Pagini

marți, 20 noiembrie 2007

Editorial: Nevoia de a mărturisi credinţa

Constatăm că în Biserică noastră există două categorii de creştini: creştini practicanţi, care cunosc învăţătura de credinţă, pe care o trăiesc la măsurile la care au ajuns, şi creştini care deţin doar cunoştinţe superficiale (creştini doar cu numele), care în schimbul învăţăturii de credinţă se mulţumesc cu surogate, de cele mai multe ori legate de superstiţie: mă duc la biserică ca să am noroc (nu pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pot trăi fără El), aprind atâtea lumânări ca să-mi meargă bine, fac în grabă o sută de cruci stâlcite, mă spovedesc şi mă împărtăşesc pentru că aşa se obişnuieşte. Nu mai este important faptul că eu, creştinul, nu cunosc nimic în legătură cu aceste practici. Ştiu doar atât, că trebuie să le fac ca să-mi fie bine şi, mai mult, nu mă interesează şi de fapt nici nu am timp să mă ocup cu descifrarea înţelesurilor.
În cazul creştinilor doar cu numele, asistăm la o lucrare a diavolului de îndepărtare a lor de Dumnezeu. Iisus Hristos Şi-a dat viaţa şi pentru ei, ca preţ de răscumpărare, prin sângele Său aducând mântuirea tuturor. Pe lângă rugăciunea pe care o facem pentru ei, ca Domnul să le lumineze mintea întunecată de patimi şi griji, ca Domnul să le rânduiască vreme de pocăinţă şi de mântuire, acestora trebuie să le şi mărturisim mereu viaţa cea adevărată în Hristos, atât prin cuvânt, cât mai ales prin exemplul vieţii noastre.
Mărturisirea trebuie să izvorască din experienţa personală cu Dumnezeu, dintr-o inimă convertită, schimbată, înnoită prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Un om nou, cu o viaţă nouă în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, pătruns de fiorul sfânt al dragostei, poate mărturisi pe Hristos prin cuvântul său fără a face, prin aceasta, nici lucrare de sectar, nici concurenţă preotului predicator, de vreme ce Sfântul Apostol Pavel spune: „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.“ (Romani 10, 9-10).
Mântuirea credinciosului este legată, aşadar, şi de mărturisirea „cu gura“ şi implicit de cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii noastre de credinţă, căci mărturisirea se bazează pe acestea. De aceea este foarte important ca fiecare credincios să se simtă dator a citi Biblia şi celelalte cărţi sfinte, a lua aminte la tâlcuirile şi învăţăturile Bisericii pentru a se folosi de acestea atunci când este nevoie: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia“ (Coloseni 4,6), iar Sfântul Apostol Petru scria: „fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră“ ( I Petru 3,15).
Pr. Ion Tărcuţă


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Şinca Nouă în straie de sărbătoare

Ziua de 11 noiembrie 2007 va rămâne pentru mult timp întipărită în mintea şi sufletul credincioşilor din Şinca Nouă, dar şi a celor care am luat parte la sfinţirea monumentului închinat eroilor din acest sat.


Într-un peisaj de basm, rupt parcă din poveştile lui Creangă, s-a desfăşurat unul dintre cele mai frumoase evenimente la care poate participa fiinţa umană, respectiv unirea dintre lumea cerească şi lumea pământească, dintre sfinţii cereşti – eroii Bisericii, şi sfinţii neamului nostru românesc – eroii martiri ai familiilor noastre, căzuţi pe câmpul de luptă pentru libertatea naţiunii româneşti.
Încă de la ivirea zorilor se prevestea această unire sacră dintre cer şi pământ. Dumnezeu trimitea primii fulgi de zăpadă ca să lege parcă înaltul Împărăţiei Sale, unde locuiesc sfinţii, de frumoasa glie, unde îşi dorm somnul de veci sfinţii noştri, eroii. Iar albul imaculat care se aşternea în faţa ochilor mei în dimineaţă aceea, pe drumul ce urcă şerpuind agale pe valea Şincii, îmi sădea în suflet sentimentul liniştii, al curăţiei, al bucuriei.
Pe uliţele satului, cete de flăcăi îmbrăcaţi în strai popular, călări pe cai neastâmpăraţi, asemenea magilor din Răsărit, anunţau că povestea zilei poate începe. La fel cum Hristos era întâmpinat de magi, tot aşa şi mitropolitul nostru, Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu, a fost întâmpinat de aceşti paji tineri ai satului care-şi struneau frumoasele animale, ce fornăiau şi nechezau pline de mândrie.
Liturghia arhierească a fost săvârşită la biserica din sat împreună cu un sobor de preoţi, printre care s-au numărat Părintele arhimandrit Ilarion Urs – stareţul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta, Părintele protopop Ioan Ciocan, Părintele Sorin Suciu – parohul bisericii, cât şi preoţi din localităţile învecinate. La atmosfera de bucurie cerească din timpul slujbei a contribuit şi corul bisericii din Şinca Nouă, sub conducerea domnului Gheorghe Malene, profesor de muzică la Seminarul Teologic din Făgăraş. Părintele paroh Sorin Suciu a primit din partea Î.P.S. Mitropolit distincţia de „iconom” ca recunoaştere pentru deosebita lucrare misionară, pastorală şi administrativă pe care a desfăşurat-o în această parohie timp de 10 ani, reuşind să strângă comunitatea în jurul bisericii şi să realizeze numeroase lucrări împreună: pictarea bisericii, schimbarea acoperişului şi a mobilierului acesteia şi ridicarea unei biserici din lemn în localitatea Paltin. De remarcat este faptul că biserica din Şinca Nouă a beneficiat de un sprijin excepţional din partea Primăriei şi în special a domnului Dumitru Flucuş, primarul acestei localităţi, care este şi membru activ în corul bisericii.
Sfânta Liturghie a fost urmată de o rugăciune de binecuvântare pentru cele 42 de familii cu peste 50 de ani de căsnicie, cărora li s-au înmânat şi diplome din partea Mitropoliei şi a Primăriei Şinca Nouă.
A urmat apoi slujba parastasului pentru eroii căzuţi în cele două războaie mondiale, pentru veteranii adormiţi întru Domnul dar şi pentru eroii luptei anticomuniste. Au fost pomeniţi şi „eroii credinţei”, strămoşii şincanilor de astăzi, cei care nu au cedat presiunii cu care se voia a le impune greco-catolicismul; pentru a nu părăsi credinţa ortodoxă, ei au fugit în jurul anului 1760 din satul Şinca Veche, lăsând în urmă casele, pământurile şi toată avuţia, au urcat pe valea râului Şinca şi s-au aşezat lângă un schit, formând un nou sat: Şinca Nouă.
Întreaga suflare a participat la slujba de sfinţire a monumentului închinat eroilor, ridicat la iniţiativa Primăriei în centrul satului. Aici au avut loc manifestări ale armatei şi s-au depus coroane cu flori în sunetul fanfarei, iar corul de copii al şcolii a susţinut un program artistic sub conducerea profesorului de religie. A fost sfinţit apoi noul sediu al Primăriei, printre invitaţi numărându-se o serie de personalităţi locale şi judeţene. Întreaga manifestare s-a încheiat la căminul cultural, unde întreaga suflare, săteni şi invitaţi, au fost invitaţi să ia parte la agapa creştină oferită în cinstea eroilor martiri.
Pr. Iosif Ciolan


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Părintele Ioan Năftănăilă, jertfă vie pentru neam şi credinţă

În ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie m-am îndreptat cu multă sfială către casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă, din Breaza. Aici m-au întâmpinat, cu lacrimi în ochi, doi oameni cu suflete la fel de mari precum crestele munţilor ce străjuiesc viaţa noastră, a făgărăşenilor. Deşi în suferinţă, părintele, ajutat de doamna preoteasă Eugenia, a răspuns cu multă dragoste întrebărilor mele. Au deja în sânge dorinţa de a oferi şi celorlalţi putere şi credinţă din jertfa vieţii lor…



De la drept şi medicină, la teologie
Am aflat că părintele s-a născut la 4 mai 1925 în Breaza, din părinţii Maria şi Iacob Năftănăilă. Bunicul, Natanail, a fost cantor la biserica din sat. Citea mereu din Psaltire şi ţinea posturile cu sfinţenie. Acesta, împreună cu învăţătorul Şelaru, au fost persoanele care l-au motivat în copilărie să meargă pe calea Bisericii.
Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca, stareţ pe atunci la mănăstirea de la Sâmbăta, a fost decisivă pentru a urma teologia. Până atunci tânărul Ioan Năftănăilă oscila între drept şi medicină.
După ce finalizează cursurile Liceului „Ioan Meşotă“ din Braşov studiază Teologia, fiind licenţiat al Institutului de Teologie din Sibiu în anul 1949. A fost admis la cursurile de doctorat în teologie, pe care le-a urmat timp de 3 ani la Bucureşti, până în momentul întemniţării sale.

Doamna preoteasă, „cea mai aleasă fiinţă”
Când l-am rugat pe părintele să-mi spună câteva cuvinte despre doamna preoteasă, mi-a zis cu lacrimi în ochi că e cea mai aleasă şi bună fiinţă pe care a cunoscut-o. S-au căsătorit în ziua de 27 februarie 1949. Doamna a absolvit Liceul „Doamna Stanca” din Făgăraş; fiind înzestrată cu o voce deosebită, a urmat cursurile Şcolii de cantori la Seminarul Teologic de la Cluj. A fost şi este şi acum, la bătrâneţe, un mare sprijin pentru părintele. A fost greu încercată în viaţă, mai ales în perioada întemniţării părintelui, când a trebuit să se descurce singură cu doi copii timp de 6 ani. Acum îi mângâie acestuia suferinţele bătrâneţii.

Preot în Breaza
Părintele Ioan a slujit vreme de 55 de ani parohia Breaza („toată viaţa – cu timp şi fără timp“, după cum ne-a relatat doamna preoteasă).
S-a făcut cunoscut între preoţii dar şi între credincioşii făgărăşeni ca un foarte bun predicator, argumentându-şi temeinic din punct de vedere teologic fiecare cuvânt de învăţătură. Dovadă stau cărţile sale, multe la număr, în stadiu de manuscris. Chiar dacă unele sunt definitivate iar altele doar în stadiu de proiect, titlurile sunt deja fixate pentru fiecare operă în parte. Aceasta ne dezvăluie încă o dată în plus pasiunea părintelui pentru teologia sistematică, pentru învăţătura credinţei noastre strămoşeşti. Iată câteva titluri: „ Predici la botez, cununie şi înmormântare”, „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi - Predici la toate praznicele anului”, „Popasuri aniversare”, „Mântuitoare Patimi. Slăvită Înviere. Meditaţii”, „La slujba dreptei credinţe - Predici misionare”, „Cântarea bisericească în comun” , „Din învăţăturile Sfintei Scripturi - Text şi comentariu”.
Legat de locurile sale natale, român care şi-a oţelit conştiinţa în închisorile comuniste, nu avea cum să nu scrie despre istoria parohiei satului său, Breaza. Titlul monografiei este „Istoria vieţii bisericeşti din Parohia Breaza Făgăraşului”, iar prefaţa este alcătuită de poetul Ioan Alexandru.
Ca preot paroh a realizat pictura bisericii sfinţită la 1951 de Mitropolitul Nicolae Bălan. A renovat turnul bisericii precum şi acoperişul, a înfiinţat muzeul bisericesc.
După revoluţie, cu sprijinul familiei a ridicat mănăstirea de la Breaza, cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare care ne face să ne gândim şi la pătimirile părintelui Ioan în viaţa aceasta.

Temniţă grea
Pentru o pâine şi ceva bani înmânaţi lui Laurean Haşu, student la drept în Bucureşti şi luptător în munţii Făgăraşului, părintele Ioan a fost trimis la ani grei de temniţă, cu multă suferinţă atât pentru el cât şi pentru familia sa. Părintele avea atunci 32 de ani, iar soţia lui 24. A fost arestat în 30 septembrie 1957 şi s-a reîntors tot într-o zi de 30 septembrie, dar a anului 1963. Timp de 6 ani doamna preoteasă a rămas acasă cu grija celor doi copii: Eugen, de 7 ani şi Ioan, de doar 4 ani.
Aflat în închisoare părintele, a avut un vis: au venit trei ciori, s-au aşezat pe un gard, au plecat şi apoi au revenit. Părintele primise trei ani de temniţă. Datorită îndrăznelii doamnei preotese de a face recurs, el a mai primit trei ani. Acesta a fost explicaţia ulterioară a visului. În tot acest timp familia nu l-a văzut deloc. Îi era interzis accesul chiar şi la vorbitor.
Perioada temniţei a fost foarte grea pentru familie. Băieţii n-au fost făcuţi pionieri, erau umiliţi de cei din jur. Chiar dacă ofiţerii de securitate îi urmăreau îndeaproape, familia avea însă un ireproşabil comportament creştin românesc.
În închisoare fiind, părintele şi-a făcut o promisiune, făgăduind lui Dumnezeu că de va scăpa cu bine, va ridica o mănăstire, iar pe unul dintre băieţi îl va consacra preoţiei. Chiar dacă la un moment dat s-a îmbolnăvit de malarie, Dumnezeu în marea Sa milostivire a ascultat ruga părintelui şi l-a readus în sânul familiei sale iubite, iar mai târziu în parohia la care ţine foarte mult.
Când şi-a revăzut copiii atât de mari, lacrimile l-au năpădit şi pentru a nu fi demascat s-a prefăcut că se apleacă să-şi lege şiretele la încălţăminte .
Părintele a mai avut de trecut şi prin peregrinarea familiei sale în ţinuturile Blajului, unde a slujit ca preot timp de 6 ani, imediat după eliberarea sa. Numai după aceea a putut reveni în parohia sufletului său, Breaza.
Peste ani şi-a împlinit promisiunea: a ridicat mănăstirea de la Breaza şi fiul cel mic, Ioan, este preot în Viştea de Jos. Fiul cel mare s-a făcut şi el doctor, dar nu de suflet, ci de trup. Este un stomatolog cunoscut de toţi făgărăşenii şi nu numai.

Devotament şi responsabilitate
Ca preot pensionar a slujit cu devotament şi multă dăruire la schitul Breaza, de care se simte strâns legat. Şi acum, pe patul de suferinţă în care e ţintuit de 4 ani, poartă mereu grija acestui loc sfânt. A mai slujit la mănăstirea Berivoi, în parohiile din Hurez, Viştea şi Recea.
Vizita mea la aceşti oameni inimoşi se apropie de sfârşit. Le-am mulţumit, iar ei m-au rugat să-i mai caut. Îndepărtându-mă de casa familiei părintelui Ioan Năftănăilă mi-au rămas în minte următoarele cuvinte ale sfinţiei sale: -„Se face slujbă la mănăstire? Să se facă zilnic!” Iată cum responsabilitatea preoţească şi grija pentru ctitoria sa, schitul de la Breaza, se ridică deasupra suferinţei care îl ţine imobilizat la pat. Dumnezeu să vă întărească, Părinte Ioan!
Pr. Cătălin Teulea


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Mă rog să îmi aducă Dumnezeu toţi credincioşii satului la biserică


Pe părintele Laurenţiu Urian îl cunosc încă din vremea seminarului, unde am studiat împreună. Ne-am reîntâlnit apoi la Facultatea de Teologie din Sibiu, iar Dumnezeu a rânduit să fim şi vecini de parohie. Nu e nevoie de cuvintele mele pentru a îl lăuda, ci rezultatele sale atât pe plan administrativ cât şi pe plan duhovnicesc vorbesc de la sine, ca şi popularitatea de care dă dovadă în rândul credincioşilor săi, dar şi în întreaga comună Părău.

Părinte, ce te-a determinat să devii preot?
Încă de mic am avut o atracţie faţă de veşmintele preoţeşti, de grandoarea sfintelor slujbe. M-a atras tot ceea ce se vede prin cult. Bineînţeles că un rol important l-a avut bunica mea. Încă de mic, bunica mă ducea la biserică. Stăteam acolo, mă uitam şi ascultam… Cu timpul a început să îmi placă… Mi-au plăcut veşmintele, strălucirea lor. M-a atras şi părintele din satul meu natal, părintele Faraon, la primele ore de religie, dar şi la biserică. Părintele punea câte un copil să rostească rugăciunea „Tatăl nostru” sau Crezul. Mi-aduc aminte că m-a pus să citesc în clasa a şaptea Apostolul...
Toate acestea au condus la dragostea mea faţă de Biserică.

În pregătirea ta teologică, mai important a fost seminarul sau facultatea de teologie ?
Vreau să precizez că baza cunoştinţelor mele a fost pusă în seminar. În facultate am continuat, sau mai bine-zis am desăvârşit ceea ce am învăţat în seminar. În seminar am învăţat să cânt, am învăţat tainele omileticii şi liturgicii.

Care este cea mai mare bucurie din viaţa ta de până acum?
Cea mai mare bucurie a mea a fost naşterea copiilor. Am fost dăruit din partea lui Dumnezeu cu trei copii. Cred că aceasta este cea mai mare bucurie pentru fiecare părinte. Însă atunci când sunt trei copii dintr-o dată, e ceva deosebit. Greutăţile şi bucuriile sunt direct proporţionale.

Preoţii în general îşi axează activitatea pe o anumită direcţie: omiletică, socială, etc. Care sunt liniile pe care le urmăreşti în activitatea ta preoţească?
Am văzut acum în rândul preoţilor tineri că e o modă a pune accentul pe social. Nu cred că trebuie accentuată o anumită latură în detrimentul celeilalte, ci trebuie îmbinate. Dacă devii doar un om al cărţii, fără să te ocupi şi de rugăciune şi asistenţa socială, rişti să te închizi în mediul tău frumos teologic, îndepărtându-te de oameni, de problemele şi necazurile lor.
Dacă eşti un om doar al rugăciunii, nu o să te înţeleagă toţi pentru că unii nu merg atât de des la biserică să se roage mult. De aceea o să te privească ca pe un mistic în sens bolnăvicios. Dacă faci numai asistenţă socială şi te ocupi strict de problemele sociale,devii ca un protestant care nu mai are noţiunea de rugăciune. Astfel, cred că ar trebui între toate acestea o îmbinare benefică.
Cu toate acestea vreau să spun că în primul rând rolul preotului este de a vesti Evanghelia, apoi de a face asistenţă socială, rugăciune şi lectură de cărţi. Misiunea preotului este de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Chiar îmi vine în minte un verset din Sfânta Scriptură (Matei 28,19): „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. Datoria preotului este în primul rând să « înveţe » oamenii, adică să propovăduiască Evanghelia şi apoi să « boteze », adică să facă oamenilor serviciile liturgice şi sociale.
În anii ’90, în mai toate domeniile a apărut câte o modă: întâi moda acoperişurilor din tablă, apoi moda termopanelor, moda centralelor termice, a pavelelor… Şi în rândul preoţilor a apărut acum această modă a asistenţei sociale. Nu neg importanţa misiunii sociale a preotului, însă trebuie menţinut un echilibru, o dreaptă socoteală, o linie de mijloc.

Cum te simţi la vârsta de 30 de ani? Ştim că ai împlinit de curând această vârstă. Eşti împlinit în ceea ce faci ?
Sunt împlinit. Sigur că întotdeauna e loc de mai bine. Dar sunt mulţumit de familie, de parohia în care sunt, am o relaţie specială cu oamenii din satul pe care îl păstoresc. Nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva acum. Aş putea să lucrez mai mult la relaţia mea cu Dumnezeu.

Ce planuri ai pentru viitor ?
De cinci ani de când sunt preot m-am străduit să lucrez pe plan administrativ… Să fie totul frumos la biserică şi la casa parohială şi pot spune că am avut rezultate.
La fiecare Liturghie, după prefacerea Sfintelor Daruri, e un moment în care preotul se aşează în genunchi şi se reculege. În acel moment mă rog de fiecare dată să îmi aducă Dumnezeu toţi credincioşii satului la biserică. Acesta e visul meu. Eu mă străduiesc să le slujesc cum trebuie şi mi-aş dori să vină cât mai mulţi la biserică. Când voi încheia misiunea mea în Părău, aş vrea să văd biserica plină cu toţi credincioşii satului.

Ce mesaj transmiţi preoţilor şi credincioşilor cititori ai acestei reviste?
Întâi preoţilor… Celor mai în vârstă nu aş putea să le transmit un mesaj de învăţătură, dar celor mai tineri decât mine le spun să fie buni cu oamenii. E lucru mare să fii bun cu ei. Oamenii nu aşteaptă nici să fii un mare teolog, nici un canonist aspru, ci să fii un om bun, cât mai aproape de ei.
Iar oamenilor… Să se apropie mai mult de Biserică. Mai ales celor care nu merg la biserică, dar poate citesc revista, le zic să nu se lase ispitiţi, minţiţi de ceea ce se spune de multe ori despre Biserică în mass-media. Îndemnul meu este să aibă încredere în Biserică.
Interviu realizat de Pr. Laurenţiu Broscăţeanu


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Postul Crăciunului, postul bucuriei


În înţelepciunea sa, Biserica a rânduit înaintea fiecărei mari sărbători câte o perioadă de post, mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de importanţa sărbătorii, prin care creştinul are posibilitatea să se pregătească duhovniceşte pentru aceasta. Sărbătoarea pentru care Biserica ne pregăteşte acum este cea a Naşterii Domnului sau a Crăciunului.

Postul iernii
Cele patru perioade de post ale Bisericii noastre corespund cu cele patru anotimpuri ale anului calendaristic, făcând începutul acestora. Nu cred că această situaţie este întâmplătoare. La fiecare început de anotimp suntem îndemnaţi să ne îndreptăm gândurile noastre spre Dumnezeu, să ne concentrăm atenţia spre Acela în mâinile căruia sunt toate, cerându-I ajutorul pentru cealaltă vreme a vieţii noastre. De altfel, aşezarea postului la începutul anotimpului reflectă ierarhia de valori care caracterizează creştinismul în general: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Matei 6,33). Aşa se face că la începutul celui de-al patrulea anotimp ne este aşezat înainte Postul Crăciunului, care poate fi socotit pe drept cuvânt postul iernii.

Semnificaţia duhovnicească
Postul Crăciunului începe în 15 noiembrie şi ţine 40 de zile, până în 24 decembrie inclusiv, lăsându-se sec în 14 noiembrie. Dacă această zi cade miercurea, cum este anul acesta, sau vinerea, lăsăm sec pe 13 noiembrie şi începem postul pe 14 noiembrie. Acest post închipuie ajunarea de patruzeci de zile a lui Moise, pe Muntele Sinai, în aşteptarea primirii tablelor Legii, ajunările patriarhilor Legii Vechi precum şi zilele de post ale tuturor profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, care se pregăteau pentru venirea lui Mesia. Dacă în Postul Mare ne pregătim să-L urmăm pe Hristos pe drumul Golgotei, să murim şi să înviem împreună cu El, în timpul Postului Crăciunului ne pregătim asemenea patriarhilor, profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, să-L primim în sufletele noastre pe Mesia „cel mult dorit“, ne pregătim să poposim în noaptea sfântă a Crăciunului lângă staulul unde Dumnezeu S-a făcut om şi să-I aducem împreună cu magii, cu păstorii, dar şi cu îngerii, prinosul nostru de recunoştinţă, inima noastră curată, cântarea noastră de laudă, aurul credinţei noastre, smirna dragostei şi tămâia rugăciunii stăruitoare.

Îndepărtarea de la obiceiurile lumeşti
În mod obişnuit, cuvântul „sec“, din sintagme precum „lăsatul secului” sau „mâncare de sec", este înţeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. „Lăsatul secului” înseamnă, deci, începutul vremii de sec, lăsatul postului. Secul pe care îl lasă postul ortodox este seculum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, modă, obiceiuri lumeşti. De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieţii prin lăsarea păcatelor şi a preocupărilor deşarte, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin întoarcerea spre Dumnezeu. Aşa se spune în frumoasele cântări bisericeşti de post: "Ziua postului părăsire de păcate să-ţi fie, suflete, şi către Dumnezeu plecare şi apropiere". Postul este prin excelenţă timp de rugăciune, de căinţă şi mărturisire a pacatelor, de înfrânare, de răbdare şi mai ales de iertare.

Post uşor
În comparaţie cu celelalte posturi, Postul Crăciunului este un post mai uşor, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Astfel, se mănâncă peşte şi preparate din peşte:
  • în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse între 21 noiembrie şi 20 decembrie inclusiv;
  • pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului;
  • în zilele de prăznuire a unor sfinţi cu cinstire mai largă în toată lumea ortodoxă:
30 noiembrie - Sf. Ap. Andrei;
4 decembrie - Sf. Varvara;
5 decembrie - Sf. Sava;
6 decembrie - Sf. Nicolae;
9 decembrie - Zămislirea Sfintei Fecioare Maria;
18 decembrie - Sf. Cuvios Daniil Sihastrul;
20 decembrie - Sf. Ignatie Teoforul,
dacă aceste sărbători cad marţea sau joia;
  • în orice zi din post, dacă în acea zi avem hramul bisericii din parohia noastră.
Este un post uşor şi datorită faptului că sunt accesibile mai multe alimente, având în vedere că abia a trecut toamna şi cele mai multe gospodine au umplut cămările cu zacuscă sau alte alimente de acest gen. „Dezlegările“ care fac postul mai uşor au în vedere evenimentul pentru care ne pregătim, Naşterea Domnului, respectiv venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, eveniment aşteptat cu multă bucurie.

Postul bucuriei
Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este făgăduinţa Tatălui care străbate întreg Vechiul Testament. În acest sens, gândul venirii lui Mesia era însoţit de emoţii şi stări sufleteşti de bucurie. În creştinism, acestea sunt foarte bine redate de colindele noastre strămoşeşti, care se aud în biserici chiar din prima zi a Postului Crăciunului. La auzirea colindelor ne bucurăm întru Domnul, Cel care vine la noi, Cel ce Se naşte în ieslea Bethleemului, şi Se înfăşoară în scutece, Cel cântat de îngeri, Căruia i se închină păstorii, magii şi toată făptura. Cântând colinde, bucuria noastră se intensifică pentru că prin ele ne alăturăm îngerilor şi împreună „cu strămoşii cântăm în cor“, preamărind astfel naşterea Fiului lui Dumnezeu şi vestind tuturor mântuirea, aşa cum au făcut şi sfinţii apostoli.
Pr. Ion Tărcuţă


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Schitul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Breaza

În pelerinajul nostru spiritual pe la aşezămintele monahale din Ţara Făgăraşului a venit rândul unui alt loc sfânt: schitul de la Breaza. Rugăciunile călugărilor ce au fost martirizaţi în aceste locuri nu au rămas fără răspuns în faţa lui Dumnezeu. După ce jertfa noului ctitor, părintele Ioan Năftănăilă, părea să nu fie continuată de nimeni, de anul trecut schitul de la Breaza se bucură din nou, prin binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu Streza, de o obşte de vieţuitori care duc mai departe tradiţia monahală în aceste locuri sfinţite de sângele martirilor.


Istoria unui loc sfânt
Breaza, aşezare românească ce dăinuie de veacuri, îşi poartă cu mândrie urmele paşilor istoriei. Amintirea lui Negru Vodă, descălecătorul, este prezentă atât la sud cât şi la nord de munţii Făgăraşului, planul cetăţii de la Breaza prezentând asemănări în multe privinţe cu cele de la Cetăţeni şi Poenari, din Muntenia.
În urma năvălirii tătarilor, la sfârşitul secolului al XIII-lea, popasurile şi potecile din munţii Făgăraşului erau bine păzite de români. Mai sus de schitul Breaza, la 100 de metri către răsărit, se află şi astăzi ruinele cetăţii legendarului Negru Vodă. Cele mai vechi părţi ale acestui complex sunt cele doua turnuri în formă cilindrică, zidul de incintă fiind ridicat într-o etapă ulterioară. Fortăreaţa asigura paza potecii de la picioarele plaiului Breaza, potecă ce trecea munţii Făgăraşului. Cetatea a fost părăsită cel mai probabil în secolul al XV-lea.
Încă din vechime este atestată aici existenţa a trei aşezăminte monahale la poalele munţilor Făgăraşului, lângă satul Breaza. Denumirile lor ni s-au transmis până astăzi: „La Chilii”, „La Poiană” şi „La Fântâniţă”.
Una dintre ele a fost arsă cu călugări cu tot, patru vieţuitori care s-au opus opresiunilor armatei austro-ungare trimisă sub comanda lui Buccow să distrugă din temelie toate locaşurile de credinţă ortodoxă. Aşa şi-au înscris călugării numele lor în rândul martirilor creştini, prin jertfa de „La Poiană”.
O altă istorisire este legată de minunea de „La Fântâniţă”, unde se spune că la un moment dar a izvorât vin, pe care călugării l-au dat cotropitorilor pentru a nu fi omorâţi. Această fântână se păstrează şi astăzi la apus de mănăstire.

Reconstrucţia mănăstirii
După revoluţie, voinţa românilor făgărăşeni de a-şi vedea vechile aşezări monahale reînviate a fost posibilă. Deşi multe fortăreţe ortodoxe au fost distruse de generalul Buccow, martiriul călugărilor de atunci a rodit astăzi prin frumoasele aşezări monahale ce străjuiesc cu rugăciunea Ţara Făgăraşului.
Cel care a reconstruit aşezarea monahală de la Breaza este vrednicul părinte Ioan Năftănăilă, prin care Dumnezeu a continuat istoria acestui loc. Pătimirile părintelui în închisorile comunismului timp de 6 ani au născut făgăduinţa aceasta: „Dacă voi scăpa cu bine din această carceră grea, voi ridica o mănăstire”. Preot cu un suflet mare, cu multă dragoste de carte şi de cult, părintele Ioan şi-a împlinit promisiunea: cu sprijinul neobosit al familiei sale s-a ridicat biserica mănăstirii. Aceasta a fost dotată cu toate cele necesare desfăşurării slujbelor tot prin grija părintelui Ioan. I-au fost alături cei doi fii, Eugen şi Ioan, doctori de trup şi de suflet, căci unul este medic stomatolog şi celălalt preot în Viştea de Jos. Şi doamna preoteasă Eugenia l-a însoţit tot timpul pe părintele în efortul reconstrucţiei acestui aşezământ monahal. Cât a fost în putere, părintele Ioan Năftănăilă a slujit cu multă dragoste aici, doamna preoteasă fiind cea care dădea răspunsurile de la strană şi înfrumuseţa slujba prin vocea sa deosebită.
De 4 ani, de când este ţintuit la pat, părintele este mereu cu grija de a fi mereu vie această aşezare monahală. Dorinţa sa a fost transpusă în fapt, căci din iunie 2006 din binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu Streza au venit la acest schit câţiva vieţuitori călugări, care duc mai departe rugăciunea şi tradiţia monahală în aceste locuri binecuvântate.
Pr. Cătălin Teulea

Interviu cu părintele egumen Ambrozie

Părinte, cum s-a aprins în sufletul dumneavoastră dorul după călugărie?
Trebuie să vă mărturisesc că de mic am vrut să mă călugăresc. Pe atunci, din satul meu s-a călugărit un preot bătrân, părintele Timotei. De multe ori mergeam şi lucram la el în curte. Liniştea pe care o emana şi trăirea sa cu Dumnezeu m-au cucerit şi pe mine, chiar dacă eram doar un copil. Aşa se explică faptul că primele trei luni de vieţuire într-o mănăstire au fost la mănăstirea Balaciu din judeţul Ialomiţa, acolo unde este înmormântat acest părinte. În această mănăstire am stat până la vremea armatei.

Şi totuşi care este mănăstirea unde aţi devenit călugăr?
După armată, dorul după Dumnezeu s-a aprins mai cu putere. Cu acest dor sfânt am intrat la mănăstirea Izbuc din judeţul Bihor. De această aleasă mănăstire se leagă călugăria mea. După 5 ani de vieţuire ca frate de mănăstire, au urmat primii 3 ani de călugărie. Când Mitropolitul Laurenţiu Streza era episcop la Caransebeş a revigorat viaţa monahală. Astfel am ajuns să fiu călugăr vreme de 5 ani la schitul Ruşchiţa, de lângă cariera de marmură.

Cum de aţi ajuns în Ţara Făgăraşului la acest schit minunat, Breaza?
Actualul Mitropolit al Ardealului, Dr. Laurenţiu Streza, a fost cel care ne-a sugerat acest loc deosebit. Cu binecuvântarea sa şi a părintelui exarh Visarion am venit aici din 1 iunie 2oo6. Tot de la Ruşchiţa au venit împreună cu mine rasoforii Dosoftei şi Damaschin.
Părinte stareţ, care sunt rezultatele palpabile ale obştii de aici?
În primul rând faptul că jertfa părintelui Ioan Năftănăilă se continuă. Îl purtăm în rugăciunile noastre şi ne bucurăm de câte ori îl putem vedea. Părintele nostru duhovnic Ermilian îl pomeneşte în slujbele bisericii.
Putem spune că din grajdurile existente, preluate de mănăstire, am făcut o casă unde să putem locui, dotată cu toate cele necesare. De asemenea, după cum aţi văzut, am început să construim deasupra ei chilii. Deşi cheltuielile au fost mari, sperăm să putem ieşi la liman.
Avem o mică gospodărie cu păsări, vaci şi porci. Aceasta e necesară pentru întreţinerea noastră şi tratarea pelerinilor cu o masă caldă. Bucătăreasa noastră, sora Ana, îşi dă toată silinţa în acest sens. Iar noi, obştea, avem ascultări atât la gospodărie cât şi la gaterul de prelucrare a lemnului necesar pentru chilii.

Ce proiecte aveţi pentru viitor?
Dorim să facem un atelier de sculptură. În ce priveşte chiliile, am turnat deja fundaţia pentru ele, în faţa mănăstirii. Din actuala locuinţă a noastră dorim să facem pe viitor casă de oaspeţi. Avem în proiectele noastre şi pictarea bisericii. Toate acestea dorim să le împlinim spre slava lui Dumnezeu.

Ce mesaj le transmiteţi credincioşilor făgărăşeni?
Să fie cu mai multă iubire unii faţă de alţii, cu mai multă credinţă şi răbdare. De câte ori au ocazia să vină la noi, să nu ne ocolească. Ne bucurăm de prezenţa şi ajutorul lor. Cu ajutorul primăriei putem pune la dispoziţia pelerinilor peste 50 de locuri de cazare. Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi!
Mulţumim, părinte! Şi dumneavoastră şi obştii Dumnezeu să vă dăruiască spor în toate!
Interviu realizat de Pr.Cătălin Teulea

Obştea schitului
La acest schit sunt astăzi următorii vieţuitori:
Părintele egumen Ambrozie - cel care se ocupă de buna administrare a acestui aşezământ monahal.
Părintele Ermilian - preotul şi duhovnicul mănăstirii, venit de la mănăstirea „Muntele Mic” din episcopia Caransebeşului
Rasoforul Dosoftei – venit de la schitul Ruşchiţa din episcopia Caransebeşului
Rasoforul Damaschin - venit tot de la schitul Ruschiţa
De ceva vreme sunt sprijiniţi de sora Radu Ana din Hunedoara, bucătăreasa şi gazda primitoare a acestui loc minunat.
Toţi se nevoiesc cu ascultarea, rugăciunea şi munca.


Programul slujbelor
Rânduiala slujbelor începe în fiecare dimineaţă la ora 7 cu Acatist, Ceasuri, Obedniţă
Miercurea şi vinerea se slujeşte Sfânta Liturghie.
În fiecare a doua Duminică a lunii se săvârşeşte Taina Sfântului Maslu la ora 17.


Călăuză pentru pelerini
La schitul de la Breaza puteţi ajunge pe traseul Făgăraş - Recea - Gura Văii - Breaza (aproximativ 16 km). Din Breaza o luaţi apoi pe drumul spre munte, drum forestier pe care mai mergeţi cam 1 km, până vedeţi pe dreapta un indicator către schit. De acolo mai sunt vreo 200 de m.
Capacitate de cazare: 50 de locuri


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Întrebarea cititorului: De ce să merg la biserică?


Sunt elev la liceu şi nici unul dintre prietenii mei nu merge la biserică. Ei spun că biserica e doar pentru bătrâni, ce să pierdem noi timpul acolo? Acum la tinereţe trebuie să profităm de viaţă şi mai încolo vom vedea... Adevărul e că am mers de câteva ori, dar şi eu mă cam plictisesc (trebuie să recunosc şi că mă trezesc cam greu duminica dimineaţă, pentru că sâmbăta întotdeauna ies cu prietenii seara). De ce să merg la biserică?
Claudiu


Ca să te faci om, Claudiu!
Vezi, am spus "să te faci", nu "să fii"! Avem aici o mare taină a omului! El, omul, este singura făptură neisprăvită prin actul Creaţiei divine, pentru că, făptură "după chipul lui Dumnezeu" ca şi îngerii, numai el are chemarea şi putinţa să fie şi creator. Numai Dumnezeu şi omul creează: Dumnezeu din nimic şi omul din cele făcute şi dăruite lui de Dumnezeu! Actul creator al omului cuprinde, în primul rând, propria devenire. Omul se creează pe sine, se isprăveşte (devenind măcar om de ispravă), se desăvârşeşte (devenind măcar fiinţă spirituală), lucrând împreună cu Dumnezeu şi desfătându-se de asta!
Bucuria, plăcerea şi desfătarea omului nu constau în rezultatul lucrării (imposibil de văzut, pipăit şi măsurat din cauza infinităţii sale), ci în a fi împreună cu, în şi prin Dumnezeu "Cel ce Este"! Singura desfătare reală a omului este participarea la împărtăşirea de Fiinţă! Suntem flămânzi şi însetaţi de fiinţă, de tot mai multă şi mai bogată fiinţă, adică de Dumnezeu. Orice tentativă de potolire acestui gol ontologic din fiinţa noastră este păcat, pentru că aduce după sine durerea de a te hrăni cu surogate naturale sau identic naturale, durerea de a te adăpa cu minciună, durerea de a ne lăsa trăiţi de o viaţă străină de dorul inimii noastre, durerea de a ieşi din viaţa aceasta ca nişte avortoni...
Iartă-mă, Claudiu! S-ar putea să fie prea greu pentru tine ce-ţi spun eu acum, prea greu dacă la această vârstă îţi hrăneşti sufletul doar cu ce-ţi oferă ieşirile cu prietenii care ştiu să "profite de viaţă"!
Din nefericire, eu am văzut cum profită oamenii de viaţa lor, mai ales la vârsta voastră şi cât de săraci sunt spiritual. Acolo, în adâncul tău Claudiu, sinele tău de om însetat de adevăr şi frumuseţe infinită e în agonie dacă nu-i dai nimic spiritual ca hrană - Dacă muzica pe care o asculţi e subculturală, lipsită de orice spiritualitate, dacă lecturile sunt doar cele referitoare la frivolitatea vieţii, dacă filmele pe care el vezi sunt doar despre sex şi sentimentele stârnite de el, dacă înveţi doar pentru note sau ca să ai şi tu o facultate... Dacă toate acestea sau doar unele dintre ele sunt adevărate, e firesc să te plictiseşti la biserică. E firesc pentru firea căzută, bolnavă, amorţită, moartă... Organul cu care ai putea pricepe şi gusta desfătarea de acolo, se numeşte duh şi, se pare, că încă nu l-ai descoperit. Dacă această întârziere se datorează doar deficienţelor de educaţie şi instruire spirituală, specifice vremurilor noastre centrate pe consum şi profit, poţi pune începutul cel nou astăzi. Cum? Făcând ce făceau cei care puneau întrebări Bătrânilor lor (vezi Patericul): ucenicii întrebau, Bătrânii răspundeau, ucenicii făceau şi se mântuiau!
Poate aici ar fi momentul să afle şi cei care-mi tot scriu şi-mi povestesc suferinţele lor, cu adevărat impresionante şi, desigur, reale, de ce nu se schimbă nimic. Realitatea umană nu se schimbă fără omul care o trăieşte, fără ca el să facă acel ceva necesar schimbării!
Aşadar, Claudiu, pentru a trăi plenar şi a deveni cel ce eşti chemat să devii, e nevoie să te hrăneşti şi să creşti. Şi cum tu ai trei dimensiuni, şi sufletul tău lucrează diferit în fiecare, e nevoie să le dai atenţie şi hrană bună tuturor. Adică trupului, ceea ce îl ajută să guste cât de Bun e Dumnezeu Care le-a făcut pe toate "bune foarte" şi să fie astfel sănătos şi curat. Psihismului, afectivităţii şi părţii tale poftitoare, numit psihism de socialişti: relaţii sănătoase, frumuseţe, artă, prietenie, dragoste curată... Iar duhului: Rugăciune, Slujbe, lecturi duhovniceşti, sfaturi duhovniceşti, întâlniri duhovniceşti, şi, mai ales, Harul pe care îl primim prin Sfintele Taine ale Bisericii. Duhul nostru se hrăneşte numai cu har şi acesta, la noi în Biserică, se dă prin Sfintele Taine şi slujbele care le însoţesc...
Aşadar, să mergi la Biserică pentru a-ţi hrăni duhul! Cu duhul hrănit şi luminat, sufletul tău va avea trăiri curate şi bucurii sfinte, va şti să trăiască necazul şi durerea altfel decât omul trupesc, iar trupul va participa la Bucuria Sfântă, pentru că şi el e chemat.
De ce te plictiseşti? Din cauză că ai duhul amorţit din cauza nehrănirii lui, şi ţi-ai hrănit psihicul şi somaticul cu prea multe excitante şi euforizante sintetice, mincinoase, inventate de societatea de consum... Fereşte-te să devii dependent de plăcerea dată de substanţe... Va fi mai greu să ieşi din coşmar. Un alcoolic se va plictisi şi irita oriunde nu se află un pahar cu alcool!
Vorbeşte cu tine, cu sufletul tău şi alege! Şi dacă ai ales să mergi la Biserică, să renunţi la ieşirile cu prieteni sâmbăta seara şi să mergi la Sfânta Liturghie, roagă-te să afli înţelesul şi sileşte-te! Intrarea în Împărăţia Bucuriei după care tânjeşti se face "cu sila!" şi silă înseamnă atât efort, cât şi lipsa de plăcere... Curaj, om drag! Onorează-ţi vocaţia de a fi om, alege să fii "ca Dumnezeu" făcând ce-Ţi cere El şi dorul adânc al inimii tale, şi refuză lucid şi liber dreptul de a te rata, dreptul de a deveni "ca un dobitoc"!
Ştiu că deja ai refuzat această din urmă opţiune, de vreme ce ai dorit un răspuns. Fie ca Domnul să-ţi completeze răspunsul aşa cum Singur ştie că ţi se potriveşte ţie!
Cu dragoste şi respect, M. Siluana


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Aşteptări şi dezamăgiri


Uneori suntem dezamăgiţi că celălalt nu face lucrurile aşa cum am vrea noi, în probleme mărunte sau mai puţin mărunte. De ce? Pentru că fiecare dintre noi avem nişte aşteptări de la cel de lângă noi, fie că ne dăm sau nu ne dăm seama de asta. Experienţa de viaţă ne-a format nişte pretenţii, nişte aşteptări de la căsnicie, iar când acestea nu sunt împlinite intervine dezamăgirea şi amărăciunea. Mai multe despre cum influenţează aceste aşteptări căsnicia ne spune Părintele John Mack, un preot ortodox american care a practicat multă vreme consilierea familială.

O poveste des întâlnită…
Mary şi John stăteau în biroul meu într-o linişte desăvârşită. Îmi ceruseră să ne întâlnim pentru a discuta despre căsnicia lor. „Spuneţi-mi, de ce vă aflaţi aici?“, i-am întrebat. Ei s-au privit pentru scurt timp, apoi Mary a început să vorbească: „Ceva merge rău, rău de tot. Nu ştim ce anume, dar cu greu putem să vorbim fără să ne luăm la ceartă. El e supărat pe mine şi eu pe el. Ceva nu merge bine şi noi nu ne putem da seama despre ce e vorba.“
Faptul că cei doi aveau probleme nu mă surprindea deloc. În decursul ultimelor luni devenise din ce în ce mai evident că între ei era o mare tensiune. Dar nu fusese întotdeauna aşa. Era o vreme, şi asta nu cu mult timp înainte, când nu-i putea separa. Şi iată-i totuşi în biroul meu, abia vorbindu-şi unul altuia. Mi-ar plăcea să pot spune că ei doi sunt o excepţie, dar tristul adevăr e că multe căsnicii sunt în aceeaşi situaţie.
Ce e trist e că Mary şi John se iubeau cu adevărat. Când au hotărât să se căsătorească, au făcut-o cu cele mai bune intenţii şi cu cea mai mare dorinţă de a face mariajul lor să dureze. Chiar şi după căsătorie, amândoi au depus toate eforturile în acest scop. Dar ceva n-a mers cum trebuie. În timp ce discutam, îmi devenea tot mai evident că declinul căsniciei lor se întâmplase treptat, aproape imperceptibil. Nu exista un defect moral major din partea lui sau a ei (adulter, beţie sau vreo neglijenţă evidentă), doar lucruri mărunte. Mary nu era atât de interesată de relaţiile intime pe cât i-ar fi plăcut lui John. Lui John îi plăcea prea mult să se uite la televizor şi nu era atât de comunicativ pe cât i-ar fi plăcut lui Mary să fie. Mary vorbea prea mult la telefon cu mama ei. John nu făcea curăţenie prin casă. Toate acestea erau lucruri minore. Nici unul suficient pentru a distruge o căsnicie. Cu toate acestea, ele creau o atmosferă de acreală şi supărare.

Aşteptări nespuse sau irealiste
Gândindu-vă cu toată seriozitatea la căsnicia voastră, este foarte important să învăţaţi din exemplul celor doi. Daţi-mi voie să vă sugerez câteva lucruri pe care să le aveţi în vedere.
În primul rând, Mary şi John s-au căsătorit având o serie de aşteptări în ceea ce îl priveşte pe celălalt şi căsnicia lor. Din păcate însă, aceste aşteptări erau neverbalizate şi, în multe cazuri, neştiute chiar de cel care le avea.
De exemplu, în familia lui Mary, tatăl ei se ocupa mult de starea bună a casei. Aceasta a conturat aşteptările ei cu privire la viitorul soţ: „Un soţ bun repară casa când e cazul, se îngrijeşte de tot felul de lucruri; unui soţ bun nu trebuie să-i ceri să facă unele lucruri, el le face pur şi simplu.“ Însă John a crescut într-o familie în care tatăl nu făcea mai nimic prin casă fără să i se ceară sau să fie linguşit de soţia lui. Astfel, ceea ce îşi imagina despre sine ca soţ nu era ceea ce avea în minte Mary.
Pe parcursul prieteniei lor aceasta nu a contat, dar după ce s-au căsătorit şi s-au mutat la casa lor, a devenit o adevărată problemă. „Dacă o deranjează ceva îmi va cere“, gândea el. Însă Mary nu cerea: „Unui soţ bun nu trebuie să-i ceri, iar o soţie bună nu e cicălitoare.“ John observa amărăciunea lui Mary, dar nu ştia cu ce greşise.
Pe de altă parte, John se căsătorise având aşteptarea ca relaţiile fizice cu soţia lui să fie foarte apropiate. Ea nu dispreţuia acest aspect al căsniciei, dar nu se ridica la aşteptările lui; nu-i trecuse niciodată prin cap să îl aştepte îmbrăcată mai deosebit, deşi el avea mari aşteptări în acest sens. Bineînţeles că Mary simţea supărarea lui John, dar nu înţelegea de ce era indispus şi nemulţumit când ajungea acasă. Treptat, a început să devină amărâtă şi indignată. Amărăciunea ne face să devenim din ce în ce mai înverşunaţi, ajungem tot mai obsedaţi de latura negativă. Curând, vedem doar slăbiciunile celuilalt, ne umplem de mânie şi la fel devine şi căsnicia noastră.
Am descoperit astfel că problemele lor aveau la origine aşteptările nerostite ale fiecăruia. Amândoi au admis că nu era corect să îl judece pe celălalt în raport cu standarde care nu fuseseră făcute cunoscute. Mai mult, vorbind despre ele, ei îşi dădeau seama că trebuie să-şi dorească să le schimbe. Pentru mulţime de motive, Mary nu va fi niciodată soţia senzuală din visurile lui John, iar John nu va fi bărbatul repară-tot din visele lui Mary. Pentru bunul mers al căsniciei, fiecare trebuia să fie dispus să-şi sacrifice propriile vise şi să-l accepte pe celălalt aşa cum este! Fără această dispoziţie spre comunicare şi sacrificiu, căsnicia lor era sortită eşecului.

„Mai fericit este a da decât a lua“
Lecţia pentru voi este aceeaşi, indiferent dacă vă pregătiţi pentru căsătorie sau v-aţi căsătorit deja de mult timp. Chiar dacă vă daţi sau nu seama, aveţi şi voi anumite aşteptări. Vă judecaţi pe voi, partenerul de viaţă şi căsnicia voastră pe baza acestora. Cu cât le veţi putea clarifica şi exprima mai bine, cu atât mai bine veţi fi în stare amândoi să înţelegeţi propria dezamăgire. Cu cât veţi fi mai dispuşi să vă criticaţi aşteptările şi să le schimbaţi în acord cu realitatea, cu atât veţi evita dezamăgirea.
Mary şi John s-au căsătorit aşteptând fiecare de la celălalt să-i împlinească nevoile şi dorinţele. Amărăciunea dovedeşte atitudinea lor egoistă faţă de căsătorie. Pentru a-şi îndrepta căsnicia, era absolut necesară o schimbare. În loc să se privească pe sine ca pe cel servit, trebuia să vadă în sine pe cel ce serveşte! Domnul Însuşi este primul exemplu în acest sens. De câteva ori în Evanghelie El îi mustră cu blândeţe pe ucenici pentru dorinţa lor de a fi serviţi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El“ (Matei 20, 28). În căsătorie trebuie să urmaţi exemplul lui Iisus. Trebuie să vă căsătoriţi (şi să rămâneţi astfel) nu pentru a fi slujiţi, ci pentru a sluji şi a vă da viaţa celuilalt şi pentru celălalt.
Episcopul Kallistos Ware scria: „Egocentrismul este moartea persoanei, în profunzimea ei. Fiecare om devine cu adevărat o persoană numai intrând în relaţie cu alte persoane, trăind pentru şi în ele… Iubirea de sine este iad; pentru că, în cele din urmă, ea este sfârşitul a toată bucuria şi a rostului nostru pe pământ.“ Dacă vă doriţi ca mariajul vostru să crească în iubire şi bucurie, trebuie să vă căsătoriţi nu pentru a primi, ci pentru a da. Pentru că, după cum a spus Hristos, „Mai fericit este a da decât a lua“ (Fapte 20, 35).
A consemnat Natalia Corlean


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

De-a v-aţi ascunselea

Toamna se plimba ca o mare doamnă, cu mantia ei lungă, unduindu-se în spatele ei pe deasupra câmpiilor pline de holde, pe deasupra dealurilor îmbrăcate în livezi pofticioase ce ispiteau pe orice trecător care s-ar fi nimerit să treacă pe acolo, pe deasupra munţilor acoperiţi cu haina pădurilor de un verde crud care-ţi încălzea privirea. În urma paşilor ei se întâmpla ceva magic, ceva miraculos. Totul îşi schimba culoarea, forma, mirosul... Livezile se unduiau în bătaia vântului, cu pomii gemând sub povara fructelor ademenitoare. Merele roşii făceau parcă cu ochiul oricui trecea pe acolo. Gutuile galbene, îmbrăcate ca nişte pui în puf moale, ispiteau cu mirosul lor chiar şi pe cel mai neatent călător care adâncit în gândurile sale n-ar fi băgat de seamă frumuseţea lor. Pădurile munţilor îşi schimbau îmbrăcămintea din verde crud în galben ruginiu, aşternând apoi hainele lor, adică frunzele, în calea Doamnei Toamna, ca un covor moale şi pufos.
Nu uitase Toamna să-şi plimbe mantia şi peste satul lui Matei, lăsând în urma ei aceeaşi imagine feerică. Într-o dimineaţă, băiatul fu trezit de zarva de afară. Maria şi Andrei alergau gălăgioşi prin curte provocându-se reciproc: ”Eu o să culeg cel mai frumos măr!”; „Ba nu. Al meu o să fie mai mare!”; „Ba al meu o să fie mai dulce!”; „Ba al meu... Ba al meu...“
Matei îşi aduse aminte că astăzi vor merge cu toţii în livadă la culesul merelor. Aproape cât ai clipi din ochi, se trezi în mijlocul curţii, cu coşuleţul în mână, pregătit pentru ziua cea mare. Bunica îi chemă pe cei trei puşti lângă ea şi le dădu ultimele sfaturi. „... Şi să fiţi cuminţi!”, se auzi în urma lor glasul bunicii, care se grăbea să ţină pasul cu cei trei năstruşnici.
Drumul până la livada bunicii lui Matei trecea prin alte câteva livezi. Copii se bucurau de priveliştea pe care Toamna le-o aşternuse înainte. Deodată Matei, ridicându-şi năsucul cârn în vânt, adulmecă o mireasmă ispititoare. „Miroase a mere, a mere proaspete şi pofticioase”. Şi fără să mai stea pe gânduri, se năpusti asupra primului pom care îi ieşise în faţă şi smulse cu poftă din crengile joase un măr oacheş. Maria şi Andrei au tăbărât şi ei pe frumosul pom care-şi plecase crengile la pământ încărcat de roade atrăgătoare. Bunica îi privi îngăduitoare aşteptând să vadă ce vor face în continuare. Matei muşcă cu poftă din măr şi, cu gura plină, abia respirând, exclamă: „E tare gustos!” Şi întinse apoi mâinile spre alte mere pentru a le aduna în coşuleţul său. „Matei! Se auzi glasul bunicii. Nu e voie. Nu sunt ale noastre. Aceasta nu e livada noastră”. „Dar bunico, e doar un măr, sau... două”. „Nu e voie, Matei, nu e voie să iei ceea ce nu e al tău”. „Dar bunic,o e doar un măr. Ştiu că nu e al meu dar e doar un măr... Şi apoi sunt atât de multe că nici nu se vede că am luat şi noi câteva”. „Te înţeleg, Matei, îi răspunse bunica, dar ştii că este păcat să iei ceea ce nu e al tău. Adică e păcat să furi”. „Dar nu m-a văzut nimeni bunico!” „Vezi, răspunse bunica, asta înseamnă să furi. Să iei ceea ce nu este al tău crezând că nu te-a văzut nimeni. Dar să ştii că întotdeauna este cineva care te vede.”
Cei trei copii priveau acum speriaţi în jurul lor aşteptând ca cineva să iasă de la pândă de după un copac şi să-i certe. Bunica îşi făcu răgaz să se aşeze un minut jos pe iarbă îi chemă lângă ea pe cei trei puşti speriaţi şi le spuse:
Era odată un om nărăvit la furat. Şi măcar de-ar fi fost sărac... Dar de unde! Era bun gospodar, cu nevastă credincioasă şi copii cuminţi, cu pământ şi acareturi, cu cai, cu vaci şi cu oi, dar aşa fusese el crescut rău de părinţii lui, că nu era sătul până ce nu mânca din ceva furat! Femeia lui de multe ori îl dojenea, sfătuindu-l şi rugându-se de dânsul să se lase de un asemenea nărav, dar el răspundea mereu: „ Femeie, nu-nţelegi ca eu nu pot altfel?! Până n-oi lua ceva de la unul sau de la altul, nu-mi tihneşte şi pace!”
Odată, prin luna lui iulie, întorcându-se din ţarină într-o noapte cu lună plină şi văzând lanurile îmbelşugate ale altora, îndată se gândi: "Ce-ar fi să-mi aduc eu acasă o căruţă din minunăţia asta de grâu!". Şi iată că se duse iute, pregăti căruţa şi caii, şi în toiul nopţii, când doarme şi pasărea, cum zic ţăranii, plecă la furat, luând cu el şi o copiliţă de-a lui de vreo 4-5 anişori, căreia îi plăcea nevoie mare să meargă cu tată-său în căruţă.
Ajunşi la lanuri, copila rămase în căruţă, iar omul nostru prinse a se furişa, privind în toate părţile (căci se vedea ca ziua): când la stânga, când la dreapta, când înainte, când înapoi... În mintea ei necoaptă, dar curată, copila se tot minuna de ce se uită tată-său în toate părţile, numai într-una nu... Omul, după ce s-a încredinţat că nu-l vede nimeni, înhăţă câţiva snopi şi veni cu ei la căruţă. „Tată, matale ai uitat ceva! zise deodată copila, aproape speriindu-l”. „Draga tatii, dar ce-am uitat?!” „Mata ai uitat ceva... În toate părţile te-ai uitat, dar ai uitat sa te uiţi şi în sus...”
Ea nu se gândise să-şi dojenească părintele, căci nici nu pricepea bine ce făcea acesta, dar aşa se socotise cu căpşorul ei, că dacă tot s-a uitat în toate celelalte părţi, ar fi fost bine să se uite şi în sus... Iar cuvintele nevinovate ale copilei aşa-l cutremurară pe om, trezind în el frica de Dumnezeu, că s-a şi dus de a pus snopii la loc, întorcându-se acasă mai căit şi mai ruşinat ca niciodată. Femeia, când l-a văzut cu căruţa goală, a crezut că l-or fi prins la furat, dar el i-a povestit totul de-a fir a păr, că dacă se uita mai întâi în sus, nu mai era nevoie să se mai uite în celelalte părţi, că de ochiul lui Dumnezeu nimeni nu se poate păzi!
Ochii lui Matei se ridicară instantaneu spre cer. Nu-i veni să creadă. Rămase mut cu mâna aţintită sus. Bunica împreună cu Maria şi Andrei ridicară şi ei privirea ţintind şi ei cerul şi uimirea se putea vedea pe chipul celor patru. CINEVA se juca cu câţiva norişori răzleţi de pe cer. Îi adunase laolaltă şi îi amestecă, precum pictorul îşi amestecă cu penelul culorile pentru ca apoi să le aştearnă pe pânză. Apoi sub privirile uimite ale lor se desfăşură pe pânza cerului imaginea aproape vie a unui ochi, un ochi care zâmbea, un ochi din care răzbătea o lumină plină de bunătate. Era parcă ochiul lui Dumnezeu. Pe faţa lui Matei se prelingeau câteva picături de lacrimi. Nu de teamă, ci de bucurie. Aceea bucurie pe care o simţise şi când descoperise îngeraşul. Ochiul clipi şi se împrăştie apoi, precum fumul este risipit de vânt, dar lumina revărsată de el rămase în sufletul lui Matei. „Matei, unde fugi?” Îl întrebară Maria şi Andrei. „Veniţi cu mine!” Le răspunse în grabă Matei.
În câteva clipe cei trei copii se întoarseră de la livada bunicii, fiecare cu câteva mere frumoase în mână pe care le aşezară sub mărul din livada vecinului.
Aici jos cineva era fericit, bucuros şi mulţumit, iar acolo sus CINEVA zâmbea…
Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

O cauză de multe ori ignorată a bolii: Egocentrismul


Dacă cineva îşi va analiza cu sinceritate cauza neadaptării sale la dificultăţile vieţii, va descoperi adesea un mic cuvânt compus din trei litere: „EGO". Încordarea şi boala se produc de multe ori din cauză că noi nu vrem să sacrificăm marele nostru „EU", iar cauzele multor boli ar putea fi cuprinse într-un singur cuvânt: egocentrism.

Egoismul apare din faşă
De multe ori copilul este învăţat a gândi egoist încă de mic, atunci când i se dă ocazie să-şi manifeste propria importanţă. De fiecare dată când dă cele mai uşoare semne de nervozitate, părinţii şi bunicii aleargă să-l strângă drăgăstos în braţe, îi dau un biberon, îl plimbă în braţe, sau fac ceva ca să-i arate că soarele, luna şi stelele sunt gata să-i răspundă la fiecare gest de agitaţie. Un copilaş devine astfel obişnuit ca toate lucrurile să stea la dispoziţia lui, iar cu trecerea timpului el îşi desăvârşeşte tehnica pentru a-şi satisface interesele egoiste.
Din păcate părinţii hrănesc în continuare egocentrismul copilului: când elevul din clasa întâi le povesteşte despre un băiat mai mic că este „fricos", că el îl trânteşte la pământ şi îl bate, drăgăstosul tată se bucură şi-l aplaudă zicându-i „Viteaz băiat are tata!" Când unul din clasa a VIII-a se tânguieşte că „Directorul acela bătrân l-a pedepsit pentru nimica toată", majoritatea părinţilor judecă cazul numai pe baza afirmaţiilor adolescentului plângăreţ.
Părinţii care mereu împroaşcă cu noroi pragul casei vecinilor pentru a-l arăta pe al lor mai curat sunt un exemplu rău, pe care copiii lor de obicei îl urmează. Dacă părinţii obişnuiesc să-i vorbească pe alţii de rău, iar masa de seară devine o „masă de disecţie" a vecinilor, personalitatea copiilor prezenţi la discuţii va fi rău influenţată de acest lucru.
Mult prea multe din eforturile şi banii noştri sunt dirijate spre interese egoiste, pentru a clădi „eul" copiilor noştri. Noi cumpărăm de multe ori copiliţei în vârstă de 8 ani hăinuţe mult mai scumpe decât poate permite bugetul familiei, o facem „complet feminină'" după modelul unui fan, îi cultivăm egoismul, căutăm să-i facem toate voile, dar prea rar ne ostenim să o învăţăm să gândească altruist, în interesul altora.

Altruismul trebuie cultivat din copilărie
Educarea altruistă pozitivă este posibilă şi ea trebuie să înceapă încă din faşă. Unii psihologi chiar recomandă părinţilor ca atunci când bebeluşul scânceşte, să fie lăsat aşa pentru câteva momente şi abia apoi să-i fie satisfăcută nevoia inerentă. Ei vorbesc de aşa-zisa „toleranţă la frustrare”, adică o educare a voinţei celui mic şi astfel o pregătire pentru viaţă, din care el va învăţa că nu tot ceea ce i se cuvine este obţinut imediat şi cu orice preţ.
Există copii mici care sacrifică banii lor economisiţi pentru bomboane pe care să le dau celor nevoiaşi. Copiii instruiţi de timpuriu ca să fie darnici şi politicoşi faţă de alţii, cu siguranţă că nu vor produce în anii de mai târziu dezamăgiri părinţilor sau altora şi vor deveni persoane iubite, respectate şi apreciate în anturajul lor.
Putem de exemplu să-i cumpărăm fetiţei noastre un tort semipreparat, s-o punem să-l coacă şi să-l garnisească, apoi să-l ducă la o mamă istovită de muncă sau bolnavă. Ce investiţie mai bună poate să facă cineva cu bani aşa de puţini pentru a-i oferi copilului său fericirea de a pleca zburând spre casă, vesel şi plin de sănătate sufletească?
Cu adevărat înţelept este acel părinte care poate să îndrume pe tânărul în vârstă de 14 ani să se ducă la un vecin nevoiaş ca să-i cosească pajiştea, să-i strângă fânul sau să-i cureţe zăpada! Nu există o cale mai bună de a insufla obiceiuri sociale sănătoase tineretului. Părinţii merg însă pe calea opusă atunci când îl echipează pe băieţaşul lor în vârstă de 3 ani cu puşcă şi gloanţe ca să bubuie trecătorii. Aceasta îi obişnuieşte cu ideea de a obţine satisfacţie lovind sau chiar omorând pe alţii.

Satisfacerea Eu-lui şi bolile trupului
Dr. William Sadler a fost impresionat de legătura strânsă dintre dorinţa de satisfacere a Eu-lui personal (filautia, cum o numeşte Sf. Maxim) şi multe boli. El spune că ,,nimeni nu poate să aprecieze aşa de bine ca un medic procentajul uimitor de mare al bolilor şi suferinţelor omeneşti care sunt o urmare directă a: supărării, fricii, conflictelor, imoralităţii, vieţii dezordonate, ignoranţei, gândirii nesănătoase şi vieţii îndoielnice.
Psihiatria modernă a preluat pe lângă numeroase şi preţioase sfaturi biblice şi pe acela de a gândi altruist, ajutând şi pe alţii. Un psihiatru scrie: „Fără iubire noi pierdem voinţa de a trăi. Vitalitatea noastră spirituală şi fizică este subminată, rezistenţa noastră este micşorată şi cedăm bolii care adesea se dovedeşte fatală. Putem scăpa, să zicem, pe moment de moarte, dar ceea ce ne rămâne este o existenţă sărăcăcioasă şi stearpă, iar din punct de vedere emotiv aşa de secătuită încât putem să ne socotim numai pe jumătate vii."
Acceptarea sinceră a principiilor şi învăţăturilor lui Hristos în ceea ce priveşte realizarea păcii şi bucuriei sufleteşti, realizarea gândirii altruiste şi a vieţii curate, ar şterge deodată mai mult de jumătate din bolile, grijile şi dificultăţile umanităţii. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din actualele nenorociri ale omenirii ar putea fi real prevenite prin puterea profilactică extraordinară a trăirii personale în spiritul învăţăturilor lui Hristos.
Pr. Alexandru Stanciu


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Crucea de la Chilia Părintelui Arsenie

„…şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22)

Această bucurie ne-a cuprins pe cei care am străbătut poteca de pe Valea Sâmbetei spre Chilia Părintelui Arsenie Boca sâmbătă, 3 noiembrie. Am făcut acest drum pentru a pune acolo, în munte, o Cruce de lemn pe care este sculptată răstignirea Mântuitorului, care să străjuiască de sus pe cei care străbat cărările munţilor şi spre a le arăta drumeţilor „cărarea” spre Chilie… Nu puţini sunt creştinii care - auzind despre Părintele Arsenie, fie din cărţi, fie de la mormântul Părintelui de la Mănăstirea Prislop, fie de la izvorul de la Sâmbăta, fie dintr-o pornire interioară de a-L cunoaşte pe Dumnezeu – se încumetă să urce până la Chilia Părintelui din Munţii Făgăraşului, săpată în stâncă chiar de dânsul cu decenii în urmă, prin anii 1946-1948. Şi totuşi, de atâţia ani în drumul spre Chilie nu exista o Cruce care să arate calea până acolo şi căreia călătorii să-i aducă cinstire.
Iniţiativa amplasării unei Cruci la Chilia Părintelui Arsenie a pornit de la Prea Sfinţitul Daniil Stoenescu, Episcop de Vârşeţ, care a sugerat domnului Ioan Cişmileanu – preşedintele „Asociaţiei Pentru Isihasm” şi directorul Editurii „Agaton” din Făgăraş (unde au apărut cărţile cu „Mărturii” despre Părintele Arsenie) să realizeze acest lucru. Lemnul de stejar pentru Cruce a fost donat „Asociaţiei Pentru Isihasm” de domnul Sorin Urdea de la Ocolul Silvic Şercaia, iar sculptura Crucii a fost realizată de un credincios din Braşov.
Aşadar, în dimineaţa zilei de 3 noiembrie, un grup de 12 credincioşi am pornit cu Crucea spre Chilie, deşi prognoza meteo nu era tocmai favorabilă. La Mănăstirea Brâncoveanu am primit binecuvântarea părintelui stareţ Ilarion, care a trimis şi de la mănăstire doi călugări – părintele Dometie şi părintele Casian – şi am pornit, mai departe, la drum. Vremea a fost însorită, fiind o zi de toamnă splendidă, ca o binecuvântare a Părintelui Arsenie pentru râvna noastră.


Având o înălţime de 2 metri, Crucea a fost purtată cu o arzătoare dorinţă sufletească de către bărbaţii grupului. Peisajele care ne-au desfătat privirile au fost de basm. Pe la amiază am ajuns la Cabana Valea Sâmbetei (1401 m), apoi am găsit un loc prielnic pentru amplasarea Crucii, spre a fi ferită de intemperiile vremii. Cu un efort pe măsură, Crucea a fost înălţată şi apoi sfinţită printr-o scurtă slujbă oficiată de preoţii de la mănăstire, aprinzându-se lumânări şi o candelă care, sperăm, va fi aprinsă şi de către cei care vor trece pe acolo. Ca amplasament, Crucea se află la 250 m de cabană, pe cărarea care duce spre Chilie, putând fi observată de pe potecă.
Ne-am continuat apoi drumul până la Chilia Părintelui Arsenie, unde ne-am închinat aprinzând lumânări şi candele. Înălţarea sufletească a fost deosebită, iar drumul la întoarcere a fost plin de speranţă, deşi noaptea se lăsa peste Valea Sâmbetei…
Prof. Veronica Pătru


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Ce înseamnă numele meu?

Andrei – vine din limba greacă şi înseamnă bărbăţie, curaj. Acest nume ne spune că viaţa este o luptă cu ispite de tot felul, cu greutăţi sau neputinţe, cărora trebuie să le facem faţă cu bărbăţie şi curaj. De asemenea, tot cu bărbăţie trebuie să ducă creştinul lupta cu sine însuşi de a deveni tot mai bun. În istoria neamului nostru românesc şi a Bisericii noastre se bucură de o cinste deosebită Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat în grupul celor 12 Apostoli ai Mântuitorului, care a adus vestea minunată a mântuirii în părţile Dobrogei de azi, unde a întemeiat primele comunităţi creştine. A vestit cu dăruire învăţătura creştină şi a pătimit cu bărbăţie şi curaj pentru Domnul, primind moarte martirică pe o cruce în formă de X. Ziua de pomenire a fost stabilită în 30 noiembrie.

Ecaterina – vine tot din limba greacă şi înseamnă curat, pur. Plecând de la acest nume, ne gândim că fiecare trebuie să-şi păstreze sufletul curat prin atenţia la gânduri şi la faptele pe care le săvârşim, dar şi prin atenţia la ceea ce vorbim. Păstrăm sufletul în stare de curăţie prin deasa spovedanie, prin împlinirea îndrumărilor primite la spovedanie şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine în mod conştient şi pregătit. Cu acest nume cunoaştem o tânără creştină, de neam bun, persecutată pentru credinţa ei în Hristos pe timpul împăratului Diocleţian. Sfânta Ecaterina este ocrotitoarea studenţilor şi a tinerelor fete şi este sărbătorită pe 25 noiembrie.

Filofteia – vine din limba greacă şi înseamnă iubitor de Dumnezeu, iubitoare de Dumnezeu. Acest nume ne aduce aminte de datoria noastră de a iubi pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toată inima noastră şi din tot cugetul nostru, potrivit poruncii Mântuitorului, aşa cum de altfel au făcut sfinţii apostoli, mucenicii şi cuvioşii care au mărturisit dragostea lor faţă de Dumnezeu prin renunţarea pentru totdeauna la bucuriile vieţii pământeşti. Pentru practicarea virtuţilor milosteniei, iubirii şi bunătăţii, ca expresie a dragostei ei faţă de Dumnezeu, Sfânta Muceniţă Filofteia a preferat pedepsele şi chiar moartea. Pomenirea ei se face la 7 decembrie, a doua zi după Sf. Ier. Nicolae, deoarece moaştele Sfintei au stat multe secole în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, cu hramul Sf. Ier. Nicolae.
Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Biserica „Sf. Treime“ din Bucium

După ce am cunoscut istoria bisericilor din Făgăraş, itinerariul nostru în trecut continuă cu lăcaşurile de cult din Ţara Făgăraşului. Pentru început mergem în satul Bucium, unde a existat o bisericuţă de piatră monument istoric din care, din păcate, nu a rămas decât o fotografie. Ghidul în povestea acestui lăcaş de cult, precum şi în istoria bisericii actuale ne este părintele Marius Corlean, parohul acestui sat din 2004.


De la ortodoxie la greco-catolicism
Primele date despre parohia Bucium le avem din recensământul românilor transilvăneni din anul 1733, comandat de Inochentie Micu Klein. În statistica episcopului greco-catolic parohia Bucium apare ca ortodoxă, având 20 de familii, o biserică şi 2 preoţi. Din alte statistici aflăm că în anii 1760 existau aici 33 de familii, din care 30 ortodoxe şi 3 unite (greco-catolice). Următoarele date îi declară pe toţi sătenii greco-catolici. Iată deci cum un sat în întregime ortodox la 1733 este majoritar greco-catolic peste 30 de ani, urmând ca ortodocşii să dispară apoi complet.
Cum s-a făcut trecerea? Deoarece românii nu vroiau să accepte greco-catolicismul şi se revoltau tot mai mulţi dintre ei, în anul 1745 împărăteasa Maria Tereza trimite o proclamaţie către aceştia în care le aduce la cunoştinţă că trebuie să se considere uniţi cu Roma. Istoricul Silviu Dragomir consemnează că sătenii din Bucium răspund comisiei care le comunica proclamaţia astfel: „Noi suntem gata să lăsăm biserica la porunca Măriilor-Voastre preotului unit, dar mai bine ne pustiim şi pribegim decât să ţinem preot unit.” Iată ce răspuns frumos inspirat de dragostea de credinţa strămoşească au dat buciumenii!
În anul 1763 însă se pune la cale o nouă strategie pentru a impune uniaţia în rândul românilor: regimentele grănicereşti. La propunerea generalului Buccow, Maria Tereza a acceptat înfiinţarea unor regimente de grăniceri, care să fie plasate de-a lungul graniţelor sudice şi estice ale Transilvaniei. Grănicerii urmau să fie scutiţi de impozite, să fie declaraţi oameni liberi urmând să primească şi o anumită diurnă. Condiţia pentru cei care doreau să facă parte din aceste regimente era să fie uniţi, pe motiv că împărăteasa avea încredere în credincioşii greco-catolici. În urma acestei iniţiative, sute de oameni au părăsit satele în care locuiau şi au trecut în Ţara Românească sau şi-au întemeiat ei înşişi alte sate, pentru a-şi putea păstra ortodoxia. Alte sate, printre care şi Buciumul, au acceptat grănicerizarea, iar treptat întreaga populaţie a trecut la credinţa greco-catolică.

Întoarcerea la ortodoxie
În 1948 are loc întoarcerea întregului sat la ortodoxie. Paradoxal, deşi strămoşii lor refuzaseră să părăsească ortodoxia pentru a trece la nou înfiinţata credinţă greco-catolică, întoarcerea la credinţa strămoşilor a fost tot forţată: oamenii s-au ascuns o vreme în păduri, iar parohul de atunci, părintele Victor Urian, a făcut câteva luni de puşcărie pentru că s-a opus iniţial. Cu toate acestea, întoarcerea nu a fost renegată după 1989, când credincioşii împreună cu acelaşi preot au hotărât că rămân ortodocşi.
În anul 2000 însă, câteva familii s-au hotărât să aleagă credinţa greco-catolică. Ei participă la slujbe într-o capelă amenajată în incinta şcolii din sat, dar în prezent revendică în instanţă biserica şi cimitirul. Serviciile religioase le sunt asigurate de protopopul greco-catolic de Făgăraş, Liviu Negrea.

Biserică veche ortodoxă
Documentele atestă existenţa unei biserici foarte vechi în satul Bucium. Data ei de construcţie este stabilită undeva în secolele XVII-XVIII, iar ctitorul este un călugăr Isaia, de la mănăstirea care exista atunci la Mărgineni. Biserica veche de piatră era pictată şi avea un turn masiv, ridicat ulterior.
În 1942, pentru că lăcaşul de cult avusese de suferit în urma unui cutremur şi era neîncăpător pentru populaţia satului de atunci, preotul paroh din acea vreme a hotărât demolarea lui şi ridicarea unei noi biserici în loc.

Biserica actuală
Actuala biserică a fost construită între anii 1942-1945 cu contribuţia credincioşilor, preot fiind Ilie Cişmaşiu. Construcţia a fost finalizată şi binecuvântată în noiembrie 1945 de către un delegat al Mitropoliei greco-catolice din Blaj. Pentru că în 1948 s-a făcut trecerea la ortodoxie, ierarhii greco-catolici nu au mai apucat să sfinţească lăcaşul de cult.
Biserica este aşezată în mijlocul satului, pe un deal. Are formă de cruce, cu turn; lungimea ei este de 16 m, iar lăţimea de 7 m. Lăcaşul de cult este acum bine izolat cu acoperiş de tablă, geamuri de tip termopan şi un trotuar împrejur care stopează pătrunderea apei la fundaţie. Singura neîmplinire a credincioşilor a rămas împodobirea Casei lui Dumnezeu din satul lor cu pictură. Deşi există un deviz încă din 1990, fondurile proprii extrem de reduse nu au permis până acum realizarea ei.