Băieţelul de numai cinci anişori se aşeză în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului şi încercă să spună cu voce tare: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău...” Dar apoi se opri. De ce trebuie să spună rugăciunea în fiecare seară? Ba mai mult şi dimineaţa, şi înainte de masă!
Bunica intră în cameră, se aşează în genunchi lângă el şi parcă cunoscându-i gândurile îi spuse:
- Trebuie să-i dăm bineţe lui Dumnezeu, să-i spunem: „Bună seara, Doamne!” Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare şi aşteaptă de la noi ca măcar atât să încercăm să facem, să-L salutăm ca pe un prieten drag în fiecare zi.
Apoi bunica îl aşeză pe nepoţel în pat, îl înveli cu plapuma moale, îşi luă cartea de poveşti de pe raft şi şezând pe un scaun în faţa focului începu să citească cu voce blândă:
<<În toate zilele, bătrânul domn era văzut intrând în vechea biserică a târgului – o clădire solidă făcută din blocuri de piatră, înnegrite de ploi şi vreme, care găzduiau rugăciunile, înălţându-le ecou către cer. Un pic adus de spate, trecea plin de grabă, în fiecare zi, îndreptându-se către biserică când clopotele trăgeau de amiază. Nu rămânea acolo vreme îndelungată, dar nici nu s-a întâmplat vreodată să lipsească la întâlnirea de la miezul zilei. Îngrijitorul bisericii, care locuia în piaţa din faţa acesteia, îl vedea mereu intrând şi ieşind extrem de grăbit. Îngrijorat, el i-a spus pe preotului paroh: - Părinte, fiţi cu băgare de seamă! Astăzi este peste tot mai plin de răufăcători ca niciodată! Preotul a decis să se aşeze în spatele unei imense coloane şi să-l observe pe ciudatul şi grăbitul vizitator. Bătrânul nostru intră şi, ajungând în faţa Sfântului altar, în dreptul icoanei Mântuitorului, face o plecăciune, apoi plin de demnitate, se întorse din nou afară în soarele amiezii. Multe zile la rând, preotul urmări acest ritual al bătrânului la miezul zilei. Într-una din zile îi ieşi în întâmpinare omului nostru, întrebându-l: - Ce faci tu aici? - Vin să-mi fac rugăciunea, părinte, răspunse misteriosul vizitator. - Nu-i prea lungă! – veni iarăşi observaţia părintelui - Ştiu! – răspunse omul. Dar nu pot să mă rog cu adevărat mai mult. - Bine, dar n-ai vreme să spui nici măcar un „Tatăl nostru”! Ce rugăciune spui ? - Eu pur şi simplu vin aici să-L salut pe Dumnezeu. Şi spun simplu: Bună ziua Doamne, sunt eu, Simon! Într-o zi Simon nu a mai străbătut târgul. Bătrâneţea îl doborâse la pământ. Fusese găsit fără suflare în plină stradă şi-l internaseră în spital. Aici, bătrânul era bine îngrijit, dar nimeni, absolut nimeni nu-l căuta. El era însă tot vesel, bucuria crescându-i la miezul zilei. La acest ceas din zi, în fiecare zi privirile lui străluceau. Cu siguranţă se afla îngenuncheat în biserica din inima sa şi spunea aceeaşi rugăciune: „Bună ziua, Doamne, sunt eu, Simon!” Era duminica Paştelui şi se apropia miezul zilei. În acea frumoasă zi, primăvăratică şi luminoasă, Simon stătea dormind pe patul său de azil. O rază de soare lumina ochii săi plini de seninătatea cerului. În vremea somnului acesta începu să surâdă cu căldură. Visa. De faţa lui se apropia Cineva plin de o lumină cum nu mai simţise în viaţă, luminându-l. Se apropia încet, liniştit, cu o privire plină de o profundă prietenie. Apoi, cu un gest al mâinii, acest Necunoscut îl salută scurt: „Bună ziua, Simon! Sunt Eu, Domnul Iisus!”. Din acea visare Simon nu s-a mai sculat. Începuse Paştele nemuririi.>>
Acum copilul, cu ochii larg deschişi, căutând parcă să pătrundă cu privirea dincolo de întunericul ferestrei, în aşteptarea aceleiaşi lumini, exclamă: „Am înţeles, bunico, de ce trebuie să mă rog în fiecare zi. Atunci când mă rog, de fapt îl salut pe Dumnezeu. Stau de vorbă cu El. Acum înţeleg de ce mi se părea fără rost să spun rugăciunea seara. Pentru că eu o spuneam ca pe o poezie adresată nimănui. Dar am înţeles că atunci când mă rog trebuie să vorbesc cu Dumnezeu la fel cum vorbesc cu tine, cu mama, cu tata, cu prietenii mei...
Băieţelul îşi întoarse privirea din nou către fereastră şi, cu o voce veselă, plină de bucurie, rosti: „Bună seara, Doamne! Sunt eu, Matei. Am vrut să te salut”. Apoi pleoapele i se închiseră uşor. O rază de lumină îi mângâia faţa inundată de fericire. Îl salutase pe Dumnezeu.
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu