Părintele Arsenie Boca: Toate relele încep de la stomac

 Luna care urmează, luna noiembrie, este marcată la jumătatea ei de începutul Postului Crăciunului. Acesta este pentru unii prilej de curăţire trupească şi sufletească, de pregătire pentru Naşterea Domnului, pentru alţii prilej de a-şi scuza cu argumente nepostirea, iar pentru majoritatea – o perioadă ca toate celelalte, ba chiar mai opulentă, căci este – nu-i aşa? – luna cadourilor şi trebuie să ne răsfăţăm. În acest context, vă punem înainte explicaţiile Părintelui Arsenie Boca despre folosul postului, despre cei care se împotrivesc postului şi cei care nu pot să postească:

 

Încă din rai i-a rânduit Dumnezeu lui Adam, strămoşul neamului omenesc, înfrânarea de la mâncare; şi n-a ascultat Adam. Iar neascultarea aceasta l-a scos afară din Rai. Şi a plâns Adam pe urmă! De atunci pribegim şi noi pe afară şi plângem plânsul lui Adam, căci de atunci noi nu mai putem vedea pe Dumnezeu. Aceasta întru pomenirea izgonirii lui Adam din Rai.

De atunci au postit toţi cei ce au făcut lucrul lui Dumnezeu: Moise, Proorocii şi toţi cei dinainte de Hristos. Nici nu mai vorbim de cel mai aspru post pe care l-a postit vreodată Sfântul Ioan Botezătorul. Mântuitorul Însuşi a postit 40 de zile înainte de a-şi începe propovăduirea. Întru pomenirea acestui post al Mântuitorului au rânduit Sfinţii Părinţi aceste 7 săptămâni şi totodată pentru curăţirea sufletului pentru înviere (învierea lui Dumnezeu în noi). Învierea Mântuitorului din morţi e o lucrare aşa de mare încât covârşeşte toată mintea şi nu poate intra în suflet necredincioşilor şi nici în trupul pătimaş. De aceea trebuie post, căci cu Învierea Mântuitorului din morţi mărturisim şi învierea noastră şi învierea lui Dumnezeu în noi.

Cine e împotriva postului?

Acestea:

Lumea, trupul şi diavolul, toţi aceştia sunt împotriva mântuirii noastre. Aceştia trebuie biruiţi. Postul, prin urmare, este o luptă aspră cu însuşi trupul tău. Dacă birui, bine îţi va fi, iar dacă nu, să ştii că toate relele de la stomac încep, iar relele sunt patimile. De aceea, postul are următorul rost: să curăţească trupul până acolo încât să nu mai fie nici o piedică pentru suflet. Şi nu luptător nătâng, împotriva Duhului Sfânt. Căci fără post trupul se face unealtă duhului rău. La sfârşitul veacului (şi pare că-i aproape) antihrist tot cu stomacul va vădi pe oameni.

Deci, dacă toate relele de la stomac încep, apoi şi slăbirea tot de la stomac trebuie să înceapă. Prin post, închisoarea de pe noi se face mai străvezie şi întru material curat va veni Duhul lui Dumnezeu şi va avea pe ce să şadă şi El va săvârşi lucrarea. Iar lucrul pornirii e mântuirea omului. Înţelegeţi dar, de ce cei trei – lumea, trupul şi diavolul – sunt vrăjmaşii mântuirii şi vrăjmaşii postului. Nu postul ne mântuieşte, ci darul lui Dumnezeu. Nu osteneala ne mântuieşte, ci mila Tatălui. Dar osteneală fă, că altfel nu vine Mila.

Cine nu poate posti?

Apoi, din cele până aici se înţelege destul de bine, căci mulţi se plâng, aceia care au în sine frica de gura lumii, ori frica de slăbirea trupului, sau, mai bine zis, iubirea de sine, sau, în sfârşit, vreo lucrare a diavolului, căci acestea toate, la urma urmei, tot lucrarea diavolului se socotesc.

Să vedeţi cu de-amănuntul cine nu poate posti. Cei ce n-au vrut să postească niciodată, cei ce au umblat prin locuri necurate, adică prin casele mucărilor (pocăiţilor), jidovilor, a celor ce au căzut de la dragoste şi dreapta credinţă. Cei ce vorbesc desfrânări şi alte păcate şi nu se desfac de ele. Cei ce nu iartă pe aproapele. Cei ce suferă muncile de la duhurile rele şi toţi cei ce suferă de duhul mut şi surd.

Dar şi bolnavii sau neputincioşii.

De ce nu pot posti aceştia?

Iată de ce: pentru că iubesc mai mult păcatul şi sfatul diavolului, pentru că n-au învăţat iertarea, pentru că nu se spovedesc curat cu anii sau cu zecile de ani, şi ajung în vorba unei hule rele stricate şi nu mai aud cuvântul lui Dumnezeu, decât numai stomacul care li s-a făcut Dumnezeu. Apoi, o altă mare pricină, din care oamenii nu pot posti, este din aceea că postul este încă şi un dar al omului către Dumnezeu şi un dar al lui Dumnezeu către om. Şi este scris: când aduci darul tău, mai întâi te împacă cu vrăjmaşul tău sau cu fratele tău, şi apoi vino şi adu darul tău.

Căci dacă tu nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă pe tine şi nici darul tău nu se primeşte, şi fără să-ţi ajute Dumnezeu nu poţi face nimic. Aşadar, cine nu poate ierta nu poate nici posti. Ţineţi minte!

Cum să postim?

Iată şi măsura pe care au văzut-o toţi Sfinţii Părinţi. Lepădarea de carne, grăsimi şi înfrânarea de la săturare. Şi e drept că una este foamea şi alta este pofta: una-i trebuinţă şi alta e patimă, şi patima trebuie ucisă. (…) Vremea postului trebuie să fie şi înfrânare trupească pentru soţi.

Nu e de ajuns să nu mănânci carne

Iată ce ne învaţă Iisus: mai întâi Însuşi a postit. Nu i-a trebuit, dar va zice cândva: „Pildă de viaţă v-am dat vouă!” Deci nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor, în care trebuie să ne desprindem de aici.

Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne, şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci carne de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul.

Părintele Arsenie Boca 

(extrase din „Cuvinte vii” şi  

„Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul”)

Ziceri ale Părintelui Arsenie:

• Postul e vechi şi începe odată cu omul. E prima poruncă a stăpânirii de sine.
• Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei.
• Mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora.
• Cu trupul nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă, în mocirla uscată, porcii patimilor nu mai vin să se scalde.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 - octombrie 2012 

"Poţi să ai orice în această lume, dar întotdeauna va fi ceva nemulţumit în tine". Drumul unui bancher de la ateism la călugărie

Părintele Ilarion Dan este duhovnicul Mănăstirii Crucea, din judeţul Constanţa, şi a fost bancher. A absolvit în 1980 Facultatea de Comerţ din capitală, a lucrat la ONT, apoi la Direcţia generală a Vămilor, iar în 1990 a intrat în mediul bancar, fiind, pe rând, directorul unor filiale din Constanţa. Ateu prin educaţie, tot în anii 90’ a început să se apropie de Biserică. În 1999 a rămas văduv, şi-a crescut singur cei doi copii, iar când aceştia au devenit independenţi, le-a cerut permisiunea să îşi îndeplinească un dor mai vechi: călugăria. A intrat în mănăstire în 2008 şi crede că abia acum, în monahism, a găsit adevărata libertate. Vă prezentăm câteva fragmente dintr-un interviu realizat pentru publicaţia „Lumea monahilor”:

 

M-am gândit că într-adevăr există Dumnezeu

Vine un moment în care omul începe să-şi pună întrebări. Şi aşa, la acest moment am ajuns şi eu. Acum vreo treizeci Şi ceva de ani am început să-mi pun şi eu întrebări cu adevărat, pentru că la vârsta adolescenţei eram un pic cam necopt ca să înţeleg ce e cu viaţa: Cine sunt eu? Ce se întâmplă cu mine? Ce-i cu lumea asta? (…) Eu primisem, normal, o educaţie ateistă, sunt născut în 1956 şi am fost educat în anii ’60-’70. Deşi mi-aduc aminte că mer­geam cu părinţii în concedii, în vacanţe, pe la mănăstiri, la biserică nu mergeam şi nici ai mei nu mergeau. A fost o perioadă în care îndepărtarea de Dumnezeu şi de Biserică s-a manifestat cu toată puterea.

În cartea „Spirit şi materie”, a marelui fizician Erwin Schrodinger, era un capitol în care el spunea, pur şi sim­plu, într-un mod inteligibil pentru mine, care aveam acea educaţie materialistă, că există o diferenţă netă, clară, între ceea ce înseamnă materie şi ceea ce înseamnă spirit. Citeam pentru prima dată aşa ceva. Şi a fost un lucru la care eu am rezonat imediat, adică mi-a trezit imediat intere­sul. Şi de acolo, încet-încet, am început să citesc mai mult în domeniul ăsta şi la un moment dat am devenit aşa, să zic, nu creştin, dar măcar teist, adică m-am gân­dit că într-adevăr există Dumnezeu.

Trezirea

Şi după aceea, încet-încet, am început să frecventez Biserica, imediat după ce m-am căsătorit. M-am apropiat destul de mult de Biseri­că, dar tot aşa, fără să am nişte convingeri foarte profunde. Nu se întâmplă brusc lu­crurile astea. E o trecere treptată, o desco­perire treptată. Şi încet-încet, încet-încet, am început să aprofundez, să citesc mai mult. Mai ales după revoluţie au început să apară atâtea cărţi din domeniul teologi­ei… Atunci am început să merg la Părintele Arsenie Papacioc, din ’91. A fost un mo­ment de cotitură în viaţa mea. Din mo­mentul ăla, lucrurile au mers din aproape în aproape, până când viaţa m-a pus în nişte situaţii dramatice. Soţia mi s-a îmbolnăvit şi în ’99 a plecat la Domnul. Eu am rămas cu copiii. Şi atunci m-am gândit: probabil, dacă nu aş fi avut copiii, m-aş fi lăsat de toate, aş fi abandonat totul şi aş fi plecat la mănăstire. Dar era un gând, îmi dau seama că nu eram pregătit. Acuma, când îmi privesc viaţa retrospec­tiv, îmi dau seama că Dumnezeu a rându­it lucrurile aşa cum este bine. Indiferent ce ţi se întâmplă şi oricât de dureros este, toate ne sunt date spre mântuire, pentru a ne întoarce spre El cu toată fiinţa noastră. Dumnezeu ne pregăteşte. (…)

— Înţeleg că aveaţi o familie, copii, eraţi chiar director al unei bănci…

— Da, da, am fost la mai multe bănci…

— Şi cu toate acestea simţeaţi că vă lipseşte ceva, căutaţi ceva.

— Eu cred că fiecare dintre noi sim­te acest lucru, nu numai eu. Nu sunt o excepţie. Cred că noi toţi simţim că ne lipseşte ceva, orice am avea şi oricât de împliniţi suntem în lume. Poţi să ai o carieră extraordinară, o familie extraordinară, material poţi să fii oricât de împlinit, să dispui de nu ştiu ce patrimoniu, să ai la dis­poziţia ta resurse materiale, băneşti…, dar întotdeauna va fi ceva nemulţumit în tine, vei simţi că ceva lipseşte. Este partea sufletească din om, care nu se poate hrăni cu lucrurile din lume – ea are nevoie de Dumnezeu! Ajungi, la un moment dat, să te saturi de toate. Şi atunci vrei altce­va. Şi cauţi altceva. De fapt, de abia atunci te întorci şi cauţi ceea ce-ţi trebuie.

Omul decuplat de Dumnezeu e nimic

— Aţi spus că v-a fost de folos ex­perienţa acumulată. Ce anume v-a fost de folos?

— M-am maturizat. Mi-a luat cam mult timp… De foarte multe ori cre­dem că tot ce zboară se mănâncă. Şi până nu-ţi dai seama că nu-i aşa, că nu tot ce zboară se mănâncă, trebuie să dai cu capul de nişte greutăţi, să vezi într-adevăr cum se mişcă lucru­rile. Şi, mai ales, să te vezi pe tine la măsura ta, să nu crezi că eşti mai mult decât eşti cu adevărat. Ei, lucrurile astea se învaţă greu, pentru că avem mândria asta în noi şi credem că noi suntem cineva sau suntem ceva. Şi nu suntem nimic. Dacă suntem ceva, doar întru Hristos putem fi ceva. Omul auto­nom nu e nimic. E o creaţie, e ca un aparat care, dacă nu-l bagi în priză, nu funcţionează. Dacă ne decuplăm de la Dumnezeu şi nu mai avem sursa vieţii, suntem un boţ de materie care se stinge imediat, se preface în nimic, în cenuşă. Asta suntem noi. Ei, lucrul asta se învaţă greu. Şi Dumnezeu a îngăduit atâţia ani să mă perind prin viaţă ca să înţeleg lucrul ăsta. Pentru că eu am fost un tip foarte voluntar, îmi plăcea să cred că pot să mut munţii din loc.

În 1994, am fost cu o bursă în America, tot în sistemul bancar. Şi acolo mi s-a oferit ocazia să rămân. Dacă aş fi rămas, probabil că aş fi avut o situaţie materială bună sau foarte bună şi atât. Este o societate care este foarte depar­te de Dumnezeu – societatea asta de tip american, de tip occidental. Din păcate, şi la noi se întâmplă acest lu­cru. La noi, din cauza sărăciei, o bună parte se apropie de Biserică, altă parte se îndepărtează de Biserică. Ce să zic? Trăim nişte vremuri în care apele se cam aleg. Şi probabil că în vremurile următoare viaţa nu va fi mai uşoară pentru om. Şi atunci, acest proces de alegere a apelor se va amplifica, se va accelera. Criza aceasta nu e numai o criză economică, e o criză totală: e o criză socială, o criză cultu­rală, o criză a omului. E criza omului care trăieşte fără Dumnezeu şi care a încercat să aducă paradisul aici, pe pământ, prin mijloace materiale, şi care eşuează. 

Fragmente din interviul realizat de Isabela Aivăncesei, 

apărut în Lumea monahilor, nr. 62/2012

Editorial: Sfinţenia cheamă la sfinţenie

Sfinţenia este o însuşire a lui Dumnezeu. De aceea, nu întâmplător, oamenii care au ajuns la asemănarea cu El se numesc sfinţi. Chemarea la sfinţenie este sădită în fiinţa umană încă de la crearea primilor oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu cu posibilitatea asemănării cu El. Dedicarea unui obiect, a unei fapte sau a unei vieţi lui Dumnezeu o numim sfinţire. Astfel, se sfinţesc troiţe, biserici, preoţi, iar rugăciunea o considerăm sfântă. Totul se sfinţeşte atunci când Îi este dăruit lui Dumnezeu, iar când darul nostru pentru El este viaţa noastră, înseamnă că am devenit sfinţi.

Mulţi creştini consideră sfinţenia un scop aşa de greu de atins – un ideal utopic –, încât l-au înlăturat din sfera preocupărilor lor. Ne uităm la icoanele sfinţilor cerând ajutor în diverse probleme, dar nu ne preocupă să dobândim şi noi măcar puţin din sfinţenia lor. Citim vieţile lor şi ne descurajăm, îngenunchiaţi de ispitele în faţa cărora ne dovedim mereu învinşi. Alergăm la moaştele lor şi le aşternem înainte durerile, dorinţele sau mulţumirile, făcându-ne un scop din a-i venera şi atât. Am ajuns să ne pregătim pentru întâlnirea cu sfintele moaşte mai mult şi mai des decât ne pregătim pentru întâlnirea directă cu Însuşi Hristos în Sfânta Euharistie.

Nu vreau să se înţeleagă că este greşit să-i cinstim pe sfinţi, pe aceşti atleţi ai lui Hristos, să-i rugăm spre mijlocire către Dumnezeu sau să facem pelerinaje la sfintele moaşte unde suntem îndulciţi de har. Pe acestea trebuie să le facem cu toată dragostea, dar nu trebuie lăsate nici plânsul pentru păcatele noastre, participarea la sfintele slujbe, rugăciunea zilnică, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos şi ajutorarea semenilor. Căci, atâta timp cât rugăciunea publică nu este susţinută de rugăciunea personală, cădem în formalism şi, renunţând la lupta cu păcatul, uităm că scopul pentru care am fost creaţi este dobândirea sfinţeniei, a asemănării cu Dumnezeu, Tatăl nostru.

Sfinţii ne-au fost dăruiţi de către Dumnezeu pentru a ne încuraja pe drumul spre Împărăţia Sa, pentru a ne dovedi că oameni ca şi noi, care au trăit pe aceleaşi meleaguri pământene, şi-au dorit asemănarea cu Dumnezeu şi au primit-o. Îi luăm mijlocitori în primul rând în lupta noastră pentru dobândirea Împărăţiei cerurilor şi abia apoi pentru împlinirea pământească. Cinstindu-i astfel pe sfinţi, Îl cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dăruit sfinţenia. Privind la sfinţi, le cinstim puterea de dăruire şi darul primit, însă şi pe Dăruitor, pe Cel ce desăvârşeşte. Sfinţenia vieţii lor, ca şi Sfânta Biserică şi Sfintele Taine, ne cheamă şi pe noi la sfinţire – adică la dăruirea vieţii noastre lui.  Căci tot ceea ce Dumnezeu a sfinţit cheamă la sfinţenie.

Pr. Ioan Paroş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 - octombrie 2012

Daniel Turcea (1945-1979) – un tânăr genial.Drumul poetului arhitect de la iad la Lumină

Foarte puţini dintre noi (o, mult prea puţini!) au auzit de Daniel Turcea. Cel mai bun mod de a-l cunoaşte este citirea poeziei lui. O simplitate plină de har, o poezie extraordinară, o introducere copleşitoare în taine dumnezeieşti. Rubrica „Credinţă şi cultură” vă oferă o incursiune într-o viaţă uimitoare, în care nici inteligenţa, nici alcoolul, nici desfrâul, nici diavolii nu l-au putut despărţi pe tânărul Daniel de infinitul dragostei lui Dumnezeu.

Copilăria, între talent şi boală

Daniel Ilie Turcea s-a născut în 22 iulie 1945 la Tg. Jiu, unde părinţii s-au cunoscut şi s-au căsătorit, în timpul războiului. Este al doilea din cei patru copii ai familiei. A fost înzestrat cu multe daruri de mic, moştenind-o pe mama sa, Maria, care avea o cultură şi o capacitate intelectuală deosebită. Bunicul său a fost preot, din familie de preoţi cu tradiţie de sute de ani.

Daniel Turcea a scris prima poezie la şapte ani, Corabia. Alături de talentul literar a început să se vădească şi cel artistic: ajungând acasă după ce a văzut piesa de teatru Vlaicu-Vodă, a decorat mobila şi pereţii casei cu scene din piesă. Acest lucru se întâmpla când avea doar şase ani.

Mediul în care a crescut poetul a fost profund religios, Daniel Turcea va şi mărturisi că pentru rugăciunile mamei lui a fost întors de la moarte la viaţa biologică şi Viaţa cea adevărată. Copilăria poetului a fost marcată nu doar de înzestrarea artistică, ci şi de boală. S-a îmbolnăvit de astmă, dar într-o formă foarte gravă, motiv pentru care a şi fost despărţit de familie, fiind crescut de o soră a tatălui său. Nu mai exista nicio speranţă să scape cu viaţă, însă pentru rugăciunile mamei lui Dumnezeu l-a vindecat, aşa cum face El, fără zgomot, dintr-o dată, când Daniel Turcea avea 15 ani.

O inteligenţă ieşită din comun

Starea duhovnicească a poetului începe să ia o turnură periculoasă datorită inteligenţei ieşite din comun a acestuia. Avea întrebări cărora profesorii nu le puteau da răspuns, spunea că nu are cu cine discuta, aluneca deci foarte tare pe panta mândriei. La Bacalaureat a rezolvat problemele de matematică în peste şapte modalităţi, impresionându-i pe profesori. Când a fost întrebat ce va urma după liceu, a spus că vrea să devină sculptor ca Michelangelo. A fost admis cu uşurinţă la Institutul de arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Noul mediu i-a înlesnit căderea în păcat, colegii invitându-l necontenit la băut, la fumat, la femei. Aproape de facultate se afla o cârciumă a Uniunii Scriitorilor, Albina, scena pe care evolua Daniel. Acolo îşi expunea cu măiestrie ideile filosofice şi toată ştiinţa pe care o stăpânea (putea vorbi despre toate ştiinţele, toate artele, toate culturile, era excepţional). Petrecea nopţi întregi povestind, străbătea domenii întregi prin cuvânt, cel mai adesea însoţindu-şi discursul cu lăzi de bere, însă păstrându-şi nealterată luciditatea. Din dorinţa de a vedea până unde se întind limitele cunoaşterii umane, a calculat (prin studii de chimie organică, anorganică, fizică cuantică şi alte ştiinţe adiacente) formula vieţii din atom. A numit această particulă neutrină. A distrus apoi tot ce a lucrat, urmele acestei descoperiri păstrându-se doar în câteva versuri:

„O, dac-aţi şti ce-nseamnă neutrina

ce-nseamnă transparenţa vieţii”.

Entropia – între demonic şi darul milosteniei

Poeziile lui Daniel Turcea sunt pline de durerea căutării lui Dumnezeu în locuri în care nu e: în filosofiile orientale, între chipurile zeilor… În mintea poetului, în materie de religie, era, după cum spune sora lui, „un amalgam de neînchipuit”.

Volumul de debut al poetului este Entropia, un volum care îl situează pe Daniel Turcea între poeţii de vârf ai lumii literare. Acest volum are valenţe panteiste, simboliste, parnasiene, ermetiste, e o poezie abstractă. Poetul mărturiseşte surorii ca aceste versuri stau sub incidenţă demonică, de fapt spune că diavolii îi dictau ce să scrie şi că ar fi putut scrie şi zece Entropii într-o după-amiază. Dacă venea cumva vreun prieten la Daniel în timp ce scria la Entropia, poetul îl punea pe acesta să-l lege de scaun cu lanţuri sau cu funii ca să stea să scrie. Când s-a întors la Dumnezeu, mult a plâns că şi-a bătut joc de viaţa lui.

Daniel Turcea era înzestrat cu un mare dar al milosteniei. Sora poetului povesteşte un episod în acest sens: în vremea studenţiei poetul trăia în condiţii precare, aproape de mizerie (locuia în subsoluri, balcoane amenajate), însă nu spunea acest lucru. În apropierea iernii, cineva îi furase lui Daniel toate lucrurile, rămânând doar cu ce avea pe el. A trecut iarna, a trecut aproape un an, şi la uşa casei lor a bătut un poliţist care a spus că a prins un tânăr care, printre altele, a furat şi hainele fiului lor, iar dacă vor da o declaraţie, îl vor putea închide sau îl vor pune să plătească despăgubiri. Daniel, care atunci apăruse, a zis: „Vai de mine, nu dau nicio declaraţie, n-aţi înţeles bine, eu i le-am dăruit!” Toate acestea se întâmplau în vremea Entropiei.

Minunea

Începutul convertirii poetului a fost marcat de o perioadă de două săptămâni în care acesta a dispărut. Toată lumea era alarmată, disperată. A apărut într-o dimineaţă, „era terminat, descompus la faţă, arăta ca de sute de ani, (…), nu mai avea nimic omenesc în el”. După ce a dormit două zile, a povestit ce s-a întâmplat. S-a înfundat într-o cârciumă de cea mai joasă speţă, a băut vreme îndelungată, timp în care auzea pe cineva şoptindu-i: „Omoară-te!”. A încercat de câteva ori să o facă, dar ceva îl oprea. Erau rugăciunile mamei, care în acele două săptămâni se rugase neobosit pentru el. A simţit că se sufocă, că nu mai poate sta în acea cârciumă. Ieşind, n-a mai văzut încotro merge, dar s-a pomenit în faţa unei biserici. De câte ori încerca să pună piciorul pe prima treaptă, era împins cu putere înapoi. Simţea o durere sfâşietoare în tot trupul, ca şi când căngi înroşite în foc îi sfâşiau carnea. A început să se roage la Buddha, Allah, Confucius, Mahomed, însă nimic nu se schimba. „Nu mai ştiam pe cine să strig când, deodată, în întunericul în care mă aflam, a apărut o lumină în care am văzut-o pe mama mea rugându-se pentru mine… Şi mi-am adus aminte de Dumnezeu.” A strigat: „Mântuitorule, ajută-mi!” şi, ridicându-se, a văzut doi tineri venind spre el, care s-au dovedit a fi Sf. Gheorghe şi Sf. Elefterie. A fost dus în biserică, unde a simţit o dragoste şi o pace fără margini. Pentru că nu ştia dacă acest vis a fost de la Dumnezeu, a hotărât să caute biserica pe care a văzut-o, cu promisiunea că se va întoarce la Dumnezeu dacă o va găsi. După o căutare de un an de zile, ajunsese la capătul puterilor, la deznădejde, hotărât să se lepede definitiv de Dumnezeu dacă nu va găsi biserica chiar în ziua aceea. Şi chiar în ziua aceea a găsit-o.

Oprire de la Împărtăşire pentru 360 de ani

Apropierea de Dumnezeu cel adevărat n-a fost întru totul lină. O singură nemulţumire avea Daniel Turcea: că nu găsea un duhovnic care să-i răspundă la întrebările lui legate de ştiinţă. Dumnezeu însă îi scoate în cale un duhovnic, pe Părintele Arsenie Papacioc, care a reuşit să-i arate că Dumnezeu e mai mare decât ştiinţa şi i-a demolat toţi zeii şi toate filosofiile. Socotindu-i pentru fiecare păcat anii de canon, i-a zis că n-ar mai trebui să se împărtăşească trei sute şaizeci de ani: „Uite, tată, cât ţi-a iertat Hristos! (…) De acum să nu mai greşeşti.” Părintele l-a împărtăşit, iar o săptămână întreagă Daniel Turcea nu a mâncat nimic. A făcut apoi canoane grele şi multă pocăinţă. Mai târziu l-a avut duhovnic pe Părintele Sofian.

După întoarcerea la Dumnezeu, cea mai mare dorinţă a poetului a fost să fie preot. S-ar fi dus în vârful muntelui, oriunde l-ar fi trimis, spunea că le-ar face el case oamenilor, ar construi şi biserica, aşa fierbinte era dorinţa lui. Dumnezeu însă ne ia uneori lucrurile pe care le iubim cel mai mult. La fel s-a întâmplat şi acum. Deşi a luat 9,95 la examenul de admitere la teologie, dosarul lui Daniel Turcea a fost respins pentru că, fiind arhitect, spuneau că statul are nevoie de el.

„Am scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult…”

La un moment dat, Daniel Turcea s-a îmbolnăvit. Medicii n-au ştiut niciodată ce a avut, analizele ieşeau de fiecare dată perfecte. I-au pus un diagnostic ca să poată ieşi din spital, leucemie în stadiul III B; însă era fericit, spunea: „Sunt fericit, am simţit blândeţea lui Dumnezeu”. Durerile din timpul bolii erau greu de imaginat, Daniel însă nu le trăda nici printr-un geamăt, chipul său era mereu luminos. În aceste ultime luni a regretat mereu Entropia, spunea că o să-i atârne de gât ca o piatră de moară. Poeziile din volumul Epifania, care străjuiesc calea cunoaşterii lui Dumnezeu, sunt dedicate scriitorilor: „Eu am scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult, pentru că pe ei nu-i iubeşte nimeni dintre semeni, ci numai Dumnezeu. Ce folos că sunt aşa culţi dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu? De aceea am scris aşa învăluit, cum le place lor, (…) măcar aşa să-i atrag cu ceva. (…) Fraţilor din Biserică ce le-aş mai putea spune? Ei au Evanghelia. […] Eu am vrut să scriu numai despre Dumnezeu. Ce bucurie mai mare ar putea exista? Ce n-a făcut pentru noi Dumnezeu? Cu ce ne-a greşit de nu vrem să ştim de El? […] Ce adevăr ne-a ascuns?”

Daniel Turcea se temea cel mai tare ca nu cumva să creeze confuzie în inimile celor ce vor citi poeziile lui din ambele volume (apariţia Epifaniei a fost condiţionată de apariţia volumului Entropia). Ar fi preferat să nu apară nici un volum, decât ambele volume în aceeaşi carte.

Vedea Duhul Sfânt la Epicleză

În săptămânile dinainte de a muri, vizita nişte copilaşi de la un spital de boli psihice, copii nebăgaţi în seamă de nimeni. Le ducea bomboane şi le povestea despre Dumnezeu. Cu trei zile înainte de a muri, în ziua de Bunavestire a anului 1979, în timp ce era în spital, a fost împărtăşit de Părintele Sofian, care s-a îmbrăcat pentru el în toate veşmintele. O altă frică a lui Daniel Turcea era să nu se deranjeze perfuzia şi să creadă cineva că s-a sinucis, „ar fi cea mai mare nenorocire”. Ştia că Dumnezeu face minuni, însă nu voia să schimbe nimic: „Dacă a doua oară nu mă mai miluieşte pe mine Dumnezeu cu o asemenea suferinţă curăţitoare de păcate şi prilej bun de mântuire?” Se simţea nevrednic să mai răsară soarele deasupra lui, însă vedea Duhul Sfânt când se cobora la Epicleză. Ultimul cuvânt pe care l-a rostit, repetat lin de trei ori, a fost: „Rugaţi-vă.” Daniel Turcea a murit la 33 de ani, probabil după toată plinirea suferinţei care se cuvine fiecărui om. E aşa o adâncă smerenie în toate cuvintele lui: „fie-mi pământul ochilor iertat” (Iubire, împărăteasă).

Din conferinţa Istoria unei convertiri, susţinută în 2001 de

Lucia Turcea, sora poetului, la Cluj-Napoca

A consemnat Oana Alexandra Luca

„Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii şi de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleşit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară şi cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu (…). Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă.”

Părintele Dumitru Stăniloae, prefaţă la volumul Epifania

„Deşi era slăbit la trup şi la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puţin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu ştiu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuţie, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în fiinţa noastră, ne lamentăm, cerem vrute şi ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-L putem auzi pe Domnul.»“

Poetul Aurel Sibiceanu

Poezia lui Daniel Turcea mi-a devenit cunoscută datorită Părintelui Ioan Pintea când, prin `93, a vorbit într-o seară studenţilor despre poezia creştină. Pe departe, versurile lui m-au atras. Poezia lui e de o frumuseţe aparte, ea nu se recomandă prin estetica cuvântului sau cochetăria unei idei, sau al unui sentiment transpus într-o plastică a vorbirii. Versul alb pare simplu dar nu e deloc facil. El exprimă o chintesenţă a cunoaşterii marii culturi dar mai ales a filosofiei creştine şi teologiei mistice. E greu să treci peste cuvântul lumină des invocat în poemele sale fără să nu te gândeşti, de exemplu, la zilele Facerii, la Hristos Lumina cea Adevărată, la Teologia dogmatică şi mistică a Sf. Grigorie Palama, la Sf. Simion Noul Teolog etc. (…) Prin primăvara lui 95, o mână de prieteni plecam spre Cernica ca să-i găsim mormântul celui ce a vorbit atât de sublim prin versurile sale despre Înviere. A cărui poveste de viaţă ne copleşise . Şi l-am găsit, după ceva ore de căutare. Un mormânt simplu, ascundea rămăşiţele unui om căruia i s-a dat să trăiască bucuria unei lumini negrăite. Mormântul celui ce scria: ,,ştiu, voi muri/ dar câtă splendoare", sau ,, îngropaţi morţii/ ca pe seminţe".

Corina Negreanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 - octombrie 2012

Cerul pogorât pe pământ

(Daniel Turcea)

Hristos este cu noi,

Hristos Cel înviat,

La fiecare Liturghie este aici, în altar,

  în toată lumina

                   Dumnezeirii Sale

Cutremuraţi-vă!

Nu este gând,

nu este dor,

                   este cerul pogorât pe pământ,

                     cu îngerii mai mulţi decât stelele

înconjurându-L

o, cristale

   prin care inundă

                   o, vuiet de aripi

                                   neauzit!

Iată, suntem orbi, suntem surzi,

                   Inimile s-au făcut cum e smoala

–         piatra Bisericii e sfântă şi cântă văzându-L

masa, mormânt Îi cuprinde

                   înfricoşată vedere.

Iar noi nu ştim, noi ne amintim

De zilele noastre ca sticla pisată,

de spaimele noastre

şi nu ştim.

Mirul este Numele Lui revărsat,

inundând universul

şi noi

nu ştim.

Fiţi Teofori,

fiţi Hristofori,

   purtaţi-L, purtaţi-L în inimă

cum porţi lumânarea de Paşti

între

   palme!

El este Aerul,

El este Viaţa,

El este Sângele,

                   îndumnezeindu-ne.

El ne vrea

                pe toţi

                                asemenea Lui.

Înfricoşaţi-vă, inimi de oameni,

cutremuraţi-vă, inimi de îngeri,

                                   pe noi ne cheamă,

pe noi,

cei ce L-am răstignit!

În fiecare Duminică este Paşti

o, de L-am duce acasă

                   Lumină aprinsă,

în inima inimii,

peste adânc!

Cum nu vom fi vrednici de iad,

când Sângele Lui a curs pentru noi,

iar, şi iar răstignindu-Se,

   în toate Liturghiile anului…

                   şi nu L-am vrut

                      şi nu L-am crezut

                      şi nu L-am urmat

                      şi n-am vrut să fim

fără moarte?

Cerurile se deschid înaintea noastră

şi vine potopul de raze

şi vine

        Dumnezeu, ca roua

                                   în potir!

IERTARE

(Daniel Turcea)

Acestei Lumini

acestei iertări

plecaţi genunchii inimii

numai Lumina poate ierta

îndumnezeind

numai omul se poate ridica

din mâl şi din moarte

din cumplita sa vină

pentru că el

poate plânge

-Căinţa-

adevărata sa naştere

poate începe în rănile sale

el se poate întoarce din moarte

cu faţa sufletului scăldată în lacrimi

el poate fi

iertat

de Lumină

el poate fi vas

acestei Lumini

aşa cum nici cerul

nu poate fi

prin iubire şi jertfă

DORUL

(Daniel Turcea)

Dumnezeu

ce se pogoară

face inima uşoară,

ţese, din har, ca o boare

sufletul ce numai moare

trup neputincios,

trup ce te frângi,

trup de ţărână,

trup ce mori,

lasă pasărea să zboare

pasărea nemuritoare.

La limanul fără vină

să se facă din lumină

rugaţi-vă ceruri,

rupeţi-vă lacăte,

rugul suferinţei, dorul

fie binecuvântat

să înviu nevinovat!