Pagini

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Tragicul sfârşit pământesc al Brâncovenilor



Anul Brâncoveanu se apropie de final. Încheiem seria articolelor dedicate familiei Sfinţilor Brâncoveni cu două materiale din care aflăm mai multe despre moartea lor şi despre comoara spirituală şi culturală pe care ei ne-au lăsat-o moştenire. Un izvor de frumuseţe şi valori autentice care ne poate îmbogăţi enorm.

Moartea Stancăi
Golgota Sfântului Constantin a început în postul Paştilor din anul 1714. Stanca, fiica sa cea mai mare, moare pe neaşteptate, la 15 martie 1714, fapt ce a adus o durere imensă în sufletul domnitorului care va scrie apoi la 17 martie patriarhului Hrisant Notara înfăţişând cu aceste cuvinte situaţia sa grea: „ Fata mea preaiubită suferind până la 15 ale lunii… şi-a dat sufletul în mâinile Dumnezeului celui viu… iar pe noi, părinţii ei, ne-a lăsat fericita nemângâiaţi şi foarte zguduiţi şi întristaţi în nenumărate tulburări. Căci, Dumnezeu ştie, prin foc şi prin apă trece sufletul nostru, şi nu avem mângâiere… Dar Domnul a dat, Domnul a luat şi cum Domnului I s-a părut aşa a şi făcut. Mulţumim şi ne închinăm voinţei Sale sfinte şi ne rugăm de mila Lui nesfârşită să o odihnească pe dânsa în sânurile lui Avraam..”
Este impresionantă aşezarea duhovnicească a cuviosului domnitor. Tăria lui sufletească şi legătura lui vie, caldă şi personală cu Dumnezeu îl va ajuta să urce pe Golgota muceniciei pentru a dobândi astfel cununa neveştejită a bucuriei Învierii lui Hristos.

Mazilirea
În această atmosferă de durere şi doliu, marţi în 3 aprilie 1714, în Marţea Săptămânii Mari, a sosit la Bucureşti capugiul Mustafa aga, unul din cei mai buni prieteni ai domnitorului Brâncoveanu (ales anume de marele vizir ca să nu intuiască acesta nimic), care a intrat în palatul domnesc şi i-a dat vestea năprasnică a depunerii lui din domnie. A citit apoi în public Hatişeriful sultanului, care avea acest scurt şi dramatic cuprins: „Pentru că te-am găsit pe tine, Constantine Brâncovene, nevrednic şi hain, ca unul care ai adus pe muscali la Brăila..., ai pus biruri noi pe ţară şi ai despuiat-o cu ele şi nu te-ai mulţumit cu scaunul de domnie de ţi-am hotărât… pentru aceste greşeli, deci, şi multe altele, te scoatem din Domnie şi-ţi poruncim să vii aici la noi cu toată casa şi seminţia ta. Pentru aceasta am trimis la tine pe Imbrohorul cel Mare (şeful grajdurilor împărăteşti).”  A urmat apoi sigilarea vistieriei, a tezaurului privat al domnitorului, care a fost pus sub paza boierilor până la sosirea corpului de armată condus de imbrohor.
Zadarnic a încercat sfântul voievod să amâne plecarea sa după sărbători. Turcii se temeau de o intervenţie austriacă şi de aceea au numit în grabă un nou domnitor în persoana lui Ştefan Cantacuzino, vărul lui Constantin Brâncoveanu. În vinerea mare, pe seară, atunci când voievodul mazilit părăsea Bucureştiul împreună cu cei patru băieţi şi cu alte rude, toţi sub escortă pentru a fi duşi la Istanbul, Ştefan Cantacuzino, plin de fariseism, a căutat să se dezvinovăţească pentru situaţia creată şi l-a condus cu capul gol până la caretă. La coborârea scării din Curte, Brâncoveanu i-a adresat următoarele cuvinte profetice: ,,Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu, pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine.”

Torturi nesfârşite
După aproape trei săptămâni de drum a ajuns domnitorul la Constantinopol cu toată familia sa. În loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, au fost conduşi direct la închisoarea „Cele şapte turnuri”, Edicule.
Din aprilie şi până în iulie, Sfinţii Brâncoveni au fost supuşi la cele mai inimaginabile torturi. Rând pe rând, zi de zi, ei au trebuit să mărturisească unde li se află averile. Era eminamente o execuţie politică, având la bază dorinţa de a confisca averea imensă a domnitorului. De la Edicule au fost apoi transferaţi în temniţa unde erau închişi marii demnitari turci, paşii şi vizirii, şi anume la Bostangi Basa. Suferinţele şi chinurile au continuat pentru toţi – pentru familie şi pentru vistierul Ianache Văcarescu, cel care cunoştea secretele domnului mazilit. La torturile nesfârşite se adăugă pârele venite neîncetat din ţară din partea Cantacuzinilor care, fiindu-le teamă că Brâncoveanu ar putea scăpa, aşa cum a făcut-o în anul 1703, trimiteau mereu noi acuze.
Chinurile la care au fost supuşi Brâncovenii erau motivate politic şi urmăreau nimic altceva decât averea lor. Ultima încercare la care a fost supus Sfântul voievod a fost una de o deosebită viclenie. Spre sfârşitul lui iulie, pe neaşteptate, i-au spus că l-au iertat, mutându-l în palatul Ţării Româneşti din Constantinopol, promiţându-i chiar şi domnia în schimbul unei sume colosale, de 20.000 de pungi. Brâncoveanu a cerut timp de gândire. I s-a permis să scrie, turcii sperând că el va încerca prin scrisori să-şi pună la adăpost averea care scăpase nedeclarată şi, astfel, să se mai descopere câte ceva.

Graţierea în schimbul trecerii la islam
Aici însă intervine o mare schimbare. La intervenţiile făcute pentru el la curte, muftiul îi obţine graţierea cu condiţia ca fostul domn să se lepede de creştinism şi să treacă la islam. Auzind propunerea muftiului, domnitorul, din râvnă pentru Dumnezeu, a refuzat. Atunci turcii l-au închis din nou şi iarăşi l-au torturat. Văzând că nu mai scot nimic de la el, i-au hotărât pieirea. Din acest moment istoria Brâncovenilor devine sinaxar. O execuţie politică pe motiv de avere devine mucenicie. Dumnezeu intervine în planul istoric omenesc şi dăruieşte Sfântului Constantin cel mai mare dar şi anume acela al posibilităţii mărturisirii credinţei şi ataşamentului faţă de El cu preţul sângelui.
La 15 august 1714, exact în ziua în care fostul domn împlinea 60 de ani, a avut loc execuţia lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Ei au fost aduşi la locul de execuţie desculţi şi în cămaşă, în faţa crudului sultan Ahmet şi a ambasadorilor puterilor europene, chemaţi să participe ca spectatori la masacru, pentru a fi înfricoşaţi. În acele dramatice momente Sfântul Constantin Brâncoveanu, asemenea primilor mucenici, a făcut o scurtă rugăciune şi s-a adresat fiilor săi cu următoarele cuvinte: ,,Fii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.”


„Vreau să mor creştin, loveşte!”
Execuţia a avut loc în piaţa Iali Kioşc de lângă Serai, iar cronicile sunt unanime în a prezenta faptul că pentru a spori durerea sfântului voievod au fost mai întâi decapitaţi în faţa lui toţi fiii săi. Primul decapitat a fost Ianache Văcărescu, apoi urmând, pe rând, Constantin (31 ani), Ştefan (29 ani), Radu (24 ani) şi Matei (12 ani?), iar la urmă părintele lor, care a fost spectator la toată această cruzime. În această execuţie plină de barbarie cronicile reţin un moment deosebit de încărcat emoţional în care mezinul familiei, Matei, fiind la vârsta pubertăţii, a fost zguduit şi înfricoşat de moarte. Revoltat, s-a adresat sultanului spunându-i că el nu înţelege de ce trebuie să moară din cauza altora. Ahmet i-a răspuns scurt că dacă se leapădă de credinţă îşi va păstra viaţa. Atunci a intervenit Sfântul Constantin, care şi în acele tragice clipe a reuşit să insufle copiilor săi dragostea fierbinte de Dumnezeu pe care o avea în sufletul său, şi i-a spus: „Din sângele nostru n-a fost nimeni care să se lepede de credinţă!” Atunci mezinul a strigat cu glas mare gâdelui: „Vreau să mor creştin, loveşte!”. Şi îndată călăul i-a retezat capul ca şi celorlalţi, iar mai pe urmă îi tăie capul şi tatălui. După aceea trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au fost duse şi atârnate în faţa bolţii celei mari a Saraiului. Şi au rămas acolo vreme de trei zile…
Trupurile sfinţilor Brâncoveni au fost pe ascuns pescuite de câţiva creştini evlavioşi şi îngropate într-o mănăstire în insula Halki, nu departe de Constantinopol, zidită de basileul Ioan II Paleologul şi refăcută de Constantin Brâncoveanu. Doamna Maria şi cu ceilalţi membrii rămaşi în viaţă au stat închişi în Constantinopol până în martie 1715, fiind apoi exilaţi la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716. Abia atunci au fost eliberaţi şi au putut reveni în Ţara Românească.
† Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului
În „Glasul Bucovinei”, nr. 1-2/2014


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 82, noiembrie-decembrie 2014

2003, de mâna Elenei Murariu
Foto: Ziarul Lumina
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu