Vodă la Denia din Miercurea Sfântă

Romanul Ilenei Toma, intitulat "Ultimul Constantin", este o reconstituire istorică ce dă viaţă în chip minunat familiei Brâncovenilor. Având la bază o documentare istorică precisă, volumul redă episoadele importante din viaţa Sfântului Constantin Vodă într-o manieră accesibilă, uşor de parcurs şi captivantă, susţinută de talentul narativ al autoarei. Ca o călătorie în timp, am ales câteva fragmente care redau participarea domnitorului la Denia de Miercuri din Săptămâna Patimilor.

Sări vioi în picioare. Asta era cea mai mare plăcere – să-l trezească clopotele din aromeala de după prânz şi să nu ţină seama de spusele doctorilor.

— Doamne, bat clopotele, toate clopotele, se pomeni vorbind tare, şi încerca după dangăt să le recunoască care şi al cărei biserici este.

Uşa se deschise brusc, al doilea postelnic şi un dorobanţ intrară salutând printr-o plecăciune până la pământ.

— Ne-ai chemat? Poruncă, măria ta!

— Caleaşca este gata? Vreau caftanul (1) cel gros, îmblănit cu vidră. Astăzi este Denie mare şi pare frig afară.

Postelnicul, înainte de a ieşi, spuse:

— Domnia sa beizadea(2) Ştefan aşteaptă ca măria ta să se trezească. Spune că nu este zăbavă…

— Să intre. (…)

Nedumerirea din privirea tatălui îl făcu pe fiu să dea o notă de obişnuit întrevederii, aşa că se aplecă şi sărută cu respect mâna voievodului, făcând din ochi semn că nu poate vorbi din cauza prezenţei postelnicului, care-şi făcea de lucru preocupat să afle ce are de spus beizadeaua. Vodă aprobă uşor din cap, semn că a înţeles, zâmbi distrat, îl mai măsură din priviri pe Ştefan şi comunică amuzat:

— Ştefane, astăzi este Denie mare. Domnia ta nu mă poţi însoţi la Mitropolie aşa gătit cum eşti. Pune-ţi peste straiele astea un caftan obişnuit şi aşteaptă-mă în prima caleaşcă. E frig şi plouă mărunt şi nu am plăcerea să merg pe jos, aşa că ne întâlnim la caleaşcă.

Tânărul sărută din nou mâna tatălui, se uită cu ciudă la postelnic şi, ridicând capul semeţ, spuse:

— Să ne grăbim, măria ta, că uite au tăcut clopotele şi a prins să toace. Îl privi cu înţeles pe domnitor şi adăugă: Nu-i timp de pierdut.

Se apropie cu spatele de uşă, o deschise şi de acolo, făcându-i să tresară pe toţi cei din coridor care trăgeau cu urechea, rosti tunător:

— Să trăieşti, măria ta! şi-i adresă un zâmbet tatălui său.

Postelnicul se făcu şi el nevăzut, grăbit să-şi îndeplinească treburile privind grija faţă de persoana domnitorului. Lumina mohorâtă ce pătrundea prin ferestrele largi contrasta cu dispoziţia lui Constantin Vodă. Era fericit că, în ciuda răcelii de care suferise până zilele trecute, acum este sănătos şi va merge la Denia mare. Va sta în tronul lui, alături cu doamna, atent la cântările fraţilor călugări şi va intona şi el împreună cu ei „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am să intru într-însa. Luminează, Doamne, haina sufletului meu şi mă miluieşte”.

De când era copil, la Brâncoveni sau la Mărgineni, cânta la rând cu fraţii monahi la Denii, dar iată că de vreo douăzeci de ani aştepta an de an cu nerăbdare Denia din Miercurea Sfântă pentru că, pe lângă glasul lui rotunjit bărbăteşte care se tânguieşte întru pocăinţă, celelalte glasuri rămâneau pe urmă, ţinând doar isonul, lăsând bolţilor bisericii doar jelania sufletului lui. Şi după exprimarea aceasta publică a credinţei sale, grijile domniei dispar, rămâne doar pregătirea pentru marea sărbătoare, „Paştile Domnului, Paştile…” (…)

În întunericul caleştii acoperite, în caftan, tăcut, îl aştepta Ştefan. Trapul mărunt al cailor cu zgomotul lui sacadat acoperea toate zvonurile primăverii întârziate.

— Ei?

— Măria ta, taică, am prins nişte veşti proaste…

— Cum adică, ai prins veşti?

— Iertare, măria ta, dar cam de un an mi-am zis că trebuie să ştie şi unul din noi ce scrisori se fac şi se desfac pentru marele stolnic şi pentru neica Mihai.

— Ştefane, mai ştie cineva treaba asta?

— Slugile cu care lucrez, pe care le plătesc şi care nu pricep nimic din ce fac.

— Atât?

— Mai ştie şi…

— Cine?

— Doamna, mama. Ştii, măriei sale îi este frică de trădarea neamurilor.

— Să nu mai faci. Opreşte-te, drumul pe care ai pornit nu este bun. Nu vreau să am taine faţă de dregătorii mei.

— Dar ei?

— Nici ei nu au, doar că mi le spun la timpul potrivit. Toată lumea ştie că am zăcut de răceala aceea, că sunt supărat că de când a răposat cumnatul tău, Scarlat, Mavrocordat tot trage iţele la sultan împotriva noastră şi că acum de sărbători vreau să fiu lăsat în pace, fără griji lumeşti, să pot lua şi eu Sfânta Cuminecătură cu sufletul împăcat.

— Doamne, taică, măria ta, vor să te mazilească, rosti tânărul abia auzit.

Ritmul trapului măsura parcă frecvenţa bătăilor inimilor celor doi. Ştefan se frământa. Cum adică, o să-i spună la timpul potrivit? Şi apoi de ce să-i spună? Naş Dinu ştie că boierii sunt mulţumiţi de Cantacuzini şi, dacă taica o să fie mazilit, vine el domn sau poate neica Mihai sau vărul tatii Ştefan sau…

— Cine vrea să mă mazilească?

— Toţi. Adică regele Franţei, Ludovic. Am prins scrisorile lui către măria sa, ţarul Petru. Turcii vor pace cu ţarul, şi ca să-i împace le dă ruşilor Azovul, dar nu chiar aşa pe gratis! Vor ca Rusia să rămână deoparte la treburile de aici, din Moldova şi din Transilvania. Turcii vor spatele asigurat ca să poată să-şi încheie socotelile cu Habsburgii. Ludovic îi promite lui Petru linişte dacă vizirului i se dă mână liberă să te mazilească pe măria ta şi să înceapă un război în Ardeal.

Caleaşca se oprise. Ajunseseră. Căpitanul dorobanţilor o deschise, salutându-l cu glas răsunător pe domnitor:

— Să trăieşti, măria ta!

Garda, corect aliniată, dădu onorul. Pe uşa deschisă a bisericii sfintei Mitropolii ieşea un abur mirosind a tămâie şi ceară arsă. Se auzea şi zvon de litanii. Domnitorul salută. Îşi îndreptă spinarea. Pasul era al unui om obosit. În spatele lui, Ştefan nu ştia ce să creadă. Îi părea rău că-i stricase tatălui său seara. I se părea că-l dor şi pe el umerii, încercând să-i tragă în jos, ridicându-şi capul în sus, cum făcea domnitorul ca să nu se bage de seamă că nu este în apele lui. Azi s-ar fi cuvenit ca taica să intre în biserică cu capul aplecat cu graţie în semn de smerenie, cu pas vioi şi cu o ţinută relaxată, dovadă a detaşării de cele lumeşti. Aşa se urcase în caleaşcă. „Doamne, ce am făcut?” Şirul de întrebări chinuitoare îi asaltau mintea de-i ţiuiau urechile. (…)

Arhimandritul ieşi în uşile împărăteşti şi ceru binecuvântarea mitropolitului ca să înceapă Denia. Doi diaconi în haine negre, cusute la margine cu fir de argint, se îndreptară spre scaunul episcopal cu sfeşnicele cu lumânările aprinse. Aproape că-l ridicară de subsuori pe mitrpolit care, luând în fiecare mână câte un sfeşnic, binecuvântă. Atunci se produse minunea. Din stranele din stânga au început să se înalţe cântările intonate de glasuri bărbăteşti grave. O voce puternică anunţa un verset, apoi în valuri, valuri, alte voci intrau pe rând iar, în timp ce primele scădeau în intensitate şi se pierdeau într-un ison, cele de pe urmă creşteau, ca apoi să scadă şi ele şi să facă locul celor din strana dreaptă; de acolo, glasuri subţiri de băieţi reluau acelaşi verset şi aceeaşi melodie pe isonul grav al stranei din dreapta. Şia aş, verset după verset, ectenie după ectenie. Constantin Vodă era uimit. Niciodată nu mai auzise asemenea cântare.

— Ştefane, ce este asta, cine a rânduit psalţii? întrebă abia şoptit.

— S-a întors de la Athos protopsaltul Filotei şi de o lună chinuie spudeii (3) să-i înveţe cântarea.

— Ah, da, Filotei sin(4) Agăi Jipa, ştiu, ştiu, noi i-am plătit călătoria la Athos… (5)

Afară se întunecase. În biserică era bine. Fiecare ţinea în mână o lumânare de ceară, care ardea curat sfârâind arare. Chipurile oamenilor, luminate aşa de jos, galben auriu, semănau cu chipurile sfinţilor de pe pereţi. Ţi se părea că sfintele împărătese şi cu sfinţii oşteni şi mucenici fac un fel de cerc, o horă, ca să apere credincioşii pătrunşi de armonia psaltichiei cântată pe româneşte. La un moment dat un spudeu se apropie de tronul voievodului, îngenunche şi oferi domnului o carte deschisă. Vodă o luă nedumerit. Îl căută pe arhimandrit din priviri şi acesta, de după marama uşilor împărăteşti, făcu semn cu capul; vodă începu cu glas baritonal, pe un ton foarte înalt:

— Cămara Ta, Mântuitorule…

Valuri, valuri veneau glasurile învăţăceilor ţinând isonul din strana dreaptă. La octavă, grave, soseau vocile bărbăteşti ale călugărilor din strana stângă. Când ultimul copil îşi trimise cu un oftat nota cristalină spre înălţimea cupolei, din altar reluă cântarea arhimandritul pe un ton mai scăzut, în greceşte, apoi Filotei, iar la sfârşit toţi trei, vodă de pe tron, arhimandritul din altar şi Filotei din strană, toţi în româneşte.

Ştefan, sprijinit de tron, îşi pierduse răsuflarea. Se ruga, pocăindu-se. Cum putuse să-şi imagineze că va putea ceva să-l clintească pe taica să nu se dăruiască sărbătorii? De asta îl iubea atât de pătimaş. Aşa cum cântă el acum la Denia mare, cum va bate mătăniile, sprijinindu-l pe mitropolit în timp ce va spune rugăciunea de încheiere „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”, aşa le face pe toate, pe toate. Când scrisese pentru dânsul viaţa marelui împărat Constantin, a pricepu că împăratul era doar un exemplu din trecut şi că pentru el, Ştefan, marele Constantin este taica. Politica, ah, câtă murdărie şi viclenie ascunde ea… Are dreptate taica. Să nu întinăm sărbătoarea.

Cu pas elastic, vodă, având-o în stânga pe doamna Marica, se apropie. Sărută icoana prăznicar şi se apleacă puţin înainte. Mitropolitul, surâzând, îi atinse fruntea cu mir.

— Îţi mulţumim, preasfinţite, pentru frumoasa cântare ce ai orânduit-o.

— Noi îţi mulţumim, măria ta, şi mai presus de orice mulţumim Domnului nostru Iisus Hristos care ne face alături părtaşi Sfintelor Sale Patimi, rugându-L să ne învrednicească să prăznuim şi Sfântă Învierea Sa.

Ileana Toma, „Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor”

(1) caftan = manta lungă şi largă, pe care o purtau domnitorii şi boierii în vechime.

(2) beizadea = fiu de domn

(3) spudeu = învăţăcel, ucenic, student (sec. XVIII)

(4) sin = fiul

(5) Filotei sin Agăi Jipei = cărturar, psalt şi teoretician muzical care a ilustrat epoca de înflorire a culturii naţionale în perioada domniei brâncoveneşti. Este autorul lucrării Psaltichia rumănească, care a constituit îndreptarul multor generaţii de cântăreţi bisericeşti din toate ţinuturile româneşti şi a contribuit definitiv la introducerea limbii române în cântarea bisericească ortodoxă.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 81, septembrie-octombrie 2014