„Să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”
Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a
devenit un obicei general şi când în
societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire? Întrucât osândirea fie ţâşneşte din noi înşine, fie se
naşte din afară, vom examina întâi cinci mijloace de luptă cu
ea pentru situaţia când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci
mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din exterior.
1. Primul mijloc este să conştientizăm şi să căpătăm simţământul că osândirea semenilor pentru
slăbiciunile lor morale este păcat, şi
încă un mare păcat. (…) Dacă omul îşi
dă seama că osândind săvârşeşte un mare păcat, el lesne se va simţi ruşinat înaintea conştiinţei sale.
2. Luarea-aminte. Cine este cel care veghează la el însuşi? – Acela care este atent să nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeu şi care îşi dă osteneală să-şi aducă aminte în toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: „Nu osândi!”
3. Osândirea de sine. Sfinţii
Părinţi recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră
stare de păcat şi să ne osândim pe noi înşine.
Dacă omul este cinstit înaintea sa şi înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuşi este plin de patimi şi de fapte rele.
4. Smerenia. Cel mândru osândeşte
în stânga şi în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea
harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alţii. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală,
plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greşelile sale şi
însetează doar pentru un singur lucru – după milă. El se simte vrednic de osândă.
Când vede pe fratele său că greşeşte, nu-i socoteşte
păcatul mai greu decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui
păcate.
5. Dragostea este unul dintre
cele mai eficace mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ţi milă de cel păcătos, iubeşte-l,
şi vei înceta să-l ponegreşti!
„Dragostea acoperă toate cusururile” (Pilde 10, 12), dar osândirea le descoperă! Poate oare cel ce iubeşte pe aproapele său să-l ponegrească în lipsa lui şi să-l vădească înaintea altora? Prin urmare, învaţă să iubeşti şi te vei dezobişnui
să osândeşti!
6. Cum să procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri
că alţii ne osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem
iubirea de sine rănită şi să ne străduim să înghiţim medicamentul amar, lăsând toate pe seama lui
Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos (vezi
I Petru 2, 23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu şi încununează sufletul răbdător cu cunună cerească. Desigur, nu este nicicum uşor să fii osândit, iar tu să taci şi
să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoinţă.
Dacă creştinul înţelept care este osândit constată că cei
care ce-l ponegresc au spus ceva adevărat, îndată ia notă şi
se îndreaptă. Dacă vede însă că osânditorii răspândesc clevetiri şi minciuni la adresa lui, el Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind
şi ia seama să nu se dea mâniei. „Căci
aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu
gândul la El” (I Petru 2, 19).
7. Adeseori nu avem dorinţa
de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească,
predispunându-ne şi pe noi către săvârşirea acelui păcat. Ce să facem în
asemenea cazuri? Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe
semeni, cu tactică să abatem
discuţia
şi, pe nebăgate
de seamă, să trecem la
o altă temă. În unele cazuri este folositor să vorbim ceva bun despre cel
osândit, care să destindă atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici
alta, atunci, după sfatul lui Teofan Zăvorâtul, să nu participăm la osândire,
ci să tăcem şi să ne rugăm atât pentru noi înşine, cât şi pentru cei ce osândesc, şi pentru cei osândiţi. Aici trebuie să subliniem cu multă
tărie că, neparticipând la osândire nu
trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce osândesc.
8. Deoarece osândirea pare foarte captivantă şi distractivă, pentru a ne izbăvi de acest păcat este nevoie să ne îndepărtăm de acei
cunoscuţi ai noştri
care au slăbiciunea osândirii şi să nu mergem în companiile în care se spun
bârfe. Căci „tovărăşiile
rele strică obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33).
9. Chibzuinţa
duhovnicească este un moment extraordinar de
important în lupta împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în
chip foarte iscusit ca fiind o virtute, este nevoie de mare înţelepciune
duhovnicească pentru a vâna înşelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel încât să fim
demascaţi înaintea noastră ca unii cărora ne place să osândim.
Întrucât la această înşelare acţionează
patimile proprii, ea pătrunde foarte
uşor în inimile noastre şi cu ajutorul nostru ne rătăceşte, încredinţându-ne că nu săvârşim nimic rău atunci când osândim.
10. Înfrânându-ne de la osândirea altora, noi înşine să
priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne
osândească pentru diferitele păcate vădite.
Căci după cum este păcat să osândeşti, de asemenea este păcat să provoci pe alţii
să te osândească. „Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi
aceasta: Să
nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de
sminteală!” (Rom. 14, 13).
Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu