„Vreau să fac voia Ta, dar nu pe aceasta…!”

Primul lucru de învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi persoanele care au intrat în ea, cu tot ceea ce ar fi putut fi uneori sursă de suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică. Noi Îi spunem Domnului: „O, Doamne, voiesc să fac voia Ta!” Dar din adâncul fiinţei noastre se ridică un strigăt: „dar nu pe aceasta, Doamne!” sau „nu pe cealaltă...!” „Desigur, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, dar nu pe aproapele acesta, Doamne! Sunt gata să accept tot ce-mi vei trimite, dar nu ceea ce îmi trimiţi acum...”

... Dacă nu ne primim viaţa ca din mâinile lui Dumnezeu, dacă nu primim tot ce cuprinde ea ca venind de la Însuşi Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va croi drum către veşnicie. Vom căuta fără încetare o altă cale. Da, vom căuta fără încetare o altă cale către veşnicie, cu toate că singura cale este Domnul Iisus Hristos.

Mitropolitul Antonie de Suroj, „Taina iertării. Taina tămăduirii”

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014