Ocuparea Basarabiei. Foametea

Ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940 a schimbat în profunzime viaţa ţinutului românesc dintre Prut şi Nistru. Teroarea sovietică s-a manifestat – pe lângă arestări, maltratări şi asasinate – şi prin deportarea basarabenilor la mii de kilometri de locul lor de baştină, în Siberia sau Kazahstan. Continuăm serialul dedicat mărturiilor din temniţa comunistă cu o evocare făcută de Margareta Cemârtan-Spânu, despre a cărei copilărie şi deportare aţi putut citi în numerele trecute. În această ediţie, aflăm despre foametea indusă care a decimat basarabenii, dar şi despre drama celor despărţiţi de familie, care şi-au găsit sfârşitul în pribegie.

 

Adio, pământul meu drag, adio viaţă

Bunelul Grigore fost arestat şi condamnat pe 10 ani; avea atunci 75 de ani. după judecată l-au dus la Briceva, un sătuc din apropiere, unde făcuseră închisoare pentru bătrâni. Într-o zi, a fost dus la muncă aproape de locurile natale, să adune beţe de floarea soarelui pentru foc. Când şi-a văzut pământul nearat şi căsoaia văduvită de stăpâni, l-a apucat o jale mare. Pe când ceilalţi colegi strângeau şi legau beţele, el încremenise vărsând lacrimi fierbinţi pe pământul rece. Dat iată îl apucă cineva de umăr. Era un pământean, care a înţeles totul şi i-a sugerat să lase un răvaş. I-a scos din buzunar un creion, a găsit la cineva o hârtie şi i-a dat-o în mână. Bunelul ştia carte şi, cu mâinile tremurând şi ochii înlăcrimaţi, a scris următoarele cuvinte: „Dragă Sofică, eu degrabă o să mor, căci nu ne hrănesc şi ne bat crâncen. Nu mai am puteri şi te rog de mă iartă şi pe voi Dumnezeu să vă ierte. Ai grijă de Colea şi copii. Grigore”.

A înfipt hârtia în unicul băţ ce mai rămăsese şi izbucni din nou în plâns, şoptind cu amărăciune: „Doamne, ce rău am făcut, de mă pedepseşti aşa de crunt? Oare aceasta e motiv ce mi s-a incriminat mie, că am învăţat feciorii şi i-am dat în armata română? Că am ajutat cu provizie armata ţării mele? Dar parcă se putea să procedez altfel?” Şi-a făcut cruce şi a zis: „Adio, pământul meu drag, adio viaţă”. A ridicat legătura grea de beţe, pregătită de ceilalţi, şi a pornit-o la drum. A ajuns cu mare greu la închisoare, mânaţi mereu cu patul armei din urmă. Văzându-se la patul improvizat nu s-a mai sculat. Peste trei zile îşi dăduse sufletul.

După un timp, hoinărea cineva pe dealuri în căutare de ale focului şi a dat peste băţul cu scrisoarea. A venit la noi. Bunica repede coace un cuptor de plăcinte, pâine, prăjituri etc. încarcă coşarca şi pleacă pe timp de iarnă, de una singură, pe jos 15 km, la Briceva. Ajunsă acolo, santinela de la poartă îi zice că el demult e mort… Bunica înţepenise, şi de frig, şi de vestea amară. Nu putea să creadă, având în buzunar peticul de hârtie scris cu mâna lui. Arată scrisoarea santinelei, acela o citi cu greu şi a râs: „Babo, nu vezi că scrisul e şters de ploaie, de vânt, că abia se mai văd buchile de creion chimic? Asta înseamnă că e scris demult”. Dar bunica nu se da învinsă şi cerea să-i confirme cineva mai mare. Atunci santinela strigă cuiva din ograda închisorii să cheme pe pământeanul care l-a îngropat în groapa comună. A venit şi i-a povestit totul de-amănuntul cum s-a întâmplat. Bunica scoase totul din coşarcă şi-i dădu omului să împartă cu ceilalţi, să fie de sufletul bunelului. Pe urmă a venit acasă şi i-a făcut praznic şi toate după rânduială.

În felul acesta s-a mai rupt o creangă din pomul familiei noastre. O creangă strivită de bolşevici.

 

Foametea artificială

Veniră anii 1946-1947. Ani fără precedent. Bolşevicii, înrăiţi că nu reuşesc să facă comunismul imediat, au hotărât să impună lumii de a intra în colhoz (colectiv) prin foame. Zi de zi, din noapte în noapte, ca haitele de câini sălbatici, umblau din casă în casă activiştii şi scotoceau peste tot. Ce găseau nu mai lăsau. Nu le păsa, că omul a dat de acuma postavca (cota alimentară), că are o casă de copii şi vor rămâne flămânzi. Principalul era să adune cât mai multă pâine şi s-o transporte la Moscova. Se văicărau în deznădejde bărbaţii, boceau disperate femeile, cereau de mâncare copiii, dar nu le lăsau nici un bob de grâu sau de secară în pod. Dacă se încumeta cineva să ascundă, găseau, căci căutau şi în beci, şi în closet, şi în iesle la vite, şi sub pământ. Împungeau cu suliţa metru cu metru tot terenul, şi în căpiţa de fân şi paie. Aşa ceva nu mai văzuse nimeni, nici chiar bătrânii de 90-100 de ani. Se petrecea ceva dezastruos şi inuman. Vai de capul omului cela care ascunsese vreo 10-20 de kilograme. Îl duceau la sovietul sătesc, îl ponegreau, îl băteau fără milă şi-l numeau duşman al poporului.

Plus la toate acestea venise şi o secetă nemaipomenită. Ardea totul. Buruienile care mai creşteau pe la umbră le mâncau oamenii şi copiii imediat, după care se umflau ca vitele. Mureau ca muştele pe drumuri. Dacă cineva mai avea puteri să sape o groapă pentru ruda sa, atunci când îşi aducea mortul acolo erau deja aruncaţi vreo doi-trei. Ducea lumea bunuri să le vândă în Ucraina, în Polonia, ca să iasă din foame. Dădeau un covor de lână pe o singură pâine neagră. Şi era mare noroc dacă reuşeau să ajungă acasă, fiindcă în tren umblau jefuitori.

Noi nu am tras o foame foarte mare. Ne-au salvat oiţele, care nu aveau ce paşte şi tata le tăia câte una. Dar ţin minte că pierise o oaie şi tata a hotărât să facă din ea săpun. A scos ceaunul mare, a bucăţit oaia şi a pus-o în ceaun. Dar numai a început a fierbe şi a face miros, şi îndată se adunară oameni lângă gard, cerându-i măcar o bucăţică. Nu s-a îndurat să refuze pe cineva, a împărţit la toţi până n-a rămas nimic în ceaun, cu toate că oaia era pierită. Bunica avea o putină de brânză mărunţită şi tare sărată şi ea ne-a prins bine, cu toate că am mâncat câte puţin şi buruieni, căci nu ne săturam din ceea ce ne dădea tata sau bunica.

Doamne, fereşte pe toţi oamenii de Satan şi de foamea artificială! Dacă nu măturau ei podurile şi nu luau toată pâinica, mai îndura cineva foame? Desigur că nu, căci toţi aveau rezerve pe un an-doi, afară de seminţe. Se mai întâmpla secete şi în alţi ani, dar nici vorbă să se moară de aşa ceva. Numai un leneş prăpădit, un coadă de topor putea să sufere, dar nu să moară, căci îl hrănea lumea, dându-i de pomană.

A fost un adevărat genocid. Şi de-acuma ceilalţi, când au văzut cum mor oamenii ca găinile, au cerut, de spaimă, să-i primească în colectiv.

Margareta Cemârtan-Spânu, „Amintiri din copilărie”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013