Despre ură

Căutând să scriu câteva rânduri despre ură şi tot ceea ce ţine de aceasta, am constatat că folosirea acestui termen actual, contemporan, este destul de rară. Se vorbeşte despre tot felul de patimi – mânia, iuţimea, zavistia –, dar mai puţin despre „ură”, care este de fapt cuvântul cel mai actual şi mai bine înţeles astăzi. Cred că nu ar trebui să fugim de acest cuvânt, nici să-l ascundem, pentru că, din păcate, este un sentiment foarte răspândit. Ura apare în suflet atunci când iubirea, în toate formele ei, chiar şi iubirea de sine, începe să scârţăie, să patineze.

 Ca duhovnic am constatat cât de uşor cade bietul om în acest păcat, căci păcat este chiar şi lipsa de iubire. Adesea vine omul simplu la spovedit şi înşiruie o mulţime de păcate. Cunoscându-l, îl întrebi: „Dar pe vecinu’ mai porţi mânie?”; ,,Apăi, părinte, el e supărat, dar nici eu nu-l pot vedea; l-aş ierta, dar nu vine să-şi ceară iertare!”. Şi aşa mintea aduce tot felul de pretexte, iar ura se cuibăreşte bine în inima omului. Din păcate, situaţia e valabilă nu doar pentru cazuri de acest fel, ci sindromul este larg răspândit, căci odată intrat în suflet devine boală, patimă, care încet, încet, degenerează, şi astfel apar altele: gândurile rele, invidia, nemulţumirea, blasfemia, batjocora, minciuna...

Să nu uităm de porunca Mântuitorului ,,Iubiţi-vă unul pe altul precum şi Eu v-am iubit pe voi”. Noi, creştinii, avem un mare atu în combaterea urii: Îl avem pe Hristos, Mântuitorul, Care a venit să aducă pacea, deci să risipească ura. Tot ceea ce avem de făcut este să-L primim în casa sufletului. Dacă am putea să-L reperăm pe Hristos cu o mai mare intensitate şi o mai mare dorire, El, Izvorul iubirii şi al păcii, ar revărsa şi asupra noastră aceste două puternice arme împotriva urii. Să ne străduim să găsim iubirea şi pacea lui Dumnezeu, nu „iubirea” şi „pacea” pe care o vrem noi.

Adesea intrăm într-o hibernare lungă, cu gândul că Dumnezeu este iubitor şi iertător. Şi aşa şi este. Dar să nu uităm că Dumnezeu este şi drept. Dumnezeu dăruieşte iubire, mângâiere, pace, atâta timp cât suntem dispuşi să o primim, dar El ne şi mustră când prin diverse mijloace atunci când ne îndepărtăm de dragostea Sa, prin ura faţă de aproapele.

În loc de încheiere, vă pun la inimă un îndemn al Sf. Maxim Mărturisitorul: ,,Iubeşte mai mult decât pe toţi şi pe toate pe Dumnezeu. După Dumnezeu, egalează-ţi iubirea de aproapele cu iubirea de tine însuţi; iar de cauţi desăvârşirea, atunci să aduci iubirea de sine ca jertfă pe altarul iubirii de aproapele. Şi atunci fericirea pământească pe care ţi-o vei dobândi în urma acestei jertfe îţi va fi începutul şi zălogul veşnicei tale fericiri în ceruri.”

Pr. Marian Antinie, Parohia Rodbav

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014