Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 81

Anul Sfinţilor Brâncoveni:

• Ultimul mare domn român 
• Vodă la Denia din Miercurea Sfântă

Dialoguri:
O familie brâncovenească. Interviu: Cum e să trăieşti astăzi într-o familie cu 13 copii?

Educaţie:

• Să te rogi, şi apoi să vorbeşti

Pas în doi:

• 10 recomandări pentru bărbaţi

Life style:

• Ah, am uitat! Ştiu cinci limbi

Viaţa în Hristos:

• Părintele Dionisie Ignat de la Colciu: „Secunda pe care o trăim, doar aceea-i a noastră”

Poezie:

• Corabia cu cruce
•  “Şoferul” duhovnicesc 

Cu Dumnezeu în casă:

•  Pastila de sănătate. Adevărul despre laptele praf

Ultimul mare domn român

Viaţa Mucenicilor Brâncoveni, şi înainte de toate aceea a Sfântului Voievod al Ţării Româneşti, cuprinde multe fapte care îngăduie scrierea unui cuprinzător sinaxar privind trăirea lor creştină, legăturile lor cu Biserica, ctitoriile, daniile către Sfintele Locuri, tipărirea de cărţi de slujbă şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi, faptele bune. Dar un asemenea sinaxar, deşi bogat, nu ar fi deplin. Între marile înfăptuiri ale Sfântului Constantin Brâncoveanu sunt acelea de domnitor creştin, răspunzător de pacea, apărarea, buna chiverniseală a ţării, liniştea locuitorilor ei, învăţătura copiilor, judecarea pricinilor cu dreptate, după pravilă, ajutorarea săracilor şi alte fapte cuviincioase unui adevărat cârmuitor de ţară. Numai cugetând la felul în care Sfântul Constantin şi-a împlinit datoriile sale de domnitor creştin înţelegem călătoria lui până la treapta sfinţeniei, încununată prin mucenicie.

De la voievozii întemeietori de Ţări Româneşti în Transilvania, Banat, Maramureş, Muntenia şi Moldova şi până la Sfântul Constantin Brâncoveanu, mulţi şi-au înţeles chemarea şi înalta răspundere de cârmuitori potrivit Legii creştine. Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi mulţi alţii pe această cale au mers, această lege au păzit-o. Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost, însă, ultimul mare domn român, care a ştiut că nu numai înţelepciunea, strădaniile, averea, timpul, ci însăşi viaţa trebuie să-şi jertfească pentru ţară. Şi el a presimţit că va fi chemat la mucenicie chiar din ceasul în care a fost uns domn.

După Sfântul Constantin Brâncoveanu, puţini domnitori ai ţării noastre pot fi amintiţi pentru cinstea, înţelepciunea sau jertfelnicia lor, şi nici unul pentru sfinţenia lor. Au urmat, până la Răscoala din 1821 a lui Tudor Vladimirescu, câteva zeci de domnitori fanarioţi, greu de numit domni, căci ei nu erau decât slujbaşi credincioşi Împărăţiei otomane, deşi de neam creştin, care, locuind în mahalaua Fanarului din Constantinopol, au fost numiţi „fanarioţi”. Dintre ei, puţini au lăsat bune amintiri în Ţările Române, ca Nicolae şi Constantin Mavrocordat (aceştia pe jumătate români prin naştere), ctitori de biserici şi mai ales de învăţătură şi cultură, Grigore Ghica-Vodă, ucis de turci pentru că s-a împotrivit, la 1775, ca Bucovina să fie dată austriecilor (ceea ce Imperiul Otoman nu avea dreptul să facă) şi câţiva alţii. Au urmat domni numiţi „pământeni” (Bibescu, Ştirbey, Ghica, Sturza), dar ei erau doar tineri boieri cu gândire şi purtare mai aproape de Franţa, în care îşi petrecuseră tinereţea şi îţi dobândiseră învăţătura înaltă, decât tradiţia înaintaşilor lor în scaunul ţării. Ei nu mai erau „mari voievozi şi domni”. Marile Puteri europene îi socoteau mai degrabă nişte cârmuitori „hospodari”, aşadar guvernatori ai unui popor căruia cu greu acceptau să-i recunoască nu atât identitatea etnică, spirituală, culturală de naţiune neolatină, europeană şi creştină, cât mai ales dreptul la unirea într-o singură ţară, de sine stătătoare, independentă, ca celelalte naţiuni ale continentului. 

Începând cu Principele Alexandru Ioan Cuza, în 1859, românii au avut încă aproape un secol suverani care s-au străduit să răspundă marilor aşteptări ale ţării privind unitatea naţională, stabilitatea politică, propăşirea economică şi culturală. Dar cel din urmă principe român din tradiţia marilor monarhi de odinioară, credincioşi Bisericii şi supuşilor lor până la jertfirea vieţii, într-o deplină cugetare şi faptă creştină şi patriotică, a fost Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi Domn Creştin.

Virgil Cândea, Membru al Academiei Române,

Prefaţă la volumul „Viaţa Sfântului Martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul” – Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, 2001

Vodă la Denia din Miercurea Sfântă

Romanul Ilenei Toma, intitulat "Ultimul Constantin", este o reconstituire istorică ce dă viaţă în chip minunat familiei Brâncovenilor. Având la bază o documentare istorică precisă, volumul redă episoadele importante din viaţa Sfântului Constantin Vodă într-o manieră accesibilă, uşor de parcurs şi captivantă, susţinută de talentul narativ al autoarei. Ca o călătorie în timp, am ales câteva fragmente care redau participarea domnitorului la Denia de Miercuri din Săptămâna Patimilor.

Sări vioi în picioare. Asta era cea mai mare plăcere – să-l trezească clopotele din aromeala de după prânz şi să nu ţină seama de spusele doctorilor.

— Doamne, bat clopotele, toate clopotele, se pomeni vorbind tare, şi încerca după dangăt să le recunoască care şi al cărei biserici este.

Uşa se deschise brusc, al doilea postelnic şi un dorobanţ intrară salutând printr-o plecăciune până la pământ.

— Ne-ai chemat? Poruncă, măria ta!

— Caleaşca este gata? Vreau caftanul (1) cel gros, îmblănit cu vidră. Astăzi este Denie mare şi pare frig afară.

Postelnicul, înainte de a ieşi, spuse:

— Domnia sa beizadea(2) Ştefan aşteaptă ca măria ta să se trezească. Spune că nu este zăbavă…

— Să intre. (…)

Nedumerirea din privirea tatălui îl făcu pe fiu să dea o notă de obişnuit întrevederii, aşa că se aplecă şi sărută cu respect mâna voievodului, făcând din ochi semn că nu poate vorbi din cauza prezenţei postelnicului, care-şi făcea de lucru preocupat să afle ce are de spus beizadeaua. Vodă aprobă uşor din cap, semn că a înţeles, zâmbi distrat, îl mai măsură din priviri pe Ştefan şi comunică amuzat:

— Ştefane, astăzi este Denie mare. Domnia ta nu mă poţi însoţi la Mitropolie aşa gătit cum eşti. Pune-ţi peste straiele astea un caftan obişnuit şi aşteaptă-mă în prima caleaşcă. E frig şi plouă mărunt şi nu am plăcerea să merg pe jos, aşa că ne întâlnim la caleaşcă.

Tânărul sărută din nou mâna tatălui, se uită cu ciudă la postelnic şi, ridicând capul semeţ, spuse:

— Să ne grăbim, măria ta, că uite au tăcut clopotele şi a prins să toace. Îl privi cu înţeles pe domnitor şi adăugă: Nu-i timp de pierdut.

Se apropie cu spatele de uşă, o deschise şi de acolo, făcându-i să tresară pe toţi cei din coridor care trăgeau cu urechea, rosti tunător:

— Să trăieşti, măria ta! şi-i adresă un zâmbet tatălui său.

Postelnicul se făcu şi el nevăzut, grăbit să-şi îndeplinească treburile privind grija faţă de persoana domnitorului. Lumina mohorâtă ce pătrundea prin ferestrele largi contrasta cu dispoziţia lui Constantin Vodă. Era fericit că, în ciuda răcelii de care suferise până zilele trecute, acum este sănătos şi va merge la Denia mare. Va sta în tronul lui, alături cu doamna, atent la cântările fraţilor călugări şi va intona şi el împreună cu ei „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am să intru într-însa. Luminează, Doamne, haina sufletului meu şi mă miluieşte”.

De când era copil, la Brâncoveni sau la Mărgineni, cânta la rând cu fraţii monahi la Denii, dar iată că de vreo douăzeci de ani aştepta an de an cu nerăbdare Denia din Miercurea Sfântă pentru că, pe lângă glasul lui rotunjit bărbăteşte care se tânguieşte întru pocăinţă, celelalte glasuri rămâneau pe urmă, ţinând doar isonul, lăsând bolţilor bisericii doar jelania sufletului lui. Şi după exprimarea aceasta publică a credinţei sale, grijile domniei dispar, rămâne doar pregătirea pentru marea sărbătoare, „Paştile Domnului, Paştile…” (…)

În întunericul caleştii acoperite, în caftan, tăcut, îl aştepta Ştefan. Trapul mărunt al cailor cu zgomotul lui sacadat acoperea toate zvonurile primăverii întârziate.

— Ei?

— Măria ta, taică, am prins nişte veşti proaste…

— Cum adică, ai prins veşti?

— Iertare, măria ta, dar cam de un an mi-am zis că trebuie să ştie şi unul din noi ce scrisori se fac şi se desfac pentru marele stolnic şi pentru neica Mihai.

— Ştefane, mai ştie cineva treaba asta?

— Slugile cu care lucrez, pe care le plătesc şi care nu pricep nimic din ce fac.

— Atât?

— Mai ştie şi…

— Cine?

— Doamna, mama. Ştii, măriei sale îi este frică de trădarea neamurilor.

— Să nu mai faci. Opreşte-te, drumul pe care ai pornit nu este bun. Nu vreau să am taine faţă de dregătorii mei.

— Dar ei?

— Nici ei nu au, doar că mi le spun la timpul potrivit. Toată lumea ştie că am zăcut de răceala aceea, că sunt supărat că de când a răposat cumnatul tău, Scarlat, Mavrocordat tot trage iţele la sultan împotriva noastră şi că acum de sărbători vreau să fiu lăsat în pace, fără griji lumeşti, să pot lua şi eu Sfânta Cuminecătură cu sufletul împăcat.

— Doamne, taică, măria ta, vor să te mazilească, rosti tânărul abia auzit.

Ritmul trapului măsura parcă frecvenţa bătăilor inimilor celor doi. Ştefan se frământa. Cum adică, o să-i spună la timpul potrivit? Şi apoi de ce să-i spună? Naş Dinu ştie că boierii sunt mulţumiţi de Cantacuzini şi, dacă taica o să fie mazilit, vine el domn sau poate neica Mihai sau vărul tatii Ştefan sau…

— Cine vrea să mă mazilească?

— Toţi. Adică regele Franţei, Ludovic. Am prins scrisorile lui către măria sa, ţarul Petru. Turcii vor pace cu ţarul, şi ca să-i împace le dă ruşilor Azovul, dar nu chiar aşa pe gratis! Vor ca Rusia să rămână deoparte la treburile de aici, din Moldova şi din Transilvania. Turcii vor spatele asigurat ca să poată să-şi încheie socotelile cu Habsburgii. Ludovic îi promite lui Petru linişte dacă vizirului i se dă mână liberă să te mazilească pe măria ta şi să înceapă un război în Ardeal.

Caleaşca se oprise. Ajunseseră. Căpitanul dorobanţilor o deschise, salutându-l cu glas răsunător pe domnitor:

— Să trăieşti, măria ta!

Garda, corect aliniată, dădu onorul. Pe uşa deschisă a bisericii sfintei Mitropolii ieşea un abur mirosind a tămâie şi ceară arsă. Se auzea şi zvon de litanii. Domnitorul salută. Îşi îndreptă spinarea. Pasul era al unui om obosit. În spatele lui, Ştefan nu ştia ce să creadă. Îi părea rău că-i stricase tatălui său seara. I se părea că-l dor şi pe el umerii, încercând să-i tragă în jos, ridicându-şi capul în sus, cum făcea domnitorul ca să nu se bage de seamă că nu este în apele lui. Azi s-ar fi cuvenit ca taica să intre în biserică cu capul aplecat cu graţie în semn de smerenie, cu pas vioi şi cu o ţinută relaxată, dovadă a detaşării de cele lumeşti. Aşa se urcase în caleaşcă. „Doamne, ce am făcut?” Şirul de întrebări chinuitoare îi asaltau mintea de-i ţiuiau urechile. (…)

Arhimandritul ieşi în uşile împărăteşti şi ceru binecuvântarea mitropolitului ca să înceapă Denia. Doi diaconi în haine negre, cusute la margine cu fir de argint, se îndreptară spre scaunul episcopal cu sfeşnicele cu lumânările aprinse. Aproape că-l ridicară de subsuori pe mitrpolit care, luând în fiecare mână câte un sfeşnic, binecuvântă. Atunci se produse minunea. Din stranele din stânga au început să se înalţe cântările intonate de glasuri bărbăteşti grave. O voce puternică anunţa un verset, apoi în valuri, valuri, alte voci intrau pe rând iar, în timp ce primele scădeau în intensitate şi se pierdeau într-un ison, cele de pe urmă creşteau, ca apoi să scadă şi ele şi să facă locul celor din strana dreaptă; de acolo, glasuri subţiri de băieţi reluau acelaşi verset şi aceeaşi melodie pe isonul grav al stranei din dreapta. Şia aş, verset după verset, ectenie după ectenie. Constantin Vodă era uimit. Niciodată nu mai auzise asemenea cântare.

— Ştefane, ce este asta, cine a rânduit psalţii? întrebă abia şoptit.

— S-a întors de la Athos protopsaltul Filotei şi de o lună chinuie spudeii (3) să-i înveţe cântarea.

— Ah, da, Filotei sin(4) Agăi Jipa, ştiu, ştiu, noi i-am plătit călătoria la Athos… (5)

Afară se întunecase. În biserică era bine. Fiecare ţinea în mână o lumânare de ceară, care ardea curat sfârâind arare. Chipurile oamenilor, luminate aşa de jos, galben auriu, semănau cu chipurile sfinţilor de pe pereţi. Ţi se părea că sfintele împărătese şi cu sfinţii oşteni şi mucenici fac un fel de cerc, o horă, ca să apere credincioşii pătrunşi de armonia psaltichiei cântată pe româneşte. La un moment dat un spudeu se apropie de tronul voievodului, îngenunche şi oferi domnului o carte deschisă. Vodă o luă nedumerit. Îl căută pe arhimandrit din priviri şi acesta, de după marama uşilor împărăteşti, făcu semn cu capul; vodă începu cu glas baritonal, pe un ton foarte înalt:

— Cămara Ta, Mântuitorule…

Valuri, valuri veneau glasurile învăţăceilor ţinând isonul din strana dreaptă. La octavă, grave, soseau vocile bărbăteşti ale călugărilor din strana stângă. Când ultimul copil îşi trimise cu un oftat nota cristalină spre înălţimea cupolei, din altar reluă cântarea arhimandritul pe un ton mai scăzut, în greceşte, apoi Filotei, iar la sfârşit toţi trei, vodă de pe tron, arhimandritul din altar şi Filotei din strană, toţi în româneşte.

Ştefan, sprijinit de tron, îşi pierduse răsuflarea. Se ruga, pocăindu-se. Cum putuse să-şi imagineze că va putea ceva să-l clintească pe taica să nu se dăruiască sărbătorii? De asta îl iubea atât de pătimaş. Aşa cum cântă el acum la Denia mare, cum va bate mătăniile, sprijinindu-l pe mitropolit în timp ce va spune rugăciunea de încheiere „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”, aşa le face pe toate, pe toate. Când scrisese pentru dânsul viaţa marelui împărat Constantin, a pricepu că împăratul era doar un exemplu din trecut şi că pentru el, Ştefan, marele Constantin este taica. Politica, ah, câtă murdărie şi viclenie ascunde ea… Are dreptate taica. Să nu întinăm sărbătoarea.

Cu pas elastic, vodă, având-o în stânga pe doamna Marica, se apropie. Sărută icoana prăznicar şi se apleacă puţin înainte. Mitropolitul, surâzând, îi atinse fruntea cu mir.

— Îţi mulţumim, preasfinţite, pentru frumoasa cântare ce ai orânduit-o.

— Noi îţi mulţumim, măria ta, şi mai presus de orice mulţumim Domnului nostru Iisus Hristos care ne face alături părtaşi Sfintelor Sale Patimi, rugându-L să ne învrednicească să prăznuim şi Sfântă Învierea Sa.

Ileana Toma, „Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor”

(1) caftan = manta lungă şi largă, pe care o purtau domnitorii şi boierii în vechime.

(2) beizadea = fiu de domn

(3) spudeu = învăţăcel, ucenic, student (sec. XVIII)

(4) sin = fiul

(5) Filotei sin Agăi Jipei = cărturar, psalt şi teoretician muzical care a ilustrat epoca de înflorire a culturii naţionale în perioada domniei brâncoveneşti. Este autorul lucrării Psaltichia rumănească, care a constituit îndreptarul multor generaţii de cântăreţi bisericeşti din toate ţinuturile româneşti şi a contribuit definitiv la introducerea limbii române în cântarea bisericească ortodoxă.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 81, septembrie-octombrie 2014

O familie brâncovenească. Interviu: Cum e să trăieşti astăzi într-o familie cu 13 copii?

„Când s-au înmulţit copiii, ne-am îmbogăţit şi noi!”

Neculai şi Georgeta Popa din localitatea Roznov, judeţul Neamţ, sunt părinţii unei familii cu 13 copii. De sărbătoarea Sfintei Parascheva, la Iaşi, ei au primit înalta distincţie Ordinul Patriarhal „Sfinţii Martiri Brâncoveni” pentru bucuria cu care au acceptat şi întâmpinat viaţa în familia lor şi pentru jertfa constantă depusă în creşterea copiilor lor. Redacţia stiripentruviata.ro a obţinut un interviu fulger chiar după acordarea distincţiei.

— Să facem cunoştinţă!

Gabriela: — Tata, Neculai, are 52 de ani, mama, Georgeta, are 48. Iar noi suntem: Rebeca – 26 ani, preoteasă, absolventă a Facultăţii de Matematică, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; Ligia – 24 ani, pictoriţă, absolventă a Facultăţii de Arte plastice, Universitatea de Artă „George Enescu” din Iaşi; Cornel – 23 ani, web designer, absolvent al Facultăţii de Economie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; Gabriela – 22 ani, studentă în anul IV la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, specializarea Asistenţă Medicală Generală; Estera – 21 ani, studentă în anul III la Facultatea de Farmacie în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi; Silvia – 19 ani, studentă în anul I la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Iaşi, specializarea Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar; Mihaela – 17 ani, elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic Roznov; Cristiana – 16 ani, elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional Petru Rareş din Piatra Neamţ; Iuliana – 14 ani, elevă în clasa a VIII-a la Liceul Teoretic Roznov; Paula – 11 ani, elevă în clasa a V-a, Liceul Teoretic Roznov; Emilian – 8 ani, elev în clasa a II-a, Liceul Teoretic Roznov; Matei – 6 ani, elev în clasa 0, Liceul Teoretic Roznov; şi Andrei – 3 ani.

— Cum e să trăieşti într-o familie cu atâţia fraţi? Nu vă certaţi între voi?

Gabriela: — Nu. Este şi frumos, dar este şi greu uneori. E frumos când ne adunăm toţi la masă, când stăm toţi împreună şi facem ceva, cântăm, de exemplu. Este şi greu, că trebuie să muncim, ca să ne câştigăm pâinea.

— La şcoală nu vă priveau ciudat, fiind mai mulţi fraţi decât media?

Estera: — Eram mulţi, dar colegii s-au obişnuit cu noi în timp. Ştiau că suntem fraţi şi semănam între noi.

— Cum vă înţelegeţi între voi, nu vă certaţi pe lucruri?

Estera: — Ne mai şi certăm câteodată, dar încercăm să ne înţelegem până la urmă.

— Cum v-aţi simţit azi la premiere şi oferirea distincţiei patriarhale?

Cristiana: — Foarte bine ne-am simţit. Nu ne aşteptam chiar la atât, dar…

Matei: — Bine!

— Doamnă şi Domnule Popa, dumneavoastră aţi crescut în familii cu mulţi fraţi?

Neculai Popa: — Noi am fost patru fraţi.

Georgeta Popa: — În familia mea am rămas şase fraţi. Mama a născut zece copii, dar patru fraţi au murit de mici.

„În viaţă, dacă ai ţeluri, nu te mai uiţi la mărunţişuri”

— Aţi simţit vreodată o greutate, v-au venit gânduri de felul „mai vine un copil, e prea mult”?

Neculai Popa: — Asta a fost exclus. Prima fiică, Rebeca, s-a născut în 1988, la Bucureşti. Aveam 26 de ani, iar soţia avea 22 ani. În viaţă, dacă ai ţeluri, nu te mai uiţi la mărunţişurile de pe margine. Noi am stabilit de la bun început: pe toţi copiii pe care Dumnezeu ni-i va dărui, noi îi primim. Şi atunci am mers fără probleme. Totul devine normal. Un copil nu era o noutate deosebită neapărat, ceva care să ne surprindă negativ. Niciun copil nu vine să sărăcească. Toţi au venit cu binecuvântarea lor şi ne-au îmbogăţit. Când aveam mai puţini copii, eram mai săraci! Când s-au înmulţit copiii, ne-am îmbogăţit şi noi.

— Lumea spune că e nevoie de mulţi bani ca să creşti un copil. Cum vă descurcaţi din acest punt de vedere?

Neculai Popa: — Ai nevoie de bani, dar… nu e Dumnezeu sărac! L-a pus cineva pe Dumnezeu la încercare şi L-a găsit sărac? Nu-i Dumnezeu sărac! Dumnezeu e bogat, îţi dă – nu ştim noi cere cât ştie Dumnezeu să dea. Că Dumnezeu nu e un ageamiu, e împărat. El nu dă cu leţcaia, dă cu tolba. Şi n-ai de ce să te temi.

— V-aţi simţit vreodată discriminaţi sau priviţi ciudat pentru că aveţi atât de mulţi copii?

Neculai Popa: — Când ne-am mutat în Roznov, aşa eram priviţi în primă fază. Dar situaţia s-a redresat imediat ce au văzut că copiii merg la şcoală, iau coroniţă, zic: „Sărut-mâna!”. Toţi au început să-i îndrăgească şi s-a schimbat imaginea rapid. A fost doar primul impact mai dificil, situaţia s-a schimbat imediat. Când văd realitatea, oamenii nu mai cred în idei preconcepute. Oricum, eu niciodată nu m-am simţit umilit în faţa celor care la un moment dat s-au mirat că avem mai mulţi copii. Eu mă uitam la astfel de persoane ca la nişte oameni care încă nu înţeleg. Mi-era mie milă de ei. Pentru că ştiam la ce sfârşit ajung majoritatea… Cei cu un copil, le-a plecat copilul, sau cine ştie ce s-a întâmplat şi acum îşi plâng singurătatea.

— Mulţi tineri din ziua de azi spun mereu că nu sunt pregătiţi pentru căsătorie, nu sunt pregătiţi pentru a avea copii… ce le-aţi spune acestora?

Neculai Popa: — N-ai ce să te pregăteşti! Singura noastră datorie este să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu şi să primim toate câte ne dă El. Ce să pregătim noi? „Doamne, stai că nu-s gata, mai aşteaptă-mă să-mi iau pantofi, să am cu ce mă duce la Maternitate!”?

„Degeaba vorbeşti, vorba fără faptă nu e nimic”

— Doamnă Popa, copiii dumneavoastră se înţeleg bine; aţi făcut ceva special pentru a nu fi egoişti?

Georgeta Popa: — Nu ştiu. Cred că totul a venit de la sine, ei fiind într-o familie… N-am avut probleme cu ei. Întotdeauna când venea cel mic, acela era cel mai aşteptat, cel mai îndrăgit, nimeni nu se gândea că de-acum i se va împuţina ceva, va pierde ceva, nu va mai fi băgat în seamă; din contră, toţi se bucurau când mă întorceam de la spital cu cel nou-născut.

— Credeţi că aspectele relaţiilor dintre băieţi şi fete se pot învăţa la şcoală?

Georgeta Popa: — Nu la şcoală, acestea toate se învaţă în familie.

— Au venit copiii acasă de la şcoală cu lucruri care v-au nemulţumit?

Georgeta Popa: — Nu degeaba se spune că cei şapte ani de acasă sunt cei mai importanţi. Totul pleacă din familie. Educaţia pleacă din familie. Totul de acasă. De aceea sunt şi atâtea probleme la şcoală. Pentru că nu sunt cei şapte ani de-acasă, nu e educaţia primită în familie. Vin copiii acasă şi zic: „Uite, mamă, ce ne spun” sau „Uite, mamă, ce spun copiii…” Dar noi încercăm să-i conştientizăm pe ei de ce să se ferească. Asta pleacă de la ei. Noi ne facem datoria ca părinţi, îi învăţăm. Apoi trebuie să-şi facă şi ei partea lor. Dar mai întâi trebuie să le fim noi exemplu.

— Care ar fi calitatea esenţială a unui părinte?

Georgeta Popa: — Trebuie să fie el însuşi exemplu pentru copilul lui. Degeaba vorbeşti, vorba fără faptă nu e nimic.

„Copiii nu trebuiesc îngrădiţi”

— Cum le câştigaţi şi le păstraţi încrederea? Cum menţineţi relaţia aceasta stabilă cu copiii de-a lungul timpului, chiar şi în perioada lor dificilă de dezvoltare, la adolescenţă?

Georgeta Popa: — E o parte mai sensibilă. Cred că nu reuşesc întotdeauna să fac faţă, să mă-mpart pentru fiecare, dar asta o înţeleg şi ei. Mi-au mai reproşat asta din când în când; dar mereu învăţăm, mereu ne străduim.

— Dacă v-au reproşat, e de bine, înseamnă că au nevoie de dumneavoastră, nu s-au depărtat. De obicei, la adolescenţă, se depărtează.

Georgeta Popa: — Nu s-au depărtat. Dar fiecare vrea să te ocupi special de el, vrea să ai timp numai pentru el. Dar sunt copii înţelegători şi m-au înţeles întotdeauna, pentru că au văzut că îi iubim pe toţi, nu e nici unul mai prejos decât altul în inima noastră.

— Cum v-aţi gândit să îi ajutaţi să depăşească problemele specifice adolescenţei?

Georgeta Popa: — Când nu am reuşit să fiu acolo pentru ei, ei au ştiu ce să facă. Nu au venit cu toate problemele la mine, ci şi-au găsit fiecare şi câte un duhovnic bun. Contează foarte mult să fie copiii îndrumaţi către un duhovnic bun. Sunt lucruri pe care poate ei nu le pot spune părinţilor, trebuie să fim conştienţi de asta. Dar, cu un duhovnic bun, în faţa căruia se pot deschide şi care ştie să le dea un sfat bun, trec cu bine peste toate.

— Să lăsăm copiii absolut liberi sau să îi ţinem din scurt?

Georgeta Popa: Copiii nu trebuiesc îngrădiţi. Copiii se răzvrătesc când sunt îngrădiţi. Trebuie să le lăsăm o libertate. Dar, zic eu, o libertate întru Hristos. Asta este libertatea adevărată, nu libertatea fără noimă, fără un sens al vieţii, pe care o cred că este libertate unii tineri în ziua de astăzi – o libertate care îi învaţă să-şi permită orice lucru. Nu e libertate, şi se vede că nu este ceva bun, căci de multe ori o astfel de libertate duce la distrugerea celui care a practicat-o. Nu eşti liber când te droghezi, ci eşti robul drogurilor. Şi aşa este cu orice lucru rău.

„Nu am avut nevoie de meditaţii”

— Ce este diferit la voi faţă de familiile în care este doar un copil ori maximum doi?

Ligia: — Am învăţat să împărţim totul, am avut cu cine să ne jucăm, nu ne-am simţit singuri niciodată.

Cristiana: — Ne ajutăm unii pe alţii la şcoală cu temele, cei mai mari îi ajută pe cei mai mici. Noi nu am avut nevoie de meditaţii, cum au nevoie copiii din familiile cu un singur copil.

Emilian: — Putem să ne jucăm împreună şi nu ne plictisim!

Stiripentruviata.ro

Neculai Popa este de profesie inginer. Când societatea unde lucra a falimentat, a decis să se apuce de agricultură. Familia lucrează două hectare de pământ şi are o mică fermă.

„Faptul că am 13 copii nu este o virtute personală. Sunt alţii care se roagă şi merg la Ierusalim ca să aibă câte un copil şi nu îl au. Noi lucrăm în agricultură şi ceea ce obţinem ne ajunge să îi creştem pe toţi cei 13 copii şi să îi putem purta şi la şcoli. Nu e numai suficient ce obţinem, ci mai mult decât trebuie, pentru că Dumnezeu, când îţi dă un lucru de făcut, îţi dă mai întâi puterea şi nu îţi cere mai întâi să urci calvarul, ci întâi primeşti putere de-al urca. Trebuie să îndrăzneşti să te laşi în mâna lui Dumnezeu, pentru că nici unul dintre cei care au crezut în Dumnezeu nu au dat faliment. Ei tot au ieşit biruitori şi împliniţi la sfârşit.”

Neculai Popa, tatăl familiei