Editorial: Ruguri aprinse şi nemistuite

Când mă gândesc la arătarea lui Dumnezeu înainte lui Moise (Ieşire 3), la muntele Horeb (acelaşi cu muntele Sinai), în chipul unui rug aprins şi nemistuit (în mistica răsăriteană acest rug aprins preînchipuie pe Preasfânta Fecioară Maria), nu pot să nu observ asemănările cu timpul în care trăim noi.

 Precum lui Moise i s-a arătat Dumnezeu în pustiu în chipul acelui rug aprins, tot aşa i se arată Bisericii astăzi în chipul Sfintei Liturghii şi al Sfintelor Taine. „Pustiul” în care Dumnezeu i se arată Bisericii este de fapt lumea dar – după cum frumos remarca şi Preasfinţitul Daniil Stoenescu – şi interiorul omului. La fel cum prin Moise „cel vechi”, atunci, Dumnezeu conducea, învăţa şi sfinţea pe poporul vechi ales (evreii), tot aşa şi acum, prin ”Moise cel Nou” ( Biserica, prin episcopi şi preoţi), Dumnezeu conduce, învaţă şi sfinţeşte pe poporul nou ales (creştinii).

Atunci Dumnezeu a auzit plânsul evreilor aflaţi în robia Egiptului, iar acum a auzit plânsul creştinilor aflaţi în robia păcatului. Cu smerenie se apropie Moise de rugul aprins (se descalţă şi-şi acoperă faţa), la fel cum şi Biserica se apropie cu smerenie de Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine. Într-o lume pustie în faptele credinţei stă Sfânta Biserică, precum Moise a stat înaintea poporului de atunci dar şi a lui Faraon. Precum prin rug vorbea Dumnezeu, odinioară, aşa şi acum ne vorbeşte Domnul prin Sfânta Liturghie şi prin Sfintele Taine. Precum poporul ales din vechime cerea semne la fiecare pas ca să-l urmeze pe Moise, aşa şi creştinii zilelor noastre cer Bisericii, la fiecare pas, semne ca să-i urmeze. Desele ezitări ale celor de atunci L-au făcut pe Dumnezeu de prea multe ori să-i îndrepte prin pedepse, la fel cum şi astăzi, Domnul Dumnezeu, îngăduie atâtea încercări ca răspuns la faptele noastre. Precum cei de atunci au rătăcit zeci de ani prin (şi în) pustiu, tot aşa ”rătăcim” noi cei de astăzi prin (şi în) lume. Dacă cei de atunci au avut promis Canaanul pământesc, noi cei de azi avem promis Canaanul cel ceresc, adică Împărăţia Lui cea veşnică.

Şi pentru că am intrat în marele Post al Paştilor, să nu ezităm a ne lepăda de ”viţeii de aur” ai vremurilor noastre, pentru a putea sta cu dreptate înaintea rugurilor aprinse din vremurile noastre: Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, sfintele moaşte, sfintele icoane, sfinţii... Să ne curăţim, aşadar, de toată întinarea, pentru că orice suflet curat nu este altceva decât un rug aprins şi nemistuit, în pustiul acesta lumesc.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013