Afacerea sarcofagelor Sau „Cum să te îmbogăţeşti peste noapte pe seama ignoranţei altora“

În ultima perioadă suntem din ce în ce mai des martorii unor eforturi susţinute de denigrare a credinţei creştine. "Codul lui DaVinci" sau mai recentul "Mormântul pier-dut al lui Iisus" (documentarul care susţine că nişte sarcofage găsite la Ierusalim în anii 80 ar conţine rămăşiţele pământeşti ale lui Iisus) nu sunt decât ultimele dintre ele. Pe fondul ignoranţei oamenilor în argumentele credinţei s-a dezvoltat o adevărată industrie a contestării fundamentelor creştine, industrie extrem de profitabilă (un simplu exemplu este îmbogăţirea spectaculoasă a lui Dan Brown, căruia volumul "Codul lui Da Vinci" i-a adus peste 250 de milioane de dolari). Cei care mizează pe abordarea superficială a adevărului istoric ştiu foarte bine să profite de pe urma ignoranţei sau indiferenţei religioase a consumatorilor de ficţiune. Cea mai bună dovadă în acest sens este chiar arheologul israelian Amos Kloner, conducătorul echipei care a descoperit sarcofagele; acesta este unul dintre contestatarii vehemenţi ai documentarului aşa numit "ştiinţific" realizat de cei doi regizori americani: "E o poveste foarte bună pentru un film TV, dar e imposibil să fie adevărat!"
Toate aceste tentative, care au ca ţintă temelia credinţei creştine, ne fac să ne gândim la diferitele ipoteze care au pus la îndoială realitatea Învierii Domnului de-a lungul secolelor.

Ipoteza morţii aparente
Aceasta susţine că în realitate Iisus Hristos n-ar fi murit, ci ar fi căzut intr-un fel de leşin, din care apoi S-a trezit. Această explicare nu poate fi acceptată din mai multe motive. În primul rând, moartea reală a Mântuitorului o dovedeşte grija autorităţilor ca cei răstigniţi să fi murit cu adevărat. Ostaşii s-au asigurat astfel de acest lucru, iar tâlharilor, care erau încă vii, le-au zdrobit fluierele picioarelor spre a-şi da sfârşitul, în timp ce lui Iisus, care murise, nu I Ie-au zdrobit. Totuşi, spre a avea convingerea deplină, unul dintre ostaşi I-a împuns coasta cu suliţa, din aceasta a ieşit sânge şi apă, semn că trupul celui mort îşi încetase funcţiile.
În al doilea rând, când Iosif şi Nicodim au cerut lui Pilat trupul lui Iisus, ei l-au obţinut fără nici o greutate, căci Pilat era convins că Iisus murise cu adevărat. Dacă n-ar fi fost convins de aceasta, nu le-ar fi dat această permisiune. Şi chiar dacă ne-am închipui, prin absurd, că Iisus n-a fost mort când a fost coborât de pe cruce, istovirea provocată de suferinţele îndurate şi de pierderea sângelui scurs din rănile cuielor, înfăşurarea trupului uns cu miresme în giulgiuri şi lipirea acestora de trup, lipsa de aer în mormânt, toate acestea I-ar fi adus cu certitudine moartea, după aşezarea lui in mormânt.

Ipoteza înşelăciunii
Alţii au afirmat că învierea n-a fost decât un truc, o înşelăciune la care au recurs Apostolii; aceştia au furat trupul lui Iisus din mormânt, în timp ce străjerii dormeau, l-au ascuns, apoi au răspândit zvonul că Hristos a înviat. Această ipoteză a plecat chiar de la farisei şi cărturari. Aflând de învierea lui Iisus de la soldaţii de pază, ei şi-au dat seama că s-au împlinit cuvintele lui Iisus, de aceea au mituit pe soldaţi şi pe dregători, lansând zvonul că peste noapte, ucenicii au venit şi au furat trupul lui Iisus.
Această ipoteză este cea mai slabă. Tocmai spre a înlătura orice posibilitate a furtului, conducătorii iudeilor au luat toate măsurile necesare ca mormântul să fie păzit cu străşnicie de către soldaţii ceruţi de la Pilat, iar piatra mormântului să fie pecetluită. Soldaţii de gardă nu puteau să adoarmă, deoarece o astfel de nechibzuinţă era pasibilă de pedeapsa cu moartea. Dar chiar dacă - prin absurd - ar fi adormit, n-ar fi adormit toţi, iar zgomotul prăvălirii pietrei de pe mormânt i-ar fi trezit, astfel că ucenicii care ar fi încercat să fure trupul Învăţătorului lor ar fi fost prinşi.
Pe de altă parte, starea psihologică în care se aflau Apostolii şi cei apropiaţi lor, înfricoşaţi şi de-a dreptul îngroziţi de cele ce se petrecuseră, închişi în casă de frica iudeilor, făcea imposibil actul furtului. Cum puteau aceşti oameni timoraţi să îndrăznească a veni noaptea la mormânt, să fure trupul lui Iisus, când ştiau cu câtă străşnicie era păzit mormântul de către soldaţii romani?

Ipoteza viziunii
Alţii au negat realitatea arătărilor Mântuitorului după Înviere, considerându-le simple viziuni colective, datorita stărilor psihopatice pe care le-au avut unii dintre Apostoli sau femeile din cercul lor.
Dar faptele petrecute după înviere dovedesc, fără putinţă de îndoială, realitatea acesteia.
a) Arătările Domnului după înviere s-au petrecut în locuri diferite, în faţa unor persoane diferite şi la intervale de timp diferite. Astfel mai întâi s-a arătat femeilor mironosiţe, Mariei Magdalena, lui Luca şi lui Cleopa pe calea spre Emaus, Apostolilor în lipsa lui Toma, după opt zile apostolilor în prezenţa lui Toma, unora dintre Apostoli la lacul Tiberiadei, apoi la peste cinci sute de persoane. Toate acestea evidenţiază că n-a putut fi vorba nici de o viziune subiectivă şi nici de una colectivă, ci au fost arătări reale.
b) Purtarea mai marilor preoţilor şi căpeteniilor iudeilor dovedeşte că ei n-au negat realitatea învierii Celui răstignit, dar au încercat să ascundă adevărul prin tot felul de mijloace. Chiar când, după pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii au propovăduit pe Iisus Nazarineanul Cel înviat, iudeii n-au negat realitatea învierii. Dar i-au oprit să vorbească în numele lui Iisus (Fapte 5, 40).
c) Apostolii au fost pe deplin convinşi că Cel ce li s-a arătat a fost Iisus Hristos Cel înviat; nu o nălucă, ci o fiinţă corporală, care era în trup. Tocmai pentru a le risipi orice îndoială, la cererea Lui, Apostolii i-au pipăit mâinile şi picioarele, putându-se convinge că nu e duh de nălucire. Le-a cerut şi de mâncare, iar ei i-au dat peşte şi un fagure de miere (Luca 24, 39-42). La fel Toma, după ce i-a pipăit rănile cuielor şi coasta, a exclamat: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20 27-28).
Un fapt de netăgăduit este că Învierea Domnului a avut o influenţă extraordinară asupra Apostolilor. Din oameni cuprinşi de frică, neîncredere, îndoială, ei devin plini de curaj, îndrăzneţi, încrezători, hotărâţi şi pe deplin convinşi de realitatea Învierii.
Cine a operat această transformare a unor oameni simpli, care au devenit învăţătorii lumii? Puterea Duhului Sfânt revărsată peste ei în Ziua Cincizecimii, dar şi convingerea lor neclintită în dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel înviat. Credinţa noastră se sprijină pe mărturia lor, o mărturie apărată de cei mai mulţi cu preţul vieţii. Şi cine şi-ar da viaţa pentru o minciună? Nimeni.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 4 - mai 2007