Recunoştinţa
e o floare rară, spune o vorbă din popor. Dacă ar fi să luăm ca adevărată
această zicală, n-am mai avea de ce să ne mirăm că suntem atât de bolnavi
sufleteşte şi că este atât de multă suferinţă în lume. Suntem mai mereu
nemulţumiţi pentru viaţa, condiţiile în care trăim şi aşteptăm momentul în care
să primim şi noi bucuria la care suntem chemaţi, dar către care nu ştim să ne
îndreptăm.
Rezultatele
unui studiu realizat la Universitatea Davis din California arată că oamenii
recunoscători au niveluri mai ridicate de emoţii pozitive, satisfacţie de
viaţă, vitalitate, optimism şi niveluri mai scăzute de depresie şi stres. Ei nu
neagă ori ignoră aspectele negative din viaţa lor, dar acordă o importanţă mai
mică bunurilor materiale şi sunt mai puţin înclinaţi să se judece pe ei înşişi
ori pe ceilalţi în termenii succesului material, ai posesiunilor acumulate,
sunt mai puţin invidioşi pe ceilalţi şi mai predispuşi la a face milostenie.
Tot acest studiu arată că credincioşii practicanţi sunt mai predispuşi către
recunoştinţă şi cred în importanţa şi interconectivitatea lor cu ceilalţi
oameni, sunt mai empatici şi deschişi faţă de aproapele, mai implicaţi în
comunităţile din care fac parte.
Recunoştinţa
favorizează succesul personal
Fiind
invitaţi să ţină un jurnal al mulţumirii, s-a observat un beneficiu în ceea ce
priveşte atingerea obiectivelor: participanţii la experiment au înregistrat un
progres mai rapid spre împlinirea scopurilor personale (academice,
interpersonale ori privitoare la starea de sănătate). Observăm din nou cum
ştiinţa vremii demonstrează ceea ce "se ştia" încă din vechime. În
Biblie găsim în repetate rânduri îndemnul de a fi recunoscători. În Ps. 91, 1
se spune: "Bine este a lăuda pe Domnul şi a cânta numele Tău,
Preaînalte". Apostolul Pavel ne-a îndemnat şi el: "Cântaţi în inimile
voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări
duhovniceşti" (Col. 3:15).
Recunoştinţa
nu este doar o recunoaştere şi mulţumire a darurilor primite, ci şi o premisă
pentru cele viitoare. Mulţumind pentru ceea ce avem, devenim mai deschişi, mai
atenţi, mai primitori faţă de toate binefacerile Domnului. Sf. Isaac Sirul
spune că "cea care călăuzeşte darurile spre om este inima ce se mişcă spre
mulţumire neîncetată".
Recunoştinţa
se învaţă
Sf.
Isaac Sirul arată că "Gura ce mulţumeşte pururea primeşte binecuvântare de
la Dumnezeu; şi în inima ce petrece în mulţumire se iveşte harul." Şi
totuşi, a fi recunoscător nu e un lucru atât de uşor. Firea noastră căzută,
spiritul de conservare ne-a învăţat să fugim de aspectele mai puţin plăcute ale
vieţii şi de durere, considerându-le "rele", şi să căutăm plăcerea şi
bunăstarea, apreciindu-le ca "bune". Dar necazurile şi durerea nu ne
vor părăsi până la mormânt. Aşa încât, observându-le mai mult pe acestea, e
greu să fim recunoscători.
Şi
totuşi, putem învăţa şi asta. Perseverenţa în mulţumire pentru fiecare lucru
mărunt, deprinderea şi notarea într-un jurnal al mulţumirii măcar o dată pe
săptămână, dacă nu zilnic, a lucrurilor frumoase pe care le-am sesizat, iată
doar câteva exerciţii de conştientizare a frumuseţii vieţii pe care o trăim şi
a motivelor pe care le avem în permanenţă pentru a fi recunoscători. Şi cea mai
eficientă lucrare a recunoştinţei ne-o dă psalmistul, când spune: "Ce voi
răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi
numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului, înaintea a
tot poporului Său." (Ps. 115) A participa la Sfânta Liturghie, a ne
împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, chemarea Numelui Său în rugăciune
şi împlinirea poruncilor, iată paşii lucrători ai recunoştinţei, la care suntem
chemaţi cu toţii, pentru a fi conştienţi că "Bun este Domnul".
"Încă
nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii"
Iată un exerciţiu de
recunoştinţă făcut de M., o tânără de 33 de ani. Ea a început să ţină un astfel
de jurnal al mulţumirii, din care ne-a împărtăşit şi nouă.
"Când m-am apucat de
jurnalul bucuriilor zilnice, inevitabil îmi venea să mulţumesc văzând atâtea
bucurii mărunte şi frumoase. Sunt recunoscătoare pentru mine, pentru trupul
meu, care mă duce şi mă aduce; când mă împărtăşesc simt că îi sunt
recunoscătoare trupului meu, că îi dau medicamentul de care are nevoie, vitamine
şi odihnă, pace şi vindecarea neputinţelor. Simt recunoştinţă pentru ceilalţi,
când cineva mă uimeşte cu un gest de dragoste neaşteptată; pentru cei care se
poartă frumos cu mine, mă protejează şi mă ocrotesc prin felul lor de a se
purta cu mine, pentru cei care mă poartă în rugăciune, pentru că mi se pare o
formă de dragoste dumnezeiască şi greu de împlinit, pentru cei care simt
nevoile mele înainte de a fi verbalizate, pentru cei care sădesc în mine
seminţe de încredere prin orice mijloace, pentru cei care mă suportă şi mă
poartă pe umeri şi în braţe: pr. duhovnic, familia, prietenii, străinii care nu
se scârbesc la întâlnirea cu mine, cei care cad victime mândriilor mele şi
altor defecte, celor care îmi zâmbesc, copiilor, îndrăgostiţilor, pentru că
sunt.
Îi sunt recunoscătoare lui
Dumnezeu pentru că mi-a dat o familie care e în Biserică, frumuseţe,
inteligenţă, o paletă de caracteristici sufleteşti care m-au ţinut în viaţă
până acum, că există speranţă de mântuire, că mă iubeşte, că îmi împlineşte în mod
surprinzător dorinţele ascunse, cele pe care nimeni nu le ştie, pentru că eu am
zis ca "vreau" şi El a făcut restul, pentru că mă pot împărtăşi.
Dar, din nefericire, cu
siguranţă uit să fiu recunoscătoare. Au fost în trecut şi mai trăiesc şi acum
momente în care sunt nerecunoscătoare, când mă sabotez cu diverse credinţe şi
nu văd lucrarea Domnului acolo şi consider că nu am pentru ce mulţumi, deoarece
lucrurile nu merg conform cu dorinţele mele. Sau, când mi se întâmplă lucruri
foarte grele şi neaşteptate, care mă dor... şi pic în depresie. În necaz nu
mulţumesc, încă nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii, din cauza
rănilor, a lipsei credinţei şi a nădejdii."
Cristina Sturzu,
doxologia.ro
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu