Un student ateu în vizită la Muntele Athos

Cu câţiva ani în urmă am fost abordat de un student. Foarte şovăielnic, dar cu intensitatea unui căutător înflăcărat, mi-a spus că e ateu, dar cu toate acestea ar vrea să creadă, însă nu putea. De mulţi ani încerca şi căuta răspunsuri, însă fără rost.

A vorbit cu profesori şi cu oameni instruiţi, dar setea sa pentru ceva concret a rămas nepotolită. A auzit de mine şi s-a decis să-mi împărtăşească nevoia sa existenţială. Mi-a cerut dovezi ştiinţifice pentru existenţa lui Dumnezeu.

—    Ştii integrale sau ecuaţii diferenţiale?, l-am întrebat.

—    Din păcate nu, a răspuns el, sunt filozof.

—    Păcat! Pentru că ştiam o astfel de dovadă, i-am spus eu, desigur glumind.

S-a simţit stingherit şi a tăcut pentru câteva clipe.

—    Uite – i-am spus – îmi pare rău că te-am rănit puţin. Dar Dumnezeu nu este o ecuaţie sau o demonstraţie matematică. Dacă era aşa, toţi cei şcoliţi ar fi crezut în El. Trebuie să ştii că sunt şi alte căi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Ai fost vreodată în Muntele Athos? Sau ai întâlnit vreun ascet până acum?

—    Nu, părinte, mă gândesc să merg, am auzit atât de multe. Dacă îmi spuneţi, plec şi mâine într-acolo. Cunoaşteţi pe cineva învăţat la care să merg şi să-l întâlnesc?

—    Ce preferi? Pe cineva şcolit, care să te ameţească şi mai mult, sau un sfânt care să te trezească?, l-am întrebat.

—    Îi prefer pe cei şcoliţi. Mi-e frică de sfinţi.

—    Credinţa este ceva ce ţine de inimă. De ce să nu încerci un sfânt? Cum te numeşti?

—    Gabriel, a răspuns.

L-am trimis la un ascet. I-am descris cum poate să ajungă la el şi i-am dat instrucţiunile necesare. Chiar i-am şi schiţat o hartă.

—    Vei merge, i-am spus, şi-l vei întreba acelaşi lucru. „Sunt ateu, îi vei spune, dar vreau să cred. Vreau o dovadă a existenţei lui Dumnezeu“.

—    Mi-e frică, mi-e ruşine, mi-a spus.

—    De ce ţi-e frică şi ruşine de un sfânt şi nu-ţi este frică şi ruşine de mine? – l-am întrebat. 

După câteva zile a mers şi l-a găsit pe pustnic vorbind cu un tânăr în grădina sa.  În cealaltă parte, alţi patru tineri stătea şi aşteptau. Printre ei, Gabriel a găsit un loc unde să se aşeze. Nu mai mult de zece minute mai târziu, Bătrânul a terminat discuţia cu tânărul acela.

—    Ce mai faceţi, băieţi?, a întrebat el. Aţi servit o bucată de rahat?  Aţi băut apă?

—    Vă mulţumim, Părinte, au răspuns ei cu o politeţe convenţională.

—  Vino aici, a zis bătrânul către Gabriel, luându-l deoparte. Eu o să iau apa, iar tu ia cutia cu rahat, şi vino aproape ca să-ţi pot spune un secret: Este în regulă ca cineva să fie ateu; dar să aibă numele unui înger şi să fie şi ateu? E prima dată când întâlnesc aşa ceva.

Prietenul nostru aproape că a suferit un atac de cord după această descoperire surprinzătoare. Cum de îi ştia numele? Cine îi spuse despre problema lui? Ce vroia de fapt Bătrânul să-i spună?

—  Părinte, pot să vorbesc puţin cu dumneavoastră? a întrebat, abia putând să murmure.

—  Uite ce e, se întunecă. Ia cutia cu rahat, bea nişte apă şi mergi la cea mai apropiată mănăstire să rămâi peste noapte.

—  Părintele meu, vreau să vă vorbesc, nu se poate?

—  Ce vrei să-mi spui, băiatul meu? De ce ai venit?

„Când m-a întrebat asta, am simţit respiraţia deschizându-mi-se imediat“, mi-a povestit mai târziu. „Inima mi-a fost inundată cu credinţă. Lumea mea interioară a fost încălzită. Îndoielile mele au fost soluţionate fără niciun argument logic, fără nici o discuţie, fără existenţa unui răspuns clar. Toate acele «dacă», «de ce» sau «dar» au fost măturate automat şi tot ce a rămas a fost «cum» şi «ce va fi de-acum încolo»“.

Ceea ce învăţaţii nu i-au putut da, i-a fost dăruit prin atingerea delicată a unui sfânt, ce absolvise doar patru clase primare. Sfinţii au un foarte mare discernământ. Fac o operaţie asupra ta iar tu nu simţi nici o durere. Îţi fac un transplant fără să-ţi deschidă abdomenul. Te ridică pe cele culmi inaccesibile fără scări sau fără vreo logică lumească. Plantează credinţă în inima ta fără să-ţi obosească mintea. 

Mitropolitul Nicolae de Mesogaias şi Lavreotiki

Traducere din engleză, după John Sanidopoulos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012

Editorial: Vine o vreme…

 "Drumeţule, nu există drum, drumul se face mergând..." (Antonio Machado)

Vine o vreme când ne aducem aminte că suntem doar călători prin viaţă. Sfârşitul de toamnă, cu frunze sfâşiate de vânt şi ploi, cu petale ofilite şi zile mai scurte, ne conferă un bun prilej de meditaţie. Ne face să privim adânc în noi înşine. Ascultând tăcerea norilor, îmi dau seama că în fiecare dintre noi există bine şi rău, alb şi negru, întuneric şi lumină, toamnă şi primăvară…

Vine o vreme când conştientizăm ce e important şi ce nu; că un pumn de arginţi sau aşa-zisa "onoare" a vreunei funcţii înalte nu ne aduc fericirea şi nici măcar nu ne ajută să o cumpărăm.

Vine o vreme când ne aducem aminte cine suntem noi cu adevărat şi care este rostul vieţii noastre pe pământ, că omul a fost zidit pentru nemurire iar viaţa noastră pământească încă de aici este o pregătire pentru viaţa viitoare: "nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare" (Evrei 13, 14).

Vine o vreme când ne dăm seama ce merită şi ce nu: aici, acum şi pentru acest trup stricăcios sau de aici, de acum şi pentru suflet, pentru veşnicie. Pe pământ, omul – "acest pumn de ţărână umbrit de raza veşniciei" – se pregăteşte pentru a-şi împlini chemarea sa spre desăvârşire.

Vine o vreme când moşii şi strămoşii noştri, pierduţi în negura amintirior, sunt lângă noi, cerându-ne socoteală pentru faptele noastre, pentru alegerile noastre, pentru viitorul nostru şi – de ce nu? – al lor. Ei s-au jertfit pe altarul ţării şi al credinţei strămoşeşti, iar noi ne căutăm identitatea printre străini sau ne mulţumim pur şi simplu cu resemnarea şi pasivitatea. Uităm adeseori că adevărata putere a unei naţii vine din determinarea, din munca şi din forţa fiecăruia dintre membri săi.

Deşi trăim într-o lume care se schimbă de la o zi la alta, trebuie să conştientizăm bucuria de a fi noi înşine împreună cu ceilalţi, conştienţi de miracolele pe care le trăim zi de zi. Viaţa spirituală nu e o viaţă de legi, ci o viaţă de împărtăşire şi de dragoste. Aici, în aceasta lume, e singurul loc unde ne putem mântui. Oamenii nu pot trăi cu adevărat decât unii pentru alţii şi împreună cu alţii, nu unii paralel cu alţii.

Vine o vreme când călătoria noastră pe pământ ia sfârşit, iar corabia vieţii noastre ajunge în port. Atunci, doar faptele vorbesc în locul nostru…

Diac. Claudiu Păun

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012

Oana Pellea: „Trăim după tipare formale”

Urăsc siliconul şi epoca lui. O epocă în care pe primul loc e forma. Ce pierdere de repere şi de adevăr. Ce deviere de la drumul bun şi, în ultimă instanţă, ce pierdere de timp.

Cum să-ţi găseşti salvarea în silicon? E ca şi cum ai reduce omul la o păpuşă de plastic. Dar asta se şi întâmplă. Sunt femei-păpuşă, atât. Imaginea pe care o văd e grotescă. Îmi închipui că înăuntrul lor sunt câlţi. Femei care se comportă şi se tratează pe ele ca obiecte.

Femeia-obiect

Ce decădere de la superbitatea statutului de mister şi minune a lui Dumnezeu. Cea care poate da viaţă. Nu, n-am nici un respect pentru femeia-obiect. Păcatul cel mare este că totul vine de la acceptarea acestui statut de către femeie. Ce prostie! Nu, nu sunt deloc feministă, dar văd ce transformare grotescă se petrece. Şi ce păcat se petrece.

E complexată epoca ce crede că se poate salva prin formă. Că poate scăpa de complexe schimbându-şi culoarea ochilor sau mărindu-şi sânii. Care crede că poate sări peste lecţia fundamentală a pământului din noi. Orice am face, pământul din noi se întoarce de unde a plecat, se întoarce în pământ. Problema este cum să trăim lucrul ăsta şi ce să înţelegem din el, nu cum să-l oprim. E o prostie să încerci să-l opreşti. E o prostie să te lupţi cu legea gravitaţiei, trebuie s-o înţelegi şi să trăieşti cu ea.

Progresul omenirii: zero

Căutăm, ca nebunii, totul în formă. În formele caselor, în forma teatrală, muzicală. Trăim după tipare formale. Ne îmbrăcăm cu Versace, arătăm ca Madonna, vorbim ca Tom Cruise, trăim în forma lui Tânăr şi neliniştit şi murim foarte liniştiţi şi pierduţi de noi, căci am adoptat alte formate şi modele. Ne întrebăm din ce în ce mai rar ce căutăm aici. Cine suntem şi ce vrem de fapt. Uităm cu desăvârşire să simţim noi, să gândim noi. Nici nu mai ştim de atâta informaţie care sunt gândurile noastre şi care nu. Dacă ce simţim e adevărat sau nu. Şi într-o zi ne mirăm că două avioane nebune intră în viaţa noastră şi schimbă omenirea.

Şi atunci începe panica. Şi, în sfârşit, începem să ne punem întrebări. Să căutăm explicaţii. Să încercăm să răspundem la întrebarea de ce? Şi pentru că suntem o rasă inteligentă, dar parşivă, găsim răspunsuri: politice, economice, religioase. În nici un caz umane. Nu putem să luăm o experienţă la nivel global şi s-o aducem la nivel individual. Nu putem încă să tragem concluzia simplă că drumul fiecăruia dintre noi e greşit dacă s-a putut întâmpla aşa ceva.

Nu putem să ne responsabilizăm. Nu, silicon pentru a mări responsabilitatea fiecăruia dintre noi nu s-a inventat. Şi atunci jocul devine simplu. Ne împărţim în ei şi noi. În vinovaţi şi victime. Doar asta face omenirea de când e ea. Da, sunt şocată când văd, deschizând televizorul, cum şapte posturi îmi arată animalul-om făcând acelaşi gest la nesfârşit de 2000 de ani: se apleacă, ia o piatră şi o aruncă în altcineva. Acesta-i progresul excepţional al omenirii. Progresul real: zero. N-am înţeles absolut nimic.

Degeaba informaţia, degeaba boom-ul computerului, invenţiile şi cercetările, mersul pe Lună. Zero. Dacă suntem deranjaţi, soluţia e una singură: lovim.

Lipsa responsabilizării duce la autodistrugere

Lovim şi noi cu ce putem, cu piatra şi, dacă tot am progresat cu bombele, mai nou lovim cu avioane care poartă vieţi omeneşti. Dacă doar ne-am gândi puţin şi nu ne-am împărţi în ei şi noi, atunci am vedea că nişte oameni au omorât nişte oameni folosind ca bombe nişte oameni cu ajutorul unui avion. Cam asta ar fi concluzia, ecuaţia matematică simplă. Rezultatul logic e înspăimântător. Rasa umană a început să se autodistrugă. Cam asta facem de 2000 de ani. Uneori mai spectaculos, alteori mai şters, dar preferăm asta în loc să tragem linie şi să ne întrebăm cinstit cu ce am greşit fiecare de s-a ajuns aici.

Eu recunosc cinstit că nu m-a surprins. Ţin minte că am urlat: „A început!” E ca şi când aşteptam să se spargă această bubă şi să mai avem o şansă să scoatem puroiul şi urâtul din noi. Semnale că drumul pe care am apucat-o nu e bun sunt, slavă Domnului. Toată lumea simte că nu e bine, toată lumea e nemulţumită, dar nimeni nu face nimic şi toţi dăm vina pe altcineva, niciodată pe noi.

Oana Pellea, „Jurnal 2003-2009”

Notă: subtitlurile aparţin redacţiei.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012

Tinereţea, vremea zbuciumului sufletesc. Nedumeriri şi răspunsuri

 Oamenii în general şi mai cu seamă noi, cei tineri, ne amintim de Dumnezeu doar atunci când dăm de greutăţi, când suntem bolnavi sau cineva apropiat nouă este în suferinţă, când avem de susţinut un examen important, când nu găsim ieşire din anumite situaţii sau nu găsim răspunsuri la prea multele noastre întrebări.

În ultimă instanţă – cum se zice –, după ce am epuizat toate resursele noastre omeneşti, ne aducem aminte şi de Dumnezeu. Atunci alergăm la biserică cu un pumn de lumânări în mână şi-I înşirăm lui Dumnezeu lista întreagă de dorinţe pe care am vrea să ni le împlinească. Sigur că Îi facem şi o sumedenie de promisiuni, de care uităm de îndată ce problemele noastre capătă rezolvare.

Firescul nu este acesta, numai că în această lume debusolată tindem şi noi să devenim debusolaţi.

Tinereţea înseamnă libertate, fericire, vis, flori, multe, foarte multe întrebări, primăvară, lacrimi, ploaie, zâmbet, iar întrebări, dragoste, soare, bucurie  – VIAŢĂ.

Cele mai minunate lucruri se trăiesc acum, cele mai frumoase visuri se făuresc acum, cele mai frumoase flori înfloresc acum, fulgii de zăpadă sunt cei mai minunaţi acum, soarele străluceşte mai “altfel” acum, chiar şi cea mai rece ploaie de toamnă târzie ni se pare extraordinară acum.

Numai că tinereţea este şi vremea când, vulnerabili fiind, alunecăm foarte uşor şi ne lăsăm duşi de val. Şi-apoi, treziţi parcă dintr-un vis, ne dăm seama că unele consecinţe ale faptelor noastre ne marchează întreaga viaţă.

Răspunsuri la multe nedumeriri şi frământări am găsit în cartea Rugăciuni către tineri a monahului Paulin, el însuşi tânăr, pe care vreau să v-o pun la inimă. E o carte scrisă pe înţelesul nostru, din dragoste, de către un tânăr pentru tinerii care vor să înţeleagă sensul şi scopul tinereţii curate.

Georgiana Bărbat, clasa a XI-a,

Liceul Teoretic I.C.Drăguşanu, Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012

Respectul faţă de profesorii exigenţi

         

Cu toţii, de-a lungul timpului, am avut profesori care ba ne-au fost dragi, ba ne-au făcut zile negre în şcoală. Dacă pe unii i-am îndrăgit şi chiar iubit datorită felului lor de a fi, putem mărturisi cu sinceritate că pe alţii i-am desconsiderat sau chiar i-am urât mai mult sau mai puţin vizibil, din cauza exigenţei de care au dat dovadă.

„Respectul” de faţadă

Respectul faţă de o persoană nu este doar la vedere, ci mai ales în ascuns, când persoana cu pricina nu este de faţă, dar este adusă în discuţie. Majoritatea elevilor şi studenţilor au impresia că respectul faţă de profesor se rezumă doar la salutul politicos de început şi sfârşit de curs, şi la comportamentul etic din timpul orelor.

 Deşi unii dintre noi nici măcar atât nu reuşesc să facă, totuşi cei mai mulţi se mulţumesc cu această atitudine şablon, fără a se gândi că respectul presupune mai mult decât un comportament etic de suprafaţă. Astfel, după încheierea orelor de curs, se întâmplă chiar ca şi cei mai eminenţi dintre elevi/studenţi să-l bârfească personal pe profesorul care i-a nemulţumit cu o notă proastă sau un examen picat pe bună dreptate. Nu de puţine ori, din cauza frustrărilor personale, unii dintre profesorii mai exigenţi sunt catalogaţi drept "încuiaţi", "comunişti", "tâmpiţi", "proşti" – asta ca să nu folosesc cuvinte mai grele. În minutele de pauză dintre orele de curs, când se adună colegii să-şi împărtăşească părerile şi trăirile din timpul orelor de predare, se dezvăluie falsul respect pe care elevii/studenţii îl afişează doar de faţadă.

Făţărnicia

Dar a-mi respecta profesorul înseamnă în primul rând a nu gândi rău despre el, aşa cum nici eu nu-mi doresc ca altcineva să gândească rău despre mine. A-mi respecta profesorul înseamnă a nu-l vorbi de rău, aşa cum nici mie nu mi-ar plăcea să fiu vorbit de rău. A-mi respecta profesorul înseamnă a-i respecta deciziile şi exigenţa pe care o manifestă. Chiar dacă nu pot iubi un anumit profesor, pot măcar să-l respect, aşa cum şi eu mi-aş dori să fiu respectat de ceilalţi oameni. Respectul afişat profesorilor doar forţaţi de conjunctura instituţiei şcolare nu este un respect matur pentru că nu este unul liber consimţit, ci unul făţarnic. Aşadar, cum pot avea pretenţia să fiu înţeles şi ajutat de un profesor exigent, dacă eu am un comportament făţarnic faţă de acesta, comportament pe care eu însumi l-aş detesta dacă aş fi profesor?

Nemulţumiri reciproce

Dacă aveţi nemulţumiri faţă de anumiţi profesori exigenţi pe care îi denigraţi în mintea voastră, sau îi blamaţi împreună cu ceilalţi colegi, gândiţi-vă în primul rând că doreşte să vă ridice la un nivel superior de educaţie, dar luaţi în considerare şi câte nemulţumiri justificate are profesorul faţă de implicarea voastră deficitară în activitatea de studiu, că poate i-ar plăcea să aibă elevi/studenţi buni, cu care să poată discuta, cu care să-şi poată împlini vocaţia de dascăl şi în care să poată lăsa o fărâmă din cunoştinţele şi experienţa sa.

Respectul înseamnă abilitatea de a accepta o persoană aşa cum este, cu calităţile şi defectele sale. Respectându-i pe ceilalţi ne respectăm de fapt pe noi înşine, iar dacă nu respectăm nici nu vom avea parte de respect, căci atitudinea noastră este ca un bumerang: se întoarce la cel de la care a plecat.

Pr. Iulian Vincenţiu Ungureanu, Parohia Jibert

Calitatea vieţii profesorilor a fost distrusă

O revelaţie şocantă: în Spania, 80% dintre profesori sunt „stresaţi”. În Anglia, guvernul are greutăţi în a găsi profesori – în principal pentru învăţământul primar şi gimnazial – pentru că sunt puţin cei care doresc această profesie. În celelalte ţări, situaţia este la fel de critică.

În concordanţă cu cercetările institutului Academia Inteligenţei, din Brazilia, 92% din profesori prezintă peste trei simptome de stres şi 41% prezintă mai mult de 10. Este un procent foarte ridicat, care indică faptul că aproape jumătate dintre profesori nu ar trebui să se afle în sala de clasă, ci internaţi într-o clinică anti-stress.

Cifrele vorbesc de la sine. Simptomele care ies cel mai mult în evidenţă sunt cele legate de sindromul gândirii accelerate (SGA). Acesta este provocat de excesul de stimuli la care suntem supuşi în societatea actuală. Televiziunea prezintă mai mult de 60 de personaje pe oră, cu cele mai diferite caracteristici ale personalităţii. Poliţişti ireverenţioşi, bandiţi lipsiţi de teamă, oameni care se distrează etc. Aceste imagini se înregistrează în memorie şi intră în competiţie cu imaginea părinţilor şi a profesorilor.

Rezultatele inconştiente ale acestui sindrom sunt grave. Educatorii pierd capacitatea de a influenţa lumea psihică a tinerilor. Gesturile şi cuvintele lor nu au impact emoţional şi, în consecinţă, nu sunt arhivate în mod special, astfel încât să poată produce mii de alte emoţii şi gânduri care să stimuleze dezvoltarea inteligenţei. Frecvent, educatorii trebuie să ţipe pentru a obţine un minimum de atenţie.

Dr. Augusto Cury

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012