Cât de important este să argumentezi atunci când te cerţi cu cineva?

Argumentele sunt ca nişte ciomege în capul aproapelui. Argumentele sunt nevoia noastră de a avea ultimul cuvânt, de a avea dreptate, de a-l birui pe celălalt. Niciodată nu vom birui prin argumente. 

 

1.      Ce vrea celălalt?; 2. Ce vrea Dumnezeu de la mine?

Singurul fel în care putem să trecem printr-un conflict şi să beneficiem de tensiunea pe care o aduce acesta, este să ascultăm, nu să vorbim. Să ascultăm ca să vedem, să înţelegem, pe de o parte ce voieşte fratele meu de la mine şi, pe de altă parte, ce vrea Dumnezeu de la mine în situaţia respectivă.

Şi dacă zice „Iartă-mă!”, să iertăm, dacă vrea cămaşa, dă-i şi haina… Dar să nu le luam ad litteram (căci vor fi puţini cei care ne cer haina de pe noi), ci metaforic: dacă cineva vrea ceva de la noi, să-i dăm mai mult decât se aşteaptă. Acest „mai mult” poate fi un zâmbet, un cuvânt bun, o iertare, o renunţare la „evidenta” noastră dreptate…

Argumentele sunt cei mai puternici vrăjmaşi ai minţii noastre, pentru că acolo, veţi vedea, nu urmărim decât să-l punem pe celălalt în inferioritate. Rivalitatea dintre oameni îşi are izvorul în nevoia omului căzut de a fi mai bun decât celălalt. Pentru asta judecăm, acuzăm, ne scuzăm pe noi înşine... Argumentele nu fac decât să spună: „Nu vezi că eu am dreptate, nu vezi că eu sunt mai bun, nu vezi că eu sunt mai grozav?”. Şi celălalt nu vede, pentru că el vede că el e mai bun şi mai grozav; nu are cum să vadă. Dacă va fi biruit va fi umilit, dar nu va fi convins de superioritatea ta, ci doar siluit, abuzat. Convingerea prin argumente este o formă de abuz!

A-l înţelege pe celălalt nu înseamnă a fi de acord cu el

Dacă de la început cedăm şi nu aducem niciun argument, ci încercăm doar să-l înţelegem pe celălalt, celălalt, simţindu-se înţeles, va simţi şi el nevoia să ne asculte, să ne înţeleagă. A înţelege pe cineva nu înseamnă a fi de acord cu el. Să zicem că vine cineva la mine şi zice: „Maică, mi-a plăcut la o conferinţă de-a mata şi vreau să mă însor cu mata. Că sunt singur şi văd că înţelegi ce e dragostea şi te rog să-mi acorzi mâna.”. Dacă-l voi asculta, voi înţelege că suferă că n-a avut „noroc” în dragoste, că nimeni nu l-a înţeles, că simte că eu îl înţeleg… Şi zic: „Te înţeleg – şi chiar îl înţeleg – dar eu nu pot să mă mărit: că sunt monahie, că sunt bătrână, că nu doresc să mă mărit…”. Şi zice: „Ia uite, da, săraca, m-a înţeles, da’ nu poate şi nici nu vrea.” Dar dacă îi spun: „Nu ţi-e ruşine, să-ţi treacă aşa o prostie prin cap?”, el se va simţi rănit, nu?

Respectul pentru părerea celuilalt

Să reţinem, aşadar: înţeleg, dar nu sunt de acord. Pentru că eu altfel văd problema. Acesta e punctul tău de vedere, acesta e punctul meu de vedere, nici o forţă nu mă va putea obliga să fac ca tine, dar te înţeleg. Să vedeţi câtă armonie aduce acest fel de a fi între noi! Copilul zice: „Vreau să mă duc la discotecă, vreau să fiu cu X…”. „Înţeleg. Dar nu te las.” Dacă tu zici: „Iar începi…? Acolo se întâmplă tot felul de dezmăţuri… etc.”, îl cerţi degeaba. El nu se duce acolo pentru dezmăţ, ci ca să nu fie singur, sau să fie cu Măriuca. Atunci poţi să-i spui: „Înţeleg că vrei să fii cu copii de vârsta ta. Dar mie mi-e frică să nu ţi se întâmple ceva rău şi, de frică, nu te las.” Atunci se va simţi înţeles şi te va înţelege şi pe tine… Sunt exemple copilăreşti cumva, dar e foarte important să nu argumentăm şi să ne înţelegem unul pe altul. Respectul pentru punctul celuilalt de vedere aduce armonie şi înţelegere.

Maica Siluana Vlad

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013  

 Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine

Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea. La săraci poţi să faci o rugăciune scurtă: „Doamne, miluieşte-l!”, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune: cum ne este inima noastră în legătură cu suferinţa din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de apoi este de ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri.

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi!

Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici. Ne ţine că este foarte milostiv El.

Părintele Arsenie Papacioc, în vol. 3 din „Ne vorbeşte Părintele Arsenie” 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013