O viaţă impresionantă

De curând s-a retras la pensie şi părintele profesor Ioan Glăjar, parohul satului Ucea de Jos. Îndrăgostit de matematică, părintele cunoaşte încă din liceu temniţele comuniste, fapt care îi va schimba întreaga carieră. O viaţă impresionantă, adevărat subiect de roman şi model de moralitate, rezistenţă şi dragoste pentru credinţă şi neam.

Licean în temniţele comuniste
Părintele profesor Ioan Glăjar s-a născut în Ucea de Jos la 24 martie 1929, din părinţii Ioan şi Susana, agricultori. Între anii 1936-1940 a urmat şcoala primară din satul natal, apoi cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraş, unde este admis în 1940. Nu îl finalizează însă decât în 1950, din cauza a două întreruperi: prima datorată unor probleme de sănătate, iar a doua din cauza prigoanei comuniste.
Ca elev de liceu a făcut parte din „Frăţia de Cruce”, organizaţie anticomunistă a tineretului naţional-creştin legionar. Din această cauză în iunie 1948, fiind în ultima clasă de liceu, este arestat împreună cu alţi colegi şi duşi la Securitatea din Făgăraş apoi la cea din Braşov, unde au fost anchetaţi şi bătuţi cu cruzime. Este întemniţat la penitenciarul din Braşov împreună cu alţi elevi, studenţi şi profesori care se opuneau regimului comunist ateu. Abia după 7 luni de temniţă a avut loc un proces la Tribunalul Militar din Braşov, în urma căruia este condamnat la un an de închisoare corecţională la penitenciarul din Braşov, pentru „delict de uneltire împotriva orânduirii de stat”.
După un an şi trei luni este eliberat, dar din cauza condamnării suferite nu este primit ca elev cu frecvenţă zilnică ci la fără frecvenţă, după ce a fost nevoit să se angajeze „în câmpul muncii” la şantierul de construcţii chimice de la Victoria, numai aşa fiind reprimit la Liceul „Radu Negru”din Făgăraş, unde îşi ia şi bacalaureatul.

Îndrăgostit de matematică
Ca unul care îndrăgise matematica, ar fi vrut să împărtăşească din tainele ei şi altora, devenind profesor. Dumnezeu i-a ales însă un alt drum. Fiind fost deţinut politic, toate demersurile lui, deşi foarte bine pregătit, au rămas fără rezultat atât la Facultatea de Construcţii cât şi la Facultatea de Matematică şi Institutul Pedagogic din Iaşi.
Când s-a dus să se înscrie, primul secretar din cadrul facultăţii ieşene i-a şi zis: „Măi băiete, văd că eşti făgărăşean de-al meu, de aceea îţi spun că nu vei reuşi la examen, indiferent de note, că noi avem ordin de la Ministerul Învăţământului să nu primim nici un candidat cu cazier juridic ca al tău. Du-te acasă, nu mai cheltui banii părinţilor pe aici degeaba“.
Urmând sfatul unui intelectual din sat, în toamna anului 1950 se înscrie la examenul de admitere la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde nu se cerea cazier juridic, iar între 1950-1954 a urmat cursurile acestui institut. Fiindu-i greu să renunţe la vechea lui pasiune, matematica, după primul an de teologie încearcă să dea admitere la Facultatea de Matematica şi Fizică din Cluj, dar n-a fost acceptat, ca şi la Iaşi. Se întoarce la teologie şi în anul 1954 îşi ia examenul de licenţă la Catedra de Teologie Fundamentală şi Istoria Religiilor cu teza „Apriorismul religios revelaţional sau antropologia Religiei”, fiind notată cu nota 10.

Profesor universitar şi preot la ţară
După absolvire a solicitat un post administrativ la Arhiepiscopie sau la Institutul Teologic din Sibiu, dar Departamentul Cultelor, presat de securitate, n-a acceptat. În această situaţie a urmat cursurile de doctorat în teologie din cadru Institutului Teologic din Bucureşti, socotind că după absolvirea acestora va dispune de mai multe drepturi pentru a primi un post.
Între anii 1955-1958 a frecventat cursurile menţionate, iar după absolvirea lor a solicitat în repetate rânduri numirea într-un post în Sibiu, dar în zadar. Departamentul Cultelor, sub presiunea securităţii, n-a vrut să acorde recunoaşterea legală necesară. În cele din urmă a fost îndrumat să solicite o parohie rurală. După câteva încercări a fost numit în Parohia Axente Sever din judeţul Sibiu, dar Departamentul Cultelor n-a recunoscut această numire făcută de Arhiepiscopie. În cele din urmă este numit de Arhiepiscopia Sibiu şi recunoscut de Departamentul Cultelor în parohia Ucea de Jos, unde a slujit fără întrerupere vreme de 47 de ani.
În paralel, în urma intervenţiilor Mitropolitului Nicolae Mladin şi ale Rectoratului Institutului Teologic Universitar din Sibiu, a fost acceptat în postul de consilier economic al Arhiepiscopiei Sibiu (1974-1976) şi în cel de lector la Institutul Teologic din Sibiu (1976-1990). Ca lector a predat cursuri de Îndrumări misionare (1976-1978), de Istoria religiilor (1978-1990) şi de Teologie Fundamentală (1983-1990), scriind mai multe articole, studii şi eseuri, publicate în diverse periodice teologice şi bisericeşti.

A refuzat să colaboreze
Între anii 1960-1972 a fost propus de către Institutul Teologic din Bucureşti şi de către Patriarhia Română, în trei rânduri, pentru o bursă de studii mai întâi la Oxford, apoi la Viena şi în cele din urmă la Paris, dar de fiecare dată nu i s-a aprobat plecarea de către Departamentul Cultelor şi de Securitate, pentru că fostul deţinut politic refuza în mod sistematic să fie informator. În anul 1977 a fost propus de către Institutul Teologic din Sibiu şi Patriarhia Română pentru un concediu de odihnă la Locarno (Elveţia), în staţiunea de acolo a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, dar nici de data aceasta Securitatea nu i-a aprobat ieşirea din ţară.
În anul 1990, fiind nevoit să acorde prioritate unor probleme parohiale şi familiale, dar şi din motive de sănătate, a renunţat la postul din Sibiu şi a rămas ca preot paroh în Ucea de Jos, unde a slujit până anul acesta, când s-a retras la pensie după aproape o jumătate de veac de slujire lui Dumnezeu.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007

„Să ne vedem în Împărăţia lui Dumnezeu“

Interviu cu părintele Ovidiu Bostan

Numele: Ovidiu-Iulian Bostan
Data şi locul naşterii: 19 iulie 1982, Bistriţa, jud. Bistriţa Năsăud
Studii: Şcoala generală din Armeniş, jud. Caraş-Severin; Liceul Teoretic „Traian Doda“ din Caransebeş, secţia matematică-fizică; Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, promoţia 2004.
Familia: căsătorit cu Violeta, au 2 copii: Matei, de un an şi jumătate, şi Ştefan, de o lună şi jumătate.
Parohia în care slujeşte: Olteţ

Părinte Ovidiu, ce v-a determinat să alegeţi preoţia?
Nu ştiu dacă am ales-o eu sau m-a ales ea pe mine, pentru că sunt oameni care spun de exemplu că există un eveniment punctual în calea lor care i-a determinat spre teologie, spre preoţie. La mine lucrurile s-au întâmplat treptat, încă din copilăria mea. Spre exemplu îmi aduc aminte cum bunica, Dumnezeu să o ţină sănătoasă, mă învăţa să mă rog şi să mă închin la icoane.
În liceu cred că am făcut aşa, o cotitură, şi m-au ajutat mult trei oameni, din Caransebeş, unul fiind coleg de clasă, altul un vagabond de pe stradă şi al treilea un părinte călugăr de la Schitul Piatra Scrisă de lângă Armeniş. Atunci eram cam frământat şi prin discuţiile pe care le-am avut cu aceşti trei oameni am ajuns la concluzia că o să mă mântuiesc dacă voi fi în contact permanent cu o carte despre viaţa unui sfânt. Bineînţeles că nu e suficient, dar aşa credeam eu atunci. Aşa m-am decis să urmez teologia şi preoţia. Am început facultatea de teologie cu gândul de a ajunge preot şi cu acelaşi gând am şi terminat.
Mă bucur că am cunoscut aceşti 3 oameni care m-au ajutat în mod deosebit. S-au adăugat apoi şi alţii care au contribuit la îndrumarea mea pe această cale. Datorez enorm de mult şi profesoarei mele de religie din liceu, doamna preoteasă Oltea Fontul, cea care atunci când mergeam la pregătire pentru facultate, pe lângă orele de dogmatică şi istorie pe care mi le preda, îmi dădea şi de mâncare, şi bani de drum. Ea şi soţul ei, părintele Ioan, au devenit şi sprijinul familiei noastre, fiind naşii noştri de cununie.

Aveţi un model pe care doriţi să îl urmaţi şi care vă este mai aproape de suflet?
Da, modele sunt. Modelul principal pentru fiecare dintre noi trebuie să fie Domnul nostru Iisus Hristos. În plus, o persoană dragă mie şi pe care încerc să o urmez, şi să mă întărească Dumnezeu să pot, este duhovnicul meu, părintele Matei, stareţul Schitului de la Şinca Veche.

Povestiţi-ne ceva şi despre perioada studiilor.
Cred că perioada studiilor a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Spun asta acum, dar ar trebui să mă mai întrebaţi o dată şi la sfârşitul vieţii, şi atunci sper să spun că toată viaţa mea a fost cea mai frumoasă perioadă.
Studenţia a fost cea mai frumoasă perioadă pentru că pentru mine teologia a fost o descoperire, o revelaţie. Am făcut matematică-fizică în liceu, am făcut lucruri teoretice, abstracte, numere şi vectori şi pentru mine teologia a fost ceva fascinant.

Ce v-a plăcut cel mai mult în facultate?
Dacă stau să mă gândesc acum îmi dau seama că nu mi-au rămas cursurile, ci oamenii, profesorii. Deci nu mi-aduc aminte ce am citit în cutare curs, ci ce spunea profesorul. Mi-a plăcut foarte mult felul de a fi şi felul de a expune lucrurile ale profesorului nostru de morală, Sebastian Moldovan.

Este prima parohie la care slujiţi?
Nu, este a doua. Înainte de parohia Olteţ am slujit în parohia Târnova din protopiatul Reşiţa, Episcopia Caransebeşului. Am fost hirotonit de actualul Înalt Prea Sfinţit Laurenţiu pe vremea când era episcop de Caransebeş, de Crăciunul anului 2004.

Cine vă sprijină cel mai mult în activitatea dumneavoastră?
Soţia mea. Ea e sprijinul meu şi jumătatea mea.

Spuneţi-ne ceva despre familia dumneavoastră.
Familia din care provin are 5 membri. Tata este mecanic, mama laborantă şi mai am două surori mai mici decât mine. Părinţii mei sunt de o viaţă întreagă pe şantier. Astfel eu m-am născut în Bistriţa, o soră în Petroşani şi cealaltă la Caransebeş, pentru că acolo erau părinţii mei cu serviciul.
Familia mea actuală are 4 membri: eu, soţia mea şi 2 copilaşi. Primul are 1 an jumătate şi se numeşte Matei, iar celălalt are o lună şi jumătate şi se numeşte Ştefan. Soţia mea este de aici, din Făgăraş. Ne cunoaştem de şase ani şi ne-am căsătorit în 2004, imediat după licenţa mea, iar de Crăciun în acelaşi an am fost hirotonit preot la Caransebeş. Acolo s-au născut cei 2 copilaşi ai noştri.

Cu ce gânduri aţi venit în noua parohie?
Gândul meu este să reuşim împreună să slujim lui Dumnezeu, să aducem slavă lui Dumnezeu prin viaţa noastră. Este foarte important lucru să avem conştiinţa că trebuie să ne mântuim împreună, preot şi credincioşi deopotrivă. Împreună să strângem rândurile, să ne cunoaştem foarte bine, să ne cunoaştem nevoile, dorinţele şi, ce este mai important, să ne unim în rugăciune la fiecare Sfântă Liturghie.... Cu ajutorul lui Dumnezeu nădăjduim că o să ne mutăm parohiile şi în Împărăţia Lui.

Ce le transmiteţi enoriaşilor dumneavoastră?
Le doresc şi lor şi mie să ne vedem în Împărăţia lui Dumnezeu.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgrăraşului nr. 2 - februarie 2007

„Bună ziua, Doamne! Sunt eu, Matei.”

„Să nu uiţi să-ţi spui rugăciunea!”, se auzi glasul blând al bunicii din camera alăturată.
Băieţelul de numai cinci anişori se aşeză în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului şi încercă să spună cu voce tare: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău...” Dar apoi se opri. De ce trebuie să spună rugăciunea în fiecare seară? Ba mai mult şi dimineaţa, şi înainte de masă!
Bunica intră în cameră, se aşează în genunchi lângă el şi parcă cunoscându-i gândurile îi spuse:
- Trebuie să-i dăm bineţe lui Dumnezeu, să-i spunem: „Bună seara, Doamne!” Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare şi aşteaptă de la noi ca măcar atât să încercăm să facem, să-L salutăm ca pe un prieten drag în fiecare zi.
Apoi bunica îl aşeză pe nepoţel în pat, îl înveli cu plapuma moale, îşi luă cartea de poveşti de pe raft şi şezând pe un scaun în faţa focului începu să citească cu voce blândă:

<<În toate zilele, bătrânul domn era văzut intrând în vechea biserică a târgului – o clădire solidă făcută din blocuri de piatră, înnegrite de ploi şi vreme, care găzduiau rugăciunile, înălţându-le ecou către cer. Un pic adus de spate, trecea plin de grabă, în fiecare zi, îndreptându-se către biserică când clopotele trăgeau de amiază. Nu rămânea acolo vreme îndelungată, dar nici nu s-a întâmplat vreodată să lipsească la întâlnirea de la miezul zilei. Îngrijitorul bisericii, care locuia în piaţa din faţa acesteia, îl vedea mereu intrând şi ieşind extrem de grăbit. Îngrijorat, el i-a spus pe preotului paroh: - Părinte, fiţi cu băgare de seamă! Astăzi este peste tot mai plin de răufăcători ca niciodată! Preotul a decis să se aşeze în spatele unei imense coloane şi să-l observe pe ciudatul şi grăbitul vizitator. Bătrânul nostru intră şi, ajungând în faţa Sfântului altar, în dreptul icoanei Mântuitorului, face o plecăciune, apoi plin de demnitate, se întorse din nou afară în soarele amiezii. Multe zile la rând, preotul urmări acest ritual al bătrânului la miezul zilei. Într-una din zile îi ieşi în întâmpinare omului nostru, întrebându-l: - Ce faci tu aici? - Vin să-mi fac rugăciunea, părinte, răspunse misteriosul vizitator. - Nu-i prea lungă! – veni iarăşi observaţia părintelui - Ştiu! – răspunse omul. Dar nu pot să mă rog cu adevărat mai mult. - Bine, dar n-ai vreme să spui nici măcar un „Tatăl nostru”! Ce rugăciune spui ? - Eu pur şi simplu vin aici să-L salut pe Dumnezeu. Şi spun simplu: Bună ziua Doamne, sunt eu, Simon! Într-o zi Simon nu a mai străbătut târgul. Bătrâneţea îl doborâse la pământ. Fusese găsit fără suflare în plină stradă şi-l internaseră în spital. Aici, bătrânul era bine îngrijit, dar nimeni, absolut nimeni nu-l căuta. El era însă tot vesel, bucuria crescându-i la miezul zilei. La acest ceas din zi, în fiecare zi privirile lui străluceau. Cu siguranţă se afla îngenuncheat în biserica din inima sa şi spunea aceeaşi rugăciune: „Bună ziua, Doamne, sunt eu, Simon!” Era duminica Paştelui şi se apropia miezul zilei. În acea frumoasă zi, primăvăratică şi luminoasă, Simon stătea dormind pe patul său de azil. O rază de soare lumina ochii săi plini de seninătatea cerului. În vremea somnului acesta începu să surâdă cu căldură. Visa. De faţa lui se apropia Cineva plin de o lumină cum nu mai simţise în viaţă, luminându-l. Se apropia încet, liniştit, cu o privire plină de o profundă prietenie. Apoi, cu un gest al mâinii, acest Necunoscut îl salută scurt: „Bună ziua, Simon! Sunt Eu, Domnul Iisus!”. Din acea visare Simon nu s-a mai sculat. Începuse Paştele nemuririi.>>

Acum copilul, cu ochii larg deschişi, căutând parcă să pătrundă cu privirea dincolo de întunericul ferestrei, în aşteptarea aceleiaşi lumini, exclamă: „Am înţeles, bunico, de ce trebuie să mă rog în fiecare zi. Atunci când mă rog, de fapt îl salut pe Dumnezeu. Stau de vorbă cu El. Acum înţeleg de ce mi se părea fără rost să spun rugăciunea seara. Pentru că eu o spuneam ca pe o poezie adresată nimănui. Dar am înţeles că atunci când mă rog trebuie să vorbesc cu Dumnezeu la fel cum vorbesc cu tine, cu mama, cu tata, cu prietenii mei...
Băieţelul îşi întoarse privirea din nou către fereastră şi, cu o voce veselă, plină de bucurie, rosti: „Bună seara, Doamne! Sunt eu, Matei. Am vrut să te salut”. Apoi pleoapele i se închiseră uşor. O rază de lumină îi mângâia faţa inundată de fericire. Îl salutase pe Dumnezeu.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007

Biserica Brâncoveanu, ctitorie a unui domnitor martir

Biserica „Sfântul Nicolae“, ctitorită de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, un sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, este cel mai vechi lăcaş de cult din Făgăraş. Slujitorii ei sunt astăzi părintele Marcel Dobrea (din 1990) şi părintele Ioan Dincă (din 2002). Mai bine de trei secole ne despart de începuturile acestei bijuterii brâncoveneşti, dar povestea ei a răzbătut peste veacuri şi ne este împărtăşită chiar de unul dintre preoţii parohi.
Brâncoveanu, sensibil la rugăciunile făgărăşenilor
“Într-acest an (1698 n.n.) au trimis Măria sa pe Neagoe Pitariul Rătescu în Ţara Ardealului, la Făgăraş, de au isprăvit o biserică, care încă din anul trecut l-au trimis Măria sa de au început din temelie a o lucra, cu cheltuiala Măriei Sale. Pentru că neavând creştinii de acolo biserică, trimis-au la Măria să cu multe rugăciuni ca să le facă o biserică. Şi neapărându-se Măria sa de un lucru dumnezeesc ca acesta, stătut-au bucuros după rugăciunea lor şi au trimis de au făcut biserica mare şi frumoasă întru cinstea Sfântului Nicolae”. Cu aceste cuvinte prezintă cronicarul Radu Greceanu (sec 17-18) zidirea celui mai vechi lăcaş de cult din Făgăraş, biserica ”Sfântul Nicolae”.
Credincioşii ortodocşi din Făgăraş avuseseră o biserică veche, însă aceasta a ars. Timp de 40 de ani ei nu au avut un lăcaş de cult şi erau nevoiţi să meargă în satele învecinate la slujbe, pentru că stăpânirea austro-ungară nu le-a dat aprobare să zidească o biserică ortodoxă. Aflaţi în această situaţie grea, s-au hotărât să apeleze şi la Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, cunoscut pentru dragostea sa faţă de Biserică. Acesta, sensibil la cererea românilor din Făgăraş, s-a hotărât să-i ajute şi să le construiască o biserică. Cererea lui Brâncoveanu, adresată principelui Mihai Apafi II, a fost luată în considerare, însă urmând a fi respectate anumite condiţii, între care aceea ca “zidurile noii biserici să nu fie prea groase, nici prea înalte“, din respect faţă de Cetatea Făgăraşului, ale cărei turnuri să domine în continuare toată împrejurimea”.
Deasupra uşii de intrare în pronaos se află o pisanie, cu slove săpate în piatră şi cu stema Ţării Româneşti, care ne spune că cel care a ctitorit această biserică închinată Sfântului Nicolae este domnitorul Constantin Brâncoveanu, iar biserica a fost construită în 1698, al zecelea de domnie al voievodului.
Arhitectul nu este cunoscut, însă este foarte probabil că a fost vorba de unul dintre artiştii formaţi în atmosfera atât de complexa a Şcolii de la Hurezi.

Stil brâncovenesc
Biserica în ansamblul ei marchează prezenţa stilului renaşterii brâncoveneşti. Faţadele evidenţiază doua brâie caracteristice acestui stil, la fel şi cornişele de sub streaşină, realizate în cărămidă aparentă. Pridvorul deschis este înconjurat de zece coloane octogonale. Şi clopotniţa are formă octogonală şi se află deasupra naosului. Cupolele sunt în număr de trei, din cărămidă şi de forma semisferică. Caracteristice pentru stilul brâncovenesc sunt şi cele şapte ferestre cu ancadramente din piatră sculptată ca şi ancadramentul uşii, aceasta păstrată în forma sa originală.
Iconostasul bisericii “Sf.Nicolae” este cel original, sculptat cu deosebită măiestrie în lemn de stejar, în acelaşi stil brâncovenesc şi a fost poleit cu foiţă de aur. Pictura lui a fost realizată, aşa cum o dovedesc inscripţiile păstrate, de zugravul Preda din Câmpulung.
Decorul altarului şi al naosului a fost executat în tehnica frescei, urmând îndeaproape iconografia şi maniera stilistică bizantină, de cei doi fii ai lui Preda, Preda şi Teodosie. Pictura din pronaos s-a executat mai târziu şi este opera unui pictor necunoscut, de o valoare mult mai mică.

Luată cu forţa
Anul 1723 a fost unul greu încercat pentru închinătorii bisericii brâncoveneşti, pentru că locaşul de cult a fost luat cu forţa şi dat în folosinţa credincioşilor greco-catolici. Astfel această biserică, ctitorită de un domnitor care a preferat mai degrabă să moară decât să se lepede de credinţa ortodoxă, a rămas în folosinţa greco-catolicilor vreme de peste 200 de ani, iar credincioşii ortodocşi de aici au fost din nou nevoiţi să ia calea altor biserici.
Vreme de 14 ani biserica “Sfântul Nicolae” a fost folosită de doi episcopi greco-catolici, Ioan Pataki şi Inochentie Micu Klein, drept catedrală episcopală. Din 1737, când sediul episcopiei unite s-a mutat de la Făgăraş la Blaj, ea a devenit biserică de parohie până în 1948, când a revenit în posesia adevăraţilor destinatari ai ctitorului, credincioşii ortodocşi.

Biruitoare peste veacuri
În 1994 a început un proces dificil de restaurare a bisericii, pentru că aceasta este monument istoric şi orice lucrare are nevoie de aprobări speciale. Între anii 1994-1998 s-a realizat restaurarea şi recondiţionarea picturii bisericii, înnegrită de veacuri. Restauratori au fost pictorii Virginia Videa şi Gheorghe Zaharia. În prezent este în curs de desfăşurare restaurarea iconostasului de către pictorul Dorin Handrea din Bucureşti.
Iată cum, de mai bine de trei secole, putem spune că biserica ”Brâncoveanu” s-a încăpăţânat să rămână neclintită sub zădărnicia vremurilor şi nevrednicia oamenilor. Ea este întruparea cea mai vie şi mai grăitoare a dreptei credinţe, lauda sfântului ierarh al cărui nume îl poartă, precum şi a sacrificiului de a cărui cunună s-a învrednicit domnescul ctitor şi alesul mucenic al lui Hristos, Constantin Brâncoveanu.

Pr. Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007

Păcate mici, păcate mari

De cele mai multe ori în practica noastră constatăm că oamenii nu prea ştiu ce este păcatul. Păcatul este o ruptură în legătura omului cu Dumnezeu. Aşa cum atunci când supărăm pe cineva sau altcineva ne supără pe noi se rupe parcă ceva în legătura noastră cu celălalt, aşa are de suferit şi relaţia noastră cu Dumnezeu atunci când facem un "păcat", oricât de mic ar fi acesta.
Omul de azi nu mai are conştiinţa păcatului. De cele mai multe ori la spovedanie spune că "am făcut păcate de toate zilele", adică păcate aşa "mai mici", la care nu ne prea uităm. Uităm însă o regulă de bază: păcatele mici la un loc pot face cât unul mare. Făcând în fiecare zi un păcat mic, acesta ne îndepărtează tot câte puţin de Dumnezeu, până când ne trezim că suntem foarte departe de calea cea bună.
Sau, de multe ori, considerăm ca fiind mici păcate care nu sunt chiar aşa de mici cum ni se pare nouă. Bârfa de exemplu, acea plăcere de a discuta despre ce a făcut unul şi altul sau a-ţi da tu cu părerea despre cum ar fi trebuit să facă unul sau altul. Pentru că în primul rând tu te crezi mai bun decât celălalt. Şi adaugi astfel şi păcatul mândriei, unul dintre cele mai grave păcate, pentru că este specific diavolului. Noi nu putem judeca niciodată de ce un om face ceva, pentru că nu suntem Dumnezeu ca să le ştim pe toate câte sunt în sufletul omului şi de ce face anumite lucruri. Iar dacă se mai întâmplă ca cel bârfit să afle ce am spus despre el se naşte şi ura şi duşmănia, ucigându-se legătura de comuniune între cei doi. Şi iată că am mai adăugat un păcat foarte grav, pentru că una din cele mai importante porunci spune: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Şi iată cum un păcat aparent mic, dacă continuăm să îl facem pentru că ni se pare "mic", ajunge încet-încet să ne stăpânească şi atrage cu sine păcate mult mai mari.
Noi trebuie să ştim un lucru de bază pe care l-au spus Sfinţii Părinţi: că păcatul cel mai mare este păcatul care te stăpâneşte şi că pentru fiecare dintre noi lupta este cu păcatul pe care îl facem cel mai des, indiferent cât de "mic" ni se pare acesta.
Să luăm deci aminte la fiecare lucru rău pe care îl facem, oricât de nesemnificativ ni s-ar părea, şi să încercăm să îl îndreptăm. Şi ce început mai bun am putea pune acestei dorinţe de mai bine decât Taina Spovedaniei, prin care primim iertare pentru toate câte le mărturisim şi ajutor în dorinţa noastră de a nu mai face răul, oricât de mic ar fi el.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007

Editorial: „Postul TV Dumnezeu“

Sensul postului nu este acela de a părea mai interesanţi decît ceilalţi, mai buni, mai umani în vreun fel, ci pur şi simplu ne lăsăm pe mîinile unui chirurg desăvârşit, Hristos, spre a ne extirpa răul din noi, rău cu multe faţete şi cu un singur cap numit egoism, hapsînism sau trăire pentru sine.
Postul creştin-ortodox, să fim serioşi, nu are numai 7 săptămâni (Postul Sfintelor Paşti) sau şase, trei ori două săptămâni (celelalte). Postul ca atitudine de luptă contra răului din noi ţine o viaţă întreagă. Luptând cu mâncărurile care ne plac mai mult împlinim o poruncă dumnezeiască veche de când există omul pe pământ. Nu hrana ne sfinţeşte, ci mâncarea poruncii lui Dumnezeu de a subţia stomacul ca să îngrăşăm inima şi mintea noastră de Duh Sfînt, de putere dumnezeiască.
Postul de mâncare este doar primul pas şi acesta diferă în funcţie de cât de stăpâniţi suntem de împărăţia răului şi de cît conştientizăm noi că suntem, sau de cît ne conştientizează duhovnicii noştri. Unii postesc mai aspru, fără untdelemn, alţii cu untdelemn, alţii mănâncă foarte rar sau deloc zile întregi, însă nu pentru că sunt „masochişti”, ci pentru că dragostea de Hristos este atât de fierbinte în ei, încât sunt dispuşi să reducă cât mai mult din materie, lăsându-se covârşiţi de puterea nevăzută şi călăuzitoare a Duhului Sfânt. Măsura iubirii noastre de Dumnezeu se reflectă în măsura postirii noastre de mâncare, de gânduri rele, de atitudini duşmănoase faţă de semeni, de condamnarea şi osândirea aproapelui, subtil infiltrată în subconştientul nostru prin telemania vizionării grupajelor informative calomniatoare, care vor să pară justiţiare şi care ne sunt foarte dragi pentru că ne plasează pe toţi în postura de judecători necruţători a unor oameni ca şi noi, al căror trecut, prezent şi viitor este cunoscut numai de către Dumnezeu, singurul în măsură să facă aprecieri despre noi pe aceste trei coordonate simultan.
După cum nu există viaţă pe pământ fără necazuri într-un fel sau altul, aşa şi noi suntem datori să o luăm pe calea postului înainte de a fi cuprinşi de examenele vieţii care oricum vin peste noi şi ne pun la post fără de voie, lui Dumnezeu plăcându-i postul de voie liberă şi nu din constrângere. În măsura în care ne sărăcim de răul din noi, ne îmbogăţim în Dumnezeu în veşnicie şi câştigăm dragostea nepieritoare a lui Hristos care nu ne va lăsa niciodată la greu.

Pr. Ionuţ Ilea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007

Postul - întoarcere la Rai

„Adam din rai a fost izgonit, cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut, cu postul curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce dorim să fim locuitori ai raiului să ne lepădăm de hrana nefolositoare şi dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile.” (Triodul, pag. 109)

La începutul Postului Mare slujbele Bisericii ne aduc aminte de frumuseţea Raiului, pierdută de Adam. Neascultarea, mândria şi neînfrânarea sunt motivele izgonirii lui Adam din Raiul unei vieţi de comuniune şi comunicare cu Dumnezeu. Tot ele sunt cele care ne îndepărtează şi pe noi de Dumnezeu. Pentru că neascultarea, mândria şi neînfrânarea nu sunt compatibile cu dumnezeirea. Aşadar, starea lui Adam este şi starea noastră, iar nevoinţele, întristarea şi plângerea postului sunt şi o întristare şi tânguire pentru Raiul pierdut, pe care dorim să îl redobândim.

Hrănirea sufletului are prioritate
Să nu postim făţarnic. Mântuitorul ne avertizează să nu cădem în păcatul mândriei atunci când postim spunându-ne: „Ce bun sunt eu pentru că postesc! Priviţi-mă!“. El recomandă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc... Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Mt. 6, 16-18). Deci ostenelile postului să le acoperim cu smerenie, ca nu cumva să ne fie pricină de cădere prin mândrie, iar postul să ne fie osândă în loc de binecuvântare.
Sf. Maxim Mărturisitorul ne spune că faţa este icoana vieţii, iar capul simbolul minţii. A-ţi spăla faţa înseamnă a-ţi curăţi viaţa de mizeria păcatului, iar a-ţi unge capul înseamnă a-ţi împodobi mintea cu lucruri dumnezeieşti. Postul înseamnă deci o renunţare la hrana trupului şi la obiceiurile rele pentru a pune mai mult preţ pe hrana sufletului, pe rugăciune, lecturi duhovniceşti şi participare la slujbele care au o atmosferă deosebită în Postul Mare. Postul este o perioadă în care vorbirii cu Dumnezeu prin rugăciunea sufletului îi adăugăm rugăciunea trupului. Ostenelile trupului (abţinerea de la mâncarea de dulce, metaniile, milostenia, participarea mai deasă la rânduielile de slujbă specifice perioadei) constituie şi o „rugăciune a trupului nostru”.

Nu există post fără iertare
Iertarea aproapelui este începutul postirii şi condiţia iertării noastre de către Dumnezeu. Ori de câte ori a avut prilejul, Mântuitorul a subliniat importanţa actului iertării: „de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,15). Dumnezeu nu ne iartă de păcatul faţă de aproapele fără aprobarea acestuia. Cuvintele: „Dumnezeu să te ierte” rostite de cel căruia îi cerem iertare înseamnă: „eu te-am iertat, de acum poate şi Dumnezeu să te ierte”.
În Duminica Iertării, după vecernie, este obiceiul ca toţi cei din biserică să îşi ceară iertare unii de la alţii: „Iartă-mă frate!”, şi se răspunde: „Dumnezeu să te ierte!”. Aceasta o facem ca să ştergem răutatea din suflet şi să avem răsplată pentru ostenelile postului.
În Pateric se relatează o pildă foarte folositoare despre iertare: în apropierea unui stareţ trăia un călugăr care nu se nevoia prea mult. Venindu-i vremea acestuia să moară, stăteau lângă dânsul mai mulţi fraţi. Stareţul, vrând ca ceilalţi fraţi să se folosească, văzându-l pe fratele cel tânăr că trece la veşnice vesel şi cu bucurie, l-a întrebat: „Frate, noi toţi ştim că nu prea ţi-ai nevoit trupul, cum te duci cu aşa pace?”. Iar fratele a răspuns: „Părinte, adevărat grăieşti, însă de când m-am făcut monah nu ştiu să fi judecat sau să fi ţinut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat să am o vorbă cu cineva, întru acelaşi ceas m-am împăcat cu el. Deci i-a zis bătrânul: „Pace ţie fiule, că fără de osteneală te-ai mântuit”.

„Te iert dar nu te uit“
Circulă în popor această vorbă izvorâtă dintr-o tragică realitate: omul nu vrea să şteargă răul din inimă, iar când vine prilejul – mult aşteptat, de altfel – i-o „coace” celuilalt. Iertarea, daca o dă celuilalt, vine de la gură, dar în suflet aşteaptă prilejul răzbunării. Acest lucru este împotriva învăţăturilor evanghelice şi păgubitor pentru mântuire, iar cel care îl practică se face duşmanul lui Dumnezeu – nu doar al fratelui său - şi-şi pierde răsplata faptelor bune pe care poate le-a săvârşit.
Postul a fost instituit în rai prin porunca adresată de Dumnezeu lui Adam de a nu mânca din pomul cel din mijlocul raiului. Amplasarea acestei teme la intrarea în Postul Mare ne defineşte perioada celor 48 de zile de post ca un timp de întoarcere şi restaurare de la pacat (care l-a scos pe Adam din Rai) la demnitatea originară a omului (prin Înviere). O întoarcere la Rai. Iar la începutul acestei lucrări este IERTAREA.

Pr. Adrian-Gheorghe Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: Drumul spre bucuria Învierii

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei şi al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.
Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin


Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul o rostim în special în perioada Postului Mare. Ea poate fi folosită şi în altă perioadă a anului bisericesc, însă, pentru conţinutul ei plin de umilinţă, Biserica a hotărât să fie făcută de credincioşi în special în timpul pregătitor pentru Sfintele Paşti.

Hristos este împreună lucrător cu noi
Timpul Postului Mare e plin de roade duhovniceşti. Acest timp e ca un câmp pe care fiecare dintre noi îl lucrăm după posibilităţile noastre trupeşti şi sufleteşti. Şi această lucrare pe care o săvârşim ne oferă mari bucuri duhovniceşti, care ne pregătesc pentru Marele şi Unicul Dar al Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Căci «Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea». Domnul Hristos este prezent lângă fiecare dintre noi care cultivăm acest câmp duhovnicesc al Postului Mare, atât ca lucrător împreună cu noi, cât şi ca Dăruitor al Învierii.

Eliberare de boli
Pentru a-L păstra pe Mântuitorul şi Dăruitorul nostru cum se cuvine în preajma noastră, trebuie să Îl chemăm neîncetat. De aceea rugăciunile şi slujbele noastre sunt mai multe în perioada Postului Mare şi prin ele Îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască cu smerenie, curăţie, răbdare, dragoste... Inima care nu împărtăşeşte aceste însuşiri nu se poate ruga cum trebuie. Ea are nevoie de puterea şi ajutorul lui Dumnezeu, Care este Stăpânul iubitor al ei şi Care o binecuvintează cu râvnă şi hărnicie spirituală, cu grija de tot ceea ce este cu adevărat folositor, cu smerenie şi reţinere de la vorbele deşarte. Pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu trebuie mai întâi să ne eliberăm de câteva boli duhovniceşti: « Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei şi al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie ». Prin aceste cuvinte Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Stăpân şi Ocrotitor al vieţii noastre şi prin aceasta ne plecăm înaintea măreţiei Lui.

Curăţie, smerenie, răbdare şi dragoste
Dar cine Îl poate vedea pe Dumnezeu astfel? Răspunsul ni-l dă Sfânta Scriptură când ne spune că sunt fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu. Aşadar, omul cu inima curată de păcate Îl poate vedea pe Dumnezeu ca Stăpân al vieţii lui. Şi astfel, omul îşi recunoaşte starea de slujitor al Domnului şi cu gând smerit se roagă să primească răbdare ca să poată duce la bun sfârşit calea postului.
Toate eforturile pe care omul le face de dragul Învierii Domnului îi sunt însoţite pe întreg parcursul postului de pildele de viaţă creştina ale sfinţilor lui Dumnezeu. Astfel câteva Duminici sunt patronate spiritual de un sfânt: Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Scărarul şi Sfânta Maria Egipteanca. Aceşti sfinţi se roagă înaintea lui Dumnezeu pentru ca noi să putem ajunge să ne bucurăm de biruinţa Domnului Hristos asupra morţii. Prin pilda vieţii lor de curăţie şi smerenie în răbdare, ni se fac lumini călăuzitoare pe calea postului.
Deci Dumnezeu nu ne lasă singuri, El este Stăpânul vieţii noastre şi Tatăl nostru şi de aceea ne iubeşte ca pe nişte fii. Vedem aceasta pentru că ne trimite ajutorul sfinţilor Săi. Mai mult, ne trimite în ajutor pe Însuşi Fiul Său răstignit «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire», căci avem la mijlocul postului Duminica Sfintei Cruci .
Pentru aceasta Îl vedem pe Dumnezeu ca plin de afecţiune părintească pentru noi şi astfel se trezeşte în inima noastră şi dragostea pentru El. De aceea Îl rugăm în continuare : « Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale».

Să nu-l osândesc pe fratele meu
Cel care primeşte aşa de minunate daruri de la Dumnezeu nu-i poate dispreţui pe semenii săi. Toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi cel care nu înţelege aceasta pierde tot ce a câştigat până acum. Dacă ne rugăm lui Dumnezeu numindu-L «Tatăl nostru...», înseamnă că noi toţi suntem copiii Lui şi fraţi unii cu alţii. Înţelegem de aici şi dragostea pe care ne-o purtăm unii altora. Sfântul Ioan Teologul ne avertizează ca cel ce spune că pe Dumnezeu Îl iubeşte dar pe fratele sau îl urăşte, mincinos este. De aceea, încheiem rugăciunea astfel : « Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin » .
După cuvântul lui Dumnezeu, aici se cuprinde toată Legea; iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semeni merg împreună pe calea Postului Mare şi fericit este acela care poate urma dragostea întru răbdarea şi curăţia gândului smerit.
Acesta este drumul împărătesc al bucuriei Învierii Domnului. Să-i mulţumim Sfântului Efrem Sirul pentru această comoară de rugăciune şi să-l rugăm să fie pururea alături de noi, mijlocind pentru mântuirea noastră întru mărirea lui Hristos Cel Înviat.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007