Jurnal de pelerin. Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (2)

O noapte de linişte, o noapte de pace, aşa poate fi caracterizată noaptea de 7-8 octombrie, petrecută de pelerinii din localităţile făgărăşene Părău şi Perşani la Mănăstirea Putna. Nici nu putea fi altfel. Cu siguranţă că Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, care-şi are mormântul aici, şi Sfântul Ierarh Ghenadie, ale cărui moaşte se găsesc spre închinare în pridvorul mănăstirii, răspândesc pace şi linişte în jurul lor.

În 1871, Mihai Eminescu definea Mănăstirea Putna ca fiind “Ierusalimul Neamului Românesc”, iar mormântul lui Ştefan cel Mare ca „altar al credinţei strămoşeşti”. Cea mai importantă ctitorie a domnitorului Ştefan, Mănăstirea Putna a fost construită în anul 1466 pe locul unde s-a înfipt săgeata domnitorului moldovean, aşa după cum afirmă cronicarul Ion Neculce. Slujbele de dimineaţă au început la ora 4.00. După puteri, am încercat şi noi să participăm la rânduielile dumnezeieşti în sfânta biserică, nu înainte de a ne închina la moaştele Sfântului Ierarh Ghenadie şi la mormântul Sfântului Voievod Ştefan. În faţa mormântului ne-am adus aminte de minunatele versuri ale lui Ştefan Octavian Iosif din poezia Când era să moară Ştefan: “Când era să moară Ştefan/ Multă jale-a fost în ţară/ Şi la patul lui de moarte/ Ţoţi boierii s-adunară/ Plânge dealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Şi poporu-n hohot plânge:/ -Cui ne laşi pe noi, stăpâne?/ -Eu vă las în grija mare/ A lui Dumnezeu cel Sfânt,/ Să stea strajă la hotare,/ Să păziţi acest pământ!/ Şi de veţi vedea că vine/ Vreun duşman nesăbuit,/ Să strigaţi atunci la mine,/ Voi sări şi din mormânt.” După participarea la Sfânta Liturghie, am plecat mai departe, făgăduind că nu vom uita niciodată că în vreme ce noi, în fiecare dimineaţă, la ora 4.00, avem somnul liniştit, călugării se roagă pentru toţi creştinii de pe pământ.

Cu regretul că n-am putut ajunge la Mănăstirea Moldoviţa din cauza timpului limitat, următorul popas duhovnicesc a fost Mănăstirea Suceviţa. Situată în satul cu acelaşi nume, pe malul pârâului Suceviţa, la o distanţă de 18 km sud-vest de Rădăuţi, Mănăstirea Suceviţa este construită către sfârşitul sec. XVI de către familiile de boieri Movilă, cu hramul Învierea Domnului. Înconjurată de ziduri de apărare, mănăstirea impresionează prin pictura interioară şi exterioară a zidurilor bisericii. Este ultima biserică din Bucovina cu faţada zugrăvită, în imagini dominând culoarea verde. Ghidul mănăstirii, o măicuţă foarte documentată, ne-a explicat scena numită Scara lui Ioan Climax, pictată pe peretele exterior de nord.

Deşi ziua de 8 octombrie fusese prognozată de meteorologi ca fiind o zi ploioasă, nici măcar o picătură de ploaie nu a atins creştetul vreunui pelerin. Cei dragi, rămaşi acasă, ne transmiteau pe calea undelor mobile că în Ţara Făgăraşului plouă din abundenţă. Bucuria noastră, a celor adăpaţi cu atâta apă vie izvorâtă din oazele spirituale moldoveneşti, se împletea cu bucuria pământului făgărăşean, adăpat după luni de secetă de apa cea dătătoare de viaţă.

Mănăstirea Voroneţ, ctitoria domnitorului Ştefan cel Mare în timpul vestitului duhovnic Daniil Sihastru, ne-a impresionat prin minunata ei pictură, vestită în toată lumea prin fondul albastru de Voroneţ. Judecata de Apoi, pictată pe peretele exterior din partea de vest, este unică în tot orientul creştin.

Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Dragomirna. Cea mai înaltă biserica mănăstirească din Moldova – 42 m – se afla în proces de renovare interioară şi exterioară şi din acest motiv interiorul bisericii nu era deschis pelerinilor. La început am fost dezamăgiţi. Acest măreţ edificiu se înfăţişa pelerinului ca “o uriaşă stâncă seculară”, fără viaţă. Un mire şi o mireasă care aleseseră să imortalizeze cel mai important moment din viaţa lor în curtea acestei legendare mănăstiri contraziceau părerea superficială pe care ne-o făcusem noi, desigur din cauza lucrărilor de renovare. Când alţi miri din zilele noastre aleg ca să aibă ca şi amintire a zilei de nuntă scene imortalizate pe malul unui lac, la umbra unui copac sau în faţa unei statui din mijlocul vreunui parc, iată că această tânără familie alesese să-şi lege începuturile de istoria acestei mănăstiri. Un argument puternic că Mănăstirea Dragomirna era plină de viaţă, o viaţă a pietrei pe care noi n-am surprins-o pe moment.

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava a fost mănăstirea în care am păşit cu multă emoţie. Scopul ridicării bisericii a fost de a permite creştinilor din toate colţurile ţării să se închine la moaştele făcătoare de minuni ale Sf. Ioan cel Nou. Întâlnirea cu Sfântul a fost una deosebit de emoţionantă. Arhitectura mănăstirii este o împletitură de stiluri şi ctitorii din epoci diferite, de la racla de argint din vremea lui Alexandru cel Bun, la noul paraclis sfinţit în 1998, ctitorie a ÎPS Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor.

În drumul nostru spre Părău şi Perşani, ne-am mai oprit încă o dată la Mănăstirea Cămârzani, despre care v-am vorbit în numărul trecut, pentru a o vizita şi ziua. Măicuţele de aici au fost foarte ospitaliere şi ne-au aşezat la masă.

După ce ne-am îndestulat şi de hrană spirituală, şi de hrană materială, am plecat spre casă. Se făcuse seară şi începuse să plouă. O ploaie binecuvântată, mult aşteptată. Am ajuns acasă, bucuroşi şi mult mai bogaţi, în jurul orei 2 noaptea, făgăduind că la primăvară vom merge în Maramureşul Voievodal. Până atunci, în dimineaţa zilei următoare, duminică, ne aştepta un nou pelerinaj: pelerinajul cu Domnul Iisus Hristos spre Împărăţia cerurilor. Sfânta Liturghie, cel mai important pelerinaj al întregii existenţe.

Pr. Laurenţiu Urian, Părău

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Vezi şi  Jurnal de pelerin:

• Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (1)