Anul Brâncoveanu se apropie de
final. Încheiem seria articolelor dedicate familiei Sfinţilor Brâncoveni cu
două materiale din care aflăm mai multe despre moartea lor şi despre comoara
spirituală şi culturală pe care ei ne-au lăsat-o moştenire. Un izvor de
frumuseţe şi valori autentice care ne poate îmbogăţi enorm.
Moartea Stancăi
Golgota Sfântului Constantin a început în postul
Paştilor din anul 1714. Stanca, fiica sa cea mai mare, moare pe neaşteptate, la
15 martie 1714, fapt ce a adus o durere imensă în sufletul domnitorului care va
scrie apoi la 17 martie patriarhului Hrisant Notara înfăţişând cu aceste
cuvinte situaţia sa grea: „ Fata mea preaiubită suferind până la 15 ale lunii… şi-a
dat sufletul în mâinile Dumnezeului celui viu… iar pe noi, părinţii ei, ne-a
lăsat fericita nemângâiaţi şi foarte zguduiţi şi întristaţi în nenumărate
tulburări. Căci, Dumnezeu ştie, prin foc şi prin apă trece sufletul nostru, şi
nu avem mângâiere… Dar Domnul a dat, Domnul a luat şi cum Domnului I s-a părut
aşa a şi făcut. Mulţumim şi ne închinăm voinţei Sale sfinte şi ne rugăm de mila
Lui nesfârşită să o odihnească pe dânsa în sânurile lui Avraam..”
Este impresionantă aşezarea duhovnicească a
cuviosului domnitor. Tăria lui sufletească şi legătura lui vie, caldă şi
personală cu Dumnezeu îl va ajuta să urce pe Golgota muceniciei pentru a
dobândi astfel cununa neveştejită a bucuriei Învierii lui Hristos.
Mazilirea
În această atmosferă de durere şi doliu, marţi în
3 aprilie 1714, în Marţea Săptămânii Mari, a sosit la Bucureşti capugiul
Mustafa aga, unul din cei mai buni prieteni ai domnitorului Brâncoveanu (ales
anume de marele vizir ca să nu intuiască acesta nimic), care a intrat în
palatul domnesc şi i-a dat vestea năprasnică a depunerii lui din domnie. A
citit apoi în public Hatişeriful sultanului, care avea acest scurt şi dramatic
cuprins: „Pentru că te-am găsit pe tine, Constantine Brâncovene, nevrednic şi
hain, ca unul care ai adus pe muscali la Brăila..., ai pus biruri noi pe ţară
şi ai despuiat-o cu ele şi nu te-ai mulţumit cu scaunul de domnie de ţi-am
hotărât… pentru aceste greşeli, deci, şi multe altele, te scoatem din Domnie
şi-ţi poruncim să vii aici la noi cu toată casa şi seminţia ta. Pentru aceasta
am trimis la tine pe Imbrohorul cel Mare (şeful grajdurilor împărăteşti).” A urmat apoi sigilarea vistieriei, a
tezaurului privat al domnitorului, care a fost pus sub paza boierilor până la
sosirea corpului de armată condus de imbrohor.
Zadarnic a încercat sfântul voievod să amâne
plecarea sa după sărbători. Turcii se temeau de o intervenţie austriacă şi de
aceea au numit în grabă un nou domnitor în persoana lui Ştefan Cantacuzino, vărul
lui Constantin Brâncoveanu. În vinerea mare, pe seară, atunci când voievodul
mazilit părăsea Bucureştiul împreună cu cei patru băieţi şi cu alte rude, toţi
sub escortă pentru a fi duşi la Istanbul, Ştefan Cantacuzino, plin de
fariseism, a căutat să se dezvinovăţească pentru situaţia creată şi l-a condus
cu capul gol până la caretă. La coborârea scării din Curte, Brâncoveanu i-a
adresat următoarele cuvinte profetice: ,,Dacă aceste nenorociri sunt de la
Dumnezeu, pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă sunt însă fructul
răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar
păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine.”
Torturi nesfârşite
După aproape trei săptămâni de drum a ajuns
domnitorul la Constantinopol cu toată familia sa. În loc de a fi condus la unul
din palatele sale, cum spera, au fost conduşi direct la închisoarea „Cele şapte
turnuri”, Edicule.
Din aprilie şi până în iulie, Sfinţii Brâncoveni
au fost supuşi la cele mai inimaginabile torturi. Rând pe rând, zi de zi, ei au
trebuit să mărturisească unde li se află averile. Era eminamente o execuţie
politică, având la bază dorinţa de a confisca averea imensă a domnitorului. De
la Edicule au fost apoi transferaţi în temniţa unde erau închişi marii
demnitari turci, paşii şi vizirii, şi anume la Bostangi Basa. Suferinţele şi
chinurile au continuat pentru toţi – pentru familie şi pentru vistierul Ianache
Văcarescu, cel care cunoştea secretele domnului mazilit. La torturile
nesfârşite se adăugă pârele venite neîncetat din ţară din partea Cantacuzinilor
care, fiindu-le teamă că Brâncoveanu ar putea scăpa, aşa cum a făcut-o în anul
1703, trimiteau mereu noi acuze.
Chinurile la care au fost supuşi Brâncovenii erau
motivate politic şi urmăreau nimic altceva decât averea lor. Ultima încercare
la care a fost supus Sfântul voievod a fost una de o deosebită viclenie. Spre
sfârşitul lui iulie, pe neaşteptate, i-au spus că l-au iertat, mutându-l în
palatul Ţării Româneşti din Constantinopol, promiţându-i chiar şi domnia în
schimbul unei sume colosale, de 20.000 de pungi. Brâncoveanu a cerut timp de
gândire. I s-a permis să scrie, turcii sperând că el va încerca prin scrisori
să-şi pună la adăpost averea care scăpase nedeclarată şi, astfel, să se mai
descopere câte ceva.
Graţierea în schimbul trecerii la islam
Aici însă intervine o mare schimbare. La
intervenţiile făcute pentru el la curte, muftiul îi obţine graţierea cu
condiţia ca fostul domn să se lepede de creştinism şi să treacă la islam.
Auzind propunerea muftiului, domnitorul, din râvnă pentru Dumnezeu, a refuzat.
Atunci turcii l-au închis din nou şi iarăşi l-au torturat. Văzând că nu mai
scot nimic de la el, i-au hotărât pieirea. Din acest moment istoria
Brâncovenilor devine sinaxar. O execuţie politică pe motiv de avere devine
mucenicie. Dumnezeu intervine în planul istoric omenesc şi dăruieşte Sfântului
Constantin cel mai mare dar şi anume acela al posibilităţii mărturisirii
credinţei şi ataşamentului faţă de El cu preţul sângelui.
La 15 august 1714, exact în ziua în care fostul domn
împlinea 60 de ani, a avut loc execuţia lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor
săi, împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Ei au fost aduşi la locul de
execuţie desculţi şi în cămaşă, în faţa crudului sultan Ahmet şi a
ambasadorilor puterilor europene, chemaţi să participe ca spectatori la masacru,
pentru a fi înfricoşaţi. În acele dramatice momente Sfântul Constantin
Brâncoveanu, asemenea primilor mucenici, a făcut o scurtă rugăciune şi s-a adresat
fiilor săi cu următoarele cuvinte: ,,Fii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce
am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm
păcatele cu sângele nostru.”
„Vreau să mor creştin, loveşte!”
Execuţia a avut loc în piaţa Iali Kioşc de lângă
Serai, iar cronicile sunt unanime în a prezenta faptul că pentru a spori
durerea sfântului voievod au fost mai întâi decapitaţi în faţa lui toţi fiii
săi. Primul decapitat a fost Ianache Văcărescu, apoi urmând, pe rând,
Constantin (31 ani), Ştefan (29 ani), Radu (24 ani) şi Matei (12 ani?), iar la
urmă părintele lor, care a fost spectator la toată această cruzime. În această
execuţie plină de barbarie cronicile reţin un moment deosebit de încărcat
emoţional în care mezinul familiei, Matei, fiind la vârsta pubertăţii, a fost
zguduit şi înfricoşat de moarte. Revoltat, s-a adresat sultanului spunându-i că
el nu înţelege de ce trebuie să moară din cauza altora. Ahmet i-a răspuns scurt
că dacă se leapădă de credinţă îşi va păstra viaţa. Atunci a intervenit Sfântul
Constantin, care şi în acele tragice clipe a reuşit să insufle copiilor săi
dragostea fierbinte de Dumnezeu pe care o avea în sufletul său, şi i-a spus:
„Din sângele nostru n-a fost nimeni care să se lepede de credinţă!” Atunci
mezinul a strigat cu glas mare gâdelui: „Vreau să mor creştin, loveşte!”. Şi
îndată călăul i-a retezat capul ca şi celorlalţi, iar mai pe urmă îi tăie capul
şi tatălui. După aceea trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au
fost duse şi atârnate în faţa bolţii celei mari a Saraiului. Şi au rămas acolo
vreme de trei zile…
Trupurile sfinţilor Brâncoveni au fost pe ascuns
pescuite de câţiva creştini evlavioşi şi îngropate într-o mănăstire în insula
Halki, nu departe de Constantinopol, zidită de basileul Ioan II Paleologul şi
refăcută de Constantin Brâncoveanu. Doamna Maria şi cu ceilalţi membrii rămaşi
în viaţă au stat închişi în Constantinopol până în martie 1715, fiind apoi
exilaţi la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716. Abia
atunci au fost eliberaţi şi au putut reveni în Ţara Românească.
† Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului
În „Glasul Bucovinei”, nr. 1-2/2014
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 82, noiembrie-decembrie 2014
 | ||
| 2003, de mâna Elenei Murariu | Foto: Ziarul Lumina |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu