Urăsc
siliconul şi epoca lui. O epocă în care pe primul loc e forma. Ce pierdere de
repere şi de adevăr. Ce deviere de la drumul bun şi, în ultimă instanţă, ce
pierdere de timp.
Cum
să-ţi găseşti salvarea în silicon? E ca şi cum ai reduce omul la o păpuşă de plastic.
Dar asta se şi întâmplă. Sunt femei-păpuşă, atât. Imaginea pe care o văd e grotescă.
Îmi închipui că înăuntrul lor sunt câlţi. Femei care se comportă şi se tratează
pe ele ca obiecte.
Femeia-obiect
Ce
decădere de la superbitatea statutului de mister şi minune a lui Dumnezeu. Cea
care poate da viaţă. Nu, n-am nici un respect pentru femeia-obiect.
Păcatul cel mare este că totul vine de la acceptarea acestui statut de către
femeie. Ce prostie! Nu, nu sunt deloc feministă, dar văd ce transformare grotescă
se petrece. Şi ce păcat se petrece.
E
complexată epoca ce crede că se poate salva prin formă. Că poate scăpa de
complexe schimbându-şi culoarea ochilor sau mărindu-şi sânii. Care crede că
poate sări peste lecţia fundamentală a pământului din noi. Orice am face,
pământul din noi se întoarce de unde a plecat, se întoarce în pământ. Problema
este cum să trăim lucrul ăsta şi ce să înţelegem din el, nu cum să-l oprim. E o
prostie să încerci să-l opreşti. E o prostie să te lupţi cu legea gravitaţiei,
trebuie s-o înţelegi şi să trăieşti cu ea.
Progresul
omenirii: zero
Căutăm,
ca nebunii, totul în formă. În formele caselor, în forma teatrală, muzicală.
Trăim după tipare formale. Ne îmbrăcăm cu Versace, arătăm ca Madonna, vorbim ca
Tom Cruise, trăim în forma lui Tânăr şi neliniştit şi murim foarte
liniştiţi şi pierduţi de noi, căci am adoptat alte formate şi modele. Ne
întrebăm din ce în ce mai rar ce căutăm aici. Cine suntem şi ce vrem de fapt.
Uităm cu desăvârşire să simţim noi, să gândim noi. Nici nu
mai ştim de atâta informaţie care sunt gândurile noastre şi care nu. Dacă ce
simţim e adevărat sau nu. Şi într-o zi ne mirăm că două avioane nebune intră în
viaţa noastră şi schimbă omenirea.
Şi
atunci începe panica. Şi, în sfârşit, începem să ne punem întrebări. Să căutăm
explicaţii. Să încercăm să răspundem la întrebarea de ce? Şi pentru că
suntem o rasă inteligentă, dar parşivă, găsim răspunsuri: politice, economice,
religioase. În nici un caz umane. Nu putem să luăm o experienţă la nivel global
şi s-o aducem la nivel individual. Nu putem încă să tragem concluzia simplă că
drumul fiecăruia dintre noi e greşit dacă s-a putut întâmpla aşa ceva.
Nu
putem să ne responsabilizăm. Nu, silicon pentru a mări responsabilitatea fiecăruia
dintre noi nu s-a inventat. Şi atunci jocul devine simplu. Ne împărţim în ei
şi noi. În vinovaţi şi victime. Doar asta face omenirea de când e ea.
Da, sunt şocată când văd, deschizând televizorul, cum şapte posturi îmi arată
animalul-om făcând acelaşi gest la nesfârşit de 2000 de ani: se apleacă, ia o
piatră şi o aruncă în altcineva. Acesta-i progresul excepţional al omenirii.
Progresul real: zero. N-am înţeles absolut nimic.
Degeaba
informaţia, degeaba boom-ul computerului, invenţiile şi cercetările, mersul pe
Lună. Zero. Dacă suntem deranjaţi, soluţia e una singură: lovim.
Lipsa
responsabilizării duce la autodistrugere
Lovim
şi noi cu ce putem, cu piatra şi, dacă tot am progresat cu bombele, mai nou
lovim cu avioane care poartă vieţi omeneşti. Dacă doar ne-am gândi puţin şi nu
ne-am împărţi în ei şi noi, atunci am vedea că nişte oameni au omorât nişte
oameni folosind ca bombe nişte oameni cu ajutorul unui avion. Cam asta ar fi
concluzia, ecuaţia matematică simplă. Rezultatul logic e înspăimântător. Rasa
umană a început să se autodistrugă. Cam asta facem de 2000 de ani. Uneori mai
spectaculos, alteori mai şters, dar preferăm asta în loc să tragem linie şi să
ne întrebăm cinstit cu ce am greşit fiecare de s-a ajuns aici.
Eu
recunosc cinstit că nu m-a surprins. Ţin minte că am urlat: „A început!” E ca
şi când aşteptam să se spargă această bubă şi să mai avem o şansă să scoatem
puroiul şi urâtul din noi. Semnale că drumul pe care am apucat-o nu e bun sunt,
slavă Domnului. Toată lumea simte că nu e bine, toată lumea e nemulţumită, dar
nimeni nu face nimic şi toţi dăm vina pe altcineva, niciodată pe noi.
Oana Pellea, „Jurnal 2003-2009”
Notă: subtitlurile aparţin redacţiei.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu