Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus şi misiunile ei

Dacă primul ctitor al Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu, i-a trasat o misiune istorică – pe lângă cea duhovnicească – prin lupta împotriva uniaţiei, cel de-al doilea ctitor, Mitropolitul Nicolae Bălan, i-a trasat o misiune prin excelenţă spirituală şi „de elită”: „condiţia era să faci întâi Teologia şi după aceea puteai candida (!) pentru situaţia de călugăr din Mănăstirea Sâmbăta de Sus”, mărturisea părintele Teofil Părăian.[1]

În 1926, mitropolitul Nicolae Bălan a pornit un adevărat program de restaurare a bisericii distruse cu 140 de ani în urmă. Este impresionantă literatura vremii prin care părintele mitropolit mobiliza suflarea ortodoxă cu precădere din ţinutul Făgăraşului pentru a reface vechea ctitorie brâncovenească. Procesul a durat nu mai puţin de două decenii, eforturile fiind încununate în 1946, imediat după război, când biserica mănăstirii a fost sfinţită.

Mitropolitul şi-a dorit ca mănăstirea sâmbeteană să fie una de elită, iar ierarhii Mitropoliei Ardealului să fie recrutaţi din rândurile călugărilor de aici. Primul între cei care au stăreţit mănăstirea făgărăşeană a fost Părintele Arsenie Boca (1940-1944), apoi Părintele Serafim Popescu (1944-1954). Tot atunci prin mănăstire a trecut şi viitorul mitropolit Nicolae Mladin (1967-1981), dar şi viitorul episcop Irineu Duvlea (stareţ între anii 1993-2000). Călugărit la mănăstirea de la poalele Făgăraşilor a fost şi actualul Mitropolit al Ardealului, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza. Iar proaspătul episcop vicar de la Sibiu, Preasfinţitul Ilarion Urs, este starețul mănăstirii din anul 2000.

Despre Părintele Arsenie Boca, Părintele Serafim Popescu şi Părintele Nicolae Mladin a vorbit mult vrednicul lor urmaş, Părintele Teofil Părăian: „Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a început cu trei oameni mari. Fiecare mare în felul lui [...] a fost mare Părintele Arsenie prin cultură, prin intenţie, prin strădanie, prin angajare, prin înzestrare. [...] A fost şi Părintele Serafim important, însă de altă mărime. A fost blând şi binevoitor. Din multa lui bunătate nu mai ştia ce este răutatea; era un om de care s-au bucurat oamenii. Se bucura de succesele celor din jurul său. Veselia lui se manifesta în privire, în râs, în faţa senină, în atitudini, era odihnitor de oameni. La fel a fost Părintele Nicolae Mladin, un om de studiu, profesor de Teologie, a scris o mulţime de cărţi frumoase”.[2]

Părintele Mitropolit Dr. Laurenţiu Streza, devenind şi el prin tradiţia familiei un fiu duhovnicesc al mănăstirii, locul călugăriei sale de mai târziu, scria în prefaţa unei cărţi a Părintelui Teofil Părăian că mănăstirea a format generaţii de părinţi spirituali: „Părintele Arsenie Boca a fost o personalitate harismatică profund ancorată în realitatea poporului din care făcea parte; a creat generaţii de ucenici, ca un mare apostol al românilor ardeleni. Părintele Serafim Popescu s-a remarcat prin respectul faţă de rigorile rânduielilor canonice, împletite cu bunătate şi bucurie duhovnicească iradiantă, „serafică”. Cu chipul său transfigurat, cu ochii lui deschişi înlăuntru, Părintele Teofil a trudit să-l împace pe om cu Dumnezeu”.[3]

Toată această generaţie de oameni duhovniceşti a fost construită și prin efortul de revigorare spirituală întreprins de Părintele Dumitru Stăniloae. „În colaborare cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, au statornicit (părinţii de la Sâmbăta de Sus) duhul filocalic în mănăstire... Se naşte inegalabila Filocalie românească din care se vor adăpa generaţii întregi de credincioşi”, spunea Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu.

În prefaţa primului volum din Filocalie, Părintele Stăniloae spune că s-a folosit de schiţele şi traducerile Părintelui Serafim Popescu şi ale Părintelui Arsenie Boca: „un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P.C. sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere...”.[4] Tot el spunea despre Părintele Teofil că este cel mai bun cunoscător al Filocaliei.[5]

De asemenea, cel de-al treilea ctitor al mănăstirii, ÎPS Antonie Plămădeală, a adăugat mănăstirii o misiune culturală, prin Academia ridicată acolo, ca prin misiunea ei spirituală, culturală, artistică şi ştiinţifică să fie o oază de întâlnire a cercetătorilor.

Dacă am aduna toate mărturiile scrise şi nescrise despre părinţii vieţuitori de la Mănăstirea Sâmbăta, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu, am putea înţelege şi care a fost misiunea populară a mănăstirii făgărăşene, misiune care continuă şi astăzi, dovadă fiind miile de credincioşi care se adapă duhovniceşte din izvorul nesecat al „Evangheliei trăite”.

Toată tradiţia ce o poartă în spate această mănăstire trebuie înnoită mereu şi mereu – căci la noblesse oblige – dar şi pentru că Mănăstirea a fost, este şi trebuie să fie mărturisitoare a credinţei autentice, corecte şi complete în cult şi în cultură.

Pr. Alexandru Socaciu, Parohia Veneția de Jos

 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 86, iulie-august 2015 

 

---

[1] Arhim. Teofil Părăian, Daruri din darurile primite, Editura Andreiana, Sibiu, 2009, p. 354.

[2] Ibidem, p. 354-360; şi comp. Arhim. Visarion Joantă Buchet de amintiri despre Părintele Serafim Popescu, editura Agaton, Făgăraş, 2011, p. 26-32.

[3] Ibidem, p. 5-7.

[4] Filocalia, vol. I, ed. EIBMBOR, Bucureşti, p. XI-XII.

[5] Arhim. Teofil Părăian, op. cit., p. 326.