Ultimul mare domn român

Viaţa Mucenicilor Brâncoveni, şi înainte de toate aceea a Sfântului Voievod al Ţării Româneşti, cuprinde multe fapte care îngăduie scrierea unui cuprinzător sinaxar privind trăirea lor creştină, legăturile lor cu Biserica, ctitoriile, daniile către Sfintele Locuri, tipărirea de cărţi de slujbă şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi, faptele bune. Dar un asemenea sinaxar, deşi bogat, nu ar fi deplin. Între marile înfăptuiri ale Sfântului Constantin Brâncoveanu sunt acelea de domnitor creştin, răspunzător de pacea, apărarea, buna chiverniseală a ţării, liniştea locuitorilor ei, învăţătura copiilor, judecarea pricinilor cu dreptate, după pravilă, ajutorarea săracilor şi alte fapte cuviincioase unui adevărat cârmuitor de ţară. Numai cugetând la felul în care Sfântul Constantin şi-a împlinit datoriile sale de domnitor creştin înţelegem călătoria lui până la treapta sfinţeniei, încununată prin mucenicie.

De la voievozii întemeietori de Ţări Româneşti în Transilvania, Banat, Maramureş, Muntenia şi Moldova şi până la Sfântul Constantin Brâncoveanu, mulţi şi-au înţeles chemarea şi înalta răspundere de cârmuitori potrivit Legii creştine. Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi mulţi alţii pe această cale au mers, această lege au păzit-o. Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost, însă, ultimul mare domn român, care a ştiut că nu numai înţelepciunea, strădaniile, averea, timpul, ci însăşi viaţa trebuie să-şi jertfească pentru ţară. Şi el a presimţit că va fi chemat la mucenicie chiar din ceasul în care a fost uns domn.

După Sfântul Constantin Brâncoveanu, puţini domnitori ai ţării noastre pot fi amintiţi pentru cinstea, înţelepciunea sau jertfelnicia lor, şi nici unul pentru sfinţenia lor. Au urmat, până la Răscoala din 1821 a lui Tudor Vladimirescu, câteva zeci de domnitori fanarioţi, greu de numit domni, căci ei nu erau decât slujbaşi credincioşi Împărăţiei otomane, deşi de neam creştin, care, locuind în mahalaua Fanarului din Constantinopol, au fost numiţi „fanarioţi”. Dintre ei, puţini au lăsat bune amintiri în Ţările Române, ca Nicolae şi Constantin Mavrocordat (aceştia pe jumătate români prin naştere), ctitori de biserici şi mai ales de învăţătură şi cultură, Grigore Ghica-Vodă, ucis de turci pentru că s-a împotrivit, la 1775, ca Bucovina să fie dată austriecilor (ceea ce Imperiul Otoman nu avea dreptul să facă) şi câţiva alţii. Au urmat domni numiţi „pământeni” (Bibescu, Ştirbey, Ghica, Sturza), dar ei erau doar tineri boieri cu gândire şi purtare mai aproape de Franţa, în care îşi petrecuseră tinereţea şi îţi dobândiseră învăţătura înaltă, decât tradiţia înaintaşilor lor în scaunul ţării. Ei nu mai erau „mari voievozi şi domni”. Marile Puteri europene îi socoteau mai degrabă nişte cârmuitori „hospodari”, aşadar guvernatori ai unui popor căruia cu greu acceptau să-i recunoască nu atât identitatea etnică, spirituală, culturală de naţiune neolatină, europeană şi creştină, cât mai ales dreptul la unirea într-o singură ţară, de sine stătătoare, independentă, ca celelalte naţiuni ale continentului. 

Începând cu Principele Alexandru Ioan Cuza, în 1859, românii au avut încă aproape un secol suverani care s-au străduit să răspundă marilor aşteptări ale ţării privind unitatea naţională, stabilitatea politică, propăşirea economică şi culturală. Dar cel din urmă principe român din tradiţia marilor monarhi de odinioară, credincioşi Bisericii şi supuşilor lor până la jertfirea vieţii, într-o deplină cugetare şi faptă creştină şi patriotică, a fost Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi Domn Creştin.

Virgil Cândea, Membru al Academiei Române,

Prefaţă la volumul „Viaţa Sfântului Martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul” – Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, 2001