Jurnal de pelerin. Arnota – un univers care vorbeşte prin linişte

        

  „Se spune că era o zi de toamnă târzie cu ceţuri vălătucite peste păduri când turcii urmăreau doi fugari: pe Matei Basarab şi pe un arnăut, omul său de încredere. Ajungând în munţi, la un loc mlăştinos şi dându-şi seama că nu e chip de scăpare, domnitorul a îmbrăcat hainele arnăutului, ascunzându-se în răchită. Arnăutul, în haine de domnitor, a fost prins de turci şi omorât. Mai târziu, Matei, împăcându-se cu turcii, drept recunoştinţă a secat mlaştina şi a zidit acolo Mănăstirea Arnăutului, de unde a rămas numele de Arnota. Ctitoriei sale, domnitorul i-a pus hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Era ziua în care Dumnezeu îi ocrotise viaţa, scăpându-l din mâinile turcilor.”

Aşa m-a întâmpinat Mănăstirea Arnota, cu povestea ei, risipindu-mi teama că mă aflu într-un loc uitat de lume. Şi totuşi m-a întărit în convingerea că am urcat în alt univers: unul tăcut, care îţi vorbeşte prin liniştea lui. Nici maicile de aici nu fac excepţie şi cred că, în afară de rugăciune şi muncă, se mai întrec una pe alta doar în tăcere, probabil din teama de a nu tulbura somnul de veci al domnitorului ctitor. Căci aici a voit Matei Basarab să-şi împlinească somnul de veci, în biserica mănăstirii cu iz de chivot, în pronaosul căreia te întâmpină discret.

Prin mulţimea monumentelor bisericeşti pe care le-a construit din temelie, pentru care a fost considerat ca fiind „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”, Matei Basarab învinge veacurile. Pentru aceste realizări, acest domnitor a fost nevoit să privească spre Dumnezeu, cerându-I ajutorul în atâtea clipe grele, de mare încercare pentru ţară şi popor. Înaintea lui Dumnezeu, voievodul se considera un slujitor, punându-şi toată energia creatoare în slujba Bisericii şi a neamului său. A biruit. Căci a fost numit de cronicarii vremii sale „un domn bun care a guvernat ţara foarte bine şi cu dreptate”.

          Învăluit în blânda lumină a candelei şi în dulcea glăsuire a corului de maici de la Arnota, voievodul îşi doarme somnul de veci alături de tatăl său, Danciu, mare vornic. În discreţia mănăstirii şi sub privirea caldă a sfinţilor zugrăviţi în pictură, trăieşti clipe în care timpul se suspendă, creând premisele întâlnirii cu veacurile. Istoria te învăluie cu miros de tămâie şi, într-o atmosferă familiară, totul îţi vorbeşte: sfinţii din fresce, maicile de la strană şi domnitorul din portretul votiv. În privirea lui şi a doamnei sale, Elina, se citesc credinţa şi dragostea cu care au dăruit biserica lui Dumnezeu şi neamului românesc. Descoperi că aparţii acestui neam şi că darul îţi este adresat şi ţie. E o bucurie să ştii că aparţii unui neam ai cărui domnitori L-au iubit mai mult pe Dumnezeu decât propria bunăstare... Constantin Brâncoveanu, Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Mircea cel Bătrân... Un adevărat pomelnic, ca cel ale maicilor care sălăşluiesc aici şi îşi poartă în „veşnica-i pomenire” familia ctitorilor lor.

           Cobor din Muntele Arnota încercând să-mi desluşesc dacă am trăit o veşnicie cuprinsă într-o clipă sau o clipă înveşnicită. Nu reuşesc să-mi răspund, dar plec de aici cu bucuria întâlnirii cu Domnul şi cu slujitorul Său, pe care nu-i voi mai putea trece cu vederea, oricâte ceţuri vălătucite se vor mai lăsa în toamna sufletului meu.

Pr. Ioan Paroş, Boholţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014

Matei Basarab

          Coborâtor pe linie maternă din nobila familie a Craioveştilor, Matei Aga Voievod a domnit în Ţara Românească între anii 1632-1654, luându-şi numele de Basarab.

          Duce o politică de pace şi stabilitate economică, ceea ce-i permite să construiască sau să reclădească peste 120 de monumente bisericeşti în ţară şi peste hotare într-o perioadă în care Imperiul Otoman impusese o politică de interdicţii în privinţa construcţiilor. Ctitoriile sale sunt răspândite în Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Muntele Athos, Locurile Sfinte, Bulgaria, Serbia şi Slovacia, fiind numit de istoricul C.C. Giurescu „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”.

          Alături de soţia sa, Elina Doamna, descendentă a familiei de boieri Năsturel Herescu şi soră cu Udrişte Năsturel Herescu, Matei Basarab întreprinde o vastă operă de traducere şi tipărire de cărţi în limbile română şi slavonă. Înfiinţează tipografii la Mănăstirea Govora şi la Târgovişte de sub teascul căreia ies la lumină cărţi de cult şi de legi civile şi bisericeşti cum ar fi Pravila de la Govora şi Pravila de la Târgovişte. Multe din aceste cărţi reprezentau traduceri din latină sau greacă realizate de însăşi Doamna Elina, care cunoştea la perfecţie limbile greacă şi slavonă. Dacă adăugăm că Matei Basarab a impus limba română în slujbele bisericeşti, în actele oficiale şi în cancelaria domnească, atunci putem considera domnia lui ca o perioadă de înflorire culturală fără precedent în Ţara Românească a Evului Mediu. O astfel de mişcare culturală se va mai observa în Ţara Românească doar câteva decenii mai târziu, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, domnitorul martir (1688-1714).

          Matei Basarab nu a avut urmaşi naturali, drept pentru care l-a adoptat pe un nepot dinspre soţia sa, Elina, pe Mateiaş. El s-a stins, însă, din viaţă, înaintea părinţilor săi adoptivi, la vârsta de 17 ani. Doamna Elina trece la Domnul în 1653, urmându-i un an mai târziu şi soţul ei, Matei Basarab. Trupul lui este înhumat în pronaosul ctitoriei sale, Mănăstirea Arnota din judeţul Vâlcea.

Mănăstirea Arnota

          În judeţul Vâlcea, de la Mănăstirea Bistriţa care adăposteşte moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, urci 5 km pe un drum şerpuit, printr-o carieră de calcar, până ajungi la Mănăstirea Arnota. Aşezământul este situat la o altitudine de 840m, de unde ţi se deschide o minunată privelişte asupra localităţilor vâlcene. Biserica mănăstirii adăposteşte în pronaos două morminte: al lui Matei Basarab († 9 aprilie 1654), îngropat întâi la Târgovişte şi adus un an mai târziu la Arnota, şi al lui Danciu vel-vornic, tatăl lui Matei Basarab. Se vehiculează ipoteza că o dată cu mutarea osemintelor domnitorului, au fost luate şi cele ale Doamnei Elina, soţia sa, îngropată şi ea iniţial la Târgovişte, şi au fost reînhumaţi împreună în acelaşi mormânt la Arnota. Domnitorul martir Constantin Brâncoveanu repară biserica, adăugându-i pridvorul cu turlă, şi restaurează pictura care se păstrează până azi. Este mănăstire de maici şi are hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014