Cum ne purtăm cu necazurile celorlalţi?

Noi suferim mult pentru că ne simţim obligaţi să rezolvăm necazurile celorlalţi, mai ales dacă ne sunt dragi. Mai ales ale copiilor noştri. Este greşit! Dacă necazul este o şcoală pe Cale, copilul meu, bărbatul meu, femeia mea, vecina mea, trebuie ajutaţi, trebuie asistaţi în necaz, ca să poată să-şi trăiască lecţia. Altfel, aceasta se va repeta.

Lecţiile din necazuri

Dacă atunci când are un necaz, omul ia repede un „antinevralgic”, un drog, ceva să nu îl mai doară, atunci el nu va învăţa lecţia din necazul respectiv şi va rămâne repetent. Câţi dintre noi nu am păţit asta, câţi părinţi nu au păţit aşa? Şi-au „scăpat“ o dată copilul, ca să nu sufere – fie că rămânea repetent, fie că l-au băgat o dată cu pile la nu ştiu la ce şcoală sau slujbă, fie că l-au scos de la puşcărie – şi apoi acesta merge mai departe, până ajunge toată familia la fundul sacului. Dacă-l lăsau să-şi trăiască necazul, fiind alături de el, el şi-ar fi învăţat lecţia. De exemplu, când a luat un 4, să-i zici: „Mamă, asta-i viaţa! Dă-i înainte! Uite, eu te ajut să-nveţi!”. Dar nu mă duc să vorbesc să-i pună 10, pentru că în felul acesta eu l-am lipsit de singura posibilitate ca el să-şi revină şi să-şi dorească bucuria. Eu l-am stricat şi după aceea tot eu zic: „Ce copil rău am!“.

Necazurile sunt inevitabile

Copiii foarte mici când plâng – mă uit la mame că se reped la ei şi-i zgâlţâie, şi-i leagănă până-i ameţesc şi le bagă suzete şi tot felul de „minciunele” în gură, ca să tacă. Dar omuleţul ăla are un necaz. Dumneavoastră când sunteţi necăjiţi nu vreţi să plângeţi? Trebuie să-mi plâng necazul. Există doliu. Există sărbătoare şi există doliul. O bucurie trebuie sărbătorită. O durere trebuie plânsă, trebuie jelită. Sufletul are nevoie de răgaz ca să-şi trăiască bucuria sau necazul, în care să tragă învăţătura. Dar dacă mă-mbăt pentru că am un necaz şi mă-mbăt pentru că am o bucurie, aia nu mai e viaţă de om, aia e viaţă de dobitoc. Mă iertaţi, aici nu e nimeni care bea, nu?...

Să ţinem deci minte că aceste necazuri ale copilului care plânge îl ajută să înveţe să fie om. Şi atunci pot să mă uit, cu grijă şi cu iubire, dacă e spălat, e schimbat, dacă a mâncat… Dacă nu asta e problema, înseamnă că l-a înfuriat ceva. Ştiţi cât de des se înfurie cei de o lună, de două, de trei? Se înfurie pe bec – l-a bătut în ochi. Se înfurie pe mamă că nu vine imediat… Lasă-l să-şi trăiască furia şi spune-i că-l înţelegi! Dacă-l zgâlţâi şi-i oferi o plăcere care să-l scoată din trăirea acelui necaz, el nu va învăţa că în lume va avea necazuri, că sunt de neevitat, şi se va zgâlţâi în toate felurile şi va băga orice în gură numai să-i treacă, să nu mai simtă durerea sau disconfortul necazului! Şi chiar vă recomand să-i spuneţi: „Omuleţule, pe lume sunt necazuri. Dar, îndrăzneşte!“. Să vedeţi cum face! Aoleo!… Sunt foarte deştepţi. Spuneţi-le orice, povestiţi-le şi explicaţi-le! Ei nu ştiu limba, dar au nişte organe de receptare a ceea ce spunem, prin care înţeleg ce spunem fără să ştie cuvintele. Dacă nu le spunem acum, vor înţelege şi mai puţin când vor învăţa cuvintele. Vor zice: „N-am auzit bine!“, pentru că atunci vor avea alte interese.

Aşadar, să învăţăm să le respectăm necazurile celorlalţi, să le respectăm trăirea şi să-i ajutăm numai şi numai dacă e nevoie şi ei ne cer asta. Pentru că foarte multe necazuri se măresc din cauza binevoitorilor care vor să ne ajute… (…)

Să nu spunem niciodată „Lasă că-ţi trece!”

Să stăm în preajma celui bolnav, să îi oferim răspunsurile şi ajutorul de care are nevoie. Să fim împreună cu el în durerea aceea. Nu există cuvânt mai greu pentru un suflet care suferă, decât acesta: „Lasă că-ţi trece!“. Să nu spunem niciodată acest cuvânt! Trece, dar atunci doare şi acea durere trebuie respectată. Indiferent dacă motivul e mic sau mare, durerea aceea trebuie respectată şi a sta lângă el nu înseamnă a-l anestezia, ci a nu-l lăsa singur în necazul lui şi-n frica lui.

Dacă vom primi necazurile ca pe o întâlnire cu Dumnezeu şi-L vom întreba: „Doamne, ce vrei Tu să mă înveţi? Ce vrei Tu să-mi spui prin această întâmplare?“, vom afla minuni mari. Vom afla acolo lucruri direct de la Dumnezeu, care ne vor face să ne simţim mângâiaţi în necazurile noastre.

Maica Siluana Vlad, în conferinţa „Necazul, o călăuză pe Cale”

Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri

Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Or, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri. Noi să zicem aşa: „Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare!”

Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic. Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”. Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat… Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

 Maica Siluana Vlad, în volumul „Deschide cerul cu lucrul mărunt”