Apostolat nr. 83. Din sumar:

Dialoguri:
Pictorul Ştefan Câlţia: Dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni!

Răgaz pentru recunoştinţă:

• O nouă rubrică: Răgaz pentru recunoştinţă
• Din secretele vieţii împlinite: Practicarea recunoştinţei ne luminează viaţa
•  Un doctor de inimi şi de suflet: „Fă-ţi viaţa frumoasă, n-o mai irosi!” 
• Gânduri la un an de păstorire

Cu Dumnezeu în casă:
Expunerea copiilor la Wi-Fi, telefoane mobile, televizoare sau microunde
Scăpând de constipaţie, scăpaţi de toxine
 
Evenimente:       

• Ziua românilor, la Victoria
• Final de an brâncovenesc la biserica Voievodului din Făgăraş
• Primeniri de suflet în Parohia Victoria I
• Din dragoste de oameni
• Concert de colinde la biserica ,,Sfânta Treime” – Făgăraş
• Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, colindat în satul natal
• Colind şi oaspeţi la Bucium
• Grupuri de colindători în parohia Veneţia de Jos
• Împreună, de Bobotează
• Festivalul cetelor de feciori din Ţara Făgăraşului

Pictorul Ştefan Câlţia: Dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni!

Din evocările domnului Câlţia poţi înţelege, ca o revelaţie, traiectoria noastră din ultimul secol. Format la o intersecţie de regimuri şi vremuri, dânsul a trăit şi a înţeles pe viu istoria şi amprenta ei. Aşa că vorbeşte adesea despre lumea satului copilăriei şi valorile ei, despre intervenţia comunismului şi consecinţele care se văd astăzi mai bine ca oricând. Vă prezentăm o selecţie din diverse interviuri în care ne vorbeşte despre tradiţii, despre valori şi rânduială, despre drum şi despre sensul vieţii.

Ţăranii te învăţau firesc să ai un anumit comportament

Îmi amintesc că, pe la 9-10 ani, cu un prieten de-al meu, am intrat pe o poartă la un vecin, care avea pe prispă o viţă întinsă, de care atârnau nişte struguri uşor copţi. Ne-am dus şi noi să luăm câţiva ciorchini. Exact când să-i luăm, bătrânul care locuia în casă a ieşit, noi am fugit, şi am crezut că nu ne-a văzut. Pe seară, ne-am aşezat pe bancă alături de bunica şi cu bătrânii, la poartă, cum se strângeau ei de obicei. Şi apare moşul, cu un coşuleţ plin cu struguri. Îi dă bunicii: „Mamă Dochie, uite nişte struguri copţi. Că or trecut nişte copii pe la mine şi aşa milă mi s-o făcut de ei că or luat de jos numa’ de-ăia acri“. Moşul s-a uitat la noi: „Hai, mă, luaţi câte-un strugure“. Noi tremuram, nu ştiam ce să facem. Aceştia erau ţăranii simpli, cu frica lui Dumnezeu, care te învăţau firesc să ai un anumit comportament.

Într-un interviu cu Laurentiu Ungureanu, Anca Vancu, adevarul.ro

Colectivizarea

Povestea cu pământul a fost foarte simplă. De fapt, e un experiment pe care l-au făcut ruşii în Ucraina – cotele. Totdeauna cota era mult mai mare decât puteai tu să produci. Ţăranul român avea o anumită responsabilitate. Nu-şi putea închipui că poţi trăi fără să-ţi plăteşti dările la stat. Ei au mizat pe acest comportament al lui. „Dacă plătesc, scap!”. Cotele creşteau an de an. Îşi dădeau seama că nu mai pot face faţă cu ce au. Au început astfel să vândă de prin casă. Descoperă ei că primesc o cotă în raport cu suprafaţa de pământ pe care o aveau. Simt pământul ca o povară, vor să scape de el. Dintr-o dată îşi dau seama că fii lor nu mai au ce căuta în sat şi îi trimit la oraş, în fabrici. Combinatele încep să crească. Îi alungă din sat şi-i bagă în blocuri. Ei devin din ce în ce mai dornici de a nu avea nimic, pentru că din orice aveai, trebuia să dai la stat mai mult. Dacă îţi făta vaca un viţel era o nenorocire. Tu nu aveai voie să tai viţelul ăla. Trebuia să-l vinzi la stat numai când ajungea la o anumită greutate. Iar statul ţi-l cumpăra cu mai nimic. Înainte, dacă ţăranul vedea că o vită şchioapătă, era o dramă. Acum, când făta vaca îi punea mâna viţelului în nas, ca să nu poată răsufla. Şi spunea că s-a născut mort.

Păi când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci viţelul, s-a terminat!

În dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro

Dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni!

— Aş vrea să discutăm puţin despre importanţa tradiţiei în opera dumneavoastră, fiindcă ştiu că vă ţineţi cu sfinţenie de acest filon, nu vă prea abateţi de la Cărare… Aş vrea să ştiu de ce simţiţi nevoia să fiţi profund implicat în tot ceea ce înseamnă tradiţie.

— În primul rând eu nu am sentimentul că fac un efort în a mă aşeza sau a merge sprijinit pe tradiţie. Sunt educat într-o familie în care respectul faţă de ce a fost bun făcut înainte era sfânt. În zona rurală, în zona satului în care eram, tradiţia era o piatră pe care se construia totul. Nici nu văd cum am putea construi în lume fără să respectăm tradiţia.

—   Păi putem! Nu vedeţi ce e în jurul nostru, maestre? Haos! Asta e lumea pe care o construim fără Dumnezeu şi fără tradiţie…

— Nu. Nu… Noi cred că vedem superficial lumea în care trăim. Sau o vedem mai mult printr-un mod în care ne este prezentată – mă scuzaţi – de media. În Norvegia, împreună cu prietenul meu Ilfoveanu, eram găzduiţi la o familie. Ei de vreo patruzeci de ani, cu doi copii de 12-16 ani. Ultima seară înainte de plecarea spre casă. Ceaiul care se bea în Norvegia seara, cu câteva prăjiturele. Povestim una, alta. La un moment dat, gazda spune: „Am vrea înainte de despărţire să vă facem un dar, pe care-l credem frumos.” Se retrag toţi şi se întorc îmbrăcaţi în costume naţionale. Stăm la poveşti mai departe şi ne bem ceaiul. Acesta a fost cel mai frumos dar pe care a putut să ni-l dăruiască acea familie de norvegeni. Ei trăiau în oraş deja a patra generaţie, dar la fiecare generaţie îşi comandau costume pe măsura lor, noi, exact în tradiţia de unde au venit ei. Ştiau totul despre costumele lor! Ştiau şi cum să le împăturească în ladă. Ştiţi că IA pe care o poartă femeile sau cămaşa bărbaţilor – dacă te îmbraci într-o cămaşă de ţăran, bărbătească, tu nu mai poţi sta oricum la masă; tre’ să stai drept, pentru că ea nu te lasă; ea-i comodă doar la coasă, dar la stat pe-o rână, nu. Şi IA se împătureşte într-un anume fel şi se pune în ladă, pentru ca, atunci când o scoţi, cutele să cadă într-un anumit fel. Câţi dintre noi mai ştim lucrul ăsta? Norvegianul îl ştie.

Deci sunt ţări şi locuri în această lume unde toate astea se păstrează. Şi să observăm cu atenţie, acolo unde sunt păstrate tradiţiile. Dacă ajungem în Toscana, unde familia lucreză şi stau acasă împreună, aşa cum au stat şi acum câteva sute de ani, vedem şi că în jurul lor via arată altfel – e modernă, cu tractoare, e curată, e frumoasă! Dincolo, norvegienii trăiesc la un standard de viaţă, pentru că trăiesc respectând ce le-au lăsat în suflete părinţii lor. Fără aceste lucruri – poţi să le negi, dar ai ce nega! –, dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni! Eşti un rătăcit, cum aţi spus dumneavoastră.

—   Ne-ar putea salva întoarcerea la glia strămoşească… şi la vorbele străbunilor?

—   Nu există întoarcere! După părerea mea nu există întoarcere. Drumul e tot timpul într-o direcţie. Trebuie să ai direcţie. Să ai ţel. Dacă drumul tău e să fii creştin – sunt creştin şi nu pot să ies din asta –, deci dacă drumul tău e să fii creştin, asta înseamnă să iubeşti, să munceşti, să respecţi, să cunoşti Legea… Pentru că întâi a fost Legea. Vechiul Testament e o lege teribilă! Noul Testament nu poate exista fără Vechiul. Deci nu poţi fără lege, fără rânduială. Şi ăstea sunt lucruri de tradiţie. Şi tu te duci spre acel ceva spre care visezi, dar te duci în rânduiala asta! Altfel… eşti un nimeni… Un om care aleargă după multe şi nu găseşte nimic.

(Fragmente din interviul realizat în emisiunea 

Ora regiunii – TVR Timişoara, octombrie 2014)

Am venit dintr-o lume aşezată, deloc sofisticată, în care am învăţat că dacă îţi faci lucrul tău, şi te zbaţi pentru el, Dumnezeu te ajută. Şi, până la urmă, răzbeşti. Ce înseamnă a răzbi? A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru.

În dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro

Lumea în care trăiesc este creaţia lui Dumnezeu

Sunt un om care mă duc duminica la biserică. Pentru mine, lumea în care trăiesc este creaţia lui Dumnezeu, pe care mi-a dat-o şi mie s-o stăpânesc, ba chiar să fac ce vreau, chiar să-L neg pe El. Şi atunci, când pictez, toate aceste lucruri sfinte, chiar şi o lumină care coboară printre copaci, nu e un duh, ci e lumina Creaţiei. Trăiesc în această lume creată de Dumnezeu. Sunt doar un meseriaş, un meşteşugar bun. Aparţin unei profesiuni în care există nevoia de a reconstrui pentru cei din jur, de a repovesti. Umblând prin lume cu frica lui Dumnezeu, iubesc tot ce e frumos în jurul meu. În viaţă, dacă munceşti şi ai credinţă, până la urmă reuşeşti să faci lucruri bune. Omul trebuie să înveţe felul în care a creat Dumnezeu.

În dialog cu Magdalena Popa Buluc, cotidianul.ro

Eu trăiesc cu Dumnezeu. Iar credinţa în Dumnezeu e ca şi cum ai respira, ca însăşi viaţa. M-am născut într-o lume şi într-o familie care credea în Dumnezeu. Cumva, am fost îmbăiat în credinţa de Dumnezeu. Şi vorbesc despre o credinţă care, deşi aparent simplă, este foarte adâncă. Nu era ceva superficial. Dumnezeu nu era o persoană din copilăria mea la care eu mă duceam să-i cerşesc ceva sau ca să-mi dea o bucată de pâine. El era lucrul bun care se revărsa continuu peste mine şi, totodată, Cel căruia îi aduceam laudă.

adevarul.ro

 Pictorul Ştefan Câlţia:

• Credinţa în Dumnezeu e ca şi cum ai respira, ca însăşi viaţa.
• În viaţă, dacă munceşti şi ai credinţă, până la urmă reuşeşti să faci lucruri bune.
• Nu văd cum am putea construi în lume fără să respectăm tradiţia.
• Colectivizarea: când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci viţelul, s-a terminat!
• A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru.
• Lucrul cel mai important e ca omul să trăiască fericit pentru bucăţica aia a lui.

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015

Din secretele vieţii împlinite: Practicarea recunoştinţei ne luminează viaţa

Recunoştinţa e o floare rară, spune o vorbă din popor. Dacă ar fi să luăm ca adevărată această zicală, n-am mai avea de ce să ne mirăm că suntem atât de bolnavi sufleteşte şi că este atât de multă suferinţă în lume. Suntem mai mereu nemulţumiţi pentru viaţa, condiţiile în care trăim şi aşteptăm momentul în care să primim şi noi bucuria la care suntem chemaţi, dar către care nu ştim să ne îndreptăm.

Rezultatele unui studiu realizat la Universitatea Davis din California arată că oamenii recunoscători au niveluri mai ridicate de emoţii pozitive, satisfacţie de viaţă, vitalitate, optimism şi niveluri mai scăzute de depresie şi stres. Ei nu neagă ori ignoră aspectele negative din viaţa lor, dar acordă o importanţă mai mică bunurilor materiale şi sunt mai puţin înclinaţi să se judece pe ei înşişi ori pe ceilalţi în termenii succesului material, ai posesiunilor acumulate, sunt mai puţin invidioşi pe ceilalţi şi mai predispuşi la a face milostenie. Tot acest studiu arată că credincioşii practicanţi sunt mai predispuşi către recunoştinţă şi cred în importanţa şi interconectivitatea lor cu ceilalţi oameni, sunt mai empatici şi deschişi faţă de aproapele, mai implicaţi în comunităţile din care fac parte.

Recunoştinţa favorizează succesul personal

Fiind invitaţi să ţină un jurnal al mulţumirii, s-a observat un beneficiu în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor: participanţii la experiment au înregistrat un progres mai rapid spre împlinirea scopurilor personale (academice, interpersonale ori privitoare la starea de sănătate). Observăm din nou cum ştiinţa vremii demonstrează ceea ce "se ştia" încă din vechime. În Biblie găsim în repetate rânduri îndemnul de a fi recunoscători. În Ps. 91, 1 se spune: "Bine este a lăuda pe Domnul şi a cânta numele Tău, Preaînalte". Apostolul Pavel ne-a îndemnat şi el: "Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti" (Col. 3:15).

Recunoştinţa nu este doar o recunoaştere şi mulţumire a darurilor primite, ci şi o premisă pentru cele viitoare. Mulţumind pentru ceea ce avem, devenim mai deschişi, mai atenţi, mai primitori faţă de toate binefacerile Domnului. Sf. Isaac Sirul spune că "cea care călăuzeşte darurile spre om este inima ce se mişcă spre mulţumire neîncetată".

Recunoştinţa se învaţă

Sf. Isaac Sirul arată că "Gura ce mulţumeşte pururea primeşte binecuvântare de la Dumnezeu; şi în inima ce petrece în mulţumire se iveşte harul." Şi totuşi, a fi recunoscător nu e un lucru atât de uşor. Firea noastră căzută, spiritul de conservare ne-a învăţat să fugim de aspectele mai puţin plăcute ale vieţii şi de durere, considerându-le "rele", şi să căutăm plăcerea şi bunăstarea, apreciindu-le ca "bune". Dar necazurile şi durerea nu ne vor părăsi până la mormânt. Aşa încât, observându-le mai mult pe acestea, e greu să fim recunoscători.

Şi totuşi, putem învăţa şi asta. Perseverenţa în mulţumire pentru fiecare lucru mărunt, deprinderea şi notarea într-un jurnal al mulţumirii măcar o dată pe săptămână, dacă nu zilnic, a lucrurilor frumoase pe care le-am sesizat, iată doar câteva exerciţii de conştientizare a frumuseţii vieţii pe care o trăim şi a motivelor pe care le avem în permanenţă pentru a fi recunoscători. Şi cea mai eficientă lucrare a recunoştinţei ne-o dă psalmistul, când spune: "Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporului Său." (Ps. 115) A participa la Sfânta Liturghie, a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, chemarea Numelui Său în rugăciune şi împlinirea poruncilor, iată paşii lucrători ai recunoştinţei, la care suntem chemaţi cu toţii, pentru a fi conştienţi că "Bun este Domnul".

"Încă nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii"

Iată un exerciţiu de recunoştinţă făcut de M., o tânără de 33 de ani. Ea a început să ţină un astfel de jurnal al mulţumirii, din care ne-a împărtăşit şi nouă.

"Când m-am apucat de jurnalul bucuriilor zilnice, inevitabil îmi venea să mulţumesc văzând atâtea bucurii mărunte şi frumoase. Sunt recunoscătoare pentru mine, pentru trupul meu, care mă duce şi mă aduce; când mă împărtăşesc simt că îi sunt recunoscătoare trupului meu, că îi dau medicamentul de care are nevoie, vitamine şi odihnă, pace şi vindecarea neputinţelor. Simt recunoştinţă pentru ceilalţi, când cineva mă uimeşte cu un gest de dragoste neaşteptată; pentru cei care se poartă frumos cu mine, mă protejează şi mă ocrotesc prin felul lor de a se purta cu mine, pentru cei care mă poartă în rugăciune, pentru că mi se pare o formă de dragoste dumnezeiască şi greu de împlinit, pentru cei care simt nevoile mele înainte de a fi verbalizate, pentru cei care sădesc în mine seminţe de încredere prin orice mijloace, pentru cei care mă suportă şi mă poartă pe umeri şi în braţe: pr. duhovnic, familia, prietenii, străinii care nu se scârbesc la întâlnirea cu mine, cei care cad victime mândriilor mele şi altor defecte, celor care îmi zâmbesc, copiilor, îndrăgostiţilor, pentru că sunt.

Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a dat o familie care e în Biserică, frumuseţe, inteligenţă, o paletă de caracteristici sufleteşti care m-au ţinut în viaţă până acum, că există speranţă de mântuire, că mă iubeşte, că îmi împlineşte în mod surprinzător dorinţele ascunse, cele pe care nimeni nu le ştie, pentru că eu am zis ca "vreau" şi El a făcut restul, pentru că mă pot împărtăşi.

Dar, din nefericire, cu siguranţă uit să fiu recunoscătoare. Au fost în trecut şi mai trăiesc şi acum momente în care sunt nerecunoscătoare, când mă sabotez cu diverse credinţe şi nu văd lucrarea Domnului acolo şi consider că nu am pentru ce mulţumi, deoarece lucrurile nu merg conform cu dorinţele mele. Sau, când mi se întâmplă lucruri foarte grele şi neaşteptate, care mă dor... şi pic în depresie. În necaz nu mulţumesc, încă nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii, din cauza rănilor, a lipsei credinţei şi a nădejdii."

Cristina Sturzu, doxologia.ro

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015

Un doctor de inimi şi de suflet: „Fă-ţi viaţa frumoasă, n-o mai irosi!”

Teama şi gândurile înfricoşate mă ţineau departe de o masă de operaţie pe care trebuia să fiu demult. Totul a fost însă aşa cum a vrut Dumnezeu, nu eu. A venit o zi când părea că pentru mine lumina se va stinge. Dar Domnul a hotărât altfel. A trimis lângă patul meu de spital de la Institutul de Boli Cardiovasculare din Timişoara un OM, un chirurg cardiovascular – o privire blândă, luminoasă, încurajatoare, o atitudine binevoitoare faţă de fiecare bolnav, cuvinte mângâietoare despre grija lui Dumnezeu pentru noi, fiii Lui, despre bucuria întâlnirii neîntâmplătoare dintre medic şi pacient, despre modul în care trebuie să-ţi schimbi viaţă dacă Domnul ţi-a mai dat o şansă.

 Toate temerile mele, toate întrebările chinuitoare acumulate mulţi, mulţi ani s-au risipit în faţa puterii de convingere a domniei sale. Ştiu doar că aveam o încredere necondiţionată în acest medic chirurg cardiovascular de excepţie, dr. Dan Cioată. Nu mi-a ascuns faptul că situaţia e gravă, dar trebuie să am credinţă, încredere, răbdare şi totul va fi bine.

 A fost greu. Am trecut prin cel mai critic moment de cumpănă al vieţii mele, când era atât de aproape acel „a nu mai fi”! Le datoram atâtea mulţumiri, atâta recunoştinţă minunatului dr. Cioată şi minunatei sale echipe! Dar dânsul m-a îndemnat, ca de altfel pe toţi pacienţii, să mulţumesc în primul rând lui Dumnezeu, Care mi-a dat zile şi care a lucrat prin mintea şi mâinile sale binecuvântate.

 Doctorul Cioată este un medic cu totul deosebit: are în grijă nu numai trupul, ci şi sufletul bolnavului. Credinţa domniei sale este că aceasta trebuie să fie misiunea medicinii creştine: să se ocupe deopotrivă de trupul şi sufletul bolnavului.

 Domnul doctor, licenţiat şi în Teologie, afirmă că sentimentul că ţine în palme, când operează, atât viaţa cât şi moartea, îl face să creadă că prin muncă sa întotdeauna va reuşi să realizeze ceea ce doreşte Dumnezeu. Îşi mai doreşte cu ardoare ca aceasta s-o poată face într-un spital creştin.

 Pacienţii trataţi de dânsul pleacă acasă mai împăcaţi, mai liniştiţi, învăţând cum să-şi educe răbdarea, aşa cum i-a sfătuit dânsul, zicându-le cu blândeţe: „Domnul vrea să trăieşti. Gândeşte acum la viaţa ta, n-o mai irosi. Fă-ţi viaţa frumoasă întru slava Domnului!”.                        

Elena Manta

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015

Gânduri la un an de păstorire

2 ianuarie 2014 – primii mei paşi în satul Şoarş în calitate de păstor de suflete. Îmi amintesc cu drag şi cu emoţie cum am păşit cu sfială, cu teamă, într-un mare necunoscut, într-un sat cu nume nemaiauzit de mine până atunci, într-un nou început pentru noi.

Prima impresie? De neuitat! Când am ajuns aproape de sat eram deja fascinat de frumuseţea zonei, iar când am intrat în satul mic, strălucitor sub un soare neobişnuit de luminos în iarnă, am rămas uimit. Simţeam că am ajuns unde trebuie; biserica albă de pe deal m-a uimit cu frumuseţea ei. Eram conştient de ce mă aştepta în interiorul zidurilor ei şi am simţit bucuria şi răspunderea că aici am să lucrez la mântuirea celor încredinţaţi spre păstorire.

A urmat contactul cu oamenii, pe care, privindu-i, m-am dus cu gândul la ce o să simt după un an, ce legătură o să fie între noi după ce vom ajunge să ne cunoaştem. Iată că a ajuns momentul să îmi răspund: azi simt iubire, simt că am aici, în satul micuţ dintre dealuri, „o familie”; simt recunoştinţă şi bucurie în suflet. A trecut un an, un an greu, cu multă muncă fizică dar şi intelectuală, cu eforturi de care nu mă ştiam capabil; dar a rânduit Dumnezeu să găsesc aici, la Şoarş, sprijin în enoriaşi, să găsesc oameni calzi, oameni buni, muncitori, deschişi, prompţi, oameni „de omenie”. Oameni alături de care am avut, pe parcursul acestui an, realizări notabile, de care noi ne simţim bucuroşi şi împliniţi. A îngăduit Dumnezeu să fiu în mijlocul unor fiinţe deosebite; şi când spun deosebite, mă refer la fiecare apropiat al bisericii în parte, fiecare cu specificul său, fiecare punând partea lui în mod unic, în bunul mers al Bisericii lui Hristos.

Simt să mulţumesc copiilor şi părinţilor care au făcut posibilă o colaborare deosebită între noi, participând la activităţile parohiei noastre (pictură de icoane pe sticlă, programe artistice cu poezii, cântece şi colinde, jocuri educative, cateheză şi socializare). Mă bucur că încep să înţeleagă că Biserica suntem cu toţii, fiecare punând partea lui de râvnă şi lucrare pentru binele tuturor. Le mulţumesc tuturor – de la oamenii care poate prin reticenţă şi răceală m-au învăţat să fiu mai atent, mai bun, mai rugător – până la cei ce ne-au fost „mame”, „taţi” şi „fraţi”. Le mulţumim celor ce ne-au arătat iubirea şi preţuirea lor. Le mulţumim pentru îngăduinţă, răbdare, efort, rugăciune şi tot ce au făcut din dragoste de Dumnezeu şi de Biserică.

Şoarşul este şi va fi parohia sufletului meu; e o parohie a rugăciunii, a aşteptării, a încrederii şi a bizuinţei mele în Dumnezeu. De aceea îl rog pe Domnul să ne binecuvânteze pe toţi, aşa, ca pe o familie, să ne ţină uniţi, să ne dea putere şi răbdare, să pună în sufletele noastre dragostea de El şi unii faţă de alţii, să pună rugăciunea şi dorinţa de mântuire. Îl rog să ne ţină sănătoşi, să trăim mulţi ani în linişte şi armonie.

Părintele Ciprian Adomnicăi, Şoarş, ianuarie 2015

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015

Răgaz pentru recunoştinţă

Recunoştinţa este o sursă de bucurie şi un medicament pentru multe boli sufleteşti. Adesea uităm să fim recunoscători sau trăim momentul o clipă, trecând apoi la griji şi nemulţumiri cotidiene. Recunoştinţa este recomandată ca terapie duhovnicească şi are nevoie de o gimnastică a atenţiei. Dar cum o putem exersa? Pentru a afla mai multe despre această lucrare a sufletului, am creat rubrica „Răgaz pentru recunoştinţă”. Aici publicăm cuvintele dumneavoastră de mulţumire pentru anumite situaţii sau persoane din viaţa dumneavoastră. Şi tot aici vom învăţa „meşteşugul” recunoştinţei, prin diverse articole care ne dezvăluie această artă.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015