparţinând altei confesiuni decât celei căreia îi aparţin simbolurile religioase".

ICOANA, parte din identitatea noastră

Au trecut peste 2000 de ani de la apariţia icoanei şi nu numai că ea nu a îngrădit libertatea cuiva, ba mai mult, a lărgit graniţele acestei libertăţi. Câte cărţi nu s-au scris pe marginea ei? Câte opere de artă n-au fost inspirate din ea? Câte suflete nu şi-au aflat liniştea la umbra ei? Câte speranţe n-au fost aprinse de ea? Prezenţa icoanei a îmblânzit întotdeauna caracterele cele mai aprinse, a dat putere ostaşului să lupte pe front şi nădejde că se va întoarce acasă. Spre ea privesc cu speranţă bolnavii din spitale, pentru că ştiu că de la Dumnezeu vine vindecarea. Ea stă şi astăzi liniştită în portofelul românului plecat în ţările Europei sau peste ocean ca să-şi câştige existenţa. Icoana a stat pe pieptul bunicilor noştri când ei au plecat în lumea de dincolo.
De ce să o scoatem din şcoală? A fost aşezată de mamele noastre deasupra patului când noi ne-am născut. Adeseori, icoana a fost singura care ne-a ascultat gânguritul. În faţa ei am împreunat pentru prima dată mâinile şi niciodată nu am înjurat în prezenţa ei, pentru că ştiam că cineva ne vede. Când am ajuns la şcoală profesorii ne-au spus să nu copiem pentru că cineva ne priveşte de pe peretele dinspre răsărit. Şi atunci, cum să o scuipăm când mama ne-a învăţat să o sărutăm? Cum să o scoatem din şcoală, când armonia pe care o degajă creează tocmai mediul propice pentru studiu? Nu s-a dat lege ca icoana să fie introdusă cu forţa în şcoală, aşa că nu poate fi scoasă prin lege. A stat afară până în 1989. Şi-a cucerit singură locul pe care îl ocupă astăzi cu farmecul şi cu armonia ei. Nu s-a reuşit ca icoana să fie înlocuită. Ea a dăinuit mereu în suflet, de unde a putut fi proiectată pe pereţii instituţiilor româneşti.
Poporul român trebuie să îmbogăţească Europa la care tocmai a aderat cu valorile sale culturale şi spirituale printre care se înscrie şi icoana. Amintirile pe care le duc cu ei europenii după ce vizitează ţara noastră sunt tocmai icoanele sau imaginile vestitelor mănăstiri româneşti. Dacă ei sunt impresionaţi de frumuseţea icoanelor româneşti, noi de ce să renunţăm la ele? Fac parte din noi, sunt cartea noastră de vizită, exprimă identitatea noastră. Ele ne sunt dragi la fel ca şi pozele părinţilor noştri, dacă nu mai dragi. De ce să le înlăturăm din viaţa copiilor noştri? Să încetăm a ne mai lupta cu noi înşine, cu valorile noastre. Icoanele fac parte din identitatea noastră. Şi chiar dacă vom scoate icoanele din şcoli, ele vor continua să existe pe stema tricolorului prin crucea din ciocul vulturului. Vom renunţa la tricolor, la stemă? Atunci nu vom mai fi noi înşine... Va fi sfârşitul nostru.

Pr. Laurenţiu Urian, Parohia Părău

Icoana nu agresează, ci luminează

Tema este năucitoare cu atât mai mult cu cât pare o prelungire a frământărilor legate de icoane din primele secole de creştinism. Atunci lucrurile s-au tranşat după şiruri întregi de martiri, după agresiuni fizice asupra icoanelor, după decapitări de apărători ai icoanelor şi incendieri de biserici şi mănăstiri. Astăzi, diavolul a învăţat că mult mai câştigat va ieşi dacă va lupta pe planul mânuirii subtile a ideilor, a argumentelor inteligente şi care nu sunt rapid pătrunse în intenţia lor de către marea masă a românilor de astăzi, din păcate cam ne-ancoraţi suficient de temeinic în credinţa lor.
Dacă în comunism religia a fost interzisă în spaţiul public, astăzi intenţiile atee sunt similare, dar se fac pe o cale subtilă. Şi astăzi, ca şi atunci, se speculează dorinţa de a-l îndepărta pe om de Dumnezeu, pentru a face din el o marionetă mai uşor de manevrat. Doar că astăzi lucrurile se fac în numele drepturilor omului şi libertăţii conştiinţei, creându-se sofisme care încurcă mintea omului simplu, neobişnuit cu speculaţiile şi argumentările filosofice. Astăzi, în numele libertăţii valorilor etc. se încearcă nu păstrarea şi întărirea identităţii naţionale, ci din contră, anularea ei şi alinierea la standarde lipsite de sănătatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Însă nu abandonarea a ceea ce ne-a definit pe noi ca popor de timp de două mii de ani ne transformă (acum, când iată am aderat la această mult râvnită UE) în naţiune evoluată, cu principii avansate şi înalt grad de civilizaţie, ci din contră, redescoperirea valorilor creştine şi punerea lor în practică va da nobleţea noastră ca popor. Pentru că de la revoluţie încoace, de când chipurile ne-am emancipat, am fost în fruntea Europei la multe capitole negative: alcoolism, rata avorturilor, consumul de TV etc. Dacă efectele acestei aşa zise emancipări au fost acestea, este logică concluzia că prin abandonarea valorilor creştine am devenit mai buni? Iată, se pare că nu. Mai nou creşte violenţa în şcoli, consumul de droguri, tot mai mulţi tineri au probleme de comportament şi caractere deviante.
Deci să zicem în continuare ,înainte români, la distrus tot ce mai avem bun şi frumos în viaţa noastră? Ce ar fi dacă ne-am solidariza şi am zice NU pornografiei, publicităţii perverse cu tentă sexuală, programelor devastatoare de suflete şi furnizoare de subcultură şi subcomportamente, şi am zice DA, vrem icoane în faţa ochilor noştri, pentru că nu vrem ca ai noştri copii ,să se ucidă între ei, să-şi împuşte profesorii şi colegii cum se întâmplă deja la alţii, să se sinucidă, să consume droguri, să fie ţinta profitorilor sub orice formă? Vrem copii frumoşi ca şi icoanele noastre, care să fie buni şi să ştie în primul rând să iubească.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

„A fi sau a nu fi“

La gala premiilor UNITER dintr-un an recent, un om de teatru bucureştean, premiat, a folosit în alocuţiunea sa, în sens afirmativ, expresia: „absurditatea de a ne fi născut“. Dacă naşterea este o absurditate, înseamnă că şi viaţa în sine este o absurditate, este ceva absurd. Dicţionarul limbii române explică termenul „absurd“ ca fiind ceva „care contrazice gândirea logică; care nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii; contrar bunului simţ, „prostie“. O asemenea concepţie despre naştere şi viaţă nu e creaţia omului de teatru la care ne-am referit, ci se întâlneşte în cursul istoriei la unii filosofi mai vechi sau mai noi. Aici ne mărginim să amintim, dintre aceştia, doar pe românul nostru Emil Cioran. Iată ce spune acesta în cartea sa intitulată: „Despre neajunsul de a te fi născut“ (Editura Humanitas, 2003): „Realitatea ţine de absurd“ (p.5). „Ştiu că naşterea mea e o întâmplare, un accident ridicol“ (p.8). „Nu-mi iert faptul că m-am născut“ (p.19). „Să nu te fi născut, numai să te gândeşti la asta, ce fericire, ce libertate, ce spaţiu!“ (p.28). „Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există. Ea nu e, din nefericire la îndemâna nimănui“ (p.222). „Să fi comis toate crimele, în afara celei de a fi tată“ (p.9). Oricum a tălmăcit sau ar mai fi tălmăcit Emil Cioran aceste afirmaţii, ele rămân incriminări ale realităţii, ale naşterii şi vieţii şi, raportate la credinţa noastră creştină, denigrări şi acuze aduse lui Dumnezeu, Creatorul lumii şi al vieţii.
Dar tot filozoful Emil Cioran afirma altădată: „Ţăranul român e mai mare filosof decât filosofii“. Dacă e aşa, înseamnă că el ar fi trebuit să ia aminte şi să-şi însuşească concepţia despre realitate, naştere şi viaţă a acestui filosof mai mare decât el, adică a ţăranului român. Or, ţăranul român credea în Dumnezeu şi pentru el viaţa e un dar de la Dumnezeu. El preamăreşte pe Dumnezeu şi Îi mulţumeşte zilnic pentru acest dar. El se roagă lui Dumnezeu şi Îi imploră Harul dătător de viaţă. Ţăranul român, din trecut şi de astăzi, este creştin şi mărturiseşte că „într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3,16). Desigur că la aceste convingeri ale ţăranului român s-a gândit, în primul rând, şi filosoful Petre Ţuţea, când a formulat aforismul: „Ţăranul este omul absolut“ şi, de ce nu, Lucian Blaga, când a lansat sintagma: „Veşnicia s-a născut la sat“.
E adevărat că în viaţa omului şi a societăţii se ivesc şi persistă şi multe gânduri, elemente, fapte, situaţii şi evenimente absurde, dar creştinul ştie că „Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4,15), trăieşte cu această convingere şi este încredinţat că îi ascultă rugăciunea şi îl ajută să depăşească, să biruiască absurdităţile ivite în viaţa sa, mai ales că aproape toate acestea vin din partea oamenilor sau a duhurilor malefice. Şi viaţa dovedeşte că acest optimism al creştinismului nu e absurd, nu e o rătăcire de la adevăr, nu e o naivitate. Aşa se explică între altele faptul că numărul oamenilor care îşi doresc moartea, chiar bătrâni, bolnavi şi neputincioşi fiind, este foarte mic. De asemenea, foarte puţini, în raport cu totalitatea oamenilor de pe pământ, sunt cei care îşi curmă voluntar viaţa. Nici Emil Cioran n-a făcut acest lucru, deşi a fost bântuit de acest gând. Aceasta înseamnă nu atât că n-a avut un asemenea curaj, cât că nu era îndeajuns de convins de adevărul gândirii şi afirmaţiilor sale despre realitate, naştere, viaţă şi moarte.
Oricum, realitatea e minunată, universul e frumos, iar viaţa îşi are satisfacţiile, bucuriile şi farmecul ei, pentru care omul o preţuieşte şi ţine cu tot dinadinsul să trăiască şi încă deplin şi cât mai mult timp. În lumina credinţei creştine în Dumnezeu şi în nemurire, întreaga existenţă, viaţa în general şi viaţa omului în special îşi au o valoare, un sens şi o finalitate: sunt creaţii ale lui Dumnezeu menite ca omul să se bucure de Harul Său, de cunoaşterea Lui, de iubirea Sa, de viaţa în comuniune spirituală cu El, toate aceste pogorăminte şi daruri divine fiind eterne pentru omul lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Ioan Glăjar, Parohia Ucea de Jos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Românii plecaţi la muncă lasă în urmă copii răstigniţi

Părintele Constantin Necula, lector la Facultatea de Teologie din Sibiu, a susţinut o conferinţă la invitaţia a doi foşti elevi ai Seminarului Teologic din Făgăraş, Alexandru Dădârlat şi Mircea Laza. Tema conferinţei care a avut loc miercuri, 6 iunie, a fost „Tinerii şi provocările Ortodoxiei“. Vă prezentăm în continuare răspunsurile părintelui, care a călătorit mult mai ales în Italia, la câteva întrebări legate de situaţia tinerilor plecaţi la muncă în străinătate şi mai ales a copiilor rămaşi acasă.

Eroismul copiilor noştri
Ce poate face un profesor pentru copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate? Am observat că aceştia sunt mult mai agitaţi decât ceilalţi copii, mai neînţelegători…
Cred că mai degrabă neînţeleşi. În România cel mai nenorocit sistem e divorţul prin muncă. Aţi remarcat cum pot şi locuind împreună să divorţeze părinţii, pentru că se mai văd seara la 10, pentru că în rest sunt preocupaţi de ale lor… Nu mai apucă să comunice nimic despre creşterea propriilor copii, fiind ei poate chiar educatorii altor copii. Eu cred că în primul rând profesorii ar trebui să creeze o plasă de rezistenţă, de siguranţă. Ca la un circar care se dă peste cap la înălţime. Copii aceştia practică de fapt unul dintre cele mai periculoase salturi la trapez. Multiplu salt mortal (nu mai e vorba de triplu salt), pentru că ei fac asta în fiecare zi... Gândiţi-vă că într-o casă unde amândoi părinţii sunt prezenţi când un copil face febră, percutează amândoi sau măcar pe rând fac cu schimbul la priveghere. Dar într-o casă unde cea mai mare persoană are 12 ani şi creşte copilul de 7 şi pe frati-su de 5 ani cine să privegheze? Deci copiii sunt efectiv daţi morţii, inclusiv fizice.
Ce este dramatic este că părinţii conştientizează lucrurile acestea, dar aduc următorul argument: „Da, părinte, dar noi mergem să muncim, să ne întoarcem şi să ne facem casă!“ Dar dacă facem o casă în care nu mai are cine locui? Pentru că în acea casă nu vor mai sta copiii noştri, ci răposaţii noştri copii, avortaţii societăţii, răstigniţii noştri copii. Şi atunci nu mai e o casă, ci un templu al propriilor noastre orgolii, absolut devalorizate.

Nevoia unui zâmbet…
Ce are de făcut un profesor este să aibă o listă foarte fermă cu copiii pe care îi are în dirigenţie sau în consilierat. Şi să încerce să stea în fiecare zi o secundă faţă în faţă cu ei şi să le zâmbească. Copii se pot hrăni cu zâmbetul acesta, au mare nevoie de el. Pentru că societatea modernă a creat dădaca electronică, extrem de periculoasă, care este televizorul. Îl iei pe copil, îl pui în faţa televizorului: „Gică, centrat pe desene! Nu mişti, că am treabă!“ Şi Gică săracu nu mişcă, pentru că lui îi place. Am auzit la şcoală la fiul meu doi copii povestindu-şi desene animate: „L-ai văzut pe dracu’ ăla roşu cum i-a băgat cornu’ lu dracu’ ăla negru şi cum…“ Deci copiii au luat-o razna! Şi revin, nu numai copiii celor plecaţi, ci şi ai celor rămaşi care sunt plecaţi tot timpul.
Una dintre soluţiile reechilibrării României este întoarcerea părinţilor la copiii lor. Mama să stea mai mult acasă cu copiii. De exemplu femeia să fie plătită pentru 8 ore, dar să nu muncească decât 4, iar celelalte 4 să fie obligatoriu cu copiii. Într-o parohie oarecare, nu vă spun unde, preotul de acolo a dat peste un filon de aur… Şi a reuşit ca periodic să scoată din serviciu câteva mame şi să le dea cu totul copiilor lor, acolo unde a simţit că lucrurile nu merg bine. Experienţa a reuşit! Copiii nu au nevoie de proiecte sociale, ei au nevoie de mame, de taţi, de bunic, de bunică… N-au nevoie de şcoală, unde de multe ori se oligofrenează… Noi ne retardăm copiii în sisteme educaţionale. Noi sistematic ne batem joc de darul natural dat de Dumnezeu neamului acestuia: creierul românului, care a ajuns varză de Bruxelles, în cel mai bun sens al cuvântului. În batjocorirea aceasta de sensuri copilul nu poate să-şi recapete demnitatea decât prin ieşirea din starea de varză. Ori la asta nu poate lucra numai Biserica, sau profesorii. La asta poate lucra numai treimea familie, Biserică şi şcoală. Că de societate şi stradă… merci beaucoup, vedem unde ne duce marea educaţie de băutură… Ce mă înspăimântă însă este că de fapt noi nu căutăm soluţii. Noi ştim numai să ne lamentăm cât mai sloganistic: „Vai de noi, ne piere neamul!“, „Vai de noi, copiii….“
Ce recomand profesorilor, de religie sau de orice fel, este să caute să identifice cine sunt copiii, în ce direcţie se îndreaptă şi să vadă cât pot oferi acestora pentru a echilibra disconfortul din casele lor. Şi ajutaţi-i să scoată televizorul din priză…

Occidentul, pădure plină de ţepe
Foarte mulţi dintre tinerii din Făgăraş au părăsit ţara şi foarte mulţi dintre elevi vor să plece în Italia, Spania sau Statele Unite. Cum ar putea interveni Biserica pentru readucerea lor?
Biserica nu readuce pe nimeni. E atât de largă încât îi poate cuprinde liniştită pe toţi, indiferent de colţul în care se duc. Ce poate face Biserica? Să le arate cimitirul. Să le arate că au un loc de aterizare… Că şi „tâmpiţeala“ asta cu plecatul peste hotare ţine 5-6-7 ani. Cam atâta merge, după aceea ţi se cam „agurideşte gura“… E fain, domnule, ai bani, ai maşini… Dar câţi bani credeţi că puteţi câştiga în occident în acest patinaj artistic de evadare din România? Vine o vreme când toate astea se astupă şi efectiv îţi astupă izvoarele din suflet. Şi începi să te sufoci. Cam asta se întâmplă când pleci dincolo cu vise măreţe. Jumătate din cei care ajung acolo constată că occidentul este o pădure plină de ţepe. Ţepele sunt foarte bine parfumate: „A, bună ziua, bine aţi venit, ne bucurăm că avem un prost care să lucreze pentru noi… Ce aţi fost în ţară? Medic? A, interesant, avem nevoie de o femeie de servici!“ Şi în momentul acela toată demnitatea se duce… Sigur, ca femeie de servici în Italia poţi câştiga mai mult decât câştigi ca medic în România. Dar asta e altă mâncare de peşte, pentru că în acelaşi timp acolo consumi mult mai mult ca să supravieţuieşti. Aveam un prieten intelectual, care câştiga foarte mult, 10 mii de euro pe lună, unul dintre cele mai fericite cazuri. „Bun, zic, şi cât dai pe chiria aia în buricul Parisului?“ „7 000 de euro.“ Şi eu zic: „Băi Gică, hai mă acasă, că de banii ăia ne facem casă!“
Biserica îi însoţeşte spiritual pe oamenii aceştia. Aţi auzit cum sunt pomeniţi, pe lângă cei călători, şi cei plecaţi. Familiile nu se rup în esenţă. Să nu vă închipuiţi că copilul unor părinţi plecaţi în Spania nu mai este copilul părinţilor lui. Dimpotrivă, aşteptarea sporind, parcă sporeşte şi calitatea de tată şi de mamă. Din nefericire avem suficienţi pe care îi aducem în pachet acasă şi asta mă întristează cel mai tare. Acum un an, în apropierea Paştilor, a murit copilul unor vecini de-ai mei la care ţin foarte mult. Pe mine m-a impresionat foarte mult că în aşteptarea lui nu mai conta nici un fel de sărbătoare. Când ţi se întoarce copilul la pachet acasă chiar nu mai contează nici un fel de sărbătoare…

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Iubeşte si vei fi iubit. Partea I: Dragostea, viaţa femeii

Dragostea este necesară pentru supravieţuire. Fără ea omul îşi pierde dorinţa de a trăi, iar în ea creştem într-o strălucire care ne influenţează pe toate planurile. Din cauza lipsei de iubire mii de oameni se sinucid anual, alţii ajung în spitalele de nebuni, copii loviţi sau neglijaţi suferă de nevroză, iar bătrânii locuiesc în azile tânjind după o vorbă bună. Dumnezeu fiind iubire, ne-a lăsat dragostea ca lege a supravieţuirii. De aceea dacă avem dragoste putem înainta prin cele mai grele momente ale vieţii şi putem face faţă oricărei încercări. Societatea contemporană însă încurajează principii false despre modul de a iubi. De aceea de multe ori noi aşteptăm de la ceilalţi dragoste infinită fără ca noi înşine să oferim această dragoste. Studiile au arătat că există multe diferenţe între felul de a iubi al femeii şi cel al bărbatului, diferenţe care, odată cunoscute, ne pot ajuta să ieşim în întâmpinarea celuilalt, să lucrăm împreună la rodirea binecuvântării pe care am primit-o prin Taina Cununiei.

Trăiesc pentru a iubi

Se pare că femeile au o mare capacitate de a iubi. Dragostea unei femei poate scoate tot ce este mai bun într-un bărbat; este atât de binefăcătoare încât el poate abandona chiar o viaţă de crimă pentru dragostea unei femei.
Lumea are nevoie de atingerea blândă, iubitoare şi plină de afecţiune a femeii, iar dragostea din ea aşteaptă omul potrivit pentru a-şi manifesta această dragoste. Dar femeile au şi o mare nevoie să fie iubite, iar dragostea faţă de ele să fie manifestată în mod constant. Datorită capacităţii ei de afecţiune, exprimările zilnice ale dragostei sunt vitale pentru existenţa unei femei. Ele sunt cheia împlinirii ei, a respectului de sine şi a satisfacţiei vieţii de căsătorie. Dacă un bărbat se simte prins în cursa unei căsnicii plictisitoare, obositoare, el ar putea privi spre sine. Exprimându-şi în mod constant şi afectuos dragostea în diferite moduri, mulţi bărbaţi ar dobândi o căsnicie mult mai fericită.
Mulţi bărbaţi sunt total inconştienţi de nevoia femeii de o dragoste „romantică“, pentru că societatea priveşte de multe ori femeia ca prestatoare de servicii. Căsnicia este o afacere bună atâta timp cât include mesele, grija de casă, îndeplinirea datoriilor sexuale, toate satisfăcute la momentul oportun. Un asemenea comportament distruge femeia, pentru că ea se ofileşte de dorul de a fi o persoană deosebită pentru soţul ei, de a fi preţuită, respectată, apreciată şi iubită.

O avertizare: aşteptările ucigătoare
Uneori o femeie se aşteaptă ca soţul ei să facă ceea ce doreşte ea fără a fi rugat, văzând aceasta ca o dovadă a marii iubiri pe care acesta i-o poartă. De aceea este posibil ca ea să nu îi spună întotdeauna ce doreşte. Pentru a evita frustrările care provin de aici femeile ar trebui să înveţe să dea glas nevoilor lor într-un mod deschis şi sincer, iar bărbaţii trebuie să cunoască nevoia permanentă a femeii de a se simţi iubită.
Unele femei aşteaptă însă o atenţie prea mare din partea soţilor lor. Mijloacele de informare în masă (romanele, filmele, revistele şi siropoasele telenovele) dau adesea o imagine falsă a realităţilor unei căsnicii. Dacă soţia îşi compară mereu soţul cu eroul bun, frumos, bogat şi realizat profesional de pe micul ecran, este foarte posibil ca acesta să se descurajeze şi să acumuleze sentimente de frustrare, nefericire şi amărăciune.
Să nu uităm că realitatea nu este cea pe care o vedem în filme, iar dragostea este un foc care trebuie întreţinut mereu, de ambele părţi. Dragostea femeii poate fi nemărginită, dar ea trebuie în acelaşi timp alimentată cu dovezi de dragoste din partea soţului. Iar o floare, o privire drăgăstoasă sau o vorbă dulce sunt la îndemâna oricui.
Despre lemnele pe care trebuie să le pună soţia pentru a întreţine focul dragostei, numărul viitor...

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Vezi şi:
Învaţă să iubeşti. Partea II-a: Dragostea, un episod din viaţa bărbatului

Impasul monotoniei

Întrebarea cititorului: Sunt căsătorit de 5 ani. Ne-am iubit mult şi ne iubim şi acum, dar căsnicia noastră parcă a ajuns într-un impas. Mi se pare că soţia mea se comportă mai rece cu mine, deşi nu am greşit niciodată major... De ce? Şi ce pot face?

Răspuns: Într-o căsnicie sunt întotdeauna două persoane şi ca atare tot ce se întâmplă, mai bun sau mai rău, are legătură cu ambii parteneri. Pentru a răspunde cât mai la obiect la întrebare, vă voi spune că „Stăpânul îşi învaţă sluga hoaţă!“ Vreau să spun cu alte cuvinte că dacă soţia este „mai rece“, înseamnă că soţul ei s-a purtat în aşa fel încât „a lăsat loc“ pentru ca ea să instaleze un nou mod de a-şi aborda soţul, adică mai rece.
Adesea acest lucru se întâmplă soţiilor care au fost la început mai originale în modul de a-şi manifesta afecţiunea, iar el a răspuns mereu la fel, monoton, fără surprize, fără „schimbări de direcţie“ neaşteptate, fără noutăţi, prea „cuminte“. Asta pentru ea era sau a devenit ca şi cum ar citi în fiecare zi aceeaşi carte, sau aceeaşi pagină a aceleiaşi cărţi. Căsnicia este un organism viu, mereu în mişcare şi schimbare, aşa cum se întâmplă şi pe dinăuntrul fiecărui partener, fie că e conştient sau nu de asta. Organismul viu al căsniciei are un suflet al lui, care trebuie să fie hrănit cu o iubire mereu nouă, aşa cum de altfel este o iubire adevărată.
Dacă în fiecare LUNI spălăm rufele, MARŢI mergem la film, MIERCURI mergem la „mama“, JOI la cealaltă „mama“ şi tot aşa, atunci oricât de calm şi de jovial ar fi soţul, soţia ajunge să se plictisească. Dacă el nu observă niciodată când ea vine de la coafor, sau când are sandale noi, o fustă nouă etc, înseamnă că el „n-o mai vede“. Ea nu se mai simte iubită sau un punct de interes pentru el. Relaţia dintre soţi nu se răceşte brusc, dar dacă el „nu mai vede“, ea singură nu mai poate face mare lucru. El este un soţ model, dar „mort“, fără imaginaţie, iar ea se plictiseşte pe bună dreptate. Când se mai ceartă uneori furtunos şi tot aşa se şi împacă, este mult mai bine decât atunci când fiecare tace ca să nu strice „liniştea din casă“. Liniştea se strică oricum, dar insidios şi pe nebăgate în seamă...
Fiţi deci originali, nu neapărat „cum şade bine“. Fiecare căsnicie e altfel, e originală, nouă! Ajutaţi-o să rămână aşa! VORBIŢI unul cu altul despre ce vă deranjează, dar cu iubire şi încredere, NU cu reproş, şi totul se va schimba în bine. Asta dacă există iubire, pentru că acolo unde iubire nu e, nimic nu e!

Psiholog Dana Preda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Cum să găseşti un îngeraş

- Există!
- Ba nu există!
- Tu nu înţelegi că mama mi-a spus că există?
- Eu nu cred pentru că nu am văzut nici unul vreodată! Şi dacă nu am văzut nu cred
că există!
Maria se aşeză pe iarbă, cu spatele la prietenul ei Andrei. Era supărată. Îşi puse coatele pe genunchi şi îşi sprijini căpşorul în podul palmelor făcute căuş. Privea pierdută apa cristalină care susura abia simţit în pârâiaşul din faţa ei. Un suspin profund izvorî din pieptul ei. De ce Andrei nu crede că îngerii există cu adevărat? Gândi ea aproape cu voce tare... Şi apoi o linişte profundă se lăsă in jurul celor doi.
- Hei! Se auzi glasul lui Matei care fugea grăbit către cei doi, abia ţinându-şi
răsuflarea. Cine vine să alergăm după fluturi?
Dar nu primi nici un răspuns.
- Cred că cineva e supărat! Cine şi de ce? zise Matei, privind nedumerit când la unul
când la celălalt.
Maria îşi întoarse privirea spre el, apoi cu reproş privind spre Andrei spuse abia şoptind :
- Andrei nu crede ca îngerii există cu adevărat. Tu crezi, Matei, că îngerii există? Îl întrebă Maria pe Matei, privindu-l în ochi şi aproape cerşindu-i un răspuns.
Matei se aşeză lângă Maria, abordând atitudinea unui bătrân înţelept care le ştie pe toate, apoi bătu cu palma locul de lângă el, sugerându-i lui Andrei să se aşeze şi el pe iarbă.
- Nici eu nu am crezut că îngerii există..., îşi începu Matei povestea, plin de sine,
convins de ceea ce spunea şi având aerul unui om foarte serios. Această atitudine atrase atenţia lui Andrei.
- Cândva şi eu credeam că nu există decât ceea ce se vede. Şi atunci bunica mi-a
povestit o mică întâmplare pe care a trăit-o un misionar creştin în Africa. Ştiţi? Misionarul creştin este acel om care crede cu adevărat în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, şi care convins de credinţa sa pleacă în lumea largă pentru a descoperi credinţa sa şi altora, care nu au ajuns să-L descopere pe Dumnezeu. Acest misionar a ajuns departe, departe, tocmai în Africa, într-un trib în mijlocul junglei. Aici încerca să-i convingă pe membrii tribului că Dumnezeu, chiar dacă nu-L vedem, există. Aceia spuneau: „Am crede noi, dar nu-L vedem. Noi am vrea să-L vedem. Dar dacă nu-L vedem înseamnă că nu există! Şi atunci misionarul a profitat de un lucru foarte simplu. Erau acolo în faţa lor pe nisip nişte urme de cămile. Şi misionarul i-a întrebat: ”Ce sunt acestea?” Oamenii i-au răspuns: „Urme de cămile”. „Bine, dar eu nu văd nici o cămilă aici. Înseamnă oare că ele nu există? Dacă au lăsat aceste urme înseamnă că pe aici au trecut nişte cămile. Deci ele există chiar dacă nu le vedem acum. Urmele lăsate de ele ne arată că există.”
Matei privi triumfător spre Andrei. „Ai înţeles acum?”
- N-am înţeles nimic, răspunse acesta, pentru că nu am văzut niciodată vreo urmă
de înger.
- Ştii de ce nu ai văzut? Pentru că fiecare dintre noi vede şi găseşte doar ceea ce
caută. Dacă nu cauţi nu găseşti. Uite, tot bunica îmi povestea că după 20 de ani acel misionar s-a întors din Africa acasă. Pe vapor a intrat în discuţie cu un vânător care şi el stătuse prin Africa vreo câţiva ani. Şi la un moment dat vânătorul i-a spus: ”Nu prea înţeleg ce rosturi aveţi voi, misionarii, în Africa. Am stat câţiva ani aici şi nu am văzut nici un creştin. Cred că pierdeţi vremea de pomană.” Misionarul îl întrebă: ” Dumneavoastră ce aţi făcut în Africa?” – „Am fost la vânătoare de tigrii”, a răspuns vânătorul. –„Şi aţi văzut mulţi tigrii?” – „Foarte mulţi” , a răspuns acesta. –„Ce ciudat – zise misionarul – eu am stat 20 de ani în Africa făcând misiune creştină şi am lăsat mulţi creştini în urma mea acolo, dar în 20 de ani nu am văzut acolo nici măcar un tigru”.
- Vezi Andrei! Fiecare a găsit în Africa ceea ce a căutat. Asta nu înseamnă că,
dacă nu a căutat şi altceva, acel ceva nu există. Vânătorul a căutat doar tigri, nu şi creştini, iar misionarul a căutat creştini, nu tigri.
- Şi vrei să spui că dacă acum voi încerca să caut un îngeraş îl voi găsi? întrebă
mirat Andrei.
- Eu cred că orice căutăm bun ni se descoperă, răspunse Matei. Hai să încercăm.
Hai să ne întindem pe spate în iarbă, să închidem ochii şi să încercăm în linişte în gând să-i chemăm pe îngeraşi lângă noi. Poate vin!
Cei trei copii se întinseră pe iarba moale şi pufoasă ca un covor de caşmir, cu faţa îndreptată spre cerul senin dar cu ochii închişi, strânşi parcă şi mai tare datorită emoţiei, în aşteptarea venirii îngerilor. Doar susurul apei se auzea încet, iar adierea vântului în acea frumoasă zi de vară parcă pregătea coborârea de sus a micilor bulgări albi cu aripioare, cu feţişoare de copil şi cu râs cristalin: îngeraşii. Cât au stat cei trei copilaşi în aşteptare? Nici ei nu mai ştiu. Să fi trecut un minut, sau două, sau poate o oră... Cert este că la un moment dat Andrei simţi că razele soarelui care îi mângâiaseră până atunci gingaş faţa sa se transformaseră în nişte aripi. Aripi albe. Iar adierea vântului nu era altceva decât efectul bătăilor acelor aripi. Susurul apei deveni râsul unui copilaş inocent. Şi deodată în faţa sa apăru în toată splendoarea un chip luminos care-l cuprinse între aripile sale de un alb imaculat, zâmbindu-i şi şoptindu-i dulce: ”Sunt aici pentru tine! Am venit pentru că m-ai căutat!” Andrei simţi apoi o mângâiere pe obraz. Deschise ochii şi văzu un fluturaş alb care îşi odihnea aripioarele ostenite poate de zborul prea lung tocmai pe obrazul său. Nu ştia ce se întâmplase cu el, dar sufletul său era plin de emoţie, plin de bucurie.
Îl prinse pe Matei de mână şi îi spuse: ”Îngerii există!”
Matei îl privi jucăuş, imitându-l: „Arată-mi o urmă de-a lor!”
„Urmele lor sunt în mine!” răspunse Andrei. „Uite: râd ca şi ei, zâmbesc la fel ca ei, simt pacea şi liniştea lor... şi mai pot să fac ceva, pot să zbor împreună cu ei...”
Şi în clipa aceea se ridică din iarbă şi imită fără să-şi dea seama zborul unui înger adevărat. Matei şi Maria îl priveau mulţumiţi. De acum Andrei nu se va mai îndoi niciodată. Îngerul i se arătase şi lui.
Tu ţi-ai găsit îngerul? Dacă nu, e vremea să-l cauţi. El te aşteaptă...
Şi ţine minte : „Nu poţi găsi decât ceea ce cauţi!”

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Homosexualitatea: alegere sau destin?

Adevărat sau fals?
Dacă până nu demult homosexualitatea era considerată o deviere, un conflict de identitate nerezolvat, astăzi asistăm la aplicarea unei alte strategii: suntem bombardaţi pe toate canalele media cu informaţii care ne spun că homosexualitatea este doar o orientare diferită firească, că există de când lumea şi pământul, că este ceva înnăscut şi asta este: dacă o ai nu poţi scăpa de ea, iar cei care o practică au nevoie de acceptarea şi aprobarea societăţii pentru a se căsători şi chiar a adopta copii... Cercetările ştiinţifice însă nu au găsit nici un factor genetic care să determine această orientare. Cauzele nu au fost stabilite cu exactitate, însă cel mai probabil originea se află în conflicte şi abuzuri de la începutul vieţii, care nu au fost rezolvate în timp.
Scopul acestei strategii care ne prezintă homosexualitatea ca o orientare normală, sănătoasă, care este "doar" diferită este unul clar: obişnuirea societăţii cu această "diversitate". Pentru că repetarea unui stimul duce treptat la lipsa unei reacţii (indiferenţă), iar în timp la tolerare şi apoi acceptare, ba chiar practicare. În plus, un astfel de model impus la nivel social este foarte periculos la vârsta adolescenţei, când identitatea sexuală nu este încă clară. Avem deci nevoie de o explicaţie: este homosexualitatea genetică, un destin cu care nu putem lupta şi nu avem de ales decât acceptarea lui? Sau este o alegere pe care o facem cu sau fără voia noastră, o consecinţă a unor fapte care nu au depins de noi, dar împotriva căreia putem alege să luptăm?

De la "conflict de identitate" la "stil de viaţă"
Atât terapeuţii cât şi psihiatrii au afirmat că, din punct de vedere psihologic, homosexualitatea este un conflict de identitate nerezolvat. Astfel, până în 1973, homosexualitatea era catalogată ca tulburare, în rând cu alte posibile diagnostice stabilite de Asociaţia Americană de Psihiatrie. Modificarea acestei încadrări s-a făcut nu pe baza unor cercetări noi, ci datorită schimbării climatului social. Revoluţia sexuală din anii 1960 ceruse abolirea familiei şi o sexualitate liberă pentru toată lumea. Aceasta a constituit temeiul pentru mişcarea homosexualilor care, împreună cu alţii, au început să propage sloganul: "Dacă îţi place, înseamnă că e bun".
Mişcarea homosexualilor nu a mai solicitat ajutor pentru înţelegerea homosexualităţii sau pentru depăşirea structurilor emoţionale homosexuale, ci a început să pretindă recunoaştere ca „stil alternativ de viaţă". În acelaşi timp, ei au pretins că stilul de viată homosexual ar constitui răspunsul la aşa-numita problemă demografică.
Au urmat demonstraţii şi agitaţii, a fost întreruptă o şedinţă a Asociaţiei Americane de Psihiatrie, iar o expoziţie care prezenta detalii privind terapia pentru homosexualitate a fost ameninţată cu distrugerea, dacă nu se închide imediat. Psihiatrii care gândeau diferit au început să facă obiectul intimidării publice. Acestea au fost metodele prin care, în 1973, a fost posibilă eliminarea homosexualităţii din lista tulburărilor psihologice. Nu s-a efectuat nici un sondaj printre psihiatrii americani. Când, în cele din urmă, s-a realizat un asemenea sondaj în 1978, 68% încă considerau că homosexualitatea este o tulburare psihosexuală.

„Bună şi normală"
Consecinţele deciziei din 1973 au fost pe termen lung. Orice terapeut care continua să privească homosexualitatea ca pe un conflict de identitate nerezolvat era ponegrit în public. În 1995, psihanalistul de renume internaţional Otto Kernberg a fost acuzat de "atitudine nedemocratică" pentru că aduna date psihanalitice privind cauzele homosexualităţii. Sub pretextul eliminării unei discriminări, un alt grup făcea acum obiectul discriminării: cei cu orientare homosexuală care doreau să obţină ajutor pentru a se schimba, au început să constate că e tot mai greu să găsească acest ajutor. Orice studiu psihanalitic care nu se alinia sloganului "homosexualitatea este bună şi normală" era eliminat din manuale şi scos din biblioteci. Aceste studii au devenit peste noapte "incorecte politic".
Numai pe baza acestui fundament istoric putem înţelege azi viziunea libertină asupra homosexualităţii care este diametral opusă conceptului creştin.

Încercări de justificare
În 1991, neurobiologul Simon Le Vay a descoperit că un mic grup de neuroni din hipotalamusul creierului bărbaţilor homosexuali este doar a treia parte, dintr-o jumătate din mărimea celui întâlnit la bărbaţii heterosexuali şi aproape de aceeaşi mărime cu cel al femeilor heterosexuale. Întrucât atât bărbaţii homosexuali cât şi femeile heterosexuale sunt atraşi de bărbaţi, s-a presupus că mărimea nucleului hipotalamic este legată de orientarea sexuală.. A rămas totuşi întrebarea: mărimea redusă a nucleului este cauza sau consecinţa homosexualităţii? Pentru că, de exemplu, s-a constatat că la nevăzătorii care citesc texte scrise în alfabetul Braille, zona de proiecţie corticală a sensibilităţii tactile a degetelor îşi sporeşte semnificativ suprafaţa.
Studiul efectuat de Allen şi Gorski în 1992 a raportat că la bărbaţii heterosexuali comisura albă anterioară (un mănunchi de fibre nervoase care leagă cele două emisfere cerebrale) este mai mică decât la bărbaţii homosexuali şi la femei. Concluzia a fost că aceste modificări se află sub controlul unor gene ai căror produşi intervin şi în determinismul comportamentului sexual. În 2001, studiile privitoare în această direcţie ale lui Bill Byne, un neuroanatomist american, au fost calificate chiar de către autorul lor ca fiind neconcludente, fapt de natură să genereze dubii privitoare la postulata relaţie dintre orientarea sexuală şi aspectele morfologice ale unor formaţiuni nervoase.

Nu este înnăscută
Până în prezent nu s-a reuşit identificarea nici uneia dintre genele prezumate a guverna procesul sexualizării psihice. Dovezile existenţei unor astfel de gene sunt doar circumstanţiale, iar rezultatele investigaţiilor întreprinse de echipe diferite se plasează sub semnul neconcordanţei.
Există un singur subiect asupra căruia cercetătorii de astăzi sunt de acord: homosexualitatea nu este pur şi simplu înnăscută. Este adevărat că cercetătorii care sunt apropiaţi de mişcarea homosexuală au încercat din greu să identifice o genă specială, anumite structuri cerebrale şi un echilibru hormonal modificat ca posibile cauze ale homosexualităţii, aşa cum am amintit şi noi mai sus, însă nici una dintre aceste încercări nu a avut succes. Pretenţia că homosexualitatea este înnăscută nu are temei ştiinţific.
Studiul lui Robert Spitzer de la Columbia University din New York, prezentat la conferinţa anuală a Asociaţiei Americane de Psihiatrie în 2001, a confirmat că orientarea homosexuală chiar se poate schimba. Acest model face uz de deceniile de cercetări şi experienţe ale terapeuţilor din diferite şcoli de gândire, care au însoţit şi au furnizat suport pentru cei care doresc să se schimbe de la homosexualitate la heterosexualitate. Pentru orice om care suferă de o homosexualitate nedorită şi doreşte să scape de ea, acest model constituie cheia pentru calea către schimbare.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

[edit 25.02.2010] O completare găsiţi în răspunsul autorului la câteva probleme puse la comentarii.

Sfânta Împărtăşanie

Sfânta Împărtăşanie este cel mai minunat dar lăsat de Dumnezeu oamenilor pe pământ, până la întâlnirea cu El în viaţa viitoare.
Sfânta Împărtăşanie înseamnă sfinţirea pâinii şi vinului, la Sfânta Liturghie, când, prin rugăciunea preotului şi coborârea Duhului Sfânt, aceste daruri se transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, după care preotul şi toţi cei credincioşi se împărtăşesc. Actul împărtăşirii mijloceşte întâlnirea cu Domnul Hristos şi sfinţirea întregii noastre fiinţe, fiind pentru cel credincios o bucurie şi o binecuvântare decât care nu există mai mare, în viaţa pământească.
De ce săvârşeşte Biserica această Taină? Pentru că este darul cel mai de preţ primit de la Mântuitorul Hristos. Înainte de patima Sa, El a petrecut o seară deosebită cu ucenicii Săi. Domnul i-a adunat în jurul Său ca pe nişte prieteni iubiţi şi a săvârşit un gest minunat şi semnificativ. A luat o bucată de pâine şi binecuvântând-o a împărţit din ea tuturor, spunând că acela era trupul Său. Şi toţi au gustat. Apoi a luat şi un pahar cu vin, şi binecuvântându-l a dat tuturor să bea, spunând că acela era sângele Său. Şi fiecare a gustat. Pe lângă această mâncare dumnezeiască, Mântuitorul le-a dat o poruncă, scurtă dar de mare preţ: ca ucenicii Săi să îşi poarte iubire unul altuia precum El Însuşi, Iisus, îi iubise pe ei.
La acea cină, Mântuitorul i-a învăţat pe ucenici cum să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Său. După Înălţarea Sa la cer, prin trimiterea Duhului Sfânt, ucenicii lui Iisus primesc ei înşişi puterea de a săvârşi ceea ce îi învăţase Mântuitorul mai înainte, şi de a împărţi acest Dar tuturor celor credincioşi, pentru ca toţi să-l poată primi pe Hristos şi să se mântuiască.
Astfel, fiecare Sfântă Liturghie este chipul acelei întâlniri dintre Mântuitorul Iisus şi ucenicii Săi. El vine la ei prin darul Trupului şi Sângelui Său, iar ei, credincioşii, adunaţi în jurul Său, primesc cu credinţă şi dragoste, ca din mâna Lui, Sfânta Împărtăşanie. Este un gest de apropiere şi dragoste, exact ca la acea Cină de Taină, şi nici unul dintre ucenicii Săi nu s-ar gândi să refuze darul sau să stea deoparte. Toţi se împărtăşesc şi parcă altfel nici nu se poate...
Cum, nu se poate totuşi să fim creştini şi ucenici ai Domnului, chiar dacă la Liturghie noi de cele mai multe ori nu ne împărtăşim? Nu e de ajuns că postim când putem, că citim destule rugăciuni, că mergem duminica şi în sărbători la biserică?
Mântuitorul Hristos avea cu ucenicii Săi o legătură plină de iubire; ucenicii Îl ascultau cu iubire şi cu încredinţarea că învăţăturile Lui sunt bune şi mântuitoare. El i-a învăţat să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Său, şi tot El le-a mai spus că cine nu face aceasta nu poate să moştenească viaţa cea veşnică. Înţelegem de aici că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului reprezintă o condiţie indispensabilă mântuirii.
Pe vremea Sfinţilor Apostoli şi după aceea, creştinii aveau multă dragoste pentru Hristos şi se împărtăşeau la fiecare Sfântă Liturghie. Ei înţelegeau foarte bine că Sfânta Liturghie aceasta înseamnă în principal: împărtăşirea cu Hristos, prin care primeau darul Duhului Sfânt şi putere dumnezeiască de a se iubi unii pe alţii şi de a trăi ca adevăraţi ucenici ai iubitului lor Învăţător şi Domn.
Noi, creştinii de astăzi, câtă dragoste avem faţă de Mântuitorul Iisus Hristos? Cum ne ducem la Sfânta Liturghie şi cum ne întoarcem de acolo? Ne ducem pregătiţi să-L întâlnim pe Fiul lui Dumnezeu şi să ne sfinţim viaţa prin Împărtăşanie? Şi ne întoarcem noi purtându-L în noi, cu smerenie si dragoste, cum au făcut dintotdeauna adevăraţii Săi ucenici? Sau rămânem încă o dată goi de darul cel mai de preţ, pentru că, din cine ştie ce cauză, nu am înţeles ce se săvârşeşte acolo, Cine vine la noi şi ni Se dăruieşte, Cine ne iubeşte şi ne mântuieşte, şi aşa am rămas deoparte, ca şi cum nici măcar n-am fi intrat în cămăruţa de taină unde Mântuitorul se împărtăşeşte ucenicilor Săi.

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Ce înseamnă numele meu?

Emilian - vine din limba latină şi înseamnă concurent. Acest nume ne aminteşte că viaţa este o competiţie, însă nu cu alţii, ci cu noi înşine, căutând în fiecare zi să fim mai buni, mai credincioşi, mai iubitori de Dumnezeu. Sfântul care ne foloseşte ca model în acest sens este tânărul mucenic Emilian, sărbătorit în data de 18 iulie, care a pecetluit cu martirajul credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu.

Ilie – vine din ebraică şi înseamnă Domnul este adevăratul Dumnezeu, acest nume amintindu-ne cât de important este să ne păstrăm dreapta credinţă. Sfânta Biserică ne învaţă că Dumnezeul nostru, Sfânta Treime, este singurul Dumnezeu adevărat, Atotţiitor, Atotputernic, Atoateiubitor, de aceea noi, creştinii, suntem datori să arătăm că avem dragoste, răbdare şi înţelegere, nu doar cu vorbe, ci mai ales prin fapte. Cu acest nume cunoaştem un personaj biblic din Vechiul Testament, un mare apărător al credinţei, Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, sărbătorit pe 20 iulie.

Ana – vine din ebraică şi înseamnă Domnul a avut milă, Domnul S-a îndurat. Acest nume ne încredinţează de purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi în orice moment din viaţă şi ne trimite cu gândul la Sfânta Ana, mama Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Împreună cu soţul ei, Sfântul Ioachim, Sfânta Ana a dus o viaţă curată şi binecuvântată de Dumnezeu, rămânând pentru noi toţi un exemplu de smerenie şi viaţă creştină. Ziua ei de pomenire este 25 iulie.

prelucrare de pr. Ion Tărcuţă după Leon Magdan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007