„Relaţia cu Hristos este totul!” – interviu cu tenorul Vlad Miriţă

 Vlad Miriţă este tenor la Opera Naţională din Bucureşti. A câştigat premiul I la Mamaia în 2002, iar în 2008 a reprezentat România la Eurovision. În numărul acesta, vă prezentăm câteva fragmente dintr-un interviu cu tânărul tenor, realizat de medicul rezident psihiatru Andrei Pătrâncă, pentru site-ul „Tineri spre fericire”.

 Un psihiatru te-ar descrie drept o persoană discretă, sensibilă şi empatică. Combinaţie a virtuţilor rar întâlnită în rândul artiştilor. Care este secretul acestui echilibru între profesionalism non-vulgar şi aplecare smerită spre oameni?

Aceste virtuţi pe care le-aţi enumerat sunt virtuţi către care privesc şi sper să mă ajute Dumnezeu să le dobândesc măcar în parte la un moment dat… Pot doar să spun că orice om are nevoie de un bun sfătuitor, care să fie slujitor al lui Dumnezeu. Trăim vremuri tulburi în care mintea, sufletul şi trupul sunt asaltate de stimuli foarte agresivi, expliciţi sau foarte dinamici. În toată această mişcare dezordonată, nu reuşeşti să îţi păzeşti integritatea morală, fizică, afectivă, duhovnicească doar cu ajutorul experienţei individuale, nici cu sfatul unui prieten, fie el şi virtuos. Este nevoie de un duhovnic bun. Şi afirm cu convingere că cine caută găseşte.
Secretul echilibrului este raportarea vieţii la valorile creştine. Şi când Dumnezeu vede că din toată inima omul vrea asta, îl ajută şi pune peste ce nu poate omul.

Vlad Miriţă are şi momente de tristeţe, de temeri, de descurajare şi deznădejde? Cum le depăşeşti? Ce te ajută să treci cu biruinţa peste încercările vieţii?

Vieţile artiştilor sunt de cele mai multe ori foarte încercate. Fiind mai expuşi ispitelor, statistic creşte şi numărul “victimelor”. Artistul este vulnerabil. El manipulează emoţional, dar se şi expune emoţional. Activând emoţii diferite, el devine şi foarte empatic la emoţiile din jur. Adică devine un bun conductor de emoţii – primeşte – transmite mai departe – iarăşi primeşte; el este şi un fin observator al emoţiilor ascunse, ţinute în frâu. Pentru că lucrează cu ele. Riscul este să scapi frâul şi să numeri la greşeli.

Deznădejdea e consemnată de Sfinţii Părinţi ca penultima treaptă a păcatului, înainte de sinucidere. Şi, din păcate, în ultima vreme am auzit de cazuri nu puţine de sinucidere în rândul artiştilor. Este foarte greu să guşti succesul şi apoi să rezişti eşecului. Viaţa unui artist de obicei are vârfuri şi abisuri. Distanţele între ele pot dura ani buni, şi atunci ce te faci fără un duhovnic? Sau chiar un psihiatru foarte bun – dar duhovnicul nu poate fi înlocuit, el înfăptuind Taina. El restabileşte legătura între sufletul încercat şi Dumnezeu. Unde este Dumnezeu este lumină şi echilibru; unde Dumnezeu este dat la o parte, pleacă lumina şi se aşterne întunericul, iar echilibrul se strică… Uneori pe nesimţite te îndepărtezi.

Se spune că un bun creştin este vesel, se citeşte bucuria pe faţa lui… Deci e împăcat cu toate şi n-are nevoi neîmplinite pentru că nu prea are nevoi, decât nevoia de Dumnezeu. Tind şi eu spre pacea aceasta, dar încă mă mâhnesc, încă mă mai înverşunez, încă mă mai tem de una, alta… În momentele de cumpănă, mi-au fost alături prietenii şi duhovnicul. Ce am descoperit e că ajută foarte mult rugăciunea individuală şi, foarte important, rugăciunea celor de lângă tine pentru tine şi a ta pentru ei. Pentru că nu poţi să te rogi să fii tu fericit fără să fie şi cei din jurul tău, ca împreună să trăim bucuria!

Noi spunem, în psihoterapie, că relaţiile stau la baza emoţiilor noastre. Că ceea ce ne face să ne simţim vii, plini de simţăminte şi de energie vitală, sunt relaţiile pe care le stabilim. Care este relaţia ta, Vlad, cu propria viaţă, cu cei din jurul tău şi cu tine însuţi?

Încerc să construiesc relaţiile din jur şi cu mine însumi pe valorile creştine. Porunca cea mai importantă este a iubirii. În orice om e ceva ce poţi să iubeşti. Pentru că dacă Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, înseamnă că suntem “iubibili”, ca să citez din contemporani. Spunea părintele Teofil Părăian că “Pe om dacă-l cauţi de rău, rău îl găseşti, iar dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti”. Şi ştim că fiecare avem bunele şi relele noastre. Totuşi prieteniile se nasc mai mult pe un fond de compatibilitate. Dar de aici ele se cultivă cu dragoste, cu toleranţă/iertare şi cu răbdare. După un timp, relaţiile devin foarte puternice şi satisfacţiile sunt pe măsură.

Are Vlad Miriţă, dincolo de concerte şi de pregătiri de turnee, momente de introspecţie, de analiză interioară? Cum îţi e, ţie, Vlad, cu tine însuţi?

Sfinţii Părinţi recomandă rugăciunea individuală, care este de fapt introspecţie – o recunoaştere a condiţiei de om – o trecere în revistă a greşelilor din trecut – o conştientizare a slăbiciunilor încă existente (numite patimi). Introspecţia nu este suficientă sau nu face neapărat bine dacă nu te raportezi la adevăr – dacă nu ai o direcţie. Pentru că fără să ai un etalon cu care să te compari, faci introspecţie şi rişti să te tulburi şi mai tare. Introspecţia sau filosofia fără raportare la Hristos (care a spus ” Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”) este aflare în treabă în cel mai bun caz sau, cum a spus Ţuţea mai plastic “… onanie de prestigiu”.

În ce mă priveşte, am încă foarte mult de remediat. La un moment dat, citind din marii duhovnici români (Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie etc), am realizat că este copleşitor şi descurajant să cunoşti virtuţile lor (pe care sunt convins că nu le putem cuprinde decât în parte – ei nelăsând să se vadă adevărata lor dimensiune, din smerenie). Realizând cât de departe eşti de ei, aproape cazi în deznădejde. Şi este un pericol. Dar duhovnicul mi-a dat soluţia: „Priveşti la ei ca la un etalon, dar te compari cu tine, nu cu ei!”. Deci azi mai bun ca ieri – măcar cu o celulă mai bun. Şi cu nici un chip paşi înapoi. Orice pas înapoi se spovedeşte şi se continuă drumul… în ascensiune! Deci a-ţi fi “bine cu tine” nu înseamnă a fi într-o stare de relaxare, de mulţumire de sine. Când eşti mulţumit de tine înseamnă că accepţi că atâta poţi – că tu nu eşti în stare de mai mult. Deci e greşit şi periculos. Şi e o jignire adusă Divinităţii din tine.
Tot Hristos a zis: “Fiţi voi desăvârşiţi, cum desăvârşit este Tatăl vostru Cel din Ceruri”… ne-a spus care este nivelul la care putem ajunge. E clar că nu putem să ne oprim în mulţumirea de sine. (…)

În general, atunci când oamenii dobândesc ceea ce doresc şi încep să devină personalităţi proeminente, se îndepărtează de Dumnezeu. La tine, parcursul spiritual a fost invers. Ce te-a determinat să te apropii de valorile credinţei creştine?

Fiecare are drumul lui unic spre adevăr. Eu am crescut ţinând post înainte de Sfintele Sărbători – bunicile mele, deşi nu erau foarte evlavioase, ţineau totuşi această rânduială. Apoi, în adolescenţă, am ieşit mult în afară rânduielilor. Dar probabil rugăciunile prietenilor, ale mamei, ale părinţilor la care m-am spovedit de-a lungul timpului (doar formal, căci repetăm greşelile)… – aceste rugăciuni au contat.

Dumnezeu mi-a îngăduit pe parcurs anumite momente de luciditate, anumite greutăţi, anumiţi oameni cu care să stau de vorbă. Şi, încet-încet, am înţeles că tot ce avem – talent – abilităţi – sănătate – bani – prieteni – familie – toate sunt de la Dumnezeu şi trebuie să fie preţuite şi îngrijite. Când mă uit în jur şi văd un copil murdar sau un bătrân amărât sau un om cu handicap (şi mai sunt atâtea exemple), îmi dau seama cât de mult am eu şi îmi e ruşine că uit să mulţumesc pentru că nu sunt în locul lor. Şi nu doar să mulţumeşti – dar să şi împarţi ce ai tu cu cei care nu au. Cum să ai tu şi foarte mulţi pe lângă tine să nu aibă?

Cei care se îndepărtează de Dumnezeu nu trebuie să fie judecaţi/condamnaţi… Nu e uşor să ai putere şi să nu te îmbeţi cu ea… Sau talent… sau aspect plăcut. Acestea sunt mari daruri şi totodată capcane. (…)

Ce le-ai transmite tinerilor cititori, care trec prin momente dificile din viaţă?

Le recomand să citească vieţile sfinţilor. Să caute sfinţi cu poveşti de viaţă în care se regăsesc dificultăţi asemănătoare cu ale lor! Cum îi găsesc? Întreabă un preot – nu neapărat duhovnicul lor, dacă încă nu-l au… Sau să intre pe net şi acolo găsesc forumuri şi site-uri unde pot întreba! Să ştie că sunt alţii cu dificultăţi mai mari care, paradoxal, suferă mai puţin! Şi asta înseamnă că dacă alţii suferă mai puţin în condiţii similare sau mai grave… e o chestiune de cum te raportezi la suferinţă.

Să citească despre rezistenţa anti-comunistă şi despre persecuţiile de atunci! Vor vedea că orice suferinţă de azi păleşte lângă suferinţele supraomeneşti la care au fost supuşi mii de oameni în jurul anilor ’50.

Apoi să se roage curat şi să meargă la duhovnici! Părintele Arsenie Papacioc a zis “Dacă Dumnezeu ţi-a îngăduit o suferinţă, neapărat o să ieşi cu un folos din ea…” Deci RĂBDARE până ieşi, că folosul e garantat!

Fragmente din interviul ”Relaţia cu Hristos este totul!”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 73 - mai-iunie 2013

Partizan la 18 ani. „Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea“

În acest episod aflaţi povestea lui Victor Metea. E portretul tânărului abia trecut de adolescenţă, crescut la ţară şi educat la oraş, care a luat atitudine, intuind cu maturitate pericolul pe care îl reprezenta comunismul pentru societatea românească. În prima vacanţă de vară după admiterea la Medicină, Victor asistă la abuzurile regimului asupra ţăranilor din satul natal. În câteva săptămâni, intră în rezistenţă şi se alătură luptătorilor din munţi.

Origini „nesănătoase“

Crescut în satul Ileni, Victor face liceul la Sibiu, iar apoi este admis la Medicină, în Capitală. Înainte de asta, fusese respins la Cluj, pe motiv că tatăl lui era chiabur. E martor al arestărilor violente din primăvara anului 1948, când au fost eliminaţi studenţi şi profesori consideraţi periculoşi pentru noul regim. După liceu, îşi caută serviciu în Cluj, Braşov şi Sibiu, dar e refuzat din acelaşi motiv: „origini nesănătoase“.

Părinţii lui, proprietarii unei gospodării înstărite, erau încadraţi în categoria micilor burghezi şi intraseră în vizorul nou instalatei puteri. Tatăl lui Victor Metea era deja urmărit. Note ale primilor informatori din sat se păstrează în arhivele CNSAS: „Este un duşman înrăit al regimului. Ascultă posturi de radio străine. Nu discută cu membrii de partid. Zice că regimul comunist îşi bate joc de oameni şi că el nu vrea să stea în colhoz cu dr. Petru Groza“. Erau motive suficiente să fie încarcerat.

Când Victor revine acasă, părinţii îi sunt urmăriţi în permanenţă, o parte din vechii prieteni sunt arestaţi, iar Miliţia şi Securitatea fac percheziţii violente în toate satele zonei, de regulă noaptea, fără explicaţii. Căutaţi de mai multe ori de autorităţi şi temându-se de o foarte probabilă arestare, Victor şi tatăl lui fug de acasă. O vreme se ascund pe câmp sau pe la rude, după care Victor ia legătura cu alţi fugari şi intră în grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraş – una din cele mai ample şi de durată rezistenţe anticomuniste din România.

Împotriva orânduirii sociale

Când a plecat în munţi, Victor avea 18 ani. Era între cei mai tineri membri ai grupului. Fidel dorinţei de a deveni medic, Victor a cărat mult timp în raniţă, alături de strictul necesar supravieţuirii, manuale de fizică şi de chimie. Între partizani, era recunoscut pentru rezistenţa la mers şi uşurinţa cu care trecea peste obstacole. Gheorghe Haşu l-a numit cu simpatie „cal de cursă“, iar colegii mai în vârstă îl tachinau: „N-are splină! Dacă îl laşi să aleagă calea, fii sigur că alta mai grea nu-i“.

Despre motivaţia plecării în munţi, Victor avea să declare la Securitate, după ce a fost prins: „Încă dinainte să fug, mă întâlneam cu tineri din sate şi vorbeam despre Biserică, despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre monarhie. Am crescut cu aceste valori. Tatăl meu fusese comandant al centrului de pregătire paramilitară din sat, în timpul celui de-al doilea război mondial, şi primise literatură antisovietică. Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că se accentuează îngrădirea mea şi a tatălui meu, care era considerat chiabur. Eram privat de anumite drepturi, aşa că m-am apropiat natural de cei care erau persecutaţi. Nu am făcut politică de nici un fel, dar eram împotriva sistemului de organizare socială”.

Persecutarea familiei

Ioan Metea, fratele mai mic al lui Victor, a fost arestat de 18 ori. Întotdeauna fără proces, fără condamnare. Era bătut şi ameninţat să îşi trădeze fratele, apoi era din nou eliberat. Când au început anchetele, Ioan Metea avea 16 ani şi era elev la liceu. După primele serii de arestări, a abandonat şcoala. A fost hărţuit zeci de ani, chiar şi după eliminarea grupării de rezistenţă armată din munţi.

Urmărită şi bătută cu cruzime a fost şi Virginia Metea, mama partizanului. Uneori era luată noaptea, alteori direct de la câmp. După ce îşi revenea din bătăi, lua din nou legătura cu Victor – îi lăsa bilete în locuri de corespondenţă sau pachete cu mâncare, la oamenii care îl găzduiau când cobora din munte. Din anchete reiese că nu a divulgat niciodată informaţii folositoare Securităţii.

Auzind despre torturile la care îi sunt supuşi soţia şi fiul rămas acasă, bătrânul Metea cedează şi se predă. Stătuse ascuns aproape de 2 ani. Este trimis iniţial la Canal, apoi mutat prin diverse puşcării. Tatăl lui Victor Metea a murit în închisoare, nu se ştie cu certitudine unde – probabil la Botoşani, în 1962.

„Dintr-un loc alungaţi, în altul neaşteptându-i nimeni“
În ultimii ani ai rezistenţei, situaţia partizanilor era imposibilă – după cum povesteşte la anchetele din 1957 Victor Metea. Treceau zilnic prin întâmplări aparent fără ieşire. Câteva dintre ele sunt relatate de conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, în memoriile publicate după 1990 (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I).

Iată cum au petrecut o iarnă Victor Metea şi Gheorghe Şovăială – un alt partizan: „Trei luni au vieţuit numai în zăpadă, dintr-un loc alungaţi, în alt loc neaşteptându-i nimeni. Au găsit nişte cartofi îngheţaţi, pe care mâncându-i s-au îmbolnăvit rău. Au răbdat de sete, că apa de zăpadă nu ţine de sete. Şi au dormit mai mult în pădure sau în locuri pustii. Uneori făceau foc, când aveau ceva de fript sau fiert, dar niciodată pentru încălzit, să nu se obişnuiască cu boieria. Săptămâni în şir au urlat lupii în jurul lor noaptea. Vreo zece zile s-au adăpostit într-o fostă vizuină de vulpi pe care au lărgit-o, dar i-a scos şi de aici foamea. Toată iarna au purtat visul unui bulz de mămăligă cu brânză. Au trecut Oltul în căutarea unei ascunzători cu mâncare, dar ursul le-a luat-o pe urme şi a ajuns acolo înaintea lor. Clătinându-se pe picioare de foame, pe la începutul lui aprilie s-au tras la poalele muntelui. Aşa i-am întâlnit, peste câteva zile. Întrebându-i cum au dus-o în iarnă, Gheorghe a rezumat totul în aceste cuvinte: Şi cânele ţiganului iese din iarnă, dar numai pielea lui ştie cum.“

O altă situaţie la limită a trăit-o Gavrilă Ogoranu împreună cu Victor Metea, la un început de primăvară. După o iarnă în care Victor făcuse pneumonie şi fusese tratat cu o singură doză de penicilină, procurată cu mare greutate, cei doi se retrag la poalele muntelui. Sperau la odihnă, după o noapte şi o zi de mers continuu, prin lapoviţă, fără mâncare. Au ajuns în Poiana Narciselor de lângă Vad. Înainte de instaurarea comunismului, ca şi acum, în acest loc se organiza un festival al florilor, în 21 mai, de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena. Pe comunişti i-a deranjat alăturarea cu sărbătoarea religioasă şi au încercat să mute obiceiul, tocmai în ziua în care cei doi partizani se adăposteau acolo. Aşa s-au trezit încercuiţi. Ion Gavrilă descrie soluţia de moment (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I):

„Am scos cartea de rugăciuni şi am început să mă port ca omul ce face lectură. Numai că nu citeam, ci mă rugam. Victor se prefăcea că pescuieşte. În Poiană se auzeau bubuituri de tobe, cântece de fanfară, chiuituri din gură. Pe vreo scenă, tinerii din sate cântau şi jucau pentru distracţia secretarilor, activiştilor, deputaţilor, colectorilor, responsabililor, preşedinţilor şi merceologilor aşezaţi la mese în mijlocul mării de narcise. Tinerii se întreceau în a distra pe cei ce le trimiteau părinţii la Canal sau chiar în faţa plutonului de execuţie, imagine simbol a unui popor de iobagi, dresaţi prin veacuri de a se gudura şi a linge mâna celor ce le-au pus lanţul şi i-au bătut.

Spre locul nostru, venea din când în când câte unul. A venit şi un miliţian. Doi copii s-au dus la nenea cu undiţa şi s-au minunat de zvârlugă, iar nenea i-a învăţat cum se pescuieşte. I-au chemat părinţii la mâncare şi, Doamne, ce poftă ne făcea carnea friptă! Ne uitam la ceas şi parcă minutele stăteau pe loc. Două fete culegeau flori în iarba de dincolo de apă şi, văzând un băiat drăguţ pescuind, se fâţâiau prin faţa lui, încercând să intre în vorbă. Ne temeam să nu vină cineva să ne cunoască, mai ales pe Victor - satul lui, Ileni, era doar la zece kilometri de aici. Aşa am petrecut ziua. Într-un sfârşit am zărit că pleacă şi camioanele cu miliţie. Ne socoteam salvaţi.“

„Aceste secrete vor fi cercetate“

După 7 ani de luptă, Victor Metea a fost prins prin trădare, odată cu ultimii partizani din Munţii Făgăraş. Doar unul scăpase: conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, care avea să se ascundă vreme de încă 21 de ani.

Dârzenia lui Victor dă de furcă anchetatorilor. Un informator introdus în celula lui raportează: „Victor Metea ia în derâdere felul cum se exprimă domnul locotenent anchetator. Spune că e o ruşine să fie cercetat de unul care nu cunoaşte gramatică“. Un alt informator raportează: „A venit foarte nervos de la anchetă, că se pun pe seama lui Gavrilă fapte imorale, care nu sunt adevărate. Spune că orice strădanie de a descoperi aşa ceva va fi zadarnică. Acelaşi lucru i se impută şi lui. E supărat că se urmăreşte discreditarea lor în faţa opiniei publice: Nu se mulţumesc să ne ucidă, vor să ne compromită moral. Vor scrie şi romane, că am fost nişte derbedei şi nişte oameni uşuratici. Crede că se va reuşi poate numai în faţa oamenilor care nu-i cunosc. Se simte curat în faţa lui Dumnezeu. Spune că ei aveau un ideal bine fixat pentru care luptau, un program şi o activitate deosebit de morale. Zice că nu au forţat pe nimeni, oamenii le-au dăruit ajutorul de bună-voie. E convins că aceste secrete vor fi cercetate când se vor schimba lucrurile în ţară.“

Pedepsit pentru că a refuzat recursul

După un an de anchete şi torturi, în vara anului 1957 are loc procesul „bandei din munţi“. Acuzaţii nu au dreptul la cuvânt, iar pledoaria procurorului militar începe aşa: „Cred că nu greşesc dacă afirm că în analele justiţiei noastre populare nu a fost înscris încă un proces de talia celui de astăzi. Pe aceşti inculpaţi constituiţi în bandă teroristă contrarevoluţionară nu i-a interesat realizările construcţiei noastre socialiste. Aceşti bandiţi criminali au luptat pentru a submina şi răsturna orânduirea noastră democrat populară şi mersul înainte victorios al poporului muncitor.“

Au fost condamnaţi la moarte, iar reacţiile din momentul pronunţării sentinţei fac subiectul unei telegrame trimise Direcţiei a III-a din Ministerul de Interne: „Victor Metea a afirmat: Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine mort, decât chinuit în închisoare. Şi-a exprimat regretul pentru că nu a cerut personal condamnarea la moarte. În continuare a spus: Nu am primit nimic de la regimul ăsta. Am fost scos din liceu, nu am primit serviciu, tatăl meu era urmărit pentru că era socotit chiabur. Fuga mea nu s-a datorat însă acestor motive, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine. Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. Nu a semnat cererea de recurs.“

Drept pedeapsă că nu a avut încredere în recurs, Victor e ţinut încă o iarnă la Jilava. Toţi ceilalţi partizani sunt executaţi în noiembrie 1957, dar Victor Metea e împuşcat 5 luni mai târziu, în 23 aprilie 1958. Cu puţin înainte, împlinise 29 de ani.

Ioana Haşu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 73 - mai-iunie 2013

De ce suntem slabi? Pentru că nu ne împărtăşim. De ce nu ne împărtăşim? Pentru că suntem leneşi şi vicleni şi ne temeluim mântuirea pe noi înşine, nu pe Hristos

Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. (Ioan 15, 5)

Botezul şi Mirungerea nu sunt de ajuns

După ce prin Mir ne-am îmbrăcat în Duhul Sfânt şi după ce Taina aceasta ne-a dat din darul ei, am ajuns să ne întărim sufleteşte; în fond însă - cu toate că Domnul e atotputernic - nu putem spune c-am primit totul. (...) Pentru aceasta avem o mulţime de mărturii. Între altele, aşa s-a întâmplat cu corintenii de pe vremea Apostolilor: cu toate că erau plini de darurile Duhului Sfânt, având şi darul de a prooroci, de a vorbi în limbi şi alte daruri, cu toate acestea atât erau de departe de a duce o viaţă duhovnicească şi după voia lui Dumnezeu, încât înotau în pizmă, în duşmănii, în certuri şi în alte răutăţi de acest fel. La acest lucru se gândea Sfântul Pavel atunci când le scria: „Până acum sunteţi trupeşti şi umblaţi după obiceiul omenesc” (I Cor 3,3). Şi într-adevăr, cu toate că în ce priveşte darurile ei erau duhovniceşti, totuşi acestea nu i-au putut face să scoată din ei toată răutatea.

Prin Împărtăşanie binele din noi biruieşte răul

Cât despre Împărtăşanie, nimic din toate acestea. (...) Pentru că lucrarea Tainei acesteia stă tocmai în a nu lăsa lipsit de roadele ei pe nici unul din cei ce gustă din ea. După făgăduinţa Domnului, tocmai prin Împărtăşanie rămâne Hristos întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56). Or, dacă Hristos rămâne întru noi, ce ne mai lipseşte sau ce bunătăţi ne-ar mai lipsi? (...) Dacă Însuşi Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul, străbătându-ne toate adâncurile şi toate tainele, învăluindu-ne din toate părţile, atunci ce-ar mai putea veni bun peste noi sau ce ni s-ar mai putea adăuga? El opreşte săgeţile viclene care sunt azvârlite asupra noastră, adăpostindu-ne de orice atac ar veni din orice parte, pentru că El este scăparea noastră. Iar dacă înlăuntrul nostru se află vreo necurăţie, El o şterge cu totul, pentru că, locuind în noi, El umple toată casa sufletului nostru. Şi-apoi noi nu ne cuminecăm cu vreo bunătate de-a Lui şi nici nu ne împărtăşim cu vreo rază sau vreo strălucire din discul Soarelui dumnezeiesc, ci din Însuşi discul acesta, aşa încât îl facem să locuiască în noi, să ne pătrundă în măduvă şi în mădularele noastre, ba chiar să nu mai formăm decât unul şi acelaşi trup împreună. Fiindcă îndată după Împărtăşanie trupul, sufletul şi toate puterile noastre se înduhovnicesc, atunci însemnează că trup se uneşte cu trup, sânge cu sânge şi suflet cu suflet. Urmarea este că binele biruieşte răul tot mai cu tărie, iar cele dumnezeieşti stăpânesc peste cele omeneşti, sau, cum spune Sf. Pavel când vorbeşte despre înviere: „moartea este înghiţită de viaţă" (2 Cor 5,4), iar mai departe: „de acum nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine" (Gal. 2, 20).

Neîmpărtăşirea este la fel de gravă ca împărtăşirea cu osândă

"Pâinea", care într-adevăr "întăreşte inima omului" (Ps.103, 17), ne va da tărie de a petrece în Legea Domnului şi va stârpi din sufletul nostru orice lenevie ce a prins rădăcini acolo. Aceasta este "Pâinea care s-a pogorât din cer" (Ioan 6, 41), ca să ne aducă viaţă şi pe care va trebui să ne străduim pe orice cale să o mâncăm, iar Cina aceasta tainică va fi bine să fie pururea ţinta strădaniei noastre; pentru a ne feri ca de ciumă de a ne slăbi sufletul şi de a ne primejdui sănătatea din pricină că nu ne-am apropiat de Sfânta Masă mai des decât s-ar fi căzut. Totuşi, numai după ce am stat de vorbă cu preotul despre păcatele noastre, atunci numai să bem din acest Sânge curăţitor. Şi să nu ne temem că vom fi atât de vinovaţi încât am fi daţi afară de la acest ospăţ dacă în sufletul nostru apar astfel de gânduri. Căci pe cât e de nedrept să te împărtăşeşti din aceste Sfinte Daruri dacă ai săvârşit păcat şi nu te-ai spovedit la preot, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această "Pâine" când n-ai greşit de moarte.

Sf. Nicolae Cabasila, „Despre Viaţa în Hristos”

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 73 - mai-iunie 2013

Despre grija de multe

Risipirea este o caracteristică a modernităţii. Timpul parcă nu ne mai ajunge pentru nimic, ne apucăm de multe şi nu terminăm decât puţine. Ne putem în faţă priorităţi greşite şi ne dăm seama – prea târziu – că nu erau aşa importante. Despre risipire şi priorităţi ne spune câteva lucruri şi Cuviosul Paisie Aghioritul:

În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciţi, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două, şi abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.

A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. ,,Despre ce moştenire îmi vorbeşti?– i-am spus. Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.

— Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.

— Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi, şi oboseşti. Asta îţi pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneală.

Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn o pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.

Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos?

Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”

Priviţi cu atenţie în interiorul vostru. Sub agitaţia de mişcări ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte importante. Din primul moment după trezire, sufletul este asaltat de griji, care nu ne lasă nici să şedem locului, nici să stăm de vorba cu cineva cum se cuvine, nici măcar să mâncăm în linişte, până când nu ne doboară osteniţi la odihnă, în noaptea adâncă – odihnă, la rândul ei, tulburată de vise pline de griji. Această boala se numeşte grija de multe, ea mănâncă sufletul, ca rugina fierul.

Sf. Teofan Zăvorâtul

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 73 - mai-iunie 2013