Răul pe care îl facem şi consecinţele lui

În Postul Crăciunului, făgărăşenii s-au putut bucura de prezenţa Înaltpreasfinţitului Serafim Joantă, om al locului, care a fost în mijlocul nostru în cadrul conferinţei „Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare”. Evenimentul, organizat de Asociaţia Pentru Isihasm şi Protopopiatele Făgăraş I şi II, a avut loc pe 19 noiembrie 2012, la sediul protopopiatului. O seară duhovnicească roditoare, din care vă oferim câteva fragmente. Întreaga conferinţă o puteţi asculta pe site-ul www.poruncaiubirii.agaton.ro.

Certurile din familie şi bolile copiilor

Din cauza păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are atâtea obstacole... În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul. Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor părinţi. Şi aici Maica Siluana Vlad, de la Iaşi, face adevărate minuni; ea face un seminar numit „al iertării”. Se întâmplă atâtea drame în familiile noastre, şi aici în ţară, şi peste tot locul în lume. Atmosfera din familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii. Copiii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din familie şi duc dramele acestea până la vârsta matură, când experimentează stări de ură faţă de proprii lor părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.

De curând la noi, la Nürnberg, am invitat special o doctoriţă de la Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi, pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. Dădea nişte mărturii extrem de interesante, nişte exemple din propria viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează şi a părinţilor lor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie. Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bat pe copil, copiii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu doar de boli psihice. Şi ne spunea cum trebuie să îi trateze pe copii, dar şi pe părinţi; le spune: „Cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii.” Şi are mai mult de lucru cu părinţii, decât cu copiii.

Legi fizice şi legi duhovniceşti

Noi, oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o lumânare şi eu bag mâna în foc, bineînţeles că focul acela mă arde, pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă mâna în foc va fi ars. Tot aşa există legi spirituale, duhovniceşti, invizibile, care guvernează omul, umanitatea, şi aceste legi, dacă sunt încălcate prin păcate, intră într-o disfuncţionalitate şi atrag asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi chiar în strănepoţi. Fiecare dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea blestemată a alcoolismului poate veni în nepot de la bunic sau de la părinte.

Răul strică armonia şi aduce rău

Să fim foarte atenţi şi mai conştienţi, mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe care-l faci atrage asupra ta o plată: „după faptă şi răsplată”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul, aceea va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă. Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă, când are un necaz, o neputinţă, să le pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an, sau doi, sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor, sau moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită propriilor noastre păcate.

Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş, i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun? Nici eu nu pot să-i spun mai multe, pentru că nu vrea să înţeleagă. L-au legat păcatele lui (ale tânărului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău!”. Eu am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că prima dată când m-am dus era biserica foarte plină, mai ales de femei. Părintele cobora de pe schelă şi întreba: „Tu câţi copii ai?”. I se spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât aţi fi avut cu cei zece copii!”. Aşa de logic, aşa de clar… Şi atunci tu, mamă, tu, tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine? I-a legat căsătoria păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Să te pocăieşti! Să te smereşti, să plângi, să ceri iertare de la Dumnezeu, să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată. Iar dacă dai vina pe alţii, nu rezolvi nimic.

Lipsa iertării ne lipseşte de vindecare

Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni. Dumnezeu e atât de bun că nu pedepseşte pe nimeni, ci El îngăduie să vină asupra noastră consecinţele păcatelor noastre ca să ne întoarcem la El, să ne pocăim. Asta aşteaptă Dumnezeu: pocăinţa, nu pedeapsa. Nu-L interesează pe Dumnezeu însăşi pedeapsa, ci pocăinţa noastră, întoarcerea noastră. Din păcate, noi nu ne întoarcem de cele mai multe ori la El decât după ce suferim, după ce pătimim. Am întâlnit cazuri cu 40 de avorturi. O femeie din Germania avea 2 copii: băiatul şofer, căsătorit de curând, a murit în accident de maşină. Fata căsătorită de curând, bolnavă de cancer, a murit şi a rămas şi după ea un copil. Femeia este acum foarte credincioasă şi conştientă profund de păcatele ei. Acum nu lipseşte o zi de la biserică, plânge de nu ştiu de unde mai are lacrimi… Şi eu sunt sigur că Dumnezeu o iartă. Păcatele mari, păcatele grave, nu se rezolvă aşa, cu 7 lumânări, cu două rugăciuni, uşuratic, aşa... Păcatele mari atrag asupra noastră suferinţe foarte mari. Ţi-a murit copilul… Dacă tu ai omorât, moartea aceea, pe linie duhovnicească, a atras moartea; iar Dumnezeu îngăduie pentru ca tu să te pocăieşti, să te întorci; şi Dumnezeu te iartă.

 Nu trebuie să ne speriem de suferinţă, de boală, de necaz. Orice ar veni asupra noastră trebuie să punem asupra noastră înşine, să spunem: eu sunt vinovat, eu merit aceasta. Părintele Arsenie spunea: „Mă, spuneţi aşa: merit să sufăr, merit asta pentru păcatele mele”. Dacă nu spui lucrul aceasta înseamnă că eşti superficial, eşti uşuratic, dai vina pe alţii şi vrei să te scapi de nişe păcate grave – de care eşti conştient – foarte uşor... Te scapi însă mai uşor dacă-ţi asumi păcatul, dacă iei responsabilitatea asupra ta şi începi să te pocăieşti cu adevărat…

 Este important să ne angajăm în rugăciuni, în post, să fim mai curajoşi în viaţa de toate zilele, cu iertarea semenilor noştri. Dacă nu suntem capabili să iertăm, să ne eliberăm lăuntric de orice ură, de orice invidie, de orice ţinere minte a răului împotriva cuiva, nu ne putem vindeca, nu ne putem însănătoşi, nici sufleteşte, nici trupeşte.

Înaltpreasfinţitul Serafim Joantă,

Mitropolit al Mitropoliei ortodoxe a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013   

Ascultă şi:

• Întrebări şi răspunsuri, în cadrul aceleiaşi conferinţe

Cât de important este să argumentezi atunci când te cerţi cu cineva?

Argumentele sunt ca nişte ciomege în capul aproapelui. Argumentele sunt nevoia noastră de a avea ultimul cuvânt, de a avea dreptate, de a-l birui pe celălalt. Niciodată nu vom birui prin argumente. 

 

1.      Ce vrea celălalt?; 2. Ce vrea Dumnezeu de la mine?

Singurul fel în care putem să trecem printr-un conflict şi să beneficiem de tensiunea pe care o aduce acesta, este să ascultăm, nu să vorbim. Să ascultăm ca să vedem, să înţelegem, pe de o parte ce voieşte fratele meu de la mine şi, pe de altă parte, ce vrea Dumnezeu de la mine în situaţia respectivă.

Şi dacă zice „Iartă-mă!”, să iertăm, dacă vrea cămaşa, dă-i şi haina… Dar să nu le luam ad litteram (căci vor fi puţini cei care ne cer haina de pe noi), ci metaforic: dacă cineva vrea ceva de la noi, să-i dăm mai mult decât se aşteaptă. Acest „mai mult” poate fi un zâmbet, un cuvânt bun, o iertare, o renunţare la „evidenta” noastră dreptate…

Argumentele sunt cei mai puternici vrăjmaşi ai minţii noastre, pentru că acolo, veţi vedea, nu urmărim decât să-l punem pe celălalt în inferioritate. Rivalitatea dintre oameni îşi are izvorul în nevoia omului căzut de a fi mai bun decât celălalt. Pentru asta judecăm, acuzăm, ne scuzăm pe noi înşine... Argumentele nu fac decât să spună: „Nu vezi că eu am dreptate, nu vezi că eu sunt mai bun, nu vezi că eu sunt mai grozav?”. Şi celălalt nu vede, pentru că el vede că el e mai bun şi mai grozav; nu are cum să vadă. Dacă va fi biruit va fi umilit, dar nu va fi convins de superioritatea ta, ci doar siluit, abuzat. Convingerea prin argumente este o formă de abuz!

A-l înţelege pe celălalt nu înseamnă a fi de acord cu el

Dacă de la început cedăm şi nu aducem niciun argument, ci încercăm doar să-l înţelegem pe celălalt, celălalt, simţindu-se înţeles, va simţi şi el nevoia să ne asculte, să ne înţeleagă. A înţelege pe cineva nu înseamnă a fi de acord cu el. Să zicem că vine cineva la mine şi zice: „Maică, mi-a plăcut la o conferinţă de-a mata şi vreau să mă însor cu mata. Că sunt singur şi văd că înţelegi ce e dragostea şi te rog să-mi acorzi mâna.”. Dacă-l voi asculta, voi înţelege că suferă că n-a avut „noroc” în dragoste, că nimeni nu l-a înţeles, că simte că eu îl înţeleg… Şi zic: „Te înţeleg – şi chiar îl înţeleg – dar eu nu pot să mă mărit: că sunt monahie, că sunt bătrână, că nu doresc să mă mărit…”. Şi zice: „Ia uite, da, săraca, m-a înţeles, da’ nu poate şi nici nu vrea.” Dar dacă îi spun: „Nu ţi-e ruşine, să-ţi treacă aşa o prostie prin cap?”, el se va simţi rănit, nu?

Respectul pentru părerea celuilalt

Să reţinem, aşadar: înţeleg, dar nu sunt de acord. Pentru că eu altfel văd problema. Acesta e punctul tău de vedere, acesta e punctul meu de vedere, nici o forţă nu mă va putea obliga să fac ca tine, dar te înţeleg. Să vedeţi câtă armonie aduce acest fel de a fi între noi! Copilul zice: „Vreau să mă duc la discotecă, vreau să fiu cu X…”. „Înţeleg. Dar nu te las.” Dacă tu zici: „Iar începi…? Acolo se întâmplă tot felul de dezmăţuri… etc.”, îl cerţi degeaba. El nu se duce acolo pentru dezmăţ, ci ca să nu fie singur, sau să fie cu Măriuca. Atunci poţi să-i spui: „Înţeleg că vrei să fii cu copii de vârsta ta. Dar mie mi-e frică să nu ţi se întâmple ceva rău şi, de frică, nu te las.” Atunci se va simţi înţeles şi te va înţelege şi pe tine… Sunt exemple copilăreşti cumva, dar e foarte important să nu argumentăm şi să ne înţelegem unul pe altul. Respectul pentru punctul celuilalt de vedere aduce armonie şi înţelegere.

Maica Siluana Vlad

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013  

 Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine

Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea. La săraci poţi să faci o rugăciune scurtă: „Doamne, miluieşte-l!”, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune: cum ne este inima noastră în legătură cu suferinţa din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de apoi este de ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri.

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi!

Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici. Ne ţine că este foarte milostiv El.

Părintele Arsenie Papacioc, în vol. 3 din „Ne vorbeşte Părintele Arsenie” 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013  

Căsuţa copiilor. Vinovatul dovedit

Dragi copii, povestea de azi ne pune în faţă o situaţie cu care ne întâlnim adesea: tentaţia de a-i păcăli pe cei din jur. Uneori îi păcălim cu un cuvânt, alteori luăm din ceva care li se cuvine. Uităm că de fapt ne păcălim pe noi înşine, pentru că Dumnezeu cel nevăzut este prezent pretutindeni şi cunoaşte adevărul. Tot noi vom fi cei care suferim până la urmă, căci după faptă vine şi răsplata. Iată istoria unui brutar care a fost înşelat:

Demult, trăia într-un sat un brutar foarte cunoscut pentru pâinea pe care o făcea. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kilogram, cât trebuia să aibă o bucată,  fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşeală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.

N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:

— Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare!

— Să-mi fie iertat – zise ţăranul –, dar sunt nevinovat.

— Cum îndrăzneşti să minţi? – sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!

— Aşa este, omule? – spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?

— Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastră, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kilogram, eu ce vină am?

Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de grame. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el. Cel ce vrea să înşele, singur se înşeală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.

Aşadar, brutarul care a fost înşelat era un mare înşelător. A încercat să se răzbune pe cel care înşelase fără să ştie, din cauza lui. Şi aşa a ajuns să fie descoperit.

La final, iată un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur despre cei care îi păcălesc pe cei din jur:

„Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva."

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013  

Concursul de desene

Dragi copii,

Pentru a primi cât mai multe aprecieri ale desenelor voastre, ele au fost expuse la Biserica brâncovenească "Sf. Nicolae" din Făgăraş, dar şi pe site-ul protopopiatului, unde mai pot fi votate până Duminică, 13 ianuarie. După această dată, în funcţie de aprecierile juriului şi de voturile primite de la cei care au vizitat expoziţia şi site-ul, vor fi desemnaţi premianţii. Aceştia vor fi anunţaţi telefonic, iar numele lor va fi publicat în numărul viitor.

În curând vom lansa un nou concurs, aşa că urmăriţi „Căsuţa copiilor”!

Ocuparea Basarabiei. Foametea

Ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940 a schimbat în profunzime viaţa ţinutului românesc dintre Prut şi Nistru. Teroarea sovietică s-a manifestat – pe lângă arestări, maltratări şi asasinate – şi prin deportarea basarabenilor la mii de kilometri de locul lor de baştină, în Siberia sau Kazahstan. Continuăm serialul dedicat mărturiilor din temniţa comunistă cu o evocare făcută de Margareta Cemârtan-Spânu, despre a cărei copilărie şi deportare aţi putut citi în numerele trecute. În această ediţie, aflăm despre foametea indusă care a decimat basarabenii, dar şi despre drama celor despărţiţi de familie, care şi-au găsit sfârşitul în pribegie.

 

Adio, pământul meu drag, adio viaţă

Bunelul Grigore fost arestat şi condamnat pe 10 ani; avea atunci 75 de ani. după judecată l-au dus la Briceva, un sătuc din apropiere, unde făcuseră închisoare pentru bătrâni. Într-o zi, a fost dus la muncă aproape de locurile natale, să adune beţe de floarea soarelui pentru foc. Când şi-a văzut pământul nearat şi căsoaia văduvită de stăpâni, l-a apucat o jale mare. Pe când ceilalţi colegi strângeau şi legau beţele, el încremenise vărsând lacrimi fierbinţi pe pământul rece. Dat iată îl apucă cineva de umăr. Era un pământean, care a înţeles totul şi i-a sugerat să lase un răvaş. I-a scos din buzunar un creion, a găsit la cineva o hârtie şi i-a dat-o în mână. Bunelul ştia carte şi, cu mâinile tremurând şi ochii înlăcrimaţi, a scris următoarele cuvinte: „Dragă Sofică, eu degrabă o să mor, căci nu ne hrănesc şi ne bat crâncen. Nu mai am puteri şi te rog de mă iartă şi pe voi Dumnezeu să vă ierte. Ai grijă de Colea şi copii. Grigore”.

A înfipt hârtia în unicul băţ ce mai rămăsese şi izbucni din nou în plâns, şoptind cu amărăciune: „Doamne, ce rău am făcut, de mă pedepseşti aşa de crunt? Oare aceasta e motiv ce mi s-a incriminat mie, că am învăţat feciorii şi i-am dat în armata română? Că am ajutat cu provizie armata ţării mele? Dar parcă se putea să procedez altfel?” Şi-a făcut cruce şi a zis: „Adio, pământul meu drag, adio viaţă”. A ridicat legătura grea de beţe, pregătită de ceilalţi, şi a pornit-o la drum. A ajuns cu mare greu la închisoare, mânaţi mereu cu patul armei din urmă. Văzându-se la patul improvizat nu s-a mai sculat. Peste trei zile îşi dăduse sufletul.

După un timp, hoinărea cineva pe dealuri în căutare de ale focului şi a dat peste băţul cu scrisoarea. A venit la noi. Bunica repede coace un cuptor de plăcinte, pâine, prăjituri etc. încarcă coşarca şi pleacă pe timp de iarnă, de una singură, pe jos 15 km, la Briceva. Ajunsă acolo, santinela de la poartă îi zice că el demult e mort… Bunica înţepenise, şi de frig, şi de vestea amară. Nu putea să creadă, având în buzunar peticul de hârtie scris cu mâna lui. Arată scrisoarea santinelei, acela o citi cu greu şi a râs: „Babo, nu vezi că scrisul e şters de ploaie, de vânt, că abia se mai văd buchile de creion chimic? Asta înseamnă că e scris demult”. Dar bunica nu se da învinsă şi cerea să-i confirme cineva mai mare. Atunci santinela strigă cuiva din ograda închisorii să cheme pe pământeanul care l-a îngropat în groapa comună. A venit şi i-a povestit totul de-amănuntul cum s-a întâmplat. Bunica scoase totul din coşarcă şi-i dădu omului să împartă cu ceilalţi, să fie de sufletul bunelului. Pe urmă a venit acasă şi i-a făcut praznic şi toate după rânduială.

În felul acesta s-a mai rupt o creangă din pomul familiei noastre. O creangă strivită de bolşevici.

 

Foametea artificială

Veniră anii 1946-1947. Ani fără precedent. Bolşevicii, înrăiţi că nu reuşesc să facă comunismul imediat, au hotărât să impună lumii de a intra în colhoz (colectiv) prin foame. Zi de zi, din noapte în noapte, ca haitele de câini sălbatici, umblau din casă în casă activiştii şi scotoceau peste tot. Ce găseau nu mai lăsau. Nu le păsa, că omul a dat de acuma postavca (cota alimentară), că are o casă de copii şi vor rămâne flămânzi. Principalul era să adune cât mai multă pâine şi s-o transporte la Moscova. Se văicărau în deznădejde bărbaţii, boceau disperate femeile, cereau de mâncare copiii, dar nu le lăsau nici un bob de grâu sau de secară în pod. Dacă se încumeta cineva să ascundă, găseau, căci căutau şi în beci, şi în closet, şi în iesle la vite, şi sub pământ. Împungeau cu suliţa metru cu metru tot terenul, şi în căpiţa de fân şi paie. Aşa ceva nu mai văzuse nimeni, nici chiar bătrânii de 90-100 de ani. Se petrecea ceva dezastruos şi inuman. Vai de capul omului cela care ascunsese vreo 10-20 de kilograme. Îl duceau la sovietul sătesc, îl ponegreau, îl băteau fără milă şi-l numeau duşman al poporului.

Plus la toate acestea venise şi o secetă nemaipomenită. Ardea totul. Buruienile care mai creşteau pe la umbră le mâncau oamenii şi copiii imediat, după care se umflau ca vitele. Mureau ca muştele pe drumuri. Dacă cineva mai avea puteri să sape o groapă pentru ruda sa, atunci când îşi aducea mortul acolo erau deja aruncaţi vreo doi-trei. Ducea lumea bunuri să le vândă în Ucraina, în Polonia, ca să iasă din foame. Dădeau un covor de lână pe o singură pâine neagră. Şi era mare noroc dacă reuşeau să ajungă acasă, fiindcă în tren umblau jefuitori.

Noi nu am tras o foame foarte mare. Ne-au salvat oiţele, care nu aveau ce paşte şi tata le tăia câte una. Dar ţin minte că pierise o oaie şi tata a hotărât să facă din ea săpun. A scos ceaunul mare, a bucăţit oaia şi a pus-o în ceaun. Dar numai a început a fierbe şi a face miros, şi îndată se adunară oameni lângă gard, cerându-i măcar o bucăţică. Nu s-a îndurat să refuze pe cineva, a împărţit la toţi până n-a rămas nimic în ceaun, cu toate că oaia era pierită. Bunica avea o putină de brânză mărunţită şi tare sărată şi ea ne-a prins bine, cu toate că am mâncat câte puţin şi buruieni, căci nu ne săturam din ceea ce ne dădea tata sau bunica.

Doamne, fereşte pe toţi oamenii de Satan şi de foamea artificială! Dacă nu măturau ei podurile şi nu luau toată pâinica, mai îndura cineva foame? Desigur că nu, căci toţi aveau rezerve pe un an-doi, afară de seminţe. Se mai întâmpla secete şi în alţi ani, dar nici vorbă să se moară de aşa ceva. Numai un leneş prăpădit, un coadă de topor putea să sufere, dar nu să moară, căci îl hrănea lumea, dându-i de pomană.

A fost un adevărat genocid. Şi de-acuma ceilalţi, când au văzut cum mor oamenii ca găinile, au cerut, de spaimă, să-i primească în colectiv.

Margareta Cemârtan-Spânu, „Amintiri din copilărie”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013